sâmbătă, 23 august 2008



Pentru prietenie,
întru slava celor morţi
şi cinstirea celor vii

„! înainte de toate aş vrea să vă asigur de moralitatea deplină pe care actul scrisului o incorporează la mine [...]; am scris numai dintr-un imperativ moral: Baaadul l-am scris fiindcă într-una din serile în care scriam în camera din mijloc din casa noastră din Bârlad, mama, bolnavă, în pat, în spatele meu cu o voce groaznic de lamentabilă mi-a cerut: «Cezarul mamei, să scrii despre viaţa mea!» – o necăjea probabil faptul că scriam şi nu-i dădeam atenţie şi de asemenea o apăsa probabil singurătatea; tot ce am scris, exceptând primele însăilări neserioase din liceu, am scris dintr-o exigenţă morală: întâi, primii mei prieteni literaţi, Sandu Tacu, Dan Ravaru, Dumitru Hănceanu, Dumitru Grigoraş, nu se îndoiau de talentul meu şi dintr-un fel de românism advers şi activ pe atunci, mă îndemnau să scriu; mulţi alţii au venit la rând, am scris în Iaşi ca student pentru a fi alături de cei ţinuţi în afara vieţii literare şi a proba nulităţilor oficiale că sunt nişte căcaţi; am scris pentru că prietenul meu sfânt, Emil Cira, în sărăcia tinereţii sale, părea îmbogăţit dacă purta cu el hârtiile cu poemele mele; am scris unele poeme pentru soţia mea, Maria, şi pentru alte femei, resimţind totala umiliţă a celui care ştie că unei femei trebuie să poţi să-i dăruieşti totul;

scriu această carte pentru că eu însumi am fost extaziat în faţa a mai multor persoane umane care pentru mine rezumă un ideal de umanitate şi misterul pe care îl admir: Bătrâna Zoe, Zoe Ivănescu, mama tatălui meu şi Gheorghe Ivănescu, unchiul meu, vărul primar al tatei, Profesorul, Bătrânul, «nenea Gică» (horrible dictu) cum era numit în familia noastră, cu veneraţie...

am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere... ar fi multe de spus în privinţa acestei adversităţi, dar sper, dacă timpul mi-o va îngădui, să dezvolt muzical şi acest «motiv» în această carte; [...]

! aş fi dorit pentru pura mea plăcere să scriu şi o carte numită Piaţa, carte mereu amânată din sărăcie, lipsă de timp şi din sentimentul unei gratuităţi vinovate; dacă voi mai avea timp până la moarte o voi scrie, nu cu gândul să o termin, ci cu acea inenarabilă plăcere şi fericire pe care o simţi, într-un balcon, vara, în intimitatea unei femei pe care o iubeşti; totul e posibil; când nimic nu mai speram, Dumnezeu, îmi dăruia alături o femeie şi inima acelor care iubesc cu toată inima şi tot trupul: poate-mi va da şi zilele bune şi ale acestei cărţi a recluziunii mele ultime, carte pe care de o viaţă doresc să o scriu «cu tot trupul» aşa cum te sinucizi azvârlindu-te de la etajul unei clădiri de pavaj...“

(Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980, noaptea)


Prieteni, prietenii, scrisori...

Dinu Cernescu, 24 octombrie 1967



Petru Aruştei, 18 iunie 1968




Emil Brumaru, 18 iulie 1969, 2 septembrie 1970





Mihai Ursachi, 6 mai 1969, 17 mai 1969




Nichita Stănescu, 28 noiembrie 1970


Am ales, aproape întâmplător, din sutele de scrisori aflate în arhiva Poetului Cezar Ivănescu, câteva. Le-am citit şi am înţeles de ce a fost cu putinţă ca Cezar Ivănescu să moară acum şi în acest mod cumplit şi nu atunci, în vremurile de cruntă prigoană comunistă.

----------------


„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene: Să ne strîngem ura stivă/Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

(Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008, publicată postum, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

-----------------

Am citit şi am simţit cum e să stai la masă cu Îngerii şi cum din foşnetul îngeresc răzbate strigătul celor dispăruţi, şi cum plânge în veci şi în veci va plânge inima Poetului, sângerândă, ca un porumbel roşu cu aripi lăcrimând de sânge, zbătându-se în mâinile de neiertat, de necurăţat mâini, ale celor care l-au ucis.

Şi deodată cu Îngerii răsuna şi vocea Poetului: „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om.“.

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008