A. CEZAR IVĂNESCU,
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005
Stimaţi colegi
Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.
După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.
În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.
În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.
Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.
Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.
În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.
Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.
1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.
2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.
3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.
4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.
5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.
6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.
7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.
8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.
9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.
10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.
Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...
Cezar Ivănescu
B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor
La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:
1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.
2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.
3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.
4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.
5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.
6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.
7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.
8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.
9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005
Stimaţi colegi
Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.
În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.
În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.
Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.
Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.
În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.
Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.
1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.
2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.
3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.
4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.
5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.
6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.
7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.
8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.
9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.
10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.
Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...
Cezar Ivănescu
B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor
La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.
2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.
3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.
4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.
5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.
6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.
7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.
8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.
9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...
Pentru mai multe informaţii accesaţi şi:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
%2520-%2520Early%252020th%2520C.jpg)
![Xantipa Ivănescu [Naum], mama poetului](http://1.bp.blogspot.com/_9yZLbEg108k/SLBMwWf9KgI/AAAAAAAAAXs/j-MEw-L985E/S187/Xantipa+Naum_Mama_lui_Cezar_Ivanescu.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu