A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.
______________
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.
CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.
Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.
Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.
Cu cele mai nobile sentimente.
1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
____________________
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
____________________
Solicitarea adresată CNSAS
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România
________________
Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.
Să trecem însă la chestiunile de fond.
Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.
Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...
Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.
Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?
Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.
Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.
În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.
Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...
Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...
Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente
6.03.2008 Cezar Ivănescu
Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR
Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
luni, 9 noiembrie 2009
CEZAR IVĂNESCU MESAJ CĂTRE NICOLAE MANOLESCU. TEXT ŞI VIDEO
Etichete:
Cezar Ivănescu,
CNSAS,
Nicolae Manolescu,
USR
joi, 29 octombrie 2009
Câteva precizări necesare despre două cazuri total diferite: CEZAR IVĂNESCU şi LUCIAN VASILIU
Câteva precizăriAm primit de la un anume domn, Lucian Vasiliu, scriitor de profesie, mesajul următor:
Tuturor prietenilor, celor care mai cred in mine!
Va rog sa nu acceptati discreditarile, intoxicarile, diversiunile recente privind relatia mea cu Securitatea! (Vezi "Evenimentul Zilei", de vineri, 23 oct. si "Ziarul de Iasi" de marti, 27 oct.) Totul este cusut cu ata alba, pe fond de alegeri (inclusiv la nivelul Uniunii Scriitorilor).
Am fost si am ramas eu insumi, vertical cat pot, ca si poetul Cezar Ivanescu, unul dintre magistrii mei! Se doreste sa am "soarta" lui!
Cu multumiri pentru intelegere,
Lucian Vasiliu
În privinţa colaborării sau necolaborării domniei-sale cu Securitatea nu mă pot pronunţa altfel decât emiţând o părere subiectivă. Nu am nici datele, nici căderea de a judeca, în absenţa informaţiilor, viaţa şi deciziile unui om. Pot afirma însă răspicat că mesajul (colectiv) primit mă nedumereşte teribil. Nu înţeleg deloc apelul pe care domnia-sa îl face la numele şi memoria lui Cezar Ivănescu şi mai ales încercarea de a apropia şi crea false legături între cele două cazuri, al domniei-sale şi al scriitorului Cezar Ivănescu. Orice încercare de apropiere a celor două cazuri, total diferite, nu este altceva decât o diversiune realizată abil şi lacrimogen printr-o denaturare gravă a realităţii.
Poetul Cezar Ivănescu a fost asasinat, cel puţin la nivel mediatic, în absenţa oricăror probe. Întregul scandal mediatic declanşat pe 29 ianuarie 2008 a fost instrumentat şi bazat doar pe calomniile emise de sursa vehement-autodenunţată Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, fost membru al P.C.R., absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, deţinător ca şi domnul Lucian Vasiliu al premiului C.C. al U.T.C. Toate informaţiile adunate până acum cât şi lentoarea cu care Procuratura întreprinde orice demers pentru soluţionarea acestui caz îmi reconfirmă faptul că moartea scriitorului este una suspectă şi că nu poate fi consecinţa unei serii negre.
Cezar Ivănescu a murit cu zile, în condiţii neelucidate încă, fără să aibă acces la propriul dosar aflat în arhiva CNSAS şi fără să fi văzut vreodată măcar o filă din acesta, dar şi fără ca preşedintele României sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu (indicat expresis verbis drept autor moral al acestui atac) să îi fi răspuns la scrisorile deschise adresate.
Cezar Ivănescu a fost şi este un spirit deplin moral, de o verticalitate totală, nicidecum una circumstanţială sau în funcţie de posibilităţi cum eronat s-ar putea deduce din textul domnului Lucian Vasiliu. Cred că Soarta noastră este cea pe care ne-o alege Dumnezeu, nu cu părtinire ci dintr-o deplină cunoaştere. El ştiind totul. Ce suntem dar şi ce putem deveni.Domnul Lucian Vasiliu a avut şansa, pe 29 ianuarie 2008, şi mult după această dată, de a se manifesta şi public ca un adevarat discipol al Poetului, ca un Om şi ca un autentic creştin. Misiunea nu era nici simplă nici uşor de îndeplinit. Câştigul ar fi fost imens şi eminamente moral. Din nefericire pentru domnia-sa a eşuat lamentabil. Pe 29 ianuarie 2008, când s-a alăturat corului format din denigratorii poetului Cezar Ivănescu, declarând, nu greva foamei sau respectarea minimelor drepturi conform statutului USR, ci faptul că „nu este deloc uimit de decizia CNSAS, (ceea ce nu înseamnă însă că Cezar Ivănescu nu este un mare poet).“ [v. nota] Nu judec, doar constat. Cu tristeţe şi compasiune. Nu acuz, doar enunţ o evidenţă. Cu disperare şi dezgust.
În rest, detaliile cusăturii, fie că este făcută cu aţă albă sau gri, „invizibilă“ sau chiar neagră, fină sau grosolană, pur şi simplu nu mai contează de vreme ce maistru-croitor este chiar domnul Lucian Vasiliu, din care ne permitem să şi cităm, pentru justă exemplificare: „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios).“ (Convorbiri literare, ianuarie 2004).
Cunoaştem cu toţii că mediul public este împânzit cu foşti colaboratori ai Securităţii şi cu actuali colaboratori ai "Serviciilor" Române (şi nu numai). În acest context este injust, imoral, revoltător ca dintre miile, zecile şi sutele de mii de asemenea indivizi să fie nominalizaţi, vag sau direct, legal sau ilegal, pe criterii cvasiobscure, de eliminare din viaţa publică a persoanelor nedorite sau din alte diferite considerente, doar câţiva dintre aceşti susţinători, de voie-de nevoie, ai vechiului regim.
Indiscutabil CNSAS-ul pare a fi un instrument de tortură, inchizitorial, care funcţionează discreţionar şi în cele mai multe dintre cazuri la comandă. Dar, dacă CNSAS-ul are această putere astăzi (în prezent) o are şi pentru că ieri (în trecutul relativ recent) (de la infiinţarea sa, dar şi pe 29 ianuarie, pe 4 februarie sau pe 24 aprilie 2008 de exemplu, dacă este să exemplific cu câteva date fatidice în derularea asasinării lui Cezar Ivănescu) societatea civilă şi instituţiile abilitate ale Statului Român au tăcut, făcându-se astfel părtaşe la încercările repetate de disoluţie a structurilor valorice autentic româneşti şi mai ales la o nocivă amalgamare a Binelui şi a Răului.
Parlamentul, ONG-urile, persoanele publice care reprezintă, de obicei, extrem de vocal societatea civilă ş.a. au acceptat cu o stranie nonşalanţă încălcarea pe faţă a legii de funcţionare a CNSAS. În componenţa Colegiului CNSAS nu aveau dreptul, conform legii, să fie numiţi foşti membri ai Partidului Comunist Român. Nu am cunoştinţă, cu excepţia asociaţiei CivicMedia – prin excelentul ziarist Victor Roncea, de existenţa vreunei persoane juridice sau fizice care să fi protestat constant faţă de încălcarea flagrantă a acestei legi.
Tăcerea plină de laşitate de ieri are drept consecinţă starea confuză de astăzi.
Diversiunea, crima, pervertirea adevărului, ca şi toate celelalte întrupări ale răului, pot lua forme extrem de variate şi pot fi exemplar disimulate. Toate aceste manifestări teribile pot fi susţinute de puteri oculte sau de servicii secrete mai mult sau mai puţin aflate la vedere. Adevărul însă este unul singur şi nu este negociabil.
A lupta pentru Adevăr este similar cu a lupta alături de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Cezar Ivănescu, spre deosebire de domnul Lucian Vasiliu şi de alţi discipoli care l-au trădat, nu şi-a pierdut Viaţa ci a câştigat-o. Prin demnitate şi moralitate. Prin modestie şi credinţă. Prin Moartea şi prin Opera sa.
Ca fiinţă umană şi ca persoană aflată în preajma unor oameni care au avut de suferit imens de pe urma regimului comunist, dar care şi-au purtat cu smerenie crucea, sunt alături de domnul Lucian Vasiliu, dar sunt alături nu pentru a-i trece cu vederea păcatele sau lipsa de verticalitate, ci pentru a-l îndemna să şi le asume. Toţi pot invoca numele Domnului. De aceea Răul trebuie cunoscut şi recunoscut, asumat şi răscumpărat prin credinţă, înţelegere şi iertare.
[1]
2008: „Lucian Vasiliu spune ca nu este deloc uimit de decizia CNSAS. «Nu sunt uimit, este o ştire ca oricare alta. Ceea ce sugerez insa publicului, este sa se apropie mai mult de opera lui Cezar Ivănescu, care este una excepţională, acesta fiind un poet deosebit, care a obţinut foarte multe premii»“. (R.E., Jurnalul de est, miercuri, 30 ianuarie 2008)
2009: „«Sunt total dezamăgit de modul în care a lucrat CNSAS-ul. Mă enerveză felul în care şi-a făcut datoria această instiuţie», a explicat el făcând chiar o paralelă cu cazul Cezar Ivănescu, despre care s-a spus că ar fi fost declarat colaborator al Securităţii, fapt neconfirmat ulterior de CNSAS. Unora dintre colegii scriitorului nu le vine să creadă că Lucian Vasiliu ar fi semnat angajamente cu Securitatea. «Îmi doresc şi sper să nu fie adevărat. Nu este exclus să fie şi în cazul lui o asemanăre cu informaţia care a circulat la adresa la Cezar Ivănescu, care s-a demonstrat că era falsă», a spus Cassian Maria Spiridon, liderul Uniunii Scriitorilor Români, filiala Iaşi. (Claudia Craiu, Vasile Arhire, Lucian Vasiliu si Vasile Etcu au semnat angajamente la Securitate, Ziarul de Iaşi, 27 octombrie 2009)
Lucian Vasiliu, sursa pagina web a CNSAS, adeverinţă din 22.09.2009
http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2009/8531%20Vasiliu%20Lucian.pdf
Etichete:
Cezar Ivănescu
sâmbătă, 24 octombrie 2009
CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“ (II)
INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio, partea a doua]
Concluziile la aceste constatări
Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.
Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.
Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.
Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.
În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.
Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.
În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.
În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.
După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.
Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.
De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.
Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.
L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.
Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.
Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.
(II) (va urma)
Partea întâi a transcrierii:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/09/cezar-ivanescu-il-consider-direct.html
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/09/cezar-ivanescu-il-consider-direct.html
Etichete:
asasinat,
Cezar Ivănescu,
Nicolae Manolescu,
USR
duminică, 18 octombrie 2009
INEDIT – CEZAR IVĂNESCU. INTERVIU AUDIO, 2005 şi Programul propus pentru reformarea UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA.
Cele două documente la care Cezar Ivănescu face referire în înterviu.
A. CEZAR IVĂNESCU,
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005
Stimaţi colegi
Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.
După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.
În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.
În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.
Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.
Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.
În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.
Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.
1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.
2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.
3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.
4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.
5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.
6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.
7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.
8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.
9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.
10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.
Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...
Cezar Ivănescu
B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor
La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:
1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.
2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.
3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.
4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.
5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.
6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.
7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.
8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.
9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005
Stimaţi colegi
Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.
În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.
În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.
Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.
Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.
În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.
Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.
1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.
2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.
3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.
4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.
5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.
6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.
7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.
8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.
9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.
10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.
Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...
Cezar Ivănescu
B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor
La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.
2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.
3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.
4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.
5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.
6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.
7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.
8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.
9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...
Pentru mai multe informaţii accesaţi şi:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html
Etichete:
Cezar Ivănescu,
interviu
marți, 6 octombrie 2009
A. KOMIVES: C. IVANESCU, un Don Quijote contemporan într-o societate românească care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare
Cuvinte, gânduri, emoţii,
proiecte
In memoriam: Cezar Ivănescu,
Aiud, 2009
Andor Kömives: „M-am implicat în acest proiect pe măsură ce am înţeles că poetul şi omul Cezar Ivănescu a fost un Don Quijote, contemporan, tragic, într-o societate românească, care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare. El face parte din acea categorie a oamenilor de cultură însinguraţi, cei ce se pedepsesc singuri, pentru a trăi în lumină şi adevăr, fără iluzii. Şi-a asumat această condiţie înainte şi după 1989, pentru că nu a putut altfel.
Am optat pentru a-i face un portret, deşi nu l-am cunoscut personal, un chip tragic văzut direct, frontal. El mărturisea într-un interviu că sportul l-a învaţat să fie luptător, şi să-şi privească adversarul cu curaj direct în faţă. Avea o faţă foarte expresivă, asemenea poeziei sale cântate cu o voce aspră, sau a scrisului său incizat.
Expoziţia de la Aiud este emoţionantă, prin efortul şi truda voastră de recuperare a memoriei unui mare poet contemporan în conştiinţa noastră, un adevărat reper printre atâtea gunoaie morale. Marea problemă a noastră nu este inteligenţa sau talentul, ci caracterul – după cum ne-a “scanat” regele Carol I. “ (fragment)
Am optat pentru a-i face un portret, deşi nu l-am cunoscut personal, un chip tragic văzut direct, frontal. El mărturisea într-un interviu că sportul l-a învaţat să fie luptător, şi să-şi privească adversarul cu curaj direct în faţă. Avea o faţă foarte expresivă, asemenea poeziei sale cântate cu o voce aspră, sau a scrisului său incizat.
Expoziţia de la Aiud este emoţionantă, prin efortul şi truda voastră de recuperare a memoriei unui mare poet contemporan în conştiinţa noastră, un adevărat reper printre atâtea gunoaie morale. Marea problemă a noastră nu este inteligenţa sau talentul, ci caracterul – după cum ne-a “scanat” regele Carol I. “ (fragment)
Etichete:
Aiud,
Andor Komives,
Cezar Ivănescu
luni, 5 octombrie 2009
CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“
INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio,
partea întâi]
Constatări
Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.
După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:
Singura persoana pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.
O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.
Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.
Ce mai putem constata?
Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.
Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.
Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.
Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Şt. Aug. Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.
Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.
Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.
Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.
Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.
Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.
Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?
Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.
Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii [...], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.
Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.
Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.
Ce mai putem constata?
O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.
Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.
Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.
[transcriere după înregistrare audio,
partea întâi]
Constatări
Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.
După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:
Singura persoana pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.
O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.
Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.
Ce mai putem constata?
Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.
Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.
Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.
Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Şt. Aug. Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.
Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.
Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.
Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.
Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.
Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.
Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?
Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.
Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii [...], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.
Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.
Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.
Ce mai putem constata?
O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.
Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.
Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.
„este a treia tentativă de crimă!“
Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.
(va urma)
Notele mele, C.A.
1. Vă prezint, spre exemplificare, replica domnului Turianu, membru încă în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat: „Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. «Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate»“, [http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , art. cit.]
2. Domnul Nicolae Manolescu a predat studenţilor străini. Pentru conformitate citez din Ion Bogdan Lefter, Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html, „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii.“ şi Gheorghe Crăciun, Eram nişte copii răi, interviu inedit realizat la 13 octombrie 2006, publicat în Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007: „Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“
3. Cezar Ivănescu nu a primit niciun răspuns, oficial sau neoficial, din partea vreunei instituţii sau persoane publice (CNSAS, preşedintele României Traian Băsescu sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Nicolae Manolescu, cărora Cezar Ivănescu li s-a adresat făcând apel la calitatea lor oficială şi depunând scrisori deschise, cu număr de înregistrare ş.a.m.d.). Singura reacţie obţinută cu preţul propriei sale vieţi – şi nu ca o formă firească de respectare a Statului Uniunii Scriitorilor, a Cartei Drepturilor Omului sau măcar a Legilor juridice şi morale – a fost Comunicatul emis de conducerea Uniunii Scriitorilor, în numele U.S.R., pe 5 februarie 2008. Comunicat nedatat şi formulat ambiguu.
4. Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, Baricada, 27.III.1990 [ http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/c-ivanescu-nu-mi-am-cistigat-piinea-in.html]:
Iubite Domn,
Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.
Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.
Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...
Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...
Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...
Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.
Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...
Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins...
De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.
Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...
Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.
CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimaral Societăţii Scriitorilor Români
5. Statutul Uniunii Scriitorilor din România, extras
Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.
Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.
Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.
Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.
Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).
Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, sfidând atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“.
Etichete:
APEL CEDO,
Cezar Ivănescu,
Mircea Dinescu,
Nicolae Manolescu
sâmbătă, 5 septembrie 2009
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ LUI NICOLAE MANOLESCU, preşedinte al USR
A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.
______________
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.
CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.
Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.
Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.
Cu cele mai nobile sentimente.
1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
____________________
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
____________________
Solicitarea adresată CNSAS
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]
Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România
________________
Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.
Să trecem însă la chestiunile de fond.
Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.
Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 1200, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...
Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.
Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?
Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.
Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.
În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.
Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...
Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...
Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente
6.03.2008 Cezar Ivănescu
Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR
PS
Text reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
Text reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.
sâmbătă, 29 august 2009
Mircea Eliade. Scrisori către Cezar Ivănescu
Etichete:
Cezar Ivănescu,
Maria Ivănescu,
Mircea Eliade
duminică, 2 august 2009
Profesorul G. Ivănescu, dedicaţii pentru Aurel Ivănescu, Maria şi Cezar Ivănescu. Asasinarea avocatului Iorgu Ivănescu (în articole din epocă)
Notă:
Aurel [Ivănescu], germanist, poet, gazetar. A publicat articole, recenzii şi o carte de poezii, Cetatea cu flamuri albe (dedicată fratelui său, Dumitru Ivănescu, tatăl lui Cezar Ivănescu). A fost dat dispărut pe front.
G. Ivănescu, marele lingvist, şi Aurel Ivănescu, germanistul, au fost veri primari.
În familia Ivănescu au existat mai multe cazuri de morţi tragice. În anul 1926, 19 oct., moare la Huşi avocatul Iorgu Ivănescu. Decesul survine ca urmare a unei agresiuni. Într-un articol din presa vremii găsim notat: „Dl. prim procuror M. Catrichi a delegat pe d. profesor dr. G. Bogdan cu facerea autopsiei. Autopsia a avut loc ieri, la orele 4 după-amiază, în camera mortuară a spitalului. Ca delegat din partea Parchetului a asistat d. procuror Misihănescu. Autopsia a stabilit fractura craniului. S-a stabilit o fractură comunitivă a orbitei stângi. Această fractură a adus după sine o «meningită encefalică». Se pare că avocatul a fost trântit cu faţa de bordura trotuarului cu atâta putere, încât în această cădere şi-a fracturat orbita stângă.“ (art. Ce a stabilit autopsia cadavrului avocatului Ivănescu).
Alte articole aduc lămuriri suplimentare (Cum a fost ucis avocatul Ivănescu, Autorul indicat de victimă este un cunoscut bătăuş, În jurul asasinării avocatului Ivănescu, Sentinţa în procesul asasinării avocatului Ivănescu etc.)
„În primele zile, cu toată starea gravă a avocatului, a putut indica pe autorul agresiunii care se află la Vaslui, vestitul Ciocoiu. Atât poliţia cât şi aprchetul de Fălciu au făcut intervenţiuni pentru trimiterea agresorului la Huşi. Acum când s-a produs şi desnodământul fatal, parchetul a delegat pe un agent special pentru aducerea lui Ciocoiu la Huşi contra căruia mai există şi un mandat de arestare pentru executarea unei pedepse de 3 luni de închisoare. Toată lumea huşană, indiferent de culoarea politică, regretă moartea tragică a lui Ivănescu care era un suflet bun, îndatoritor şi prietenos.“ (cit. din art. Cum a fost ucis avocatul Ivănescu)
Etichete:
asasinat,
Aurel Ivănescu,
Cezar Ivănescu,
G. Ivănescu,
Iorgu Ivănescu
luni, 27 iulie 2009
Moartea unui artist, un articol de Mircea Radu IACOBAN
Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor.Cum se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui veac.
A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii de hemoroizi… nici nu fusese operat!!
Spicuiesc din scrisoarea trimisă de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău (de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, cu alte cuvinte, un medic legist a girat cu semnătura sa faptul că Cezar Ivănescu nu a fost suspus niciunei intervenţii!) Pe fişa de transfer de la Clinica Particulară Palade - unde a fost supus aşa-zisei intervenţii - la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău este specificat clar că Cezar Ivănescu a fost transferat în stare critică, operat, sângerand. Cine şi mai ales de ce minte?”
Cât despre “dezvăluirea” lui Dinescu: “Doresc să revin la partea care i-a cauzat, din punct de vedere moral, moartea. Aşa-zisa informaţie livrată pe sursa-autodeclarată Mircea Dinescu, afirmă clar şi răspicat că Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică (...) Nimeni până acum nu a văzut nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că «Cezar Ivănescu nu a primit niciun verdict din partea CNSAS» şi că «Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut!»
Nici după moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”
Ce ar mai fi de spus?
Articol apărut în Monitorul de Suceava,
Mircea Radu Iacoban, Coltul condeierului.
Preluare: http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2009-07-14/Moartea-unui-artist
Foto: reproducere după un tablou de Aurelia Călinescu
Etichete:
Cezar Ivănescu
miercuri, 22 iulie 2009
3 ianuarie 2006. Scriitorul Cezar Ivănescu agresat şi umplut de sânge de trei indivizi, în centrul capitalei
Domnule ComandantSubsemnatul Cezar Ivănescu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Consiliului USR, director al Editurii „Junimea“ din Iaşi, Bd. Carol I, nr. 3-5, decorat cu Ordinul „Steaua României“ în gradul de Comandor, domiciliat în Bucureşti, str. Silvestru, nr. 50, sector 2, vă aduc la cunoştinţă următoarele...
Marţi, 3.01.2006, în jurul orei 16:00, întorcându-mă spre casă după ce îmi făcusem cumpărăturile zilnice în piaţa „Gemeni“, am fost atacat, lovit în faţă şi jefuit de borseta pe care o purtam atârnată de gât, chiar în faţa porţii curţii mele din Silvestru, 50. Borseta conţinea acte (buletin de identitate şi mai multe legitimaţii), trei rânduri de chei (de la Editura „Junimea“ din Iaşi, de la apartamentul din Iaşi în care locuiesc şi de la casa din Silvestru, 50) şi bani (600.000-700.000 lei vechi).
Am anunţat Secţia 6 de Poliţie în seara de marţi, 3.01.2006, care a răspuns cu promptitudine la apelul nostru, am luat legătura cu Poliţia, Secţia 6, miercuri 4.01.2006, şi depun această plângere solicitând derularea unei anchete.Cu toată stima
Cezar Ivănescu
6.01.2006
D-Sale d-lui Comandant al Secţiei 6 de Poliţie, Bucureşti
Câteva amănunte
În după-amiaza zilei de 3 ianuarie 2006, Cezar Ivănescu a fost agresat cu violenţă chiar în faţa porţii casei sale, de trei persoane. Atacatorii păreau a fi foarte bine organizaţi. În timp ce unul dintre indivizi supraveghea bulevardul Dacia şi strada Silvestru,
intrând în vorbă chiar şi cu scriitorul solicitându-i amănunte despre orarul farmaciei situate alături, la adresa Dacia 136, ceilalţi doi l-au atacat direct în faţă, lovindu-l cu violenţă, tăindu-i şi sustrăgându-i borseta pe care o purta atârnată la gât. Loviturile au continuat chiar şi după producerea jafului.Agresiunea se producea în centrul Bucureştiului în jurul orei 16, pe strada Silvestru, la aproximativ 5 metri de bulevardul Dacia. Cezar Ivănescu a reuşit să fugă în bulevard şi să se urce într-un taxi. Dacă motivaţia atacului ar fi fost doar jaful atunci, probabil, agresorii ar fi încercat să îi sustragă şi telefonul mobil aflat la vedere şi nu ar riscat inutil prelungind incidentul şi irosind timpul într-o acţiune care s-ar fi putut încheia dramatic cu moartea unui om (Cezar Ivănescu încerca să descuie uşa porţii în momentul în care a fost atacat şi în urma loviturilor dure s-ar fi putut dezechilibra şi lovi grav la cap. Scriitorul, îmbrăcat modest, cu o geacă albastră din fâş şi având o geantă cu diverse cumpărături, nu a opus rezistenţă şi nu a ripostat în niciun mod).
Ulterior, la sediul Secţiei 6, scriitorul Cezar Ivănescu a vizualizat multiple fotografii cu diverşi indivizi, printre aceste imagini însă neregăsindu-se niciuna cu agresorii săi, cei trei, se pare, nefigurând în baza de date a Poliţiei. 
Etichete:
Cezar Ivanescu
miercuri, 15 iulie 2009
Maria Ivănescu, Premiul de Traduceri din Literatura Universală, ASB, anul 1978 pentru Călătorie la capătul nopţii, L.F. Céline
Notă: Maria Ivănescu nu a fost membră a USR
Etichete:
L.-F. Celine,
Maria Ivănescu
marți, 7 iulie 2009
In memoriam Cezar Ivanescu. Art-eveniment intermedial: document-audio-imagine-text-visual arts. Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009
Fundaţia INTER_ART Aiud
IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU
Art-eveniment intermedial:
document-audio-imagine-text-visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009
IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU
Art-eveniment intermedial:
document-audio-imagine-text-visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009
Participanţi:
Aurelia Călinescu (Sibiu)
Bogdan Spătaru (Bucureşti)
Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova)
Iulian Mîţă (R. Moldova)
Elena Mînăscurtă (Italia)
Sergiu Teleuţă (R. Moldova)
Octavian Untilă (R. Moldova)
Anişoara Cârlan (Turcia)
Florentina Toniţă (Botoşani)
Dorel Găina (Cluj)
Mira Marincaş (Cluj)
Feleki Karoli (Cluj)
Eugen Moritz (Cluj)
Eugen Savinescu (Cluj)
Andor Komives (Cluj)
Andrei Budescu (Cluj)
Alina Bondrea (Cluj)
Sabin Bors (Cluj)
Andra Modreanu (Cluj)
Andrei Ciurdărescu (Cluj)
Carmen Pop (Cluj)
Mădălina Surducan (Cluj)
Larisa Crăciunaş (Cluj)
Dan Tamaş (Cluj)
Andreea Vanea (Cluj)
Invitaţi: lista va fi completată ulterior
Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscrise
aparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu
Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog
Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu
Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte se împlineşte un an pe 24 aprilie 2009.
Proiectul conţine două componente:
Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.
Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.
Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.
De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.
Biografie CEZAR IVĂNESCU
Figură emblematică a poeziei româneşti a sfârşitului de secol dar şi a sfârşitului comunismului, Cezar Ivănescu este un poet mistic dar şi o personalitate rebelă. Anticomunist, antiimperialist, antisistem, asumându-şi pe cont propriu consecinţele refuzului oricărui compromis politic, social ori literar dar şi ale vreunei cutume culturale. Înconjurat totdeauna de tineri poeţi dornici de afirmare pe care i-a sprijinit şi promovat în cenaclul Numele Poetului, a fost totodată un solitar cavaler al cuvintelor ţintuind Sublimul, dar şi un adversar invidiat pentru curajul şi precizia atacurilor sale verbale asupra imposturii, mediocrităţii, obedienţei.
Cezar Ivănescu s-a născut la 6 aug. 1941 la Bârlad. Adus pe lume noaptea, în condiţiile vitrege ale unui bombardament aerian din timpul celui de-al doilea război mondial, această traumă îi va marca definitiv chipul, personalitatea şi opera, fapt mărturisit de poet în scrierile sale.
În 1968 a absolvit Facultatea de filologie din Iaşi, fiind apoi pe rând, profesor de limba şi literatura română şi franceză în Ardeal şi Moldova, redactor la diverse reviste literare, şomer cel mai adesea, iniţiatorul cenaclului literar Numele Poetului.
A susţinut spectacole de muzică şi poezie însoţit de orchestra proprie Baaad, având în repertoriu atât poeme proprii cântate de el însuşi, cât şi din marii poeţi ai lumii: Pindar, F. Villon, Lorenzo de Medici , Ch. Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia.
A publicat numeroase volume de versuri, dar şi proză, teatru, traduceri din limba franceză. Amintim volumele de poezie Rod, La Baaad, Sutrele muteniei, Doina, Jeu d'Amour, volumele de proza Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, traduceri (împreună cu soţia sa, Maria Ivănescu) din Pascal, Mircea Eliade ş.a.
De-a lungul întregii vieţi s-a bucurat şi a suferit deopotrivă atât aprecierea şi preţuirea unor înalte personalităţi ale culturii române (Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Eliade, Basarab Nicolescu ş.a.) cât şi adesea, persecuţia autorităţilor comuniste şi post-comuniste.
A fost elogiat şi onorat cu cele mai înalte distincţii şi premii literare cum ar fi Premiul "Mihail Eminescu" acordat de Academia Română, pentru volumul Doina (1985) sau Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" (cel mai înalt premiu de poezie din România) şi foarte aproape de a i se propune candidatura pentru premiul Nobel. Cenzurat şi pus sub supraveghere antitero în timpul regimului Ceauşescu, refuzând orice compromis cu Partidul Comunist şi cu autorităţile comuniste, grevist al foamei atât înainte cât şi după 1989, este bătut bestial de "mineri", apoi onorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Comandor (2000), pentru merite artistice deosebite şi pentru promovarea culturii. Hărţuit de calomniile noilor "puternici ai zilei", marginalizat de interesele obscure ale cutumelor literare ante si post-revoluţionare din România.
La începutul anului 2008 este dezlănţuită o vehementă campanie de presă denigratoare şi calomnioasă la adresa Poetului.
Moare la 24 apr. 2008 în urma unei minore intervenţii chirurgicale. Adevăratele cauze nu sunt elucidate nici până astăzi.
Partea de "document" a Expoziţiei îşi propune:
- să descopere şi să facă astfel cunoscută această mare personalitate a literaturii române prea puţin mediatizată în timpul vieţii datorită caracterului său "incomod" atât înainte de 1989 cât şi după, atât comunistilor cât şi postcomuniştilor, atât politicienilor cât şi confraţilor din literatură;
- să pună în lumină creaţia literară, crezul poetic, concepţia despre poezie văzută ca "artă tradiţională" şi legătura acesteia cu muzica;
- să prezinte latura de prozator a scriitorului prin cele două cărţi publicate: PENTRU MARIN PREDA şi TIMPUL ASASINILOR (despre NICOLAE LABIŞ) - evocari şi mărturii despre moartea acestora, cărţi care îi vor crea puternice antipatii în lumea literară; activitatea de traducător din limba franceză: Mircea Eliade, Pascal; biografia poetului şi cum a influenţat aceasta creaţia sa; opiniile lui Cezar Ivănescu despre literatura contemporană dar şi opiniile şi atitudinile politice;
- să ofere documente despre Cezar Ivănescu şi marile sale prietenii literare;
Partea de "document" a expoziţiei doreşte să evidenţieze valoarea umană exemplară şi valoarea culturală excepţională a lui Cezar Ivănescu, reflectate în întreaga sa viaţă prin asumarea totală a riscului unei existenţe modeste, la limita sărăciei şi lipsite de atenţia şi recunoaşterea valorii pe care le-ar fi meritat din plin în timpul vieţii, şi prin curajul de a-şi identifica total opera cu propria viaţă.
Alăturarea cu lucrările de artă este tocmai de a arăta "ecoul" personalităţii şi operei ivănesciene în creaţia altor medii; de a lansa o noua provocare artistică artiştilor contemporani.
Lista rămâne deschisă pentru orice artist care doreşte să se alăture acestui proiect.
Pentru informaţii suplimentare despre CEZAR IVĂNESCU accesaţi:
http://www.cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/
www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV
Concept: Aurelia Călinescu
Responsabil proiect: Istvan Balog
Etichete:
Aiud,
Cezar Ivănescu,
in memoriam
luni, 6 iulie 2009
duminică, 28 iunie 2009
Moartea lui Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime. Atac în haită! Mircea Dinescu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş ş.a.
„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“
Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997
Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997
De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare vointă (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [1, 2, 3, 4, 5, 6] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.
Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.
Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [6], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [4, 5] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.
Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!
Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.
Note
1. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008 [sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]
„Platit regeste de Marin Preda pentru volumele lui de versuri [Nota bene, Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m. C.A.], marele poet contemporan Cezar Ivanescu a fost rasplatit si de Securitate. [cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe ş.a.m.d.? şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.] I-am invatat poeziile pe de rost in adolescenta. Il admiram ca nu se prostitueaza sa scrie poezii cu partidul si cu Ceausescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine [alt enunţ complet fals! Cezar Ivanescu nu a semnat nicio traducere din L.-F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.] pe care le-a facut impreuna cu sotia sa. Cind l-am vazut prima oara, am ramas socat. Angelicul poet avea un aer de bataus pus pe harta, si chiar era, inconjurat de citiva baieti musculosi pe care ii recrutase din liota de veleitari care ii cadeau in genunchi sa-i ajute sa debuteze. Poetul umbla cu o ranga de fier in mina, cu care iti batea in masa la restaurantul scriitorilor daca i se parea ca nu i-ai observat aparitia. Cu nas fracturat de fost boxer si cu miscari piezise ca de cutitar experimentat, poetul mai avea si dupa moartea marelui sau protector de la Editura Cartea Romaneasca o urma din aerul inspirat cu care isi scrisese versurile. Totusi ce groaznica deosebire intre mina inspirata cu care ma fascinase si insul dubios si complexat pe care il vedeam si nu-mi venea sa cred ca el era Cezar Ivanescu. Stiam din gura lumii literare ca, dupa moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se bagase intr-o amicitie totala cu neste baieti de la revista "Luceafarul" despre care se cam stia ca aveau simbrie la Securitate [întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a „funcţionat“ ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem... putem admite in extremis că a fost... dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie binevoitoare a Securităţii, de urmărire a scriitorului Cezar Ivănescu, indicaţie adresată tovarăşilor de la Luceafărul: „Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste“ – n.m., C.A.] ... Dar una e amicitia, ma gindeam, si alta e predispozitia pentru turnatorii. Mai ales ca stiam din surse sigure ca Marin Preda ii detesta pe cei care isi foloseau auzul ca sa mai cistige un ban si de la serviciile secrete. Totusi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnatorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea si cu care era prieten. Neincrezator in foarte multe privinte, Preda a crezut in prietenie pina in ultima sa zi de viata. Iar dom Cezar facea parte dintre prietenii sai.
Poetul care pina in 1989 nu cricnise impotriva regimului [v. Cartea alba a Securităţii, ed. cit. Voi da doar două exemple care grăiesc pe deplin despre cât de anticomunist era Cezar Ivănescu, A. nota strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“ Şi
B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.
3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.m.) – n.m., C.A.“ ] va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator [altă aberaţie! – n.m., C.A.]. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.“
Cristian Teodorescu a continuat în mod furibund şi pe blogul său de la Cotidianul campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu. Într-o postare a susţinut că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.“ (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).
Uitaţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a mintit pe presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizind absolut ticalos pe ideea ca CNSAS ar putea disparea.“, „Inteleg sa faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivanescu, inteleg sa va rastiti - in stilul poetului din ultimii ani - impotriva celor care, din punctul dvs de vedere isi permit sa-l conteste pe omul Cezar Ivanescu. Totusi mai si ginditi-va la ceea ce scrieti, chiar daca sub pseudonim. Tzutzareala naiva poate deveni complicitate prosteasca de care s-ar putea sa va fie rusine, ca oameni, mai tirziu.“ Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?
Aşa cum am mai arătat o anchetă realizată de Jurnalul Naţional /ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.
Poetul care pina in 1989 nu cricnise impotriva regimului [v. Cartea alba a Securităţii, ed. cit. Voi da doar două exemple care grăiesc pe deplin despre cât de anticomunist era Cezar Ivănescu, A. nota strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“ Şi
B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.
3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.m.) – n.m., C.A.“ ] va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator [altă aberaţie! – n.m., C.A.]. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.“
Cristian Teodorescu a continuat în mod furibund şi pe blogul său de la Cotidianul campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu. Într-o postare a susţinut că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.“ (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).
Uitaţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a mintit pe presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizind absolut ticalos pe ideea ca CNSAS ar putea disparea.“, „Inteleg sa faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivanescu, inteleg sa va rastiti - in stilul poetului din ultimii ani - impotriva celor care, din punctul dvs de vedere isi permit sa-l conteste pe omul Cezar Ivanescu. Totusi mai si ginditi-va la ceea ce scrieti, chiar daca sub pseudonim. Tzutzareala naiva poate deveni complicitate prosteasca de care s-ar putea sa va fie rusine, ca oameni, mai tirziu.“ Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?
Aşa cum am mai arătat o anchetă realizată de Jurnalul Naţional /ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.
2. „Ma scot din minti "cei care ne vor binele"!“, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008
Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem? [aşadar, pe 30 ianuarie C.T. afirma zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, act care intră sub incidenţa legii penale! iar pe 21 februarie se întreba candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“... – n.m., C.A.]„Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Da-mi, te rog, voie sa ma autocitez: "Zilele trecute, poetul Cezar Ivanescu a amenintat ca intra in greva foamei (n-a mai intrat!) [există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.] pentru ca jurnalistii i-au terfelit reputatia, acuzindu-l c-ar fi fost turnator la Securitate. Ma lasa rece daca individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, insa, atentia un fapt care arata cu cine avem de-a face. In 2005, Cezar Ivanescu s-a aflat (alaturi de Carolina Ilica si raposatii, intre timp, Victor Frunza si Grisa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, inregistrata cu numarul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivanescu vedea acum doi ani si jumatate in CNSAS o institutie demna de incredere in procesul de curatire morala a vietii publice din Romania. Pe 30 ianuarie 2008, cind i s-a aplicat lui insusi un epitet infamant, declara crincen ca CNSAS "nu e o institutie demna de incredere". Ca sa vezi! Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei. Pai, mai are importanta dac-a fost sau nu turnator?!". (Sursa: http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)
Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amăntuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă şi ca şi atâţia alţii studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.
Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei“ citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008).
Domnule Preşedinte
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.
4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
3. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict. (Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)
4. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România
„Cap. 1. Dispoziţii generale
Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.
Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.
Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.
Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.
Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”
Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.
5. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)
Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.
În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.
Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:
1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace“ (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);
2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).
3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine.Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.
Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).
În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.
6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.
[va urma]
marți, 16 iunie 2009
„Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi
Viorel Ilişoi într-un dialog
cu poetul Cezar Ivănescu
(fragment, 1996)
(Viorel ILIŞOI) Într-unul din volumele dumneavoastră am găsit aceste versuri: „Eminescu-i Dumnezău/ Iar eu mi-s profetul său”. Să lămurim postura aceasta sacră a lui Eminescu pentru spiritualitatea românească şi postura dumneavoastră de profet al său. Să stabilim condiţia aceasta a întruchipării sacrului într-o persoană umană.
(Cezar IVĂNESCU) Lecturile mele de la vîrsta matură şi pînă în perioada în care am scris acel distih pe care l-am pus în faţa volumului Alte fragmente din Muzeon, deci toate lecturile mele relative la Eminescu şi din textele sacre m-au convins de următorul lucru: că noi, ca entitate românească, dacă vorbim limba română care spiritual cuprinde totul şi poate ceva mai mult, pentru că ştii cum spune Eminescu, „noi nu sîntem stăpînii limbii, ci limba e stăpînul nostru”, limba română ne stăpîneşte pe noi, românii, în tot acest ciclu de civilizaţie creştină. Cel care a ajuns cu adevărat să fie nu chiar stăpînul limbii, dar să se mişte liber şi superior în teritoriul total al românismului, este doar Eminescu. Şi eu am spus acest lucru: noi românii, luaţi ca entitate spirituală şi numai spirituală nu cobor deloc discuţia în etnic, în naţional, [...] deci ca entitate spirituală noi singura, dar singura cale de aces către tot ce este text sacru, de la Vede şi pînă la Lao-Tzî şi pînă la trubaduri, o avem prin Eminescu. Prin limba lui Eminescu, prin gîndirea eminesciană. Asta-i poarta, mai îngustă sau largă, după gîndirea fiecăruia, prin care noi putem avea acces către divin. Nu există în limba română alt text prin care să aproximăm sacrul, la ora actuală nu există nici măcar o traducere dintr-un text sacru indian care să se apropie de somptuozitatea, geniul şi fulguranţa de dincolo de lume care există în „Scrisorile” eminesciene. Acolo simţi că fiecare vers despică cerul, te duce acolo unde trebuie. Şi am mai spus că asta este fatalitatea şi norocul nostru, al românilor. Plecînd de la acest lucru mi-am dat seama mai apoi că fiecare popor pe acest pămînt are o forţă de a întruchipa sacrul într-o fiinţă umană şi are apoi o forţă de a proiecta această fiinţă sacră în timp şi de a o răspîndi, dacă vrei, ca pe un parfum în toată spiritualitatea sa. Noi, românii, am avut intuiţia şi apoi viziunea clară a ceea ce a fost Eminescu pentru noi. Acel Maiorescu blamat de atîta lumea şi-a dat seama totuşi că cu Eminescu nu era ceva de ordin mundan, era ceva de dincolo de lume, o esenţă care depăşeşte mundanul. A simţit fiorul ăsta sacru în preajma lui şi l-au simţit mulţi alţii.
(V.I.) Călinescu a sintetizat foarte bine lucrul acesta în acel text de o rară forţă expresivă din finalul cărţii sale despre opera lui Eminescu.
(C.I.) A sintetizat, a esenţializat, este adevărat, dar a coborît nivelul. Ca erudit şi ca spirit Călinescu este foarte jos.
(V.I.) Rosa Del Conte l-a intuit, spiritual, mai bine?
(C.I.) Ce spiritualitate şi ce înţelegere a lui Eminescu, în spirit, la Rosa del Conte...
(V.I.) În „Eminescu sau despre Absolut”.
(C.I.) Rosa Del Conte este cu două trepte peste Călinescu. Sau acuma Svetlana Paleologu-Matta... Ea nici nu ştie probabil că exist eu pe lumea asta, dar odată am găsit într-unul din textele ei o idee pe care eu am formulat-o de mult: că versurile eminesciene sînt enunţuri sacre. Exact ceea ce spun eu de ani şi ani de zile în ţara asta [...]. Aici, noi, românii, şi creştinii europeni în general, ne lovim de o concepţie aş spune eu destul de mărginită despre fiinţa umană. Noi avem cea mai frumoasă viziune asupra fiinţei umane prin creştinism, prin acel chip uman al Domnului nostru Isus Hristos. Aceea este transfigurarea umană a divinităţii, Dumnezeu pe cruce, deci luînd crucea pe umerii săi şi purtîndu-şi-o şi sacrificîndu-se ca un om pentru restul umanităţii. Este chipul sublim sub care noi înţelegem, dacă vrei, cantitatea de sacru pe care o poate purta un om. Viziune dramatică, tragică şi pe care adesea noi, europenii, fireşte că o respingem. Dar extrem-orientalii, indienii mai ales, au o altă viziune despre divinitate. Şi au cea mai înaltă concepţie umanistă cunoscută de noi de la începutul timpurilor şi pînă acum. Adică buddhismul fără referire specială la Marele Vehicul, Micul Vehicul, la esoterism şi nu ştiu ce, buddhismul luat în sine, tale-quale, are următoarea viziune: umanul este cea mai înaltă treaptă de încarnare în Cosmos. Buddha este o entitate divină, el vine din cerul zeilor, se coboară pe pămînt şi se încarnează ca om pentru că numai din această ipostază el are puterea să regenereze oamenii, lumea, universul, zeii. Buddha, un biet copilaş, este dus la templu şi statuile din lemn ale tuturor zeilor se pleacă în faţa lui îi fac o plecăciune. Pentru că aşteaptă de la el, în ipostaza lui umană, să-i regenereze, să le redea viaţă. Iată cît de sublim valorează fiinţa umană şi condiţia umană buddhismul. Europenii nu ştiu aceste lucruri.
(V.I.) Pandantul, la europeni, în creştinism, este fecioara la templu.
(C.I.) Da, fecioara Maria, copilă fiind, fragedă, frumoasă, încîntătoare ca o magnolie, este dusă la templu. De ce? Este consacrată şi ea. Să ştie că ea este purtătoare de divin, purtătoare de sacru, că ea va da naştere sacrului întruchipat în om. Asemenea scene paralele sînt multe în buddhism şi în creştinism. Dar ce vroiam să spun? Că pînă acum noi, românii, încă nu ne-am ridicat la înţelegerea lui Eminescu; sîntem de fapt primii alfabetizaţi ai acestei entităţi spirituale, primii cărora li s-a pus în mînă o ediţie de opere complete ale lui Eminescu. Facem un test: cîţi au citit-o integral? Sînt eminescologi, nu dau nume, cărora le semnalam anumite pasaje din Eminescu pe care nu le cunoşteau; şi scriseseră cărţi despre Eminescu!...
(V.I.) N-au citit-o mulţi integral şi din cauză că operele complete ale lui Eminescu au apărut într-un timp destul de îndelungat, a durat aproape jumătate de veac de la deschiderea ediţiei de către Perpessicius şi pînă la definitivarea ei.
(C.I.) Adevărat, adevărat. Asta măsoară puterea noastră de absorbţie culturală. Avem o foarte redusă absorbţie culturală. Nu sîntem ca nemţii, să facem ediţii succesive din Goethe. Şi operele complete ale lui Eminescu sînt o ediţie incompletă de fapt, să fim foarte sinceri; deşi marele meu prieten Petru Creţia a fost răspunzător şi s-a îngrijit de ea, trebuie să spun că nu este o adevărată ediţie de opere complete. Infernul manuscriselor licenţioase nu apare în această ediţie şi multe alte lucruri nu apar aici. Care infern pentru limba română vie înseamnă de fapt un paradis al limbajului.
(V.I.) Un infern cu un foc purificator, nestins. Un foc purificator pentru limba română şi regenerator.
(C.I.) O libertate supremă a limbajului. S-ar vedea acolo într-adevăr ceea ce afirmam eu pe vremuri, că Eminescu are o întindere, un ambitus expresiv care nu ţine numai de romantism, ţine de la expresia nudă a lui Hesiod, epopeică, pînă la suprarealismul cel mai îndrăzneţ cu putinţă. Sînt acolo nişte imagini trăsnitoare, în manuscrisele eminesciene. Licenţioase, dar trăsnitoare. Cum găseşti mai tîrziu în Jarry, sau în Antonin Artaud. Eminescu este şi acesta. Întinderea lui este uriaşă. Îl discuţi cum îl discută semidocţii […] în cumpăna clasicism-romantism? Asta e o reducţie de semialfabetizaţi, domnule.
(V.I.) Istoria literară lucrează cu asemenea clasificări din motive tehnice; altfel cum să sistematizezi o epocă?
(C.I.) Din motive tehnice şi din motive de micime a personajelor care fac istoria literaturii române. Sînt nişte băieţi care nu prea ştiu carte, care au învăţat cît să promovezee gradele universitare şi să fie recunoscuţi ca profesori, nu sînt oameni care s-au zvîrlit în abisul de cultură cum s-a zvîrlit Eminescu, cum s-a zvîrlit Haşdeu, cum s-a zvîrlit Eliade şi atîţia alţii dintre marii, dintre genialii creatori români. Cum să-i ajungă ei din urmă? Cum să înţeleagă un critic literar român delirul unui Eminescu sau delirul de erudiţie al unui Eliade? Că nu poate penetra acolo, nu-i poate urmări sursele. Asta este drama noastră. Avem nişte profesori universitari proşti şi nişte critici literari proşti de cînd se face literatură românească pînă astăzi. Ei nu se ridică la înălţimea creatorilor despre care scriu.
(V.I.) Am întîlnit, mergînd prin satul meu natal, o bătrînă care după un chef, crezînd că lucrez la radio, s-a ţinut scai de mine pînă am înregistrat-o recitînd nişte poezii, trei poezii de Coşbuc şi vreo zece poezii de Eminescu. Analfabetă, bătrîna...
(C.I.) Da, Eminescu a intrat în rangul creaţiei anonime.
(V.I.) Nu, nu le învăţase ca pe o urătură anonimă, ea ştia că sînt poezii scrise de Mihai Eminescu, le ştia din alea patru clase pe care le făcuse cîndva. Am mai stat la taclale cu ea, că vorbea frumos, avea şi umor, şi-am constatat că nu ştia nimic despre Eminescu, dar nimic, nimic. Şi tot vorbindu-i eu, răspunzîndu-i la nişte întrebări pe care mi le punea cu o inocenţă de copil, cineva a strigat la noi s-o lăsăm mai moale cu cultura, că doar eram la un chef, nu? La care bătrîna a explodat înjurîndu-l sincer indignată pe respectivul, că adică cum îndrăzneşte el să vorbească pe tonul ăla despre Eminescu, nu-i e ruşine? Ea n-a citit nici o carte la viaţa ei, dar are în rîndul lucrurilor sfinte sau, mă rog, cu o aură specială în sufletul ei, un loc şi pentru Eminescu. Deci dincolo de ce învăţăm noi la şcoală, dincolo de limitele sau nivelele de receptare indicate de critica literară, Eminescu a penetrat în cea mai profundă fibră a conştiinţei colective. Asta am vrut să spun.
(C.I.) Exact ca oamenii care trăiau în perioada oralităţii, în timpurile culturii orale şi care memorau şi ştiau anumite texte sacre atunci nu se memorau decît textele sacre, nu textele profane. Sigur că da.
(V.I.) Eminescu are deja statutul de sacru în cele mai curate, mai pure conştiinţe. Exemplul cu bătrîna l-am dat tocmai ca să aduc un argument de veridicitate din afara literaturii pentru versul acesta al dumneavoastră: „Eminescu-i Dumnezău”.
(C.I.) În acest enunţ al meu care spune că Eminescu-i Dumnezău este o gîndire logică, nu delirantă cum ar crede unii.
(V.I.) Dacă el este Dumnezeu pentru spiritualitatea românească, dacă a acces în rîndul valorilor sfinte ale poporului român, mai are el nevoie de un profet?
(C.I.) Dar bineînţeles. Poate şi de mai mulţi.
(V.I.) De ce?
(C.I.) Eminescu este centrul, dacă vrei, el se află în centrul spiritualităţii româneşti, de-acolo iradiază lumina în tot ce va fi de-acum pînă la sfîrşitul veacurilor existenţă spirituală românească. Dovada e că tot ce-l precede pe Eminescu are pîlpîiri de Eminescu şi tot ce urmează după Eminescu cu trecerea timpului se resoarbe în Eminescu. Uite, ia de la Pîrvan, care a murit în '26, pînă la Eliade, care a murit în '86. Peste şaizeci de ani. În ultimul text pe care-l scrie despre Eminescu, Mircea Eliade spune că Luceafărul este un text liturgic. Cînd de peste ocean Eliade a deschis cartea lui Eminescu cu mîinile lui bolnave care se cojeau de piele şi erau tot timpul în mănuşi protectoare şi a recitit Luceafărul, şi-a dat seama că e liturghie. E liturghie! Pe ce trece timpul, pentru un mare român, pentru o mare conştiinţă de român, a se întoarce la Eminescu înseamnă a se întoarce la tot ce are mai sacru spiritualitatea românească.
(V.I.) Relaţionînd cu enunţul lui Rudolf Otto, că sacrul te cutremură şi te atrage, întoarcerea la acest centru sacru al spiritualităţii româneşti pe care dintre cele două căi se face predominant? Sau reacţiile sînt simultane şi egale ca intensitate?
(C.I.) Eminescu respinge, nu atrage în primul rînd. Atrage abia în al doilea rînd. Trebuie să te gîndeşti că romanţele eminesciene numai pentru că au fost puse pe muzică au penetrat în conştiinţa românească; muzica a îmblînzit versurile ucigătoare ale lui Eminescu, ucigătoare cu adevărat. Dar dacă dai la o parte învelişul ăsta sonor şi iei din nou Pe lîngă plopii fără soţ, vezi că poezia asta are forţa unei mantre. Versurile de acolo pot omorî un om, pot distruge un om într-un moment de graţie sau de transfigurare, atîta forţă au. Gîndeşte-te cum sună acele cuvinte eminesciene: „Căci te iubeam cu ochi păgîni/ Şi plini de suferinţi/ Ce mi-i lăsară din bătrîni/ Părinţii din părinţi”... Uite ceva omorîtor cu-adevărat. Eminescu în continuare respinge. Nu vezi reculul pe care-l are tot omul în faţa lui Eminescu? Pe Eminescu nu-l citeşti de plăcere, să fie clar. Îl citeşti cînd nu mai vrei să fii liniştit, cînd vrei să-ţi întorci viaţa pe dos, ca să spun aşa. De fiecare dată cînd îl citeşti pe Eminescu simţi că eşti un vierme, că iei totul de la capăt, că scrii într-o limbă proastă şi joasă şi că acolo, în multe din poeziile lui, se află Absolutul.
(V.I.) Şi totuşi Eminescu nu te dezumanizează la lectură. Parcurgi o suită de percepţii inefabile cînd îl citeşti. Te respinge cu blîndeţe, dulce, te înalţă, te înfioară, te fascinează, se insinuează în fiinţa ta lăuntrică şi te nutreşte...
(C.I.) După aceea începi să te familiarizezi cu el, devine, cum zice prostimea criticii literare româneşti, banal, desuet. Da, banal atît timp cît uiţi de el. Cînd însă îţi reaminteşti de el şi-l iei din nou, vezi că iar te fulgeră. Vreau să mai spun aici ceva. în preajma zilei de 15 ianuarie, anul acesta, am dat la cei de la „România liberă”, care mi-au propus o colaborare, un articol... I l-am dat lui Petre Mihai Băcanu în mînă, dar nu l-a publicat. Pe 15 ianuarie, […] Corneliu Antim, a publicat el un text, pus între ghilimele, e-adevărat, dar un plagiat la mine: „închinare lui Eminescu” cum se chema spectacolul meu din 10 decembrie '89. Deci […] nu mi-au publicat textul meu care era un atac vehement împotriva detractorilor lui Eminescu care s-au înmulţit în ultima vreme. […] Ei bine, în acel articol refuzat eu citam Cer şi destin, cartea lui Armand G. Constantinescu, primul nostru mare om de ştiinţă nu derbedeu din ziua de astăzi, că azi au apărut mulţi derbedei, care a unit ştiinţa lui pozitivistă, că era un mare cap de pozitivist, cu tot ce acumulase ştiinţa astrologică la vremea lui şi cu cunoaşterea textelor esoterice şi le-a făcut horoscopul lui Eminescu şi al lui Alecsandri...
(V.I.) Ce dată de naştere lua în calcul pentru horoscopul lui Eminescu?
(C.I.) 20 decembrie 1849, data certă de naştere a lui Eminescu, ce să mai discutăm... 15 ianuarie e data convenţională.
(V.I.) În cartea sa, Eminescu la Ipoteşti, I.D. Marin argumentează foarte bine, plauzibil, veridicitatea aceastei date.
(C.I.) Multă lume, multă, nu numai el. Şi Nicolae Georgescu spune că întrucît avem o dată reală, 20 decembrie 1849, şi una convenţională, 15 ianuarie 1850, ar fi bine să-l sărbătorim pe Eminescu de la 20 decembrie pînă la 15 ianuarie, 25 de zile sacre la români. Aşa s-ar cuveni, dacă am fi sau dacă am deveni un mare popor. Deci Armand G. Constantinescu ia acea dată şi făcîndu-i horoscopul lui Eminescu afirmă că cerul lui de naştere nu se repetă decît o dată la 25.000 de ani. Douăzeci şi cinci de mii de ani!, îţi imaginezi ce-nseamnă asta? Şi este un enunţ ştiinţific, nu enunţ de derbedei, cum cred toţi tîmpiţii care n-au citit la viaţa lor filosofie, metafizică, texte esoterice. Ei n-au citit nimic din aceste lucruri. Singurul lucru genial la ei este ignoranţa lor. Deci el face această afirmaţie de-a dreptul năucitoare şi-i prevesteşte o glorie crescîndă. Pe ce trece timpul, gloria eminesciană se măreşte.
(V.I.) O glorie pe care dealtfel el şi-a anticipat-o în Scrisoarea I: „... al meu nume o să-l poarte/ Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe”.
(C.I.) Bineînţeles. Şi au trecut abia o sută de ani. Dar vin sutele şi miile de ani dacă va fi să subziste şi să se permanentizeze această spiritualitate românească şi dacă nu va muri şi ea şi limba ei... Şi dacă va muri, nu-i nici o nenorocire. Rămîne un text sacru pentru o lume de nemernici, de viermi tîrîtori pe pămînt care au dat o stea de primă mărime pe cerul lumii. […]
(V.I.) În Venere şi Madonă este un vers, al doilea: „Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii...”
(C.I.) Perioada mitică a omenirii, da. Un tablou fulgurant al epocii arhetipurilor. O schiţare genială a perioadei aurorale a omenirii; lecturile făcute-n germană, mai ales, la Viena, şi toţi indianiştii pe care-i citea la vremea aia îi luminau acea lume extrem orientală a Vedelor, a primelor texte sacre ale umanităţii, şi vedea foarte bine cum era acea lume mitică. La asta este trimiterea.
(V.I.) O lume care încă nu se depărtase definitiv sau prea mult de sacru. În acea remarcabilă postafaţă la antologia La Baaad, apărută la editura „Eminescu”, în 1996, o penetrantă şi profundă analiză a cărţilor pe care le-aţi scris, criticul Theodor Codreanu spune că şi dumneavoastră în poezie căutaţi acest arhetip şi că aţi fi găsit arhetipul poeziei româneşti în doină, cu acest uriaş strat de străvechime al ei, pornind de la o capodoperă literară eminesciană, Doina.
(C.I.) Aici ar fi întîlnirea noastră, a mea cu a marelui meu maestru Mihai Eminescu. în parte, Theodor Codreanu are dreptate. Aproape sută la sută. Adică ce se întîmplă? Eu am luat totdeauna capodoperele eminesciene ca pe nişte texte canonice. Pentru mine Doina eminesciană, care conţine 63 de versuri, a fost modelul absolut pentru o carte de o sută de poeme, dintre care unul are o sută de strofe.
(V.I.) Doina. (Melodie fără sfîrşit).
(C.I.) Da. Fiindcă mie mi s-a părut că, pentru a înţelege o asemenea capodoperă, pentru a o aproxima şi a te apropia de arhetipul pe care ea însăşi îl conţine, trebuie să meditezi asupra ei şi mai ales să scrii, că aşa meditează un poet. Ca să descopăr acest arhetip al poeziei româneşti am făcut, sigur, un drum foarte anevoios, adică nu doar Doina eminesciană, ci am trecut şi prin tot ceea ce a generat-o, prin poezia populară, care m-a dus mai înapoi de ceea ce este expresie scrisă. Ce-a fost în ultimă instanţă acest fenomen sacru, doina? A fost un spectacol integral. Era un spectacol ritual. Acest cuvînt, cu realitatea lui inerentă, se găseşte numai în spaţiul baltic şi în spaţiul românesc, două spaţii contigue. Vechimea lui este foarte mare. Un discipol de-al meu, Sorin Paliga, a scris acum, după revoluţie, un studiu fundamental despre doină şi vorbeşte despre o fază istorică pe care Marija Gimbutas, marea indo-europenistă, o stabileşte ca fiind faza vechii civilizaţii europene, înainte de venirea indo-europenilor aici. Fază de comunitate spirituală aici, în arealul ăsta, şi în care exista această formă rituală, text şi muzică, doina. Este mult prea complexă doina românească pentru a fi un simplu cîntec şi un simplu text literar. Ea are o străvechime de neînchipuit, la ora actuală atestată lingvistic şi arheologic. Şi atunci eu aş spune aşa: pe lîngă textele lui Eminescu, noi, românii, avem şi doina, care a supravieţuit mii şi mii de ani dînd apoi Doina eminesciană ca un final ridicat la zenit, şi care pentru un artist român înseamnă iarăşi o cale de acces către zonele sacre ale artei. Doina ne duce înapoi către un complex spectacol ritual: muzică şi poezie. Poezia folclorică românească nu a despărţit niciodată muzica de vers, ca-n ritualurile sacre indiene.
(V.I.) Viers, în limba română, înseamnă şi poezie şi cîntec, se ştie.
(C.I.) Totdeauna-n poezia populară românească am găsit mai multă inteligenţă, mai multă libertate, mai multă forţă de expresie şi mai mare adîncime, pînă la Eminescu cel puţin. Eminescu este primul poet, cu adevărat uriaş, care sublimează creaţia folclorică putem folosi această expresie care altfel ar fi blasfemiatorie. El o sublimează, într-adevăr. E destul o mînă de maestru la ceea ce au făcut înaintea lui un şir de maeştri nu de mărimea lui ca totul să devină sublim imediat. Dacă el a avut un pic de timp s-o ordoneze sau să-i îndrepte, să spunem, boţiturile timpului, orice poezie folclorică culeasă de Eminescu, cum ştim bine, a devenind deodată capodoperă. Să încerce orice poet român să scrie un poem cum e Ce te legeni... sau Revedere şi eu imediat îl consider mai mare decît mine. Să încerce să scrie, să vadă cum e.
(V.I.) Deci, ca să concluzionăm, aţi descoperit arhetipul poeziei româneşti prin Eminescu, care v-a dus spre folclor. Eminescu îţi deschide totul, te îndreaptă spre realitatea spirituală a folclorului românesc şi te duce către sacru pe această cale a creaţiei anonime.
(C.I.) Folclorul, da. Care, dacă ai organ să-l „citeşti”, îţi argumentează foarte clar că am avut o bogată şi legendară viaţă spirituală aici la gurile Dunării şi în jurul Carpaţilor. Marija Gimbutas a argumentat şi arheologic că aici, în acest spaţiu, a fost leagănul vechii civilizaţii europene, de aceeaşi valoare cu cea mesopotamiană şi a Orientului Apropiat. Era o civilizaţie de tip oral, cum a fost şi civilizaţia indiană înainte de a fi pus totul în scris, însemnat, care s-a aneantizat cînd au venit indo-europenii.
(V.I.) S-a păstrat, s-a permanentizat ceva din această civilizaţie?
(C.I.) Cum nu? Păi de ce am primit prin creştinism aproape cu bucurie, cu fericire, chipul Fecioarei şi imediat a fost asimilat în tot folclorul nostru? Pentru că această veche civilizaţie avea ca tip primordial de zeitate o Zeiţă Albă. Era perioada matriarhală. Zeităţi albe, feminine, guvernau această lume. Şi pe acest arhetip s-a suprapus Fecioara foarte uşor, imediat a fost asimilată, primită în folclor vezi toate colindele româneşti care sînt ceva de speriat: nu există aşa ceva în toată omenirea.
(V.I.) Deci astea tot prin Eminescu le primim. Dar au mai fost şi alţi poeţi, de pildă Alecsandri, care au sublimat folclorul în poezie cultă. Prin alt poet român nu s-ar fi putut?
(C.I.) Nu. Prin Eminescu. Nu prin Alecsandri, că el n-a avut acces la abisal, a avut acces doar la muzical şi expresiv. […]
(V.I.) De Eminescu nu te poţi apropia, de latura lui abisală, prin actul lecturii în sine, prin metodele hermeneuticii. Trebuie să ai o revelaţie ca să-i prinzi profunzimile lui insondabile.
(C.I.) Bineînţeles. În afară de faptul că are acest tremendum care te îndepărtează, cum ţi-am spus, Eminescu mai are şi acea matitate aşa, dacă vrei, sau acea aparentă planeitate caracterisică unei mari opere şi dacă nu cazi peste prăpastia care te duce pînă la străfundul operei respective sau dacă nu te fulgeră Dumnezeu sub o formă oarecare, sigur că n-ai făcut mare lucru pe lumea asta.
(V.I.) Într-un text publicat cu ani în urmă în „România literară”, la o comemorare a lui Eminescu, spuneaţi că fiecare român ar avea datoria sacră să scrie o biografie lui Eminescu. Ce însemna asta?
(C.I.) Exact ceea ce-am scris în acel text, literal.
(V.I.) Ce să scrie toţi o biografie, că asta nu-i la îndemîna oricui, sînt milioane de oameni în România care nu pot încropi o scrisoare!... Eu în armată, mi-aduc aminte, le scriam la mulţi scrisori de amor, aveam în companie o mulţime de inşi rămaşi cu inteligenţă la nivelui de patru clase.
(C.I.) Exact aşa: patru clase are, cu patru clase să scrie; dacă a învăţat numai citirea, să ia cărţile pe care le poate citi şi pe măsura lui, Ion Popescu să scrie biografia lui Eminescu. Pentru că, scriind-o, el este obligat să treacă prin filtrul minţii lui etapele parcă iniţiatice ale biografiei eminesciene, care este exact ca un parcurs sacru. Asta îl va duce către ceva şi dacă mintea lui este făcută să se lumineze, se va lumina într-un moment oarecare. Măcar va afla că Blajul e un loc sfînt pentru români. De ce s-a dus Eminescu La Blaj, domnule? De nebun? Hai să mă duc şi eu. Şi se va duce într-o vacanţă să vadă Blajul. Şi poate avea acolo revelaţia...
(V.I.) Ştiu eu dacă s-ar duce?...
(C.I.) Poate s-ar duce, poate nu. Dar eu am spus să scrie aşa cum vechiul creştin, analfabet sau mai puţin alfabetizat, bîiguia şi el din Biblia seara, citea cîteva fragmente şi-şi făcea o rugăciune. Exact cum făcea creştinul primitiv, exact aşa să facă românul: să scrie biografia lui Eminescu.
(V.I.) La vechiul creştin era vorba de un act ritual, pe cînd aici...
(C.I.) Şi aici tot ritual. Să încerce să scrie, de la semianalfabet pînă la cel mai mare savant, şi să vadă către ce-l duce. Pascal, cel mai mare spirit pe care l-au dat francezii, spunea aşa: credinţa trebuie s-o ai în tine, să-ţi fie dată. Dar unora nu li s-a dat. Şi ca să vezi ce înseamnă mintea genială, ce-i sfătuieşte Pascal? Să urmărească ce face un om care crede, cum se duce în catedrală, cum se aşează în genunchi, cum se închină, cum stă acolo cu ceasurile, şi să facă şi el la fel, că poate pe această cale formală, prin ritual, trezeşti esenţa, trezeşti însăşi substanţa credinţei în tine. Acestea sînt cele două căi. Ţi-e dată credinţa prin revelaţie, pe drumul Damascului deodată te izbeşte lumina dumnezeiască în cap, sau ajungi la ea pe calea rituală, deci de acces anvoios, trudnic şi de durată. Ei, asta spuneam eu cînd spuneam că orice român trebuie să scrie biografia lui Eminescu. Este o cale rituală. Ion Popescu va da, să zicem, peste amănuntele morţii lui Eminescu. Nu se poate, nu există om, de la cel mai bun creştin şi pînă la criminal, care să nu fie impresionat de această biografie cînd va afla cuvintele spuse pe patul de suferinţă de Eminescu netrebnicului ăluia de doctor care îl supravegea în ultima lui noapte de viaţă. Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine. […]
(V.I.) Spuneţi că sînteţi profetul lui Eminescu şi kagemusha lui Labiş. Ca să întregim termenii ecuaţiei, care este poziţia lui Labiş faţă de Eminescu?
(C.I.) Spun asta şi în finalul cărţii despre Labiş: prima mare epifanie a poeziei româneşti a fost Eminescu, a doua a fost Labiş. În sensul strict de epifanie, deci de manifestare de sus în jos a sacrului printre oameni şi de asemeni în sensul buddhist al cuvîntului, de apariţie de Bodhisattva. Bodhisattva este cel care trebuie să devină un Buddha în încarnarea pe Terra. Dacă Labiş ar fi trăit măcar pînă la 25 de ani, el împlinea exact rolul de mare profet al lui Eminescu. Nu puteai să-l înţelegi pe Eminescu decît prin Labiş. Nici Arghezi, nici Blaga, nici Ion Barbu, nici Dan Botta, nici Emil Botta, nici Gellu Naum, nici unul dintre marii poeţi români nu se poate măcar imagina scriind între 17 şi 21 de ani cum a scris Labiş. Pentru mine el este o manifestare divină. Eu cînd l-am citit prima oară pe Labiş, elev fiind la Bîrlad, am avut exact senzaţia de revărsare omorîtoare, strivitoare a sacrului, adică eram copleşit, îmi vuiau urechile ca şi cum ar fi sunat trîmbiţele cereşti cînd am citit Moartea căprioarei şi Balada, mai ales.
Notă asupra interviului:
Textul prezentat reproduce cîteva fragmente din cartea Kagemusha. Şapte zile cu Cezar Ivănescu. Viorel Ilişoi într-un dialog cu poetul Cezar Ivănescu (decembrie 1996–ianuarie 1997). Această carte nu a mai fost pînă la urma tipărită pentru că Cezar Ivănescu, pe deplin conştient de faptul că libertatea sa de exprimare depăşea cu mult puterea de înţelegere şi de acceptare a contemporanilor săi, a decis să nu facă public, cel puţin pe timpul vieţii sale, acest dialog. Cezar Ivănescu afirma în acest text din anul 1996: „Eminescu era închis ca un animal într-o celulă şi cînd nemernicul ăla a venit şi s-a uitat pe vizor, Eminescu a rostit aşa: mi-e rău din tot trupul!... Şi s-a întors pe o parte. Mi-e rău din tot trupul!... îţi dai seama cum îl cotropise durerea... ca pe Domnul Isus Hristos pe cruce... tot trupul îl durea, era ca un crucificat. Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“.
Scenariile se repetă spasmodic. Cezar Ivănescu avea să moară şi el, cu zile, chinuit cumplit, ca urmare a unei intervenţii banale, programate şi care nu implica nici un risc, efectuate într-un spital din Bacău, păşind în Moarte, ca un adevărat Profet, pe urmele nobile presărate cu aur şi sînge ale Maestrului său în Absolut, Mihai Eminescu. După reîntoarcerea din Albania – tărâmul sfânt din stâncă şi lumină, patria mamei sale, după momentele de glorie trăite acolo, pe 20 aprilie, cu o zi doar înaintea nenorocitei de intervenţii „ultramoderne, cu laser“, garantat neinvazive, Cezar Ivănescu nota: „tot timpul, în maşină [în Albania – n.n.], am simţit încă pe cineva prezent alături de noi; i-am spus Clarei că a fost cu noi Îngerul Domnului, la care Clara mi-a replicat: eu sînt Îngerul Domnului! Se pare că are dreptate, ea e Îngerul Domnului...“ („! păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminînd,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt,/ departe de oameni din vina/ de a nu fi de pe pămînt!“, Cezar Ivănescu, Doina – Gnoză)
Noi, cei care i-am fost atunci alături în acea călătorie, am resimţit întoarcerea în ţară ca pe o agresiune. Nu aş putea defini cu exactitate, dar o multitudine de elemente ne-au determinat această senzaţie care se acutiza cu cât ne apropiam de Bucureşti. Au urmat apoi cele mai cumplite zile din viaţa noastră, zile ale terorii totale în care am încercat cu disperare să rupem un lanţ de evenimente tragice care parcă se succedau într-o dezordine totală, imposibil de anticipat. Lanţul creat devenise o „entitate“ diabolică, indestructibilă şi de neînţeles care părea că se recompune, cu fiecare aparentă senzaţie de fisură, mai puternic şi mai de neînvins şi care era chiar întruparea „trimişilor beznei“, cei atât de prezenţi – ca o sumbră imagine a unei morţi traumatice – în poemele sale.
Remarcăm asemănările dintre cele două cazuri deja de domeniul istoriei literare: moartea lui Eminescu şi moartea lui Ivănescu, sperînd că într-o zi vom afla adevărul. Pînă atunci însă întrebăm şi ne întrebăm cum de a fost cu putinţă ca un om să moară aşa, cu zile, purtat între unităţi spitaliceşti ale căror medici au dovedit că au un comportament cel puţin inuman, departe de orice deontologie, profesionalism, milă şi bun-simţ. Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit. Pe 24 aprilie 2008, în Joia Mare, Cezar Ivănescu, personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, a fost ucis în propria sa Ţară, Ţara Tatălui de incompetenţa crasă, inexplicabilă şi suspectă a medicilor din Bacău („Şi l-au lăsat să moară ca un cîine…“), după ce Ţara Mamei l-a primit cu dragoste şi l-a învăluit ca într-un miraj al iubirii totale, determinându-l să-şi dorească cu ardoare să revină şi să scrie în şi despre Albania (intenţiona ca în vară să se reîntoarcă pe malul lacului „luminos“, celebru încă din antichitate, pentru a-şi reîntregi un jurnal de călătorie început tot în Albania, dar în cea a lui Enver Hodja, în anul 1973. Cartea urma să apară bilingv, în limbile albaneză şi română, în condiţii grafice de lux, la editura Ora din Tirana. „Am scris această carte pentru tine, mamă! Pentru ca Dumnezeu în ceruri să aibă grijă de Sufletul tău!“, nota Poetul pe una din ultimele pagini scrise înainte de plecarea spre Bacău. Cei care şi-au luat asupra lor răspunderea intervenţiei şi a vieţii scriitorului să-i poarte de acum, în veci, pe braţe, trupul însîngerat şi sufletul veşnic viu... iertare pentru ei nu este. („! Sufletul nostru-i nemuritor,/ iubit discipol, fii-mi ajutor,/ poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi/ sufletul trupului meu dintre morţi,/ înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot,// înalţă-mi sufletul meu de tot/ cînd trupu-mi sîngeră şi nu mai pot!”, Cezar Ivănescu, Către discipoli, I).
Istoria literaturii va nota toate aceste fapte şi va mai reţine şi nimicnicia unor aşa-zişi lideri ai breslei care nu au lăsat ca în preajma marii sărbători creştine a Învierii Domnului nostru Iisus Christos să fie aprinsă o lumânare şi să fie pusă o floare la Sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti sau Iaşi, sau la Muzeul Literaturii Române (nota bene, române) din Bucureşti… întru cinstirea creştină şi smerită a celui care a fost Cezar Ivănescu, scriitor, traducător, director de editură, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România…
În preajma Învierii… Dar după Înviere? După adevărata Înviere? (C.A.)
4 Articol preluat de pe www.agero-stuttgart.de.
Etichete:
Cezar Ivănescu,
Mihai Eminescu
sâmbătă, 13 iunie 2009
România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980
Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu
În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:
Eros, thanatos şi un dram de ethos
În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.
Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fosta E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.
Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.
Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).
Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...
Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.
Cezar Ivănescu
Nota mea:
mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu [pentru mai multe documente despre cenzura practicată în anii '70 accesaţi şi: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/06/cei-care-azi-ne-inchid-tot-ei-si-ieri.html.] [va urma]
Etichete:
asasinat,
cenzura comunista,
Cezar Ivănescu,
Nicolae Manolescu,
Romania literara
joi, 4 iunie 2009
Constantin Noica: Iată poetul!, Petru Creţia despre Constantin Noica şi Cezar Ivănescu
Dragă Domnule Cezar Ivănescu
Abia acum cîteva zile, în iadul bucureştean, am putut lua de la prietenul Suciu volumul lui Eliade şi cele două cărţi ale dumitale. Îţi mulţumesc că, din puţinele exemplare primite ca traducător, mi-ai rezervat unul mie. Ca prieten al lui Eliade? Ca suflet rătăcit şi nemîngîiat în ale scrisului?
Dar ca un suflet fără parte îmi apari şi d-ta. Te cauţi peste tot, de la Bunica Zoe şi pînă la Ismena, te rătăceşti şi te regăseşti admirabil, dar fără să spui şi cititorului care ţi-e „partea“.
„Spune-mi unde se culege / timpul dus şi aurul / şi seminţele a cui îs / cînd presară taurul?
Am lăsat deoparte „La Baaad“. Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă. Am luat cu mine, în munţi unde stau retras, doar „Muzeon“ (de ce nu Mousaion?)
Am vibrat deosebit la glasurile unor poeme (mulţumesc pentru extraordinara strofă din „Rosarium“, transcrisă [1]; am rămas rece la atingerea altora, dar peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale.
Citesc într-o prezentare de revistă că eşti obsedat de problema morţii...
Mă gîndesc să schiţez un îndemn: nu-i spun pe nume.
Am avut un prieten mare (Cioran), unul îndoielnic mare (Eugen Ionescu) şi au iubit un gînditor mare (Heidegger), cu toţii au întîrziat asupra ei. Nu au avut ce face cu ea pînă la urmă.
Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ei ce face cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum sîntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sînge, sau: „Timpul dens / şi neconstrîns ca o fantomă / care-şi impune evidenţa şi dispare“.
Te voi reciti, cu mirare şi dragoste.
Al d-tale
Constantin Noica
Abia acum cîteva zile, în iadul bucureştean, am putut lua de la prietenul Suciu volumul lui Eliade şi cele două cărţi ale dumitale. Îţi mulţumesc că, din puţinele exemplare primite ca traducător, mi-ai rezervat unul mie. Ca prieten al lui Eliade? Ca suflet rătăcit şi nemîngîiat în ale scrisului?
Dar ca un suflet fără parte îmi apari şi d-ta. Te cauţi peste tot, de la Bunica Zoe şi pînă la Ismena, te rătăceşti şi te regăseşti admirabil, dar fără să spui şi cititorului care ţi-e „partea“.
„Spune-mi unde se culege / timpul dus şi aurul / şi seminţele a cui îs / cînd presară taurul?
Am lăsat deoparte „La Baaad“. Simt că acolo s-a încrestat o experienţă gravă. Am luat cu mine, în munţi unde stau retras, doar „Muzeon“ (de ce nu Mousaion?)
Am vibrat deosebit la glasurile unor poeme (mulţumesc pentru extraordinara strofă din „Rosarium“, transcrisă [1]; am rămas rece la atingerea altora, dar peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale.
Citesc într-o prezentare de revistă că eşti obsedat de problema morţii...
Mă gîndesc să schiţez un îndemn: nu-i spun pe nume.
Am avut un prieten mare (Cioran), unul îndoielnic mare (Eugen Ionescu) şi au iubit un gînditor mare (Heidegger), cu toţii au întîrziat asupra ei. Nu au avut ce face cu ea pînă la urmă.
Cred că trebuie să ne dăruim acelor zei care au ei ce face cu noi. Moartea se plictiseşte repede cu zelatorii ei. E grăbită şi sumară. Alege zei care ne rabdă aşa cum sîntem, aşa cum eşti şi d-ta, făpturi de sînge, sau: „Timpul dens / şi neconstrîns ca o fantomă / care-şi impune evidenţa şi dispare“.
Te voi reciti, cu mirare şi dragoste.
Al d-tale
Constantin Noica
[1] Strofa eliminată de cenzura comunistă şi transcrisă de Cezar Ivănescu era:
! stau în pământul sterp fără noroc,
cadavrul mi-l îngrop şi mi-l dezgrop,
gropar al vieţii mele fără viaţă
trăită-n scârbă, în dezgust şi greaţă,
plătit cu Timpul care mă omoară
dator vândut celui ce mă plăteşte
din groaza mea nu pot ieşi afară
cum Soarele arzând se osândeşte!
Constantin Noica: Iata poetul!
Eugenia Guzun: De ce nu aţi acceptat invitaţia lui Constantin Noica de a face filosofie? Din cîte ştiu pe Platon îl citeaţi încă din clasa a IX-a.
Cezar Ivănescu: Da, nu e vorba de o lipsă de lecturi sau de gust pentru filosofie. E vorba de următorul lucru. Eu am debutat în poezie în 1968 şi atunci un bun prieten, care acum trăieşte în Grecia, Victor Ivanovici, care era îndrăgostit de poezia mea, i-a dus cartea mea de debut lui Constantin Noica, iar Noica a citit-o şi după ce a citit-o a rostit atît: Iată poetul! Şi l-a rugat pe Victor Ivanovici să mă ducă la el să ne cunoaştem. L-am cunoscut atunci. Fireşte de la acea primă cunoştinţă Noica a început să-şi desfăşoare talentul său persuasiv, să mă convingă să fac filosofie sau să mă apropii de ea pentru a deveni un cap filozofic. I-am spus-o de atunci şi apoi în cele cîteva întîlniri pe care le-am mai avut de-a lungul vieţii, că nu mai am nici o speranţă, dar nici gust de a face filosofie. Întîi de toate pentru că, aşa cum i-am spus-o chiar în ultima discuţie pe care am purtat-o înainte de moartea lui – (ne-am întîlnit în faţa Ministerului Culturii, lîngă Casa Scînteii) în primul rînd pentru că mai aveam şi mai am în familie două sisteme filosofice scrise şi netipărite: unul este sistemul filosofic scris şi netipărit de unchiul meu – marele lingvist G. Ivănescu, profesorul de la Iaşi, care fiind în pragul morţii în anii '80, am discutat cu el să-şi facă un plan al operei... Printre operele inedite, mi-a spus că are şi un sistem filosofic posthegelian scris şi care, credea el, se ţine foarte bine. Al doilea membru al familiei, deşi este o rudă prin alianţă – este vorba de Octav Onicescu, marele savant matematician, care în apusul carierei a scris şi el un sistem filosofic. Sînt oameni care au asistat la lecturile textului în diferite seri în casă la Onicescu. Eu nu am văzut însă manuscrisul. I-am povestit dlui Noica de aceste doua sisteme filosofice netipărite şi i-am spus că nu mai e necesar şi un al treilea, scris eventual de mine şi cu atît mai mult cu cît la acea vîrstă, aveam 27 de ani, cînd l-am cunoscut pe Constantin Noica, nu mai credeam că filosofia, (nu mai cred nici astăzi) este discursul fundamental, ci poezia. Şi i-am şi inşirat domnului Noica argumentele mele de ce cred că poezia este discurs fundamental, dar nu filosofia care mi se pare discurs derivat şi de rangul al doilea. Apropo de discursul poetic. În discuţia finală pe care am avut-o înainte de moartea lui Noica, la repetarea ideii mele că poezia este fundamentală, că primele mari texte primordiale, fundamentale ale umanităţii sînt scrise în versuri, Noica mi-a dat o replică de mare frumuseţe, cu mare umor pe care, fireşte, mi-am notat-o undeva şi, probabil, în una din cărţile mele de memorii o să apară. Mi-a răspuns aşa: domnule Ivănescu, sigur nu e puţin lucru să fii Pindar, dîndu-mi a inţelege că dacă sînt Pindar poate am şansa să am dreptate în ceea ce spun şi dreptatea să fie de partea mea, la care, de altfel, am nuanţat şi eu ironia lui Noica, spunîndu-i că oricum îl prefer pe Bacovia cu trei poeme, decît pe Emil Cioran cu toată opera, şi a rîs şi Noica. În final, am dizolvat polemica în nişte surîsuri, dar este ceea ce cred cu adevărat desăvîrşit la ora actuală. Filosofia este un discurs de rangul al doilea şi de altfel filosofi adevăraţi şi mari sînt foarte puţini. În Europa fiind unul singur – Platon. Şi cum spunea un german, pe care îl citez fără a-i reţine numele – toată filosofia europeană e formată din nişte note la Platon. Cam din asta e formată toată filosofia europeană. Note de subsol mai proaste sau mai bune la Platon. Cele mai multe, însă – proaste, fiindcă nu toţi marii gînditori europeni s-au ridicat la înălţimea lui Platon. Foarte puţini au atins sublimul platonian. Aşa că ei sînt foarte puţini – acestea care sînt şi mari – dar ei, de obicei sînt pe muchie între filosofie şi poezie. Discursul lui Platon nu este în întregime cum ştim, filosofic – este între dramă poetică şi discurs filosofic.
fragment dintr-un interviu luat poetului de Eugenia Guzun în anul 2000
Etichete:
Cezar Ivănescu,
Constantin Noica,
Petru Creţia
duminică, 31 mai 2009
Cezar Ivănescu, scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii Andrei Pleşu
Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei PleşuIubite Domn şi Prieten
Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.
Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea... S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar... Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva...
Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.
Cu dragoste,
Al Domniei Tale
Cezar Ivănescu
Preşedinte interimar
al Societăţii Scriitorilor Români
Etichete:
Andrei Pleşu,
Cezar Ivănescu
joi, 28 mai 2009
Memoriu adresat Domniei Sale domnului Raed Arafat, Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii. La Bacău membrii Colegiului Medicilor sfidează legea!
Domniei Sale Domnului Raed Arafat
Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii
Subsemnata Clara Lucia Aruştei /.../:
Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate de hemoroizi efectuate la Clinica Palade din Bacău.
În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române vă cer sprijinul în această problemă extrem de gravă care vizează atât medicina românească cât şi cultura română.
În fapt, pe data de 24 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a încetat din viaţă în condiţii care în mare au fost făcute publice. Însă, nici acum, la un an de la derularea acestei drame, nu avem nicio informaţie despre intervenţia la care a fost supus scriitorul (ora, durata, tipul anesteziei, amploarea intervenţiei, protocolul complet operator, echipa medicală, în ce a constat pregătirea preoperatorie, dacă au fost luate măsurile de prevenire a unei posibile embolii, dacă intervenţia chiar a avut loc, cum a fost pus diagnosticul de cardiopatie ischemică cronică nedureroasă în decursul unei singure zile şi în absenţa oricăror investigaţii, dacă într-adevăr un medic a pus acest diagnostic atunci care este numele si parafa acestuia etc.). Menţionez că intervenţia a fost efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008 (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).
La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei reclamaţii care solicită elucidarea acestui grav caz (una depusă de mine, o alta semnată de unchiul meu, prof. Dr. Dumitru Ivănescu şi o a treia, din Israel, pe numele Lucreţia Berzintu).
Vă mărturisesc că nu aş fi făcut acest demers dacă la întrevederea din data de 28 aprilie a.c., de la Colegiul Medicilor din Bacău, nu aş fi întâmpinat o atitudine care, în ciuda aparenţei binevoitoare, sfidează legea în mod aberant şi de natură a ne alimenta suplimentar suspiciunile. În fapt, la Colegiul Medicilor Bacău ne-a fost refuzată chiar şi eliberarea, în copie xerox, a concluziilor raportului necropsiei, pe motiv ca acestea sunt secrete şi că au sosit la sediul Colegiului în condiţii de maximă securitate însoţite de „mascaţi“ şi sigilate, şi că pur şi simplu nu mi le pot da pentru ca domniile-lor au promis că vor păstra cu sfinţenie informaţiile.
Consider că în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu evenimentele au luat o turnură şocantă, ilegalităţile făţişe sfidând şi post-mortem imaginea acestui mare scriitor român, motiv pentru care încă o dată vă cer sprijinul în clarificarea condiţiilor în care a survenit acest deces şi, de asemenea, în tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi de această moarte.
Aceste clarificări sunt deosebit de importante atât pentru restabilirea adevărului cât şi pentru evitarea, măcar în viitor, a altor asemenea drame, pentru că, în primul rând, pacientul este un Om şi pentru că cel mai important drept al său este dreptul la viaţă.
Anezex prezentei solicitări si reclamaţia depusă la Colegiul Medicilor.
Cu deosebită consideraţie,
Clara Aruştei
Bucureşti, 5 mai 2009
Etichete:
asasinat medical,
Bacău,
Cezar Ivănescu,
Colegiul Medicilor
sâmbătă, 23 mai 2009
DOINA INCHINARE LUI EMINESCU, Cezar Ivănescu, 10 decembrie 1989
„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica
Constantin Noica
Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“
Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.
Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare. Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu. L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani. Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.
Etichete:
1989,
Cezar Ivănescu,
Doina,
Mihai Eminescu
joi, 21 mai 2009
Gîndul
! cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
că nu poţi merge printre lume singur
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
giganţi ciocani în tîmplă îl pocnesc
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
cînd Gîndul Morţii sîngele i-a curs
cînd Gîndul Morţii ca un frate geamăn
mai mult decît un mort fără sicriu în veci
pe care-orice regat al morţii îl respinge
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
şi gîndul Morţii-l ungi cu gura
un cal bolnav privindu-se-n oglindă
capul culcîndu-ţi pe grumazul lui
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
simţi că enormă-i locuinţa
iar tu nu eşti vreun Cavaler de Preţ
şi Gîndul Morţii-ncet
va stinge lumînarea
şi-or năvăli gîndacii impotenţi
şi-apoi păianjenii furnicile măreţe
şi cîrtiţe la braţ
şi devorîndu-ţi Gîndul Morţii
fratele tău geamăn
sătulele fiinţe-ţi vor dormita alături
singur lăsîndu-ţi goală locuinţa
vei călca la drum
surîzător în Ţara Morminţilor
şi fiindcă-n ceruri e scris
că ai avut odată un mormînt
în Dumnezeul
simplei calităţi a Morţii
nimeni nu-ţi va mai da o locuinţă
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
că nu poţi merge printre lume singur
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
giganţi ciocani în tîmplă îl pocnesc
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
cînd Gîndul Morţii sîngele i-a curs
cînd Gîndul Morţii ca un frate geamăn
mai mult decît un mort fără sicriu în veci
pe care-orice regat al morţii îl respinge
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
şi gîndul Morţii-l ungi cu gura
un cal bolnav privindu-se-n oglindă
capul culcîndu-ţi pe grumazul lui
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
simţi că enormă-i locuinţa
iar tu nu eşti vreun Cavaler de Preţ
şi Gîndul Morţii-ncet
va stinge lumînarea
şi-or năvăli gîndacii impotenţi
şi-apoi păianjenii furnicile măreţe
şi cîrtiţe la braţ
şi devorîndu-ţi Gîndul Morţii
fratele tău geamăn
sătulele fiinţe-ţi vor dormita alături
singur lăsîndu-ţi goală locuinţa
vei călca la drum
surîzător în Ţara Morminţilor
şi fiindcă-n ceruri e scris
că ai avut odată un mormînt
în Dumnezeul
simplei calităţi a Morţii
nimeni nu-ţi va mai da o locuinţă
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
marți, 12 mai 2009
Cezar Ivănescu. 11 aprilie 2008. Redacţia Editurii Junimea, Iaşi.
Etichete:
aprilie 2008,
Cezar Ivănescu,
Iaşi,
Junimea
miercuri, 6 mai 2009
MAÎTRE DE LA CLARTÉ. „Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui.“
MAÎTRE DE LA CLARTÉ
Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă/tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.
Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…
Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice.
Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.
Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.
Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte – care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.
L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”
Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.
Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!“
Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…
După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”.
Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.
Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars… „Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.
Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori:
„Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”…
Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.
Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.
Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător...
A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.
Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.
Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…
Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice.
Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.
Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.
Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.
Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.
Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.
Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.
Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.
Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte – care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.
Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.
L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”
Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.
Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!“
Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…
După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”.
Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.
Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!
Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.
Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars… „Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.
Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori:
„Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”…
Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.
Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.
Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător...
A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.
Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.
Etichete:
Cezar Ivănescu,
Gabriela Creţan
vineri, 1 mai 2009
Dosarul medical al unei crime „aproape“ perfecte. Moartea Poetului: consecinţa unui şir de culpe medicale, prima şi cea mai grava apartine dr V Palade
Colegiului Medicilor Bacău
În atenţia Departamentul Jurisdicţie profesională şi litigii
Subsemnata Clara Lucia Aruştei /..../:
Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate efectuată la Clinica Palade din Bacău (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).
Intervenţie efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008.
Semnalăm faptul că:
– în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator (radiografie pulmonară, EKG, toate analizele de sânge de orientare a diagnosticului), în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
– nici familia şi nici pacientul nu au fost informaţi despre faptul efectuării unei anestezii generale. Considerăm că pacientul nu a semnat nici un act în acest sens. Pentru confirmare dorim confruntarea semnăturilor existente. În susţinerea celor afirmate pot veni şi declaraţiile persoanelor cu care Cezar Ivănescu a purtat conversaţii telefonice în cursul zilei de luni 21.04.2008 şi cărora le-a transmis, încă o dată, că va fi supus unei intervenţii minore, cu metode moderne, nefiind măcar adusă în discuţie posibilitatea unei anestezii generale. Eu însămi am fost realmente şocată la auzul veştii că a fost supus unei anestezii generale.
– în cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALĂ, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU cu diagnosticul de: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Nici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Cezar Ivănescu nu a beneficiat de o investigaţie medicală serioasă şi de un tratament adecvat, diagnosticul de embolie pulmonară fiind pus fără ca pacientul să fie investigat în sensul susţinerii diagnostice prin metode specifice paraclinice.
– s-a luat decizia trimiterii pacientului la Bucureşti cu elicopterul Smurd fără existenţa suportului diagnostic necesar (lipsa unei electrocardiograme la predarea pacientului echipajului Smurd), şi nu la Iaşi cu Salvarea. Pacientului i-a fost făcută o electrocardiogramă cu doar câteva minute înainte de transportul acestuia de la SJU Bacău la aeroportul Bacău. Solicităm o copie după această electrocardiogramă. De asemenea, Cezar Ivănescu a fost intubat în elicopter şi nu la SJU Bacău, pierzându-se din nou timp vital.
Ţinem să atragem atenţia în mod special asupra faptului că poetul Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi şi Fişa anexată) a fost diagnosticat ca având această suferinţă, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat luni, ridicăm la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnosticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“)
În dimineaţa zilei de 24.04.2008, pacientul avea extremităţile reci şi cianozate, gura foarte uscată, limba de culoare normală, era în stare de conştienţă, vlăguit, extrem de deshidratat (după cum declara chiar medicul curant ATI, George Dahnovici în jurul orei 10:30), avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge şi se afla sub tratament cu heparina şi furosemid, fiindu-i administrate în acea zi, până la ora 15, trei doze de furosemid, (în condiţiile în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 8!), ultima cu puţin înainte de a fi transportat cu Salvarea la aeroport. Cezar Ivănescu acuza dureri mari în locul operat, o stare intensă de foame şi o senzaţie imperioasă de defecaţie, fiind evident stânjenit de răspunsul medicului care afirma că nu are de ce să simtă această necesitate. (Vedeţi şi fişele anexate, la ora 11:07, ora procesării probei de sânge recoltate, Cezar Ivănescu avea Glu: 32 mg/dL; ulterior dr. Carina Ribac a transmis telefonic, după deces, şi valorile ultimelor analize ale sângelui recoltat pacientului în jurul orei 14, la SJU Bacău, care indicau faptul că Cezar Ivănescu intrase în insuficienţă renală acută.).
Familia pacientului nu a primit nici un fel de informaţii despre starea reală a sănătăţii pacientului, cu toate că, prin intermediul prietenilor din ţară şi din străinătate, medicii Secţiei Terapie Intensivă a SJU Bacău au fost puşi în legătură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Grigore Tinică, prof. dr. Datcu).
Ignorând deontologia profesională medicii discutau lângă patul pacientului despre faptul că acesta face embolie multiplă şi afirmau că aşteptau „să vadă unde va ajunge cheagul de sânge, sperând că pacientul nu are vreo deformaţie congenitală a inimii“. Cezar Ivănescu mi-a specificat clar, insistent, repetând de două ori: „Am auzit totul. Tot ce s-a discutat.“ Chiar şi din aceste conversaţii se poate deduce că actul medical se baza pe supoziţii şi nu pe date furnizate de investigaţii medicale (ecografie cardiacă, explorare ecografică pulmonară, tomografie etc.).
Echipajul Smurd nu a primit copii după toate analizele medicale făcute – postoperatoriu - pacientului în SJU Bacău. Din analizele ajunse în Bucureşti reiese că probele de sânge recoltate pe 23.04 a.c. au ajuns la laborator la orele 14:40, respectiv 15:13. Întrucât rezultatele acestor analize aveau valori extrem de nefavorabile (D-Dimeri 1,11 ug/mL FEU etc.), devine de neacceptat faptul că medicii unei secţii de Terapie Intensivă nu au mai efectuat şi alte investigaţii, care să lămurească starea reală a pacientului, până în dimineaţa zilei de 24.04. ora 7:39.
În lipsa unor explicaţii medicale plauzibile considerăm că toate aceste aparente neglijenţe sunt menite să ascundă adevărul.
În Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, medicii au fost îngroziţi de starea extrem de gravă în care a ajuns şi de faptul că nu înţelegeau de ce un pacient prezentând simptomele unei afecţiuni cardiace a primit doar un tratament suportiv. Aici, la Secţia Urgenţe Majore scriitorului Cezar Ivănescu i-au fost efectuate numai în decursul a câtorva minute investigaţii care au inclus şi o ecografie a inimii.
În viziunea noastră lipsa de responsabilitate medicală în evaluarea reală şi documentată a pacientului, ignorarea unor elemente esenţiale legate de anamneză (fumător de peste treizeci de ani; pacientul nu figura în evidenţa nici unui medic de familie sau a unui medic cardiolog; scăderea bruscă în greutate cu 20 kg în perioada februarie–aprilie 2008; edeme ale membrelor inferioare bilateral; aplicarea procedurii standard în operaţia de hemoroizi efectuată de dr. Vasile Palade prin anestezie generală, fără a ţine seama de patologia multiplă a pacientului în vârsta de 66 de ani, şi fără a se autosesiza ca medic chirurg, în special, în privinţa diagnosticului de "cardiopatie ischemică cronică nedureroasă" – suferinţă al cărei diagnostic necesita o serie întreagă de analize şi monitorizare îndelungată, iar nu o singura zi (v. Şi cartea dr. Mircea Cinteză, Ce-i cu inima mea, doctore?, Humanitas, 2005); greşirea diagnosticului la Spitalul Judeţean din Bacău şi aplicarea tratamentului necorespunzător, precum şi decizia de a fi trimis cu elicopterul Smurd, ştiindu-se efectele negative ale înălţimii asupra unui pacient suspectat de embolie pulmonară nediagnosticată, au determinat, prin nerespectarea dreptului la viaţă al pacientului şi la un tratament corect şi eficient, un final tragic al cazului.
Din toate discuţiile purtate ulterior cu medici din Bucureşti şi din Iaşi despre cazul Cezar Ivănescu, a rezultat faptul că acesta nu ar fi trebuit sub nici o forma operat şi că, în nici un caz nu se justifica riscul major al expunerii pacientului la o anestezie generală şi mai mult, un asemenea pacient ar fi avut nevoie în mod obligatoriu de examene medicale complexe şi complete.
În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române, vă rugăm să luaţi în discuţie cazul scriitorului Cezar Ivănescu cu toată seriozitatea necesară unei asemenea situaţii dramatice, întrucât considerăm că este un lucru extrem de grav faptul că un pacient a murit, în anul 2008, ca urmare a unei intervenţii minore, programate şi plătite cu bani grei.
Cu cele mai nobile sentimente,
Bucureşti, 21 iulie, 2008
Clara Aruştei
Notă
La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei plângeri prin care se solicită explicaţii medicale în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu. Plângerea redată mai sus are numărul de înregistrare 329/21.07.2008.
În continuare voi prezenta dosarul medical complet al pacientului Cezar Ivănescu, aşa cum a ajuns la Spitalul Judeţean Floreasca (conform mărturiei mele şi a celor prezenţi pe 24 aprilie 2008 şi pe 25 aprilie 2008 la Spitalul Floreasca Bucureşti, rezultatele analizelor medicale efectuate preoperator scriitorului au ajuns după decesul acestuia!, încă din primul moment al zilei de 25 aprilie 2008, medicii Morgii Spitalului Floreasca au declarat că aceasta moarte este în mod evident una de natură penală şi că pe corpul decedatului sunt semne ciudate.
Redau doar un fragment din ceea ce relata de curând una dintre persoanele prezente în acele momente, alături de mine, la Spitalul de Urgenţe Floreasca din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 25 aprilie 2008:
„Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa. Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: «Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!»
Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de «erori» medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…).“
De la Clinica Palade, clinică în care Cezar Ivănescu a fost internat timp de trei zile şi supus în circumstanţe total necunoscute familiei la o „aşa-zisă intervenţie minoră de hemoroizi“, nu există decât cele câteva rânduri semnate de un singur medic prezentate la sfârşitul dosarului medical (v. prima imagine, de sus), cel implicat, V. Palade. Nu există chitanţă cu suma încasată, informaţii despre investigaţiile medicale efectuate, tratament, anestezie, durata intervenţiei, protocolul operator complet din care să rezulte tehnica chirurgicală, reacţia pacientului, echipa medicală, numele/competenţa medicului anestezist (dpdv legal chirurgul răspunde pentru echipa pe care şi-o alege), substanţele folosite, pregătirea preoperatorie, ţinând cont că era vorba de o intervenţie programată, măsurile luate pentru preîntâmpinarea apariţiei unei posibile embolii, nimic, absolut nimic.
Domnule Ministru al Sănătăţii, aveţi cunoştinţă de faptul că în România, mai exact în Bacău, „mascaţii“ se ocupă şi cu transportarea şi asigurarea securităţii documentelor medicale?!
Dacă nu, vă anunţ eu, acum!
Un alt element şocant este faptul ca membrii Colegiului Medicilor din Bacău se comportă, în ciuda aparentei lor amabilităţi, ca un „stat în stat“ sau ca pe „tarlaua proprie“, refuzând chiar şi un drept legal-elementar al familiei, acela de a deţine, în copie xerox, concluziile raportului necropsiei.
Stimaţi domni, de cine anume feriţi acele teribile secrete? De medicii implicaţi în deces, adică de cei care, practic, au produs culpa medicală generatoare de moarte? Nu, pentru că ei sunt primii şi de fapt singurii, în opinia dvs., care au drept, necondiţionat de nimic, la toate actele medicale. De familie? După cum acţionaţi se pare că DA. Atunci, de fapt, pe cine anchetaţi dvs., pe NOI sau pe CEI IMPLICAŢI în acordarea defectuoasă a unor servicii medicale? Care este rolul dvs., ca instituţie, dpdv al legii şi care este cel asumat şi pus în practică în mod real? Sunteţi o extensie menită doar să acopere ilegalităţile unor medici iresponsabili, călcând peste cadavrele pacienţilor desfiguraţi ca pe nişte vietăţi dizgraţioase şi de prisos, ignorând orice urmă de pornire vag-deontologică?
La Colegiul Medicilor din Bacău, mi s-a răspuns, în cor, culmea!, că acest raport a venit însoţit de „mascaţi“, în condiţii de maximă securitate, sigilitat şi parasigilat, şi că, pur şi simplu, acele concluzii nu îmi pot fi date pentru că domniile-lor, probabil, ca nişte autentici slujitori ai Adevărului au jurat cu mâna pe Inimă şi pe Biblie că nu vor înmâna nimănui acele informaţii (sper că nu pe inima celor omorâţi de multiplele nereguli din spitalele patriei noastre!).
În zadar am promis şi am garantat, la rândul meu, cu tăcerea mea aproape mormântală! Am fost îndrumată spre Procuratură sau oriunde în altă parte voi vedea cu ochii, dar nu la ei. În final, nu am primit absolut nimic, cu excepţia garanţiei cordiale, verbale şi nefondate decât pe moartea „cu zile“ a lui Cezar Ivănescu şi ca urmare a acelei nenorocite de intervenţii chirurgicale efectuate în clinica Palade de nimeni altul decât de „ilustrul“ dr. V. Palade, că trebuie să cred cu tărie faptul că „intervenţia a fost o reuşită“!
Dacă moartea cumplită a unui mare român, om şi poet de geniu, ca urmare a unei intervenţii „ultramoderne“ şi „banale“ este o reuşită a medicinii româneşti, atunci, da, şocant şi necreştineşte, domniile-lor pot afirma cât doresc că a fost o reuşită!
Altfel, constat, din nou, cu groază întipărită, pe veci, în suflet şi în creier, că trăim cu adevărat vremuri apocaliptice, vremuri în care doar lipsa de măsură dă măsura, şi imoralitatea, bătaia de joc şi blasfemia fac LEGEA în această ŢARĂ devenită una a durerii plânse în pumnii strânşi de revoltă şi neputinţă!
În atenţia Departamentul Jurisdicţie profesională şi litigii
Subsemnata Clara Lucia Aruştei /..../:
Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate efectuată la Clinica Palade din Bacău (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).
Intervenţie efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008.Semnalăm faptul că:
– în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator (radiografie pulmonară, EKG, toate analizele de sânge de orientare a diagnosticului), în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.
– nici familia şi nici pacientul nu au fost informaţi despre faptul efectuării unei anestezii generale. Considerăm că pacientul nu a semnat nici un act în acest sens. Pentru confirmare dorim confruntarea semnăturilor existente. În susţinerea celor afirmate pot veni şi declaraţiile persoanelor cu care Cezar Ivănescu a purtat conversaţii telefonice în cursul zilei de luni 21.04.2008 şi cărora le-a transmis, încă o dată, că va fi supus unei intervenţii minore, cu metode moderne, nefiind măcar adusă în discuţie posibilitatea unei anestezii generale. Eu însămi am fost realmente şocată la auzul veştii că a fost supus unei anestezii generale.
– în cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALĂ, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU cu diagnosticul de: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Nici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Cezar Ivănescu nu a beneficiat de o investigaţie medicală serioasă şi de un tratament adecvat, diagnosticul de embolie pulmonară fiind pus fără ca pacientul să fie investigat în sensul susţinerii diagnostice prin metode specifice paraclinice.
– s-a luat decizia trimiterii pacientului la Bucureşti cu elicopterul Smurd fără existenţa suportului diagnostic necesar (lipsa unei electrocardiograme la predarea pacientului echipajului Smurd), şi nu la Iaşi cu Salvarea. Pacientului i-a fost făcută o electrocardiogramă cu doar câteva minute înainte de transportul acestuia de la SJU Bacău la aeroportul Bacău. Solicităm o copie după această electrocardiogramă. De asemenea, Cezar Ivănescu a fost intubat în elicopter şi nu la SJU Bacău, pierzându-se din nou timp vital.
Ţinem să atragem atenţia în mod special asupra faptului că poetul Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi şi Fişa anexată) a fost diagnosticat ca având această suferinţă, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat luni, ridicăm la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnosticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“)
În dimineaţa zilei de 24.04.2008, pacientul avea extremităţile reci şi cianozate, gura foarte uscată, limba de culoare normală, era în stare de conştienţă, vlăguit, extrem de deshidratat (după cum declara chiar medicul curant ATI, George Dahnovici în jurul orei 10:30), avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge şi se afla sub tratament cu heparina şi furosemid, fiindu-i administrate în acea zi, până la ora 15, trei doze de furosemid, (în condiţiile în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 8!), ultima cu puţin înainte de a fi transportat cu Salvarea la aeroport. Cezar Ivănescu acuza dureri mari în locul operat, o stare intensă de foame şi o senzaţie imperioasă de defecaţie, fiind evident stânjenit de răspunsul medicului care afirma că nu are de ce să simtă această necesitate. (Vedeţi şi fişele anexate, la ora 11:07, ora procesării probei de sânge recoltate, Cezar Ivănescu avea Glu: 32 mg/dL; ulterior dr. Carina Ribac a transmis telefonic, după deces, şi valorile ultimelor analize ale sângelui recoltat pacientului în jurul orei 14, la SJU Bacău, care indicau faptul că Cezar Ivănescu intrase în insuficienţă renală acută.).
Familia pacientului nu a primit nici un fel de informaţii despre starea reală a sănătăţii pacientului, cu toate că, prin intermediul prietenilor din ţară şi din străinătate, medicii Secţiei Terapie Intensivă a SJU Bacău au fost puşi în legătură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Grigore Tinică, prof. dr. Datcu).
Ignorând deontologia profesională medicii discutau lângă patul pacientului despre faptul că acesta face embolie multiplă şi afirmau că aşteptau „să vadă unde va ajunge cheagul de sânge, sperând că pacientul nu are vreo deformaţie congenitală a inimii“. Cezar Ivănescu mi-a specificat clar, insistent, repetând de două ori: „Am auzit totul. Tot ce s-a discutat.“ Chiar şi din aceste conversaţii se poate deduce că actul medical se baza pe supoziţii şi nu pe date furnizate de investigaţii medicale (ecografie cardiacă, explorare ecografică pulmonară, tomografie etc.).
Echipajul Smurd nu a primit copii după toate analizele medicale făcute – postoperatoriu - pacientului în SJU Bacău. Din analizele ajunse în Bucureşti reiese că probele de sânge recoltate pe 23.04 a.c. au ajuns la laborator la orele 14:40, respectiv 15:13. Întrucât rezultatele acestor analize aveau valori extrem de nefavorabile (D-Dimeri 1,11 ug/mL FEU etc.), devine de neacceptat faptul că medicii unei secţii de Terapie Intensivă nu au mai efectuat şi alte investigaţii, care să lămurească starea reală a pacientului, până în dimineaţa zilei de 24.04. ora 7:39.
În lipsa unor explicaţii medicale plauzibile considerăm că toate aceste aparente neglijenţe sunt menite să ascundă adevărul.
În Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, medicii au fost îngroziţi de starea extrem de gravă în care a ajuns şi de faptul că nu înţelegeau de ce un pacient prezentând simptomele unei afecţiuni cardiace a primit doar un tratament suportiv. Aici, la Secţia Urgenţe Majore scriitorului Cezar Ivănescu i-au fost efectuate numai în decursul a câtorva minute investigaţii care au inclus şi o ecografie a inimii.
În viziunea noastră lipsa de responsabilitate medicală în evaluarea reală şi documentată a pacientului, ignorarea unor elemente esenţiale legate de anamneză (fumător de peste treizeci de ani; pacientul nu figura în evidenţa nici unui medic de familie sau a unui medic cardiolog; scăderea bruscă în greutate cu 20 kg în perioada februarie–aprilie 2008; edeme ale membrelor inferioare bilateral; aplicarea procedurii standard în operaţia de hemoroizi efectuată de dr. Vasile Palade prin anestezie generală, fără a ţine seama de patologia multiplă a pacientului în vârsta de 66 de ani, şi fără a se autosesiza ca medic chirurg, în special, în privinţa diagnosticului de "cardiopatie ischemică cronică nedureroasă" – suferinţă al cărei diagnostic necesita o serie întreagă de analize şi monitorizare îndelungată, iar nu o singura zi (v. Şi cartea dr. Mircea Cinteză, Ce-i cu inima mea, doctore?, Humanitas, 2005); greşirea diagnosticului la Spitalul Judeţean din Bacău şi aplicarea tratamentului necorespunzător, precum şi decizia de a fi trimis cu elicopterul Smurd, ştiindu-se efectele negative ale înălţimii asupra unui pacient suspectat de embolie pulmonară nediagnosticată, au determinat, prin nerespectarea dreptului la viaţă al pacientului şi la un tratament corect şi eficient, un final tragic al cazului.
Din toate discuţiile purtate ulterior cu medici din Bucureşti şi din Iaşi despre cazul Cezar Ivănescu, a rezultat faptul că acesta nu ar fi trebuit sub nici o forma operat şi că, în nici un caz nu se justifica riscul major al expunerii pacientului la o anestezie generală şi mai mult, un asemenea pacient ar fi avut nevoie în mod obligatoriu de examene medicale complexe şi complete.
În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române, vă rugăm să luaţi în discuţie cazul scriitorului Cezar Ivănescu cu toată seriozitatea necesară unei asemenea situaţii dramatice, întrucât considerăm că este un lucru extrem de grav faptul că un pacient a murit, în anul 2008, ca urmare a unei intervenţii minore, programate şi plătite cu bani grei.
Cu cele mai nobile sentimente,
Bucureşti, 21 iulie, 2008
Clara Aruştei
Notă
La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei plângeri prin care se solicită explicaţii medicale în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu. Plângerea redată mai sus are numărul de înregistrare 329/21.07.2008.
În continuare voi prezenta dosarul medical complet al pacientului Cezar Ivănescu, aşa cum a ajuns la Spitalul Judeţean Floreasca (conform mărturiei mele şi a celor prezenţi pe 24 aprilie 2008 şi pe 25 aprilie 2008 la Spitalul Floreasca Bucureşti, rezultatele analizelor medicale efectuate preoperator scriitorului au ajuns după decesul acestuia!, încă din primul moment al zilei de 25 aprilie 2008, medicii Morgii Spitalului Floreasca au declarat că aceasta moarte este în mod evident una de natură penală şi că pe corpul decedatului sunt semne ciudate.
Redau doar un fragment din ceea ce relata de curând una dintre persoanele prezente în acele momente, alături de mine, la Spitalul de Urgenţe Floreasca din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 25 aprilie 2008:
„Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa. Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?
Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: «Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!»
Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de «erori» medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…).“
De la Clinica Palade, clinică în care Cezar Ivănescu a fost internat timp de trei zile şi supus în circumstanţe total necunoscute familiei la o „aşa-zisă intervenţie minoră de hemoroizi“, nu există decât cele câteva rânduri semnate de un singur medic prezentate la sfârşitul dosarului medical (v. prima imagine, de sus), cel implicat, V. Palade. Nu există chitanţă cu suma încasată, informaţii despre investigaţiile medicale efectuate, tratament, anestezie, durata intervenţiei, protocolul operator complet din care să rezulte tehnica chirurgicală, reacţia pacientului, echipa medicală, numele/competenţa medicului anestezist (dpdv legal chirurgul răspunde pentru echipa pe care şi-o alege), substanţele folosite, pregătirea preoperatorie, ţinând cont că era vorba de o intervenţie programată, măsurile luate pentru preîntâmpinarea apariţiei unei posibile embolii, nimic, absolut nimic.
Domnule Ministru al Sănătăţii, aveţi cunoştinţă de faptul că în România, mai exact în Bacău, „mascaţii“ se ocupă şi cu transportarea şi asigurarea securităţii documentelor medicale?!Dacă nu, vă anunţ eu, acum!
Un alt element şocant este faptul ca membrii Colegiului Medicilor din Bacău se comportă, în ciuda aparentei lor amabilităţi, ca un „stat în stat“ sau ca pe „tarlaua proprie“, refuzând chiar şi un drept legal-elementar al familiei, acela de a deţine, în copie xerox, concluziile raportului necropsiei.
Stimaţi domni, de cine anume feriţi acele teribile secrete? De medicii implicaţi în deces, adică de cei care, practic, au produs culpa medicală generatoare de moarte? Nu, pentru că ei sunt primii şi de fapt singurii, în opinia dvs., care au drept, necondiţionat de nimic, la toate actele medicale. De familie? După cum acţionaţi se pare că DA. Atunci, de fapt, pe cine anchetaţi dvs., pe NOI sau pe CEI IMPLICAŢI în acordarea defectuoasă a unor servicii medicale? Care este rolul dvs., ca instituţie, dpdv al legii şi care este cel asumat şi pus în practică în mod real? Sunteţi o extensie menită doar să acopere ilegalităţile unor medici iresponsabili, călcând peste cadavrele pacienţilor desfiguraţi ca pe nişte vietăţi dizgraţioase şi de prisos, ignorând orice urmă de pornire vag-deontologică?
La Colegiul Medicilor din Bacău, mi s-a răspuns, în cor, culmea!, că acest raport a venit însoţit de „mascaţi“, în condiţii de maximă securitate, sigilitat şi parasigilat, şi că, pur şi simplu, acele concluzii nu îmi pot fi date pentru că domniile-lor, probabil, ca nişte autentici slujitori ai Adevărului au jurat cu mâna pe Inimă şi pe Biblie că nu vor înmâna nimănui acele informaţii (sper că nu pe inima celor omorâţi de multiplele nereguli din spitalele patriei noastre!).
În zadar am promis şi am garantat, la rândul meu, cu tăcerea mea aproape mormântală! Am fost îndrumată spre Procuratură sau oriunde în altă parte voi vedea cu ochii, dar nu la ei. În final, nu am primit absolut nimic, cu excepţia garanţiei cordiale, verbale şi nefondate decât pe moartea „cu zile“ a lui Cezar Ivănescu şi ca urmare a acelei nenorocite de intervenţii chirurgicale efectuate în clinica Palade de nimeni altul decât de „ilustrul“ dr. V. Palade, că trebuie să cred cu tărie faptul că „intervenţia a fost o reuşită“!
Dacă moartea cumplită a unui mare român, om şi poet de geniu, ca urmare a unei intervenţii „ultramoderne“ şi „banale“ este o reuşită a medicinii româneşti, atunci, da, şocant şi necreştineşte, domniile-lor pot afirma cât doresc că a fost o reuşită!
Altfel, constat, din nou, cu groază întipărită, pe veci, în suflet şi în creier, că trăim cu adevărat vremuri apocaliptice, vremuri în care doar lipsa de măsură dă măsura, şi imoralitatea, bătaia de joc şi blasfemia fac LEGEA în această ŢARĂ devenită una a durerii plânse în pumnii strânşi de revoltă şi neputinţă!
Etichete:
Cezar Ivănescu,
crima,
culpă medicală,
embolie,
eroare umană,
hemoroizi,
Procuratură,
Vasile Palade
joi, 30 aprilie 2009
duminică, 26 aprilie 2009
Un an de la „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Preşedintele USR, Nicolae Manolescu, şi Mircea Dinescu au mâinile pătate de sânge!
Un an de la moartea lui Cezar IVĂNESCU. Interviu cu Clara ARUŞTEI, fiica poetului
de Lucreția BERZINTU,
24 Aprilie, 2009
CEZAR IVĂNESCU (n. 6 august 1941, Bârlad - d. 24 aprilie 2008, București), unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut România, personalitate complexă a culturii, poet, dramaturg, traducător, a murit în condiții neelucidate încă, în urma unui acţiuni de linșaj mediatic.
Pe 29 ianuarie 2008, se pare că un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, a livrat presei “pe surse” dezinformarea că poetul de prestigiu Cezar Ivănescu ar fi colaborat cu Securitatea.
Cei de la agenţia NewsIn fiind primii care au intoxicat presa cu informații calomnioase.
Amintesc că poetul Cezar Ivănescu a concurat cu Nicolae Manolescu la funcția de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
In ziua intoxicării presei cu informații false, Nicolae Manolescu și Mircea Dinescu se aflau la Paris. Mircea Dinescu a declarat de la Paris: “nu am văzut dosarul, nu am votat, dar să răspundă, că a fost informator al Securității”.
Pe bună dreptate, Cezar Ivănescu se întreba: “De unde știe Mircea Dinescu că am fost informator, dacă nu mi-a văzut dosarul?”
Pe 31 ianuarie 2008, apare știrea în presă că CNSAS a funcționat neconstituțional, pe toată perioada, de la înființare. Astfel au declarat cei de la Curtea Constituțională.Vineri, 1 februarie 2008, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, Mircea Dinescu a declarat în direct despre Cezar Ivănescu că “a fost securist și a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”.
Cum ar fi fost posibilă o colaborare cu Securitatea, în timp ce poetul Cezar Ivănescu a fost singurul scriitor român dat în consemn la Brigada Antitero și la Direcția a 5-a, fiind considerat un element foarte periculos pentru vechiul regim comunist?
În ziua de 06 februarie 2008, Cezar Ivănescu a fost invitat la emisiunea NAȘUL, B1 TV, unde a răspuns în mod calm și cu adevăr provocărilor.
Spre finalul emisiunii a declarat: “… mulți oameni politici au fost tranșanți în a lua atitudine în acest moment față de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literații noștri, dintre care unii îmi sunt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scârbă și o stare de greață apropos de acești oameni cum nu vă închipuiți”.
Pe 21 aprilie 2008, la insistențele unei rude din Bacău, poetul Cezar Ivănescu s-a internat în Clinica privată “Vasile Palade” din Bacău pentru o intervenție o banală.
Pe 22 aprilie 2008, chiar directorul clinicii, medicul chirurg Vasile Palade i-a făcut intervenția chirurgicală, după o anestezie generală. Se pare că pe fondul unui organism slăbit (din cauza defăimării în presă, slăbise aproximativ 20 de kilograme) și din cauza nerespectării unor condiții medicale, poetul n-a rezistat acestei intervenții.
Pe 23 aprilie era transferat la Spitalul de Urgenţă Bacău, unde in timp de cca 24 de ore nu i se făcuse niciun control pentru a se vedea cauza înrăutățirii sănătății.
Pe 24 aprilie 2008 s-a hotărât transferul la Bucuresti cu un elicopter SMURD, care a venit cu patru ore întîrziere.Seara, după ora șase, poetul Cezar Ivănescu a murit la Spitalul de Urgență Floreasca, București, unde se constatase un diagnostic diferit de cel pus la Bacău.“
Cezar Ivănescu a deschis, atât cât a putut, ușile către toți cei ce arătau talent, dedicație și pasiune, indiferent de stil, voce lirică și timbru de intonație estetică. Prin “Numele Poetului” care a făcut să existe sute și poate mii de scriitori, mai importanți ori mai mărunți de pe la noi, opera lui de mentor și de îndrumător și-a găsit expresia cea mai potrivită. Era, de fapt, expresia unui om liber”. (”Cezar Ivănescu - un biruitor” de Artur Sivestri, fragment).
Zvonul infamant conform căruia Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea s-a dovedit a fi fals, în realitate, scriitorul neprimind niciodată nimic, fapt uşor verificabil atât prin accesarea site-ul CNSAS, cât şi prin consultarea arhivei Monitorului Oficial al României. Pentru că, nu demult, s-a împlinit un an de când poetul Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei pentru adevăr, și pentru că, încă nu s-a elucidat cazul privind linșajul mediatic cât și moartea poetului, am invitat-o la dialog pe fiica sa, Clara Aruștei, încercând să aducem la cunoștința publicului cititor cât mai multe informații.
Lucreția Berzintu: Dragă Clara, ştiu că lupţi de una singură pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivănescu, şi, te rog să ne spui în ce stadiu te afli acum?
Clara Aruștei: Voi începe prin a vă reaminti coordonatele acestei drame. Pe 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, în linia marilor poeți mistici din lirica universală, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind această moarte sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva sa la sfârşitul lunii ianuarie a anului trecut. Tot ce s-a întâmplat începând cu acea dată fatidică pare desprins dintr-un film de groază. Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, atacuri care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti. Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi. În acest context dramatic, demersul meu pentru aflarea adevărului este o luptă dusă pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu. După cum ştiţi deja, am depus la Colegiul Medicilor din Bacău, şi eu, şi unchiul meu, prof. dr. Dumitru Ivănescu, câte o reclamaţie. De aproape un an de zile încercăm să intrăm în posesia raportului detaliat al necropsiei efectuate la I.N.M.L. „Mina Minovici” din Bucureşti. Nu am reuşit încă. Pentru a vă forma o idee despre modul în care sunt analizate reclamaţiile adresate C.M. din Bacău vă relatez faptul că am fost sunată de la secretariatul C.M. Bacău, comunicându-mi-se că se doreşte închiderea cât mai rapidă a acestui caz. Am refuzat categoric să accept discutarea dosarului în absenţa raportului detaliat al necropsiei. De asemenea, la Poliţia din Bacău este în curs de desfăşurare o anchetă. Anul trecut am fost contactată telefonic de comisarul care se ocupă de acest caz şi rugată să apelez INML „Mina Minovici” pentru a obţine raportul detaliat al necropsiei.Despre partea medicală a cazului Cezar Ivănescu ar fi încă foarte multe de relatat. Nu am cuvinte pentru a descrie tot ce am văzut, ce am trăit şi ce am simţit în Spitalul Judeţean de Urgenţe Bacău, un coşmar pe care nu-l voi uita niciodată. Cum aş putea descrie pătrunderea într-un spaţiu care părea desprins din camerele de tortură ale lagărelor de exterminare naziste?
L.B.: Cum a reacţionat Cezar Ivănescu pe 29 ianuarie 2008?
C.A.: A suferit imens şi a fost obligat, la vârsta senectuţii, după o viaţă întreagă trăită în onestitate, sărăcie şi martiraj, să înfrunte un atac mediatic unic în România postdecembristă. Ca urmare a şocului la care a fost expus şi datorită faptului că practic începând cu acea dată aproape nu a mai mâncat, Cezar Ivănescu a slăbit într-un timp foarte scurt în jur de 20 de kilograme. Pentru a rezista psihic tensiunii a început să fumeze foarte mult.Fac o scurtă paranteză. Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie 2008, poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.Sub presiunea gestului său, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă (5.02.2008), un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această reacţie întârziată (şi forţată de împrejurări) a USR a trecut însă neobservată, dată fiind slaba sa mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu - în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia - a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul - în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor - Preşedintelui României Traian Băsescu. A murit însă fără a fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, Democrat, European, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale. Astăzi, la aproape un an de la derularea acestei drame, revin şi întreb public: Care este rolul Uniunii Scriitorilor din România? De ce această instituţie, declarată şi de interes public şi susţinută şi prin taxa de timbru literar, nu este capabilă să apere imaginea marilor scriitori români, morţi sau vii? Ce acţiuni a declanşat Uniunea Scriitorilor din România, prin preşedintele ei, Nicolae Manolescu, pentru aflarea şi indicarea celor care se fac vinovaţi de „lichidarea” unui poet pe care Marin Preda îl considera „singurul mare poet contemporan” cu el? Am asistat, alături de alte câteva persoane, pe 4 februarie 2008, la discuţia pe care Cezar Ivănescu a avut-o cu Nicolae Manolescu. O voi relata în întregime cu o altă ocazie. Până atunci, în calitate de martor, afirm ceea ce a repetat şi Cezar Ivănescu până în ultimele clipe, chiar şi în Bacau, pe patul de spital: „Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu sunt iniţiatorii acestui atac”.
L.B.: Poetul Cezar Ivănescu a murit cu zile! În ce măsură instituţiile publice au răspuns la strigătul tău, după numeroasele articole pe care le-ai scris în scopul aflării adevărului, pentru memoria sa?
C.A.: Paradoxal, măsura reacţiei a fost dată de chiar lipsa oricărei reacţii! Astfel, prin această atitudine, afirmaţiile făcute de Cezar Ivănescu în decursul lunii februarie 2008 au fost confirmate tacit . Atunci, ştiind că viaţa îi este în primejdie şi fiind conştient de faptul că cei care instrumentaseră tot acest scandal de proporţii ar putea recurge la acţiuni extreme, a făcut o serie de înregistrări audio în care îşi denunţa „executorii”. Rostul acelor mărturii era de a se constitui în probe care să rămână dincolo de un posibil asasinat. Câteva fragmente din aceste documente pot fi ascultate, acum, şi pe internet. Înregistrările au fost accesate, în mediul electronic, de câteva mii de persoane. Oficial însă, din câte cunosc eu, nu a reacţionat încă nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile stranii în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile Statului Român să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări? Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, evidenţa că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o „catrastrofă” îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C… că sunt incompatibil” sau atunci când se maimuţăresc blasfemiind poporul român sau cântând la praz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare a legii poate şi este firesc să fie tolerată.
L.B.: Exista probe că CNSAS ar fi emis, în cazul Cezar Ivănescu, un verdict de colaborare cu fosta Securitate comunistă?
C.A.: Nu. Absolut nicio probă. Nu există niciun „verdict” emis de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul, prin reprezentanţii săi oficiali, nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. Un comunicat de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, atunci, pe 4 februarie, a fost difuzată pe un post de televiziune o declaraţie bulversantă a lui Cazimir Ionescu, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.” Chiar şi la o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se putea constata că în perioada 11.12.2007-20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, deci că în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial. Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite. O altă dovadă, în sensul celor afirmate de mine, ne este oferită chiar Monitorul Oficial al României care nu conţine nicio referire la numele lui Cezar Ivănescu în legătură cu vreun „atribuit” verdict.
L.B.: În perioada care a trecut de la declașarea scandalului mediatic (pe 29 ianuarie 2008) și până in prezent s-au făcut auzite în presa românească și voci care să militeze pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivanescu?
C.A.: Foarte puţine. O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008, este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”. Poate că, în acest context, nu este tocmai lipsit de importanţă faptul că cel care a declanşat acţiunea împotriva scriitorului Cezar Ivănescu este tocmai Mircea Dinescu, fost membru al Partidului Comunist Român, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din U.S.R., absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (cunoscuta şcoală de „cadre” a partidului), condamnat penal cu suspendarea execuţării pedepsei, în anul 1981, pentru agresarea unui coleg de redacţie.
L. B.: Ce crezi că s-a urmărit prin această campanie denigratoare, care a luat forma unui adevărat linsaj mediatic?
C.A.: Eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. Pentru a înţelege cât mai exact motivele pentru care s-a dorit acest lucru, voi începe prin a vă arata cine a fost Cezar Ivănescu. În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate - angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii - precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi -, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în repetate rânduri greva foamei (în perioada anilor ‘60, în 1976, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap). În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă - declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi. Aşadar, ce cred eu că s-a urmărit? S-a urmărit ce se urmăreşte întotdeauna atunci când într-o societate viciată de minciună şi demagogie apar personalităţi de excepţie, considerate „incomode” de regim, mai cu seamă pentru disponibilitatea lor de a-şi risca viaţa în numele dreptăţii, credinţei şi al poporului lor.
L.B.: A fost încălcată şi Constitutia Romaniei prin articolul 30(6): “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”. De aceea, vreau sa ne spui, daca ai vreun semnal de la institutia președințială din Romania?
C.A.: Nu, instituţia președinţială nu a răspuns la scrisorile deschise semnate de Cezar Ivănescu. Nici până la moartea sa, nici după aceea.
Consider că un stat modern trebuie să aibă atât datoria de a-şi proteja cetăţenii şi de a veghea ca drepturile omului şi Constituţia să fie respectate, cât şi pârghiile necesare prin care să pună în practică acest important rol al său. Atunci când instituţiile statului tolerează astfel de încălcări flagrante ale drepturilor omului acestea se fac vinovate, în fapt, de o sabotare a statului de drept. Cazul Cezar Ivănescu este cu atât mai grav cu cât acesta era o persoană publică, un scriitor foarte valoros aflat în plină forţă creatoare, şi cu cât persoanele care conduceau Uniunea Scriitorilor din România erau, la rândul lor, persoane publice, şi anume, Nicolae Manolescu, preşedinte al USR şi ambasador UNESCO al României la Paris, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte al USR şi ministru al Finanţelor. Şi, ca un factor agravant, amintesc că toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008)!
L. B.: Crezi că o dezbatere publică ar trezi conștiințe, acum după un an de la moartea poetului?
C.A.: Da, cred că poate fi o cale de a sensibiliza opinia publică, dar şi de a transmite celor din afara ţării dramele care se petrec aici, în România, sub perdeaua acoperitoare a unei iluzorii democraţii. Aceste rânduri se doresc a fi şi un strigăt de ajutor îndreptat către presa independentă din România.
L.B.: Ce vrei sa mai adaugi?
C.A.: Vreau să fac şi pe această cale un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi în sistemul medical. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs., că aceasta este cel mai de preţ bun al său. Nu uitaţi că pacienţii sunt în primul rând oameni, că o dramă „personală“ nu distruge niciodată doar un singur individ, ci se răsfrânge şi asupra celorlalţi, devenind o dramă colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Ţin, de asemenea, să mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături şi care prin acest gest au făcut ca ultimul parcurs terestru al lui Cezar Ivănescu, „poeta magnus”, să fie unul încununat de glorie şi nu unul al umilinţei cum ar fi dorit cei care nu au admis ca trupul său să îşi găsească odihna preţ de câteva ore în sediul USR sau în cel al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Toate acestea se petreceau într-o ţară creştină, în preajma Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! În februarie 2008, Cezar Ivănescu declara: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (…) Dacă m-ar citi, m-ar înţelege. Ar înţelege cum sunt eu cu adevărat”, aşadar, citiţi pentru a cunoaşte, judecaţi pentru a înţelege, credeţi pentru a deveni liberi şi nu uitaţi nicio clipă că „în orice om o lume îşi face încercarea”.
Etichete:
Cezar Ivanescu,
in memoriam,
Mircea Dinescu,
Nicolae Manolescu
marți, 7 aprilie 2009
Maria Ciornei: „A mai plecat un Caesar“
Românii rămân tot mai săraci şi mai singuri, când mai pleacă să se aşeze în stele, un ales al lor.
Trist şi încărcat de povara nemeritată a calomniei şi a urii, venite din cavernele unor conştiinţe negre, mai ales ale unor confraţi, s-a dus întro clipă, strecurată printre miliardele de suflete vii ale planetei, luată uşor şi deodată, precum vânticelul ce smulge corola fără consistenţă a unei păpădii, şi poetul Cezar Ivănescu.
Aşa ar părea lucrurile de simple, cel puţin pentru cei ce nu l-au cunoscut mai bine, sau nu l-au urmărit în ultima vreme.
S-a dus, nu în lumea umbrelor, unde, cum spune Dante, dacă intri trebuie „să laşi orice speranţă”, ci să taifăsuiscă cu un moldovean, ca şi el, cu Sadoveanu, dar a avut grijă sa fie alături şi de Creanga şi de Topârceanu, ce spunea cu umor, că „e moldovean născut la Bucureşti, din părinţi ardeleni”. Şi mai este vecin de eternitate şi cu alţii, pe care i-a cunoscut încă de când era elev de liceu, ce se odihnesc acum acolo pe aleea scriitorilor de la Iaşi, urbea unde s-a format, mai întâi pentru a deveni dascăl, apoi poet şi mentor cu har.
A intrat în lungul şir de luminători de neam şi iubitori ai acestuia, ce s-au manifestat, nu prin vorbe sforăitoare, ci prin ceea ce au lăsat în urma lor.
A plecat după „frumoşii nebuni”, care au ars precum lumânarea odată cu opera lor, care scrijelită pe inimă, le-a slăbit-o, dar numai aşa şi-au ridicat monumente, nu în parcuri, nu în palate, ci în cea mai durabilă construcţie a unui popor-în neuitarea neamului, în veşnicie.
A plecat mai întâi Florian Pitiş, Moţul, rebelul care cânta cât îl ţineau plămânii, chiar şi sub dictatură că „nu contează cât de lung ai părul/important e cât de mult gândeşti”.
După el, s-a dus tot atât de trist, chinuit de o boală nemiloasă, şi un Făt-Frumos, Adrian Pintea, pe care l-am cunoscut toţi.
L-am îndrăgit pe haiducul, fratele cel adevărat cu codrul, sau pe cel ce lumina scena transfigurat de emoţia mesajului eroului cu care se identifica, ce consuma, sănătate şi viaţă.
Maestrul ştia aceasta, dar a fost acolo unde şi-a jucat propria viaţă, mulţumind şi străluminat de bucuria reuşitei, până i s-au consumat, una câte una, viţele vieţii.
Şi, parcă pentru a nu rămâne singur, pe scena goală cu luminile stinse, a mai chemat un frate, la fel de obsedat de perfecţiunea metamorfozării realităţii, în ceea ce face să atingă sublimul sufletului, în artă.
I se spunea Ovidiu Iuliu Moldovan, şi era, în pofida numelui, ardelean, adică de-un neam cu cei amintiţi, adică român.
Actorul a purtat, însă, de când s-a născut o povară grea - povara celui care nu şi-a cunoscut tatăl.
Pe Ioan Moldovan, l-au împuşcat întrun parc hortyştii, în anul 1944, pentru vina de a fi român, aşa cum au plătit cu viaţa sute de mii de români, de-a lungul vremii, pentru aceeaşi vină de a se afla în ţara lor, a strămoşilor lor de la începutul lumii, pe pământul udat cu lacrimi şi stropit de sângele sfinţilor martiri, zdrobiţi pe roată, spânzuraţi de turla bisericii, sau devenind cadavre, lângă care s-au fotografiat călăii venetici, „ca suveniruri” ieftine.
A trăit singur şi în suferinţă. Mai întâi i s-a îmbolnăvit sufletul, încă de la vârsta fragedă, când a putut înţelege de ce el, nu are un tată.
A trăit măcinat de această durere şi de dorinţa de a ridica o statuie în amintirea şi spre pomenirea veşnică a celor, ucişi de fasciştii unguri, la Sărmaş.
Grija lui cea mare era tot Ardealul lui sfânt, în care, în ultima vreme, încurajaţi de mişcarea neo-fascisto - iredentistă, unii maghiari, în frunte cu belferii U.D.M.R –eului şi ai unor secui avizi de putere, tulbură iar, apele în România, cerând desfiinţarea statului unitar naţional, precum spune, iresponsabil, cel sprijinit de mai marele ţării, să intre în Parlamentul European; e vorba de Laszlo Tokes, ce şi-a şi pus pe birou steagul unguresc, declarând deschis că nu reprezintă statul român, intervenind pentru a obţine „drepturi, contra teritorii”. ’’Este un fapt de necontestat: noi (n. r. naţiunea maghiară), am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru aceasta pierdere, ar trebui să ne fie acordate drepturi”, făcând o paralelă cu situaţia din Palestin.(ziarul – Ziua - 8-9 martie 2008) şi mai recent cu declararea autonomiei provinciei Kosovo.
Şi cum să nu suferi de moarte când, de dragul căpătuielii, furând cât să le ajungă pentru câteva generaţii, conducătorii acestui stat se dovedesc fie incapabili, fie de-a dreptul trădători, devreme ce nu au luat nicio măsură, sau cel puţin o poziţie oficială, împotriva celor ce falsifică grosolan istoria, a celor aduşi de valurile de iarbă, din stepele fără hotare.
Dar specialiştii în istorie, dar Academia? Ce fac toţi aceştia?
Nu ne putem imagina, fără să ne sângereze inima, ce-ar fi simţit ardeleanul Moldovan, înainte de a citi şi “Maghyar Negylexikon”, o enciclopedie, în care adevărul istoric este distorsionat, în care se neagă orice drept al românilor în Ardeal, aducându-se argumente mincinoase citându-se “bule” (ce nume predestinat!) regale ori papale, falsificate.
E o ruşine că academia ungurească de la Budapesta a lucrat după un plan mai larg, pus în operă cel puţin din sec al XV-lea, de la Unio Triom Nationum, adică documentul oficial, prin care erau recunoscuţi, ca naţionalităţi, ungurii, germanii şi secuii, iar majoritarii, românii, adevăraţii stăpâni, culcaţi cu cnutul şi spintecaţi cu topoare, de venetici, sunt declaraţi toleraţi, plan urmărit cu obstinaţie până astăzi.
Dar kulturnicii noştri, n-au găsit cu cale să realizeze nici măcar proiectul adevăratei istorii a poporului român, incluzînd şi pe cea preantică şi antică a dacilor valahi, care au avut o uriaşă influenţă în toată istoria universală, şi cărora nu le sunt dedicate, în aşa-zisele manuale de istorie, nici măcar căteva fraze, ori să lămurească pentru totdeauna faptul istoric consemnat din antichitate, şi până astăzi, al descendenţei directe a valahilor, din pelasgii civilizatorii, cel puţin, ai vechii Europe.
Se doarme bine şi vârtos pe fotolii moi, plătite scump de “prostime”, în academii, în institute istorice şi arheologice , ori lingvistice de cercetare .
A făcut guvernul român, condus de istoricul Tăriceanu, o înţelegere cu guvernul maghiar să scrie împreună istoria celor două popoare, ca şi cum aceasta se face pe principiul “mai dau eu, jupâne, mai lasă, tu, stăpâne.”
Cu alte cuvinte o înţelegere de a măslui istoria, spre a nu supăra - vezi, Doamne!
Şi ungurii s-au ţinut de cuvânt; au scos imediat imfamanta Enciclopedie. Bravos, guvern! ar spune, frecându-şi mâinile, conu Caţavencu.
Şi despre aceste nelegiuri a vorbit ultima dată, şi Cezar Ivănescu în urmă cu numai o lună, înainte de a şti că, la distanţă în timp, numărată în ceasuri, îl pândea coasa nemiloasă a morţii.
Venise la lansarea unui nou volum de poezii al poetesei Maria Cuşnir.
L-am cunoscut bine; şi-acum cu ochii minţii şi ai sufletului refac tabloul studenţiei din anii 60. Atunci, când nu împlinisem nici 18 ani, ne-am găsit întro sală a Facultăţii de Filologie, noii boboci ai grupei 269; toţi timizi, necunoscuţi, adunaţi de un destin - acela de a ne pregăti să devenim dascăli.
Printre colegii de grupă era şi viitorul poet, ce nu se deosebea prin nimic de noi ceilalţi, la început.
De-a lungul timpului, am realizat câtă distanţă era între noi şi el, mai ales la seminarii.
Acolo la Bârlad, în oraşul natal, împreună cu alţi pasionaţi de literatură, înjghebase un cenaclu al liceenilor. Vorbea cu degajare despre Ion Barbu, ori despre Blaga, despre care, în toţi anii de studenţie, n-am aflat decât că a fost un filosof idealist şi reacţionar, ce a scris şi o poezie decadentă.
Îl ascultam fascinaţi pe cel ce ne-a deschis calea spre tărâmul magic al poeziei filosofice adevărate.
De cele mi multe ori, seminariile, chiar şi în prezenţa asistenţilor noştri, se transformau în monologuri. Avea cunoştinţe temeinice de filozofie. Avea doi prieteni, colegi cu noi, care petreceau nopţile întrun fel de cafenea literară restrânsă, discutând despre marii artişti naţionali, dar şi ai lumii.
De aceea nu prea îl vedeam des la cursuri; unele erau ‚ „cumplit meşteşug de tâmpenie”, vorba humuleşteanului.
Profesorul citea din teancul de hârtii, nereactualizat şi de 10 de ani, iar noi scriam, ca nişte roboţi, ce ni se spunea, cât puteam ţine de ritmul unei lecturi normale. N-aveam alte soluţii; profesorii nu-şi puteau multiplica cursurile; eram încă în era scrisului cu peniţa.
Pe Cezar nu-l interesau prelegerile inutile şi plictisitoare, dar nu lipsea niciodată, de la expunerile magnifice, oratoric prezentate, cu o ştiinţă anume a captivării auditoriului, în timp ce se plimba dezinvolt, prin amfiteatru, ale profesorului Al. Dima, a patra generaţie de la Titu Maiorescu, cum se definea el însuşi.
Cezar n-a putut intra niciodată în tiparele gregare; era deschis şi spunea direct ce gândeşte şi asta l-a costat – a repetat un an.
Ne-am văzut apoi peste câţiva ani, când cei din seria mea trebuiau să treacă prin proba de foc a examenului de definitivat.
Atunci, aşteptând pe un culoar, în faţa uşii dincolo de care se afla cerberul, examinatorul, cu emoţii cât turnul Goliei, s-a apropiat de mine.
Venise special să ne vadă, dar mai ales să ne arate primul lui volum de versuri.
Puţini dintre noi, în vârtejul emoţiilor, au remarcat momentul. Dar ţin minte că am luat în mână cartea, pe care, înainte de a mi-o arăta, a mângâiat-o la propriu, şi am răsfoit-o, reţinând titlul; se numea „Rod”.
Inspirat a fost poetul care a debutat sub semnul simbolic al rodului. Au urmat apoi volumele „Rod II”, şi „Rod III”… De atunci tot roade au înflorit în grădina poetului, nu le-am mai putut ţine şirul.
Talentul său l-a condus spre marea poezie, spre opera cea ziditoare, impunându-se printre marii scriitori de după generaţia lui Nichita Stănescu şi a lui Marin Sorescu.
Dovada cea mai grăitoare, dincolo de recunoaşterea sa ca o voce unică în peisajul literaturii româneşti, este faptul că în anul jubiliar „Eminescu - 2000; 150 de ani de la naşterea poetului”, mare sărbătoare a biruinţei spiritului superior, cu valenţe naţionale supreme, dar şi universale, Uniunea Scriitorilor i-a acordat cea mai râvnită şi mai înaltă distincţie, pentru întreaga operă şi activitate de mecenat- „Premiul Eminescu”.
Prieten apropiat al inegalabilului, Marin Preda, Cezar Ivănescu s-a antrenat şi a antrenat pe mulţi confraţi în nobila misiune de resuscitare a instituţiei Uniunii Scriitorilor, intrată în disoluţie, dezbinată de interese meschine şi de intrarea unora în politica dâmboviţeană.
La aceea întâlnire din martie , anul acesta, poetul nu şi-a ascuns nemulţumirea faţă de ceea ce se întâmplă pe planul creaţiei literare, unde cel ales drept preşedinte, datorită unor manevre de culise, a şi plecat din ţară pentru un alt post, gras plătit, la Paris, ca reprezentant din partea României, al unei organizaţii mondiale.
Poetul adevărat, adică cu operă palpabilă şi valoroasă, şi nu un epigon ce-şi petrece timpul pe la televiziuni, trăncănind vrute şi nevrute, a suferit, şi pentru că s-a dus o campanie murdară de culise sau directă împotriva candidaturii sale ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, şi, mai ales, pentru nimicnicia slugarnicilor, aşa-zişi corifei, care aveau şi sprijin politic, care chiar au migrat de la un partid la altul, cum le-a dictat interesul personal.
Era conştient de faptul că spiritul implementat de Maiorescu, acela al stimulării valorilor, se pierde şi a avut dreptate. Cine, sau câţi dintre intelectualii acestei ţări pot enumera cel puţin 10 scriitori contemporani adevăraţi.
Am ajuns să limităm spiritualitatea poetică autentică la un singur nume, şi acela pentru că e scos mereu în faţă de media , pentru că a fost medaliat de instituţia prezidenţială.
Dedicat şi structurat de la natură şi mecenatului, şi-a neglijat propria creaţie, muncind pe brânci - cum singur mărturisea - timp de 8 ani - conducând editura ‘’Junimea’’ de la Iaşi, promovând cu obstinaţie tinere voci ce-şi căutau drumul şi confirmarea, în timp ce alte edituri, chiar din Iaşi făceau contracte plătite regeşte, pentru a promova autori străini, ai literaturii diurne, diversioniste sau chiar scandaloase şi ofensatoare pentru adepţii unor religii (vezi „Codul lui Da Vinci” sau „Versetele Satanice”), nesemnificativi pentru literară universală, exploatând doar un anume gust pentru falsul grosolan şi impostură, al unei mari părţi din populaţii, uşor de manipulat, dispusă să dea crezare blasfemiilor, făcute de autori, cu bună ştiinţa urmărilor, semănând confuzii în mod deliberat, în mintea celor fără nici un dumnezeu, mizând pe lipsa de informare a celor care-şi găsesc justificări pentru a impune aşa-zisa libertate de conştiinţă, o mişcare profund antinaţională, pornită cu înverşunare împotriva predării religiei în şcoli, şi pentru scoaterea icoanelor din aceste institute de educaţie, făcând de fapt jocul unor forţe oculte, interesate să distrugă identitate românilor.
Departe şi de familie (chiar în anul 2000 la Botoşani, unde l-am revăzut - fusese şeful comisiei pentru selectarea celor mai buni debutanţi în poezie, eseistică, proză şi critică literară - avea inima neagră de durere, căci soţia sa, tocmai îşi trăia ultimele zile, doborâtă de o boală nemiloasă), îmi vorbea totuşi, ca un adolescent entuziast, de dorinţa, la care n-a renunţat niciodată, să în înfiinţeze Societatea Scriitorilor Români, unde să promoveze adevăratele valori, mulţi dintre aceştia fiind şi tinerii, dintre care - spunea el-a descoperit şi a încurajat cu sutele.
Era pasionat de munca sa, era robul care şi-a băgat gâtul de bună voie întrun jug, greu de dus de unul singur.
L-au dărâmat însă, nu munca istovitoare, nu sacrificiile de toate felurile, ci murdăriile aruncate asupra lui, mai ales, de un „confrate”, care ajuns întrun post de mare importanţă pentru relevarea adevărului, din trecutul torţionarilor şi al turnătorilor la securitate, a aruncat, fără a fi fost făcută o cercetare de o comisie, fără a audia pe cel încriminat, cum obişnuieşte, de pe scările instituţiei, anatema asupra “duşmanului” său, declarând că a fost colaborator al securităţii, informaţie deliberat calomnioasă, prinsă, ca o ştire de mare preţ de gura hulpavă a presei, cu jurnalişti deveniţi peste noapte justiţiari, ce-şi permit a da verdicte, înainte ca să se fi sesizat măcar comisia.
A fost un gest deliberat al unui poet, care din barca aşa-zisei dizidenţe, a trecut direct în cea a marilor profitori ai “revoluţiei”, mare moşier, om de afaceri, flexibil ca frunza frăsinelului.
Prins întro vorbărie fără noimă, evidentă, mai cu seamă întro aşa-zisă emisiune de analiză politică, în fapt o flecăreală, fără cap şi coadă, o improvizaţie jenantă, susţinută alături de un alt personaj cunoscut, la un post T.V. ,în care se râde copios de popi - (despre unii chiar zicea, poetul amintit, cu satisfacţie că „va perpeli câţiva berbecuţi în sutană”, şi tot pe scările marelui amfiteatru amintit), ori despre sărăcimea tembelizată de neajunsuri, ce se-nghesuie să pupe moaştele sfinţilor, pentru că dacă ar avea bani s-ar duce în Caraibe sau cine ştie pe unde .
Ce şi cum să înţeleagă cei din urmă ce este Dumnezeu pentru un neam ca al nostru!
Cum să-l convingi că bisericile şi mânăstirile cele mai vechi şi până aproape de prima jumătate a secolului al XX - lea, le-au făcut cei bogaţi – domnii şi boierii, şi că, astăzi aceeaşi prostime dispreţuită, nesilită de nimeni, le construieşte şi azi, deopotrivă pe banii bogatului, milostiv şi îndumnezeit, ca şi pe cei ai umilului, care cunoaşte semnele cerului şi ale pământului, puterea lui Dumnezeu, nu din cărţi, şi nici din reviste dubioase, ci din preluarea ştiinţei bătrânilor, înţelepţiţii de vremi, din moşteniri de datini şi tradiţii, din observaţii milenare a naturii umane, dar şi al întregii creaţii lui Dumnezeu.
Dacă “marile spirite” româneşti contemporane, luând în băşcălie tot şi toate, l-ar fi citit şi înţeles pe Sadoveanu, care este un monument de stocare şi redare a legăturilor omului cu pământul, cu stelele, cu luna, cu timpul raportat la soare, cu cetitul tainelor în culoarea şi frunza florilor, ori a mersului norilor, şi câte ar mai fi de spus - n-ar mai râde, ci s-ar ruşina, căci dacă te faci frate cu dracul, apoi îi cari traista.
Şi Cezar a fost condamnat la moarte, tocmai pentru că n-a vrut să care traista lui scaraoţchi, dar s-a topit pe picioare pentru că i-a fost otrăvit sufletul - şi dacă te doare o unghie suporţi numai această durere, dar dacă te doare sufletul atunci te doare şi ultima celulă-aceasta înseamnă a muri de inimă rea.
Decesul poetului a fost tratat cu o nepăsare care uluieşte; doar ziarele “Ziua” şi ”Contemporanul” vorbesc despre acesta.
‘’Lovitura care l-a adus pe Cezar Ivănescu în starea în care se afla înainte de operaţia fatală, i-au dat-o Dinescu şi complicii săi, prin fabricarea unui zvon infam ce arunca asupra poetului mizeria unei inventate colaborări cu securitatea…Pentru tensiunea în care a trăit în ultimele luni, faptul că aproape nu se mai hrănea, trauma provocată de acea minciună grozavă, i-au afectat grav inima”(conform ziarului Ziua citat de Mircea Radu Iacoban , în Monitorul de Suceava - 10 mai 2008).
Greu, e greu să scrii despre marele poet că nu mai este printre noi. Există autori morali vinovaţi de aceasta, dar există şi o justiţie imanentă!
Istoria se repetă; Caionilor şi Salierilor nu le-a pierit sămânţa.
Şi Eminescu a fost declarat nebun, internat cu forţa în ospiciu şi otrăvit sistematic cu mercur, şi Labiş a murit în condiţii suspecte; promitea prea mult, era un potenţial pericol pentru unii ce se instalaseră singuri pe scaunul veşniciei şi Marin Preda,s-a dus “ajutat”- după cum spunea Cezar, pe calea fără întoarcere, trăsnit dintr-odată spulberat ca frunzele toamnei în vârtejurile crengilor zdrobite de furtună, prea curând şi încă în putere creatoare, pentru totdeauna.
Dispariţia romancierului, pare a fi fost o repetiţie, o punere în aceeaşi scenă a acestei recente şi tragice plecări, întro zi de mare sărbătoare; se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea Uniunii Scriitorilor.
A venit, din străinătate, şi preşedintele Uniunii, cât va mai fi rămas din ea. A fost prezent şi şeful statului.
Poetul se stinsese în aceeaşi zi. Nimeni nu a amintit de acest lucru; domnul preşedinte al scriitorilor îl conduce galant zâmbind curtenitor pe importantul musafir.
Dar a fost în acea zi şi JOIA SFINTELOR PATIMI, când Domnul Iisus era răstignit pe cruce. Ca Dumnezeu, dar şi ca Om fără de păcat, a luat asupra sa toate păcatele noastre; a împăcat Cerul cu pământul.
Noul Adam a îndurat umilinţe şi chinuri şi batjocuri, de la cei pe care îi iubea.
De data aceasta a avut în dreapta sa, tot un crucificat, un Caesar, nu un tâlhar.
Şi dacă Iisus a strigat: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, Cezar, poate, în ultima clipă de luciditate ,a spus şi el:” Iartă-i, Doamne, că ştiu ce fac”.
Şi Iisus, de bună seamă i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în rai”, pentru că a fost un sfânt, pentru iubirea aproapelui, pentru sacrificarea pentru tot neamul său, pentru că, fără a fi un homo religiossus, stricto senso, l-a urmat pe Hristos, adică a găsit, Calea, Adevărul şi Viaţa, prin aşezarea sa, ca mărturisire de credinţă, şi ca valoare, în cerul spiritual, etern al neamului.
De fapt poetul n-a murit şi nu moare, căci prin opera sa, s-a înveşnicit şi ne-a îmbogăţit şi pe noi, întărindu-ne în spaţiul spiritualităţii eterne, în constelaţia cea mai strălucitoare a cerului înalt al creaţiei generatoare de optimism şi dragoste, pentru frumos şi adevăr.
Nu l-am meritat, şi poate de aceea Domnul l-a luat “să mai moară puţin”, doar atât cât să ne mustre pentru că l-am mâhnit, oprindu-i inima cu o mână vinovată care, însă nu-i poate şterge şi numele din calendarul cu nesfârşitul şir de sfinţi.
Odihneşte în pace, prieten drag, căci te-ai dus, nu spre moarte, ci spre neuitare, legându-ţi fiinţarea de un neam venit din veşnicie şi sortit a fi veşnic!
Prof. MARIA CIORNEI
Etichete:
asasinat,
Cezar Ivănescu
duminică, 29 martie 2009
Vlad Ţepeş, film documentar, 1989, cu participarea lui Cezar Ivănescu, regia Petru Maier-Bianu
Vlad Ţepeş, film documentar, 1989, cu participarea lui Cezar Ivănescu, regia Petru Maier-Bianu.
Cezar Ivănescu despre filmul documentar Vlad Ţepeş:
„Regizorul filmului, Petru Maier, a ţinut neapărat ca eu să apar în rolul lui Vlad Ţepeş pentru expresia feţei mele şi am făcut chiar un fel de sfidare a imaginii ca atare a voievodului. Adică la Curtea Veche, aici, în Bucureşti, la subsol, există un portret al lui Vlad Ţepeş, despre care eu cred că-i apocrif, nu cred că arăta aşa Ţepeş, acela este un portret tîrziu, făcut pe stilul unguresc: Vlad Ţepeş ca un ungur, cu mustăţi ungureşti; acela nu-i chip de Vlad Ţepeş, e clar că este un fals. Aparatul de filmat trecea prin faţa portretului şi arăta chipul ăla de bozgor, cu mustăţile răsucite, care se încrunta să bage fiorii în tine şi-apoi se oprea pe faţa mea care era cu adevărat înspăimîntătoare. Era o faţă de o asemenea masivitate a crunteţii, că toţi au acceptat ideea că nu trebuie să-mi pună nici mustăţi, nici nimic, că este expresia crunteţii în sine. [...]
Viorel Ilişoi: Al doilea film cînd l-aţi făcut? Ce fel de film?
Cezar Ivănescu: În 1994, cu o echipă de cineaşti germani care făcea un serial pentru televiziune pornind de la cazuri reale, istorice, care au creat legende din Grecia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, pînă-n Austria, cazuri de epidemii care au dat naştere la legende şi aşa mai departe, şi în România s-au oprit din nou la legenda lui Dracula. Eu am jucat rolul lui Vlad Ţepeş iar Valentin Popescu, actorul din „Hotel de lux, a jucat rolul lui Dracula. Nici aici n-am acceptat să port mustăţi, mă rog, toată cosmetica stupidă, butaforică a lui Vlad Ţepeş, personajul de film tradiţional, dar aici am jucat şi nişte scene mai mişcate.
Viorel Ilişoi: Aţi fi vrut să jucaţi în rolul unui Dracula autentic?
Cezar Ivănescu: Aş fi jucat poate într-un Dracula autentic, dar nu Dracula făcut de Coppola, kitsch-ul ăsta ordinar. Aş fi jucat de fapt într-un Vlad Ţepeş autentic şi aş juca într-un Vlad Ţepeş autentic dacă s-ar scrie un scenariu mare pentru acest personaj. Pentru că personajul istoric ca atare este fabulos, depăşeşte cu mult anvergura legendei vampirice, care este o tîmpenie. Este o legendă comună, fără mari mistere. “
Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi, Kaghemusa. 7 zile cu Cezar Ivănescu, inedit, decembrie 1996-ianuarie 1997
Etichete:
1989,
Cezar Ivănescu,
Vlad Ţepeş
vineri, 27 martie 2009
De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu?
“Toţi în ţara asta ne trădează!”
Invitat recent la Suceava, la lansarea volumelor de versuri ale Mariei-Elena Cuşnir, poetul Cezar Ivănescu a avut un discurs incisiv la adresa actualei puteri.
După protestul prin greva foamei de la sediul Uniunii Scriitorilor, de la începutul lunii februarie, protest la care a recurs ca urmare a acuzaţiilor publice pe care i le-a adus poetul Mircea Dinescu, membru al CNSAS, că ar fi fost un colaborator al securităţii, Cezar Ivănescu a creionat la Suceava un tablou sumbru al situaţiei actuale a românilor.
„Nu e posibil să se întâmple ce se întâmplă în România în 2008; mai jalnic decât pe vremea lui Ceauşescu. Mult mai jalnic”, a spus el accentuând acuzator:
“Guvern trădător, preşedinte trădător, toţi în ţara asta ne trădează… Sug tot ce pot mai bun”.
“Toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic!”
“Jalea - remarca Cezar Ivănescu - este că în loc să se ocupe românii de ceea ce este esenţial la ora actuală - ungurii vor teritorii, nu? - toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic decât să se care în Spania şi-n Italia. O să rămânem cu bozgorii, cu mongolii, cu pakistanezii, să vedeţi atunci fericire pe ţara asta”.
Deşi a încetat greva foamei după o discuţie cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (cu care s-a confruntat în campania din anul 2005 pentru ocuparea funcţiei de conducere din fruntea breslei scriitoriceşti, campanie în care Cezar Ivănescu a uzat de un limbaj extrem de virulent) nu a ezitat ca, vorbind despre condiţia scriitorului român, să califice Uniunea Scriitorilor ca fiind o organizaţie care a încăput pe mâna unor indivizi cu interese obscure.
“E mai jalnic decât în ’89, ascultaţi ce vă spun. Mai jalnic trăieşte acest popor, mai jalnică e condiţia scriitorului român… A-ncăput şi Uniunea pe mâna unei mafii pe care-o cunoaştem cu toţii… Şi-acuma, mă rog, vor face oleacă pe ei băieţii, că vor fi toţi prin procese şi prin tribunale, dar nu se ştie, că ei cad totdeauna ca pisicile, în picioare, au potenţialul ăsta minunat. Să sperăm că scriitorul român va supravieţui şi cu Uniune, şi fără Uniune, că n-a existat din totdeauna Uniunea Scriitorilor, au existat scriitori români şi fără Uniune”.
“Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite!”
Cezar Ivănescu a subliniat că “trebuie să sprijinim toate talentele româneşti indiferent din ce colţ al României sunt şi unde trăiesc” pentru a avea “o continuitate solidă în literatura română”, spunând că speră totuşi că “salvarea va veni de la elite” şi aducând ca argument generaţia scriitorilor “cu conştiinţă naţională”, care a înfăptuit România Mare:
“Unirea şi România Mare au făcut-o scriitorii; Sadoveanu şi cu toţi ceilalţi din Societatea Scriitorilor Români, când România Mare nu era încă realizată geografic, făceau şezători literare în toate colţurile României, şi-n Bucovina, şi-n Basarabia, şi-n Ardeal, peste tot, citeau în frumoasa limbă românească românilor de acolo şi ei au realizat practic idealul Marii Uniri.
Scriitorii erau cu adevărat scriitori, aveau conştiinţă naţională, nu şi-o pierduseră ca acum şi nu se vindeau pe trei lulele ungurilor şi evreilor şi francezilor şi ruşilor şi oricui, şi-au făcut România Mare în spirit şi-n literatură şi-apoi au venit şi trupele româneşti şi, pe unde-au şezut, s-au unit de voie… Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite! Marile personalităţi au salvat totdeauna acest popor, această limbă, această istorie. Dacă ne va da Dumnezeu mari personalităţi creatoare, cu îndărătnicie, cu conştiinţa într-un destin, vom supravieţui, nu vom vorbi malgaşa, sau nu ştiu ce altă limbă!”.
Tiberiu COSOVAN, “Toţi în ţara asta ne trădează!”, Monitorul de Suceava, 2008
Notă
Nicolae Manolescu, din poziţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, nici nu a răspuns scrisorilor deschise pe care i le-a adresat Cezar Ivănescu, şi nici nu l-a susţinut în demersurile sale juridice (conform statutului USR dar şi ca o consecinţă directă a propriilor declaraţii date în mod public şi, sper, conştient). Pentru a tuşa laşitatea cumplită şi negura în care pluteşte sufletul acestui „preşedinte“ reproduc a doua scrisoare deschisă pe care Cezar Ivănescu i-a adresat-o:
4.02.2008
Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu
Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti
Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“
Orice persoană morală aflată într-o atare situaţie şi-ar fi prezentat imediat demisia. În România apocaliptică a zilelor noastre însă reacţia celor implicaţi în această cabală ucigaşă a fost pe măsura lipsei lor de suflet şi de onoare. Nimeni nu dat niciun răspuns, nici măcar o minimă explicaţie! Nici membrii Colegiului CNSAS, nici „preşedintele“ Nicolae Manolescu... mai mult, Cezar Ivănescu mort nu a fost primit în Muzeul Literaturii Române. Atunci am aflat, cu oroare, că pentru unii indivizi complet demonizaţi „Muzeul nu este capelă!“, că pentru alţii „Lumea întreagă este mult prea strâmtă!“..., acum le amintesc şi unora şi altora cuvintele celui Ucis: „nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“. Al lor fie păcatul până la sfârşitul Lumilor. (C.A.)
Textul integral al scrisorilor: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_11_15_archive.html
Etichete:
asasinat,
Cezar Ivănescu,
Mircea Dinescu,
Nicolae Manolescu
Cezar Ivănescu a murit ucis
Florentina Toniţă, interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Cezar Ivănescu
Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?
Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.
Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.
Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.
Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?
Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.
Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.
Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.
Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?
Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.
Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“
Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.
Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?
Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.
Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.
Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.
Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.
Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?
Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.
Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?
Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.
Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.
Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)
Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.
Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?
Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.
Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?
Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“
Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?
Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.
Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?
Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.
Etichete:
Cezar Ivănescu,
Florentina Toniţă,
Mihai Eminescu,
USR
miercuri, 18 martie 2009
Cezar Ivănescu, aprilie 2008, „Scurtă istorie a conflictului meu cu Dinescu“
Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu
Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.
Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.
Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...
Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său._Ceausescu.jpg)
Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.
În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.
Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).
În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...
În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.
Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).
După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.
Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.
În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“
La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.
Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.
Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.
Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.
Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?
Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008
Etichete:
asasinat,
Cezar Ivănescu,
Gogu Rădulescu,
Mircea Dinescu,
Nicolae Manolescu
duminică, 8 februarie 2009
Cezar Ivănescu: Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.
Florin Dochia, înterviu cu Cezar Ivănescu
Noapte rece de noiembrie la Câmpina, unde tocmai s-a încheiat a şasea ediţie a Galelor APLER. Cezar Ivănescu, mereu activ şi deschis dialogului pe temele culturii, acceptă un dialog în aer liber, sub coroanele arborilor tineri din vechiul parc Istrati.
Maestre Cezar Ivănescu, sunteţi în mijlocul, în miezul mişcării literare româneşti de câteva decenii. Cum o judecaţi acum, în toamna anului 2004?
În toamna spre iarna anului 2004, cred, în pofida unora care, mă rog, diagnostichează un fel de criză a literaturii române, cred, aşadar, că ea nu se află în criză, în criză se află, însă, întreaga existenţă românească şi de aceea şi noi, scriitorii, avem foarte mari şi foarte grave probleme. În schimb, putem spune că acest organism care înseamnă lumea scriitorilor români este un organism viu şi foarte puternic. Din nefericire, nu reuşim să comunicăm nici cu lumea românească din jurul nostru, nici cu cititorii noştri cum trebuie şi de aceea, în mod firesc, punându-ne aceste probleme mari cu toţii, am venit la aceste Gale APLER, aici, la Câmpina, ca să găsim nişte căi pragmatice şi adecvate timpului în care trăim, pentru ca rodul muncii noastre, cartea, să ajungă, pe de o parte, mai uşor de la scriitor către editor, să-şi găsească o cale, apoi, către tipograf şi, de acolo, către difuzor, pentru finalitatea ei, ştiută de toţi, publicul românesc, îndepărtat de carte, din păcate, în ultimii ani.
La Congresul Naţional de Poezie de la Botoşani-Ipoteşti s-a semnat un apel, un adevărat manifest pentru poezia română, care supravieţuieşte, suntem siguri, în orice condiţii, dar trebuie, merită adusă pe un loc mai în faţă, mai aproape de public. Sunteţi unul dintre semnatarii acestui apel, ba chiar mai mult... În ce fel îi vedeţi rezultatele în viitor?
Mda. La primul Congresul Naţional de Poezie desfăşurat la Botoşani şi Ipoteşti, în această toamnă, Congres al cărui preşedinte, împreună cu profesorul Ion Pop de la Cluj, sunt, am luat nişte decizii şi ne-am gândit la nişte căi de atac pentru a scoate şi poezia românească, cea care, nu-i un secret pentru nimeni, are cei mai numeroşi reprezentanţi în Uniunea Scriitorilor, de a o scoate dintr-un impas care ţine de această criză socială, dacă vreţi, pe care o trăieşte România la ora actuală. Dintr-o artă care avea o audienţă extraordinară până la căderea dictaturii (pentru că era o artă vie, o artă cu o mare deschidere către publicul românesc; făceam, se ştie, săli pline, înainte de '89, la recitaluri de poezie), din nou s-a ajuns la crearea unei prăpăstii între creatori, scriitori de poezie şi publicul receptor. De asemenea, am folosit şi la Congresul Naţional de Poezie sugestiile inteligente ale colegilor noştri şi mai tineri, şi mai în vârstă, pentru a face nişte proiecte şi a găsi nişte soluţii pentru criza în care ne aflăm, criză doar, cum am spus, de imagine şi de comunicare; nu există o criză de creaţie. Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe criticii români, care au desemnat, de la revoluţie încoace, un fel de criză a literaturii române. Nu literatura română se află în criză, societatea românească este în criză şi de aceea s-a creat această distanţă între valorile şi creatorii de valori, pe de o parte, şi publicul românesc, pe de altă parte.
O criză a receptării.
Desigur, a receptării valorii. Se vede asta de sus până jos. De la faptul că un nenorocit de analfabet manelist are, pe lângă bani, şi o imagine de erou naţional aproape, e cunoscut de la copiii de pe stradă până la nu ştiu ce personalităţi şi savanţi, iar un creator viu de poezie, de adevărată limbă românească este complet necunoscut, ignorat, ba uneori şi în dificultate de a se descurca cu existenţa. Noi trecem printr-o criză a valorilor, este adevărat, dar nu a creatorilor de valori. Pentru că, observăm ce se întâmplă, dacă nu vom reuşi să rezolvăm această criză socială, România va fi părăsită de valorile ei; nu doar de poeţi, nu doar de scriitori, dar şi de savanţi, şi de manageri, şi de artişti, şi de sportivi, şi de tot ce vreţi. Deci, trebuie să ne gândim cum să rezolvăm această criză socială din România şi cum să facem ca o mare artă, care a supravieţuit în mod eroic aproape cinci decenii sub comunism, poezia, aflată acum într-o situaţie disperată, lipsită de o receptare pe măsura valorii ei, lipsită de ecou în afara ţării, să-şi recapete locul pe care îl merită.
Sunt foarte mulţi străini – am, mă rog, minimul acesta avantaj că mai vorbesc limbi străine – care, în momentul în care ne cunosc cu adevărat, îşi fac o impresie foarte bună despre noi; dar când e să treacă la consultarea unor antologii, a unor cărţi de poezie românească tradusă în străinătate, nu au aceste unelte în mână.
Aţi spus, la un moment dat, „cincizeci de ani“. Creaţia dvs. ocupă o bună parte din a doua jumătate a secolului trecut. Vreau să vă întreb de care generaţie, de care poeţi vă simţiţi apropiat ca şi creator de literatură?
Da... Aş înlătura termenul generaţie propus. Generaţiile astea sunt, de fapt, nişte convenţii pentru percepţia mai exactă a unor realităţi globale literare. Mă simt soljdar cu ce? Cu o linie de poeţi români, linia lirismului moldav – Conachi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labiş. Cred că eu continuu această linie pe care am numit-o „linia regală a poeziei româneşti“, „nobila falangă moldavă“. Aşa... această linie cred că o continuu şi cred că o ilustrez, dovadă că şi critica literară a consemnat acest lucru, chiar într-o perioadă în care poezia română, literatura română era acoperită de autori glorioşi la acea vreme, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, cu o mare audienţă, e adevărat, dar şi cu micile compromisuri faţă de regim, care le permiteau să aibă această glorie. Chiar în acea vreme au fost critici literari care m-au desemnat drept cea mai mare valoare poetică a ultimei jumătăţi de veac douăzeci. Vreau să spun că mă simt solidar cu această linie de maeştri care m-au precedat şi pe care m-am simţit obligat la rândul meu să-i continuu prin opera mea. Şi cu unii colegi de generaţie, de generaţie mai mult spirituală decât biologică. În generaţia mea am avut şi colegi mai tineri – Daniel Turcea, dar şi colegi mai în vârstă – Leonid Dimov sau alţii, m-am simţit solidar cu ei pentru că toţi am avut proiectul de a restaura o mare tradiţie, aceea a poeziei româneşti; fie că era pe linia aceasta moldavă pe care am desemnat-o, fie pe linie muntenească, de la Cârlova la Nichita Stănescu, fie pe linie ardelenească, de la Goga la Blaga, şi la Cotruş, şi la loan Alexandru. Dar toţi am avut acest proiect de a restaura marea poezie românească, de a o repune în drepturile ei şi, într-un fel, cum să vă spun, ne-am simţit cu toţii mai solidari cu maeştrii noştri, care ne-au precedat şi care ne-au format, poate, decât cu colegii noştri, cu contemporanii noştri biologici.
„Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. “
Ştiu că, într-un fel, se poate spune că vă place să pariaţi. Din generaţiile mai noi, dacă acceptaţi convenţional termenul, generaţiile din ultimul deceniu, pe care aţi paria?
Aici am să vă spun un lucru. În general, s-a ştiut şi se ştie că, pe lângă opera mea, pe lângă scrisul meu, în literatura română am un loc aparte şi pentru alt lucru. Am lansat sau am ajutat să fie lansaţi în literatura română ori am impus cel puţin cinci sute de autori tineri – poeţi, critici literari, traducători şi prozatori, chiar. Totdeauna am fost cunoscut şi recunoscut ca un scriitor care am încurajat tinerele generaţii şi pe cei mai tineri decât mine. Cu generaţia care a venit după anul 2000, deşi aş putea să înşir nişte nume, pe unii i-am ajutat să debuteze, am o rezervă, dacă vreţi, strategică în ceea ce o priveşte. Mi se pare o generaţie foarte labilă moral şi o generaţie pe cale de a se pierde, pentru că nu are suficiente obstacole pe care să le depăşească şi, în acest fel, să se formeze ca generaţie. Au un fel de libertate prea mare cu care nu ştiu ce să facă şi, foarte repede, aceşti tineri autori, unii publicând din timpul liceului cărţi de poezie, ceea ce noi nici
nu visam când aveam vârsta lor, foarte repede ajung, dacă vreţi, într-o relaţie foarte vicioasă cu literatura. De la prima, a doua carte, vor totul, recunoaştere, premii, femei, apartamente, maşini şi aşa mai departe. Sunt foarte nemulţumiţi de toată lumea, aşa, un fel de revoltaţi fără busolă. Mă îndoiesc că, la primul obstacol real pe care-l vor întâlni în viaţă, vor reuşi să-l depăşească. Am o rezervă foarte mare şi am şi spus-o, cu ani în urmă. Nu dispreţuiţi bogăţia de talente poetice care apar într-o anumită perioadă, pentru că în marile culturi europene s-au cunoscut şi decenii, ba chiar şi veacuri sterile. Să luăm poezia spaniolă – a avut veacuri goale, pur şi simplu, când n-a mai apărut un mare poet. O asemenea mare cultură, o asemenea mare limbă, o asemenea mare poezie. Şi pe noi ne poate aştepta o secetă de-asta cumplită, o dezabuzare, dacă vreţi, o lipsă de credinţă în poezie şi o lipsă de apariţie de mari valori. Sunt mulţi tineri care promit, vorbitori de limbi străine, buni cititori de poezie bună. Dar problema pe care ne-o punem în continuare este asta, aşa am fost învăţaţi: un mare talent trebuie dublat de un mare caracter, de o puternică personalitate umană, care să ştie să răspundă la toate provocările existenţei. Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. Şi să notăm un lucru: de ce spun că pun sub o suspiciune oarecare pe toţi aceşti tineri care au apărut în ultima vreme, deşi, cum am spus, pe mulţi dintre ei i-am ajutat şi eu să publice, i-am publicat chiar la editura Junimea? Nu ştiu dacă poezia lor, mă rog, arta lor, care e foarte repede acceptată – ei sunt într-un mediu prea permisiv, apoi la 19 ani, da, e bun, e foarte bun, şi cu asta s-a terminat totul...
Dacă arta lor va rezista în timp...
Da. Pentru că, în general, marile talente, marile valori se afirmă împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, aş putea spune. Adică, cei care cu adevărat merg cu poezia până la capăt trebuie – ca să-l citez pe marele Eugen Ionescu – trebuie, pe undeva, să ducă un război împotriva tuturor. Să-şi urmeze doar calea lor. Pentru că, până la urmă, înving. De asta spun că am un gen de reticenţă. Nu referitoare la cultura lor, nu la talentul lor, ci la forţa lor umană de a şi le duce până la capăt. Pentru că, ştiţi cum e? Talentul e, de fapt, o povară imensă, care, dacă n-ai un schelet puternic, îţi sfarmă oasele, te pulverizează. E un misterium tremendum acest talent, pe care poţi să nu reuşeşti să-l duci pe umeri până la capăt.
Vă mulţumesc.
4 Cezar Ivănescu, Florin Dochia, Revista Nouă, anul I, nr. 8, noiembrie 2004
Etichete:
Cezar Ivanescu,
Florin Dochia,
Revista Nouă
marți, 30 decembrie 2008
CEZAR IVĂNESCUInterviu realizat
de Marius DOBRESCU
(Cotidianul, 5 oct. 1999)
Este poezia într-un moment de criză?
Marius Dobrescu: După opinia dvs., care sunt scriitorii români cei mai valoroşi ai momentului?
Cezar Ivănescu: Ca să pot să vă dau un răspuns obiectiv sau aproape de adevăr, ar trebui să îmi asum un fel de cunoaştere totală a fenomenului literar românesc la ora actuală, ceea ce ar fi un lucru fals. Nu, nu mă interesează toată literatura română care se scrie acuma şi nici n-are cum să mă intereseze.
Se mai scrie literatură, totuşi, la noi?
Da, se scrie, şi încă foarte mult. Există un număr mare de scriitori, asta statistic vorbind, dovadă că imediat atunci, după ’89, numărul membrilor titulari ai Uniunii Scriitorilor a ajuns la 2.500. Mai sunt vreo 25.000 în afara Uniunii şi nu ştiu câţi alţi veleitari, pentru că românul, nu?, e născut poet, jurnalist, prozator, dramaturg... şi asta beneficiind de faptul că comunismul a făcut un lucru bun şi rău în acelaşi timp: i-a alfabetizat pe toţi. Toţi ştiind să scrie, cât de cât, se consideră toţi scriitori. Practic, am putea porni de la ideea că avem vreo 23 de milioane de scriitori în România, dintre care unii nu se exprimă încă sau nu se manifestă public. De fapt, toţi sunt scriitori. Păi, Ceauşescu era scriitor, lliescu e şi el scriitor, Radu Vasile, Mischiu, nu? Dacă şi primul-ministru e scriitor... Toţi sunt scriitori. Unii, însă, n-au timp, cum frumos se exprima un domn activist pe vremuri, inginer sau cam aşa ceva de meserie, la o întâlnire cu scriitorii: „Dom’le, n-am eu vreme să scriu, că ce cărţi v-aş rade eu...“. N-avea vreme, era ocupat, altfel ne-ar fi făcut praf pe toţi. Deci, o parte dintre români n-au vreme, că ne-ar arăta ei foarte clar.
Da, sunt foarte mulţi scriitori români. Dar, acuma ce se întâmplă? Cu foarte mare sinceritate, nu m-au interesat şi nu mă interesează decât cazurile de scriitori români foarte buni, deci numai vârfurile, numai cei care în propria lor disciplină pot să spun că aduc ceva nou. Proză am scris întotdeauna şi am publicat în ultima vreme nişte cărţi care pot fi considerate în marginea prozei, între pamflet şi proză, dar nu vreau să mă pronunţ nici despre proză, nici despre teatru... Deşi am scris şi proză şi teatru. Mă refer strict la poezie. Cu poezia s-a întâmplat următorul fenomen: după ’89 au explodat în presă câteva mii de poeţi români, care nu puteau să publice înainte de 1989, nu toţi dintre ei fiind foarte valoroşi. Asta este foarte clar, foarte mulţi fiind nişte veleitari de pe vremuri, pe care-i ştiam foarte bine, şi care acum şi-au găsit editurile şi calea să se exprime. Este însă vorba şi de câţiva scriitori sau câţiva poeţi foarte foarte valoroşi, care au fost ţinuţi pe tuşă de cenzura românească.
Dintre ei, cea pe care eu o consider o valoare absolută în poezia românească, este o poetă, Gabriela Creţan, care a publicat deja două cărţi de poezie. Una la Editura Eminescu, „Mic tratat despre arta trădării“, cealaltă la Cartea Românească, întâmpinate de critica literară cu articole extrem de elogioase. Sigur că ar mai fi încă nişte nume de poeţi şi poete care au reuşit să se exprime cu adevărat plenar acum, după revoluţie. Este cazul Angelei Marinescu, care este o mare poetă şi a putut să-şi tipărească nişte antologii reprezentative.
„Nume noi, care să fi schimbat poezia românească, n-au apărut“
Deci au mai fost cazuri de colegi de-ai noştri poeţi care au putut să apară în public la adevărata lor măsură, dar în general pot spune că în aceşti zece ani, deja, de la revoluţie încoace ceva nou propriu-zis în poezia românească nu s-a întâmplat. Adică, nume noi cu adevărat şi care să fi schimbat poezia românească n-au apărut. Poezia românească a rămas, în mare, cam aceeaşi. A apărut o nouă generaţie, după cea optzecistă, cea nouăzecistă, dar ca să spui că s-a întâmplat un fenomen revoluţionar în poezia românească... acest lucru nu s-a petrecut.
„Pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei '80“
Apropo de generaţia optzecistă, ce părere aveţi de vârful ei de lance, Mircea Cărtărescu?
Foarte proastă, după cum am exprimat-o de foarte multe ori, şi la asta vreau să şi revin. La o discuţie pe care am avut-o cu nişte domni nouăzecişti, pe unii dintre ei apreciindu-i foarte mult şi sperând să dea o operă literară importantă (Mihai Gălăţanu, Lucian Vasilescu şi alţii), ei mi-au pus o întrebare aşa, oarecum somativă, să spun din generaţia optzecistă pe cine apreciez. Am spus, domnule, o generaţie, în primul rând, nu rămâne prin patruzeci sau cincizeci de autori, asta e o aberaţie. O generaţie rămâne prin doi-trei autori mari, de vârf, care sunt reţinuţi de istoria literară şi pe care şi publicul îi acceptă şi i-am rugat pe ei să-şi definească, ca să spun aşa, liderii sau pe cei care-i consideră ei ca lideri ai generaţiei optzeciste. Şi mi-au spus de loan Mureşan de la Cluj, nu ştiu de mai cine, al doilea şi de Mircea Cărtărescu. Şi am spus că pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat, nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui. La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu... absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate.
„Arta poeziei ne înghite pe toţi“
Adică, acum, când noi începem să redescoperim marile idei, ce înseamnă cu adevărat o mare artă, ce înseamnă arta tradiţională, ce înseamnă arta poeziei... Arta poeziei ne înghite pe toţi, cum se spune. Noi, cei care practicăm poezia suntem, de fapt, nişte anonimi care ne subsumăm acestei arte. Tu vii şi spui că poezia ta este o piatră tombală pe istoria poeziei româneşti. Poezia românească o să mai trăiască (dacă va mai trăi limba asta) mii de ani de-acum încolo şi o să uite sau nu o să uite de un Mircea Cărtărescu. Eminescu, care ştim bine că rezumă eonul ăsta de civilizaţie românească, spunea foarte clar: „Nu noi suntem stăpânul limbii, limba e stăpânul nostru“. Deci, avem nişte realităţi suprapersonale, care sunt limba, istoria unei arte, a poeziei, în speţă... Ele sunt importante, nu autorii, care pot sau nu să aducă ceva nou într-o artă. Generaţia optzecistă este pentru mine, de fapt, o deziluzie uluitoare, cu excepţiile care confirmă regula. Adică, o poetă ca Mariana Marin, care recent a tipărit o nouă carte, admirabilă şi de primă mână, de exemplu, merită toată atenţia. Sigur că printre ei pot apărea autori, care, în maturitatea vârstei, pot să dea nişte opere poetice de mare valoare şi de mare rezistenţă. în orice caz, eu îi privesc cu mefienţă pentru că sunt o generaţie care s-a impus aşa, cu mulţimea, neştiind foarte bine ce rămâne din ei şi ce vor lăsa literaturii române. Spun lucrul ăsta, deci, pentru că s-a petrecut şi în literatura română un fenomen.
„Lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii...“
Sentimental, lumea nu mai trăieşte soarta întregii literaturi române, lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii, pe coterii ş.a.m.d. şi fiecare, de fapt, urmăreşte un cerc de autori pe care-i cunoaşte foarte bine, de cunoscuţi sau de prieteni, este afectat de evoluţia acestora. Vreau să spun că evoluează mulţi scriitori în literatura română de astăzi, dar, din nefericire, despre foarte mulţi nu poţi spune că mai aduc ceva nou sau scriu ceva nou. Sau că ceea ce ei dau drept inedit şi nou în ceea ce scriu este inedit şi nou ca atare. Nu am sesizat aşa ceva. În acelaşi timp, însă, începe cu voia sau fără voia noastră o reaşezare foarte serioasă a valorilor, o regândire a valorilor literare româneşti şi, de aceea, în deplină libertate, fără a mai fi condiţionaţi politic de un regim totalitar, putem gândi liber valorile româneşti. De aceea, am şi scris o carte, care în mare rezumă tot ceea ce v-am spus aici, „Timpul asasinilor“. Este o carte despre Labiş, despre biografia şi opera poetică a lui Labiş, în care am încercat un fel de reexaminare a poeziei româneşti din ultima jumătate de veac, începând cu primul reprezentant care poate fi luat în serios după război, Labiş. Labiş este primul caz de poet pe care l-a dat regimul comunist, cu calităţile şi defectele lui, cu luminile şi umbrele lui, dar primul caz care poate fi luat în serios. Şi primul caz de autor legendar, care şi-a impus şi o operă şi o legendă şi care poate fi reprezentativ pentru poezia românească. Nu ştiu, de aceea, cum se va continua acest acest al poeziei româneşti, dar este foarte clar că în opera tuturor poeţilor români importanţi de după război va trebui creată o selecţie foarte clară, vor trebui emise nişte judecăţi foarte clare. Adică nu se poate, sub nici o formă, oricât de mult l-am iubit noi pe Nichita Stănescu, nu se poate păstra integral opera lui Nichita. Pentru că nu poţi să pui într-o ediţie de opere complete poezia lui comunistă, care din nefericire există, şi toată partea aceea a lui din operă, care este, clar, maculată. Şi nu mai poate fi citită, la ora actuală, nu că nu ar avea valoare literară în sine, dar nu mai e credibilă. Deci, acest proces va trebui de fapt să continue şi cu multe alte nume din poezia românească, care nu vor rămâne cu nimic, deşi au rafturi de cărţi. Este adevărat că procesul este foarte anevoios şi am să vă dau un exemplu.
Recent, criticul literar şi universitarul, în acelaşi timp, Marin Mincu a făcut o antologie a poeziei româneşti, în două volume, care însumează vreo mie de pagini. El este un textualist şi judecă poezia românească din ultima jumătate de veac conform acestei viziuni critice. Dar, dacă la un om de valoarea lui şi de vârsta lui şi de experienţa lui se pot încă, la ora actuală, permanentiza nu nişte greşeli sau erori, ci nişte falsuri grosolane şi de neîngăduit, atunci nu mai ştiu ce să mai cred. Adică, în această antologie este prezentat poetul Ion Gheorghe, poet de valoare indiscutabilă, de altfel, dar care, până-n ultima clipă a morţii lui Ceauşescu, i-a închinat poeme acestuia. Deci, un poet de curte al lui Ceauşescu. Aşadar, acest Ion Gheorghe, cum este prezentat în antologie? Este prezentat drept cel mai reprezentativ poet antitotalitar român. Tehnica respectivă, francezii o numesc contre-verite, contra-adevăr. Dom’le, asta înseamnă să răspândeşti în mod conştient anti-adevărul pe piaţă. Adică dă un poet totalitar notoriu, care chiar intenţiona să scrie un fel de epopee despre Ceauşescu (a şi publicat fragmente din ea în „Luceafărul“) drept un poet antitotalitar prin excelenţă. Ei bine, aşa ceva nu se poate. Adică suntem foarte jos...
„Andrei Pleşu este un copil de geniu al eseisticii româneşti“
Şi pentru că tot vorbim despre filosofie şi despre impostură, ce părere aveţi despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe?
Ca să mă pot pronunţa despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe ar însemnă să comit eu însumi o impostură, pentru că nu sunt om politic. Nici el nu este, fireşte, mai mult om politic decât mine, dar el este ministru de Externe şi eu nu. Ce vreau să spun? Un singur lucru: sigur că Andrei, Pleşu este, cum am afirmat şi-n scris, un copil de geniu al eseisticii româneşti. De acord. Dar, în momentul în care îţi asumi o anumită funcţie şi mai ales o funcţie de asta, publică, într-un guvern al României, să reprezinţi România ca ministru de Externe, este un lucru foarte grav. Iar declaraţiile lui publice din ultima vreme, în cazul războiului din Iugoslavia, de pildă, când i s-a înmânat distincţia de Cavaler de Onoare, că ar fi dorit să fie un pilot pe un avion american şi să bombardeze şi el Iugoslavia mi se pare penibilă. Jalnică de tot.
Cu atât mai mult cu cât, deşi a exprimat retoric, într-o convorbire cu Octavian Paler la Pro TV, ideea că noi avem foarte mulţi români în Iugoslavia, care nu au drepturi, în felul în care s-a comportat ca ministru de Externe a dovedit că nu este om politic. Un ministru de Externe român, în cadrul crizei iugoslave, trebuia să speculeze următorul lucru: în Iugoslavia, luată per total, există mai mulţi români decât albanezi şi eu nu au drepturi nici pe sfert cât albanezii. El ar fi trebuit să bată monedă pe acest lucru. Pe lângă criza din Kosovo, să declanşeze criza românească. În Iugoslavia nu este doar cazul albanezilor, care e real, noi ştim foarte bine cum stau lucrurile... E un caz real. Albanezii au fost striviţi de tancurile sârbeşti şi înainte de perioada asta şi ştim tot ce le-au făcut sârbii, albanezilor, acolo, în Kosovo. E clar. Au fost cumplit asupriţi de sârbi. Dar nu doar ei, ci şi românii, şi un ministru de Externe trebuia să speculeze această criză Iugoslavă şi să spună: „Domnule, stai că albanezii nu sunt un caz singular. Este şi cazul românilor de pe Valea Timocului...“. Că s-a văzut: românii de pe Valea Timocului sunt aproape un milion. Mai mulţi decât albanezii din Iugoslavia, şi puteai să declanşezi atunci, ca ministru de Externe, o criză pe ce te interesa pe tine.
De acord, frumos lucru să te arăţi solidar cu cazul Kosovo şi cu cu cazul albanezilor din Kosovo, dar să-ţi urmăreşti şi interesele proprii. Eu am toată stima şi pentru sârbi şi pentru albanezi, fiecare are partea lui de dreptate, dar am stimă şi pentru neamul nostru românesc, care este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito. Atunci existau manifestări culturale patronate de Tito şi Ceauşescu şi când se bătea toba pe marea prietenie româno-iugpslavă. La defilări, în Iugoslavia, ţiganii aveau steag şi românii nu aveau steag... Cam asta era situaţia românilor de acolo. Deci, din punctul ăsta de vedere spun şi nu vreau să vorbesc mai mult, pentru că aş intra în nişte lucruri delicate şi dificil de discutat în presă la ora actuală. Adică, dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta.
Ştiţi foarte bine, s-a scris şi în presă, s-a vorbit, eu însumi am primit scrisori de la CADA atunci, imediat după revoluţie, şi cam ştiu situaţia celor care au semnat pe la diferite ambasade angajamente că vor prelua puterea în cazul căderii lui Ceauşescu. Deci, oameni care au semnat pe la ambasade străine să-i pui miniştri de Externe ai României... mi se pare cam grav. Încep să-i dau dreptate d-lui Adrian Severin şi încep să-l înţeleg pe undeva.
„Nu mai există public de poezie“
Este poezia în criză? Este ea ameninţată cu dispariţia?
Acum, după revoluţie, am ţinut la Iaşi un curs de poezie tradiţională. Chiar aşa se şi chema: Curs de poezie tradiţională. Cu totul, vreo nouă prelegeri, în care încercam să circumscriu acest moment de criză pe care-l trăieşte poezia şi ce ar urma să se întâmple în continuare. Dacă în România, la ora actuală, mai există cititori de poezie, în mod garantat, în Germania de exemplu sau în Statele Unite ale Americii, nu există aşa-numita categorie de cititori de poezie. Cititorii de poezie de acolo (şi asta în urma discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii respectivi) sunt poeţii înşişi, cei care scriu, se citesc unii pe alţii, sau viitorii poeţi sau numai artiştii. Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti. Asta este evident. Public de poezie nu mai există, pentru că publicul este, foarte clar, captat de alte arte şi alte interese. Ne aflăm în faţa unui moment de criză, deci.
Raţionamentul meu a fost următorul: dacă noi, poeţii, suntem chiar nişte oameni serioşi, ne luăm în serios condiţia şi arta noastră, trebuie să ne întrebăm foarte sincer dacă noi suntem vinovaţi de această criză, publicul este vinovat sau istoria poeziei pe care am parcurs-o. Şi concluzia mea a fost că vina nu este doar a publicului sau a societăţii în care trăim, care este clar a societate despiritualizată, şi care, cu metoda şi cu toate mijloacele posibile, încearcă să elimine poezia din statutul ei. E o societate care vrea să funcţioneze fără poezie. De ce spun asta? Pentru că dacă ne uităm de dimineaţă, de la ora trezirii, până noaptea târziu, nu există nici un minut în care omul să fie programat foarte clar pentru poezie.
„Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment“
Cum era programat în societăţile tradiţionale sau în societatea burgheză cunoscută până acum. În societăţile tradiţionale ştim că poezia avea un rol foarte important, funcţional, în cadrul ritualului, al spectacolului de teatru (care era un spectacol religios la greci) sau mai târziu. La latini, apoi mai târziu în societatea medievală, la trubaduri, poezia avea o funcţionalitate foarte clară. Ea servea un anumit scop. în societatea medievală, scopul comunicării. Erau aşa numitele curţi de dragoste, courts d’amour, în care, dacă vroiai să cucereşti o femeie frumoasă, trebuia să scrii poeme. Dacă nu, plăteai un trubadur, care le scria, şi un altul, care le interpreta, şi te duceai... Deci, avea o funcţionalitate, între laic şi religios. La noi, modernii, această funcţionalitate a dispărut. Ea, practic, nu mai este programată în societatea noastră. În cazul acesta, noi trebuie să ne gândim foarte clar dacă este o artă pe cale de dispariţie, dacă nu mai este necesară, cu adevărat, publicului, sau dacă îi lipseşte ceva. Şi eu cred că-i lipseşte ceva. Ce anume? Legătura cu religia. Legătura cu această altă componentă majoră a sufletului uman. Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment, pentru că arta divertismentului este, azi, foarte largă: se duce şi priveşte un strip-tease sau un spectacol sau nu ştiu ce. Atunci, poezia trebuie să se reapropie de acea zonă gravă, care ţine de mit, de religie, de manifestări importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reaproprie de manifestările importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reapropie de manifestările fundamental umane. Şi nu poate face acest lucru, şi nu poate recâştiga publicul pierdut, decât devenind o artă importantă.
„Arta poeziei este o artă fundamentală, religioasă şi totală!“
Noi avem un model în poezia tradiţională. Ce înseamnă poezia tradiţională? înseamnă toată marea operă poetică a umanităţii, de la Vede până la Homer. Homer sau homerizii aveau o liră şi băteau toată lumea grecească şi cântau epopei. Erau un spectacol viu, încă legat de tradiţiile religioase, de cele mitologice ş.a.m.d. Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică. Acesta este un lucru foarte important, şi multă lume din jurul meu crede că la mine este doar un fix sau o idee care-mi vine din faptul că sunt şi muzician, nu numai poet / în recitalurile susţinute în public, CI. îşi cântă versurile pe muzică proprie, M.D./. Nu, marea poezie a lumii s-a scris întotdeauna însoţită de muzică.
Să-l luăm pe Ştefan Bezdechi, unul din marii elenişti ai noştri şi un mare traducător din poezia lirică greacă, care spunea următorul lucru: „Cum să ne imaginăm noi astăzi ce însemna poezia lui Pindar, când lipseşte muzica?“ Odele lui Pindar erau însoţite de muzică, la toate olimpiadele la care participa le cânta pe muzică. Muzica aceea s-a pierdut.
Spune Bezdechi: „Este ca şi cum, peste ani de zile, am pune pe cineva să citească libretele lui Wagner fără să asculte muzica lui. Ar spune, domnule, bunicel Wagner ăsta, da’ nu cine ştie ce“. Pentru că lipseşte lucrul cel mai important, muzica, suportul. Wagner era un autor de geniu şi ca scriitor şi ca muzician. El a reuşit una dintre marile sinteze ale spiritului european. Dar în momentul în care îi prezinţi unui cititor doar libretul, fără muzică... Prezintă-l pe Verdi doar cu libretele, fără muzica lui. Sau pe Mozart. Nu se poate. Şi am ajuns la această concluzie, că marea poezie va trebui să redescopere această alianţă, care este absolut salvatoare, cu muzica. Şi să redeschidă acest mare drum al poeziei viitorului, în această alianţă cu muzica. Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, în textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale. Şi ea să răspundă unei nevoi reale a omului, să fie programată în societate, pentru că în momentul în care o laşi ca un simplu divertisment, poezia niciodată nu va mai redeveni o mare artă. Ea trebuie făcută pentru marele public (marea poezie trebuie să fie înţeleasă şi de ultimul analfabet şi de primul savant al unei ţări). Ăsta-i regimul marii poezii.
Interviu realizat de Marius DOBRESCU
Etichete:
1999,
Cezar Ivanescu,
Cotidianul,
Marius Dobrescu,
Mihai Eminescu,
poezie,
trubari,
Vede,
Ştefan Bezdechi
duminică, 28 decembrie 2008
Exilul interior 44444Gabriela Creţan
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?
2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?
1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.
Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.
Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.
În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…
...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.
Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.
Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…
2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.
Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.
Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.
Paranoia cenzurii căpătase î
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?
2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?
1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.
Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.
Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.
În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…
...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.
Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.
Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…
2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.
Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.
Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.
Paranoia cenzurii căpătase î