sâmbătă, 6 septembrie 2008

Kagemusha.
7 zile cu Cezar Ivănescu


Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu.
21 decembrie 1996, fragment

„Prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă“

Viorel Ilişoi: Ştiu că după cartea despre Marin Preda urmează să tipăriţi o carte despre Nicolae Labiş, o reinterpretare a circumstanţelor morţii lui.
Cezar Ivănescu: Cartea am şi scris-o, va apărea în curînd.

Viorel Ilişoi: Poate că e o coincidenţă că am venit la dumneavoastră chiar astăzi, 21 decembrie: peste cîteva ore se vor împlini exact 40 de ani de la moartea lui Labiş. Intenţionam să facem un interviu pe o altă temă, dar nu pot trece peste această coincidenţă; şi apoi, subiectul este tentant, ar putea ieşi un fel de avancronică la cartea despre Labiş.
Cezar Ivănescu: Da, îmi convine subiectul. Numai că trebuie să precizez că eu nu sînt singurul autor al cărţii. E prima şi probabil ultima oară în viaţa mea cînd accept să semnez o carte cu încă un autor – şi este o situaţie excepţională.


Viorel Ilişoi: De ce excepţională?
Cezar Ivănescu: Cel de al doilea autor este Stela Covaci, văduva marelui traducător de poezie şi numai de poezie Aurel Covaci, cunoscător a paisprezece limbi străine, unul dintre cei mai mari traducători pe care i-a avut cultura românească din toate timpurile. Stela Covaci a fost colegă la facultate cu Aurel Covaci; pe acea vreme ea se numea Stela Pogorilovschi, soră cu Ion Pogorilovschi, filosoful şi autorul binecunoscut; deci era colegă cu Aurel Covaci şi cu Labiş la facultatea de filologie. Că lumea nu ştie cu exactitate că Labiş a trecut de la Şcoala de literatură la facultatea de filologie. Erau colegi de grupă. Colegi şi prieteni. Iar Stela avea o situaţie ambiguă, adică era fată tînără care practic, la acea vîrstă, inocentă aşa, cocheta şi cu Aurel Covaci şi cu Labiş. Ea este de altfel aceea căreia Labiş îi dedică cunoscutul poem „De ce-a venit şi toamna cu palele-i tristeţi“, ea este cea numită acolo: „Studentei de acasă i s-a trimis un vin./ Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest/ Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest...“ Ea a primit într-o zi din provincie, de acasă, nişte vin bun şi s-a dus şi l-a băut împreună cu Labiş şi Labiş a scris acest poem. Deci ea a trăit în intimitatea vieţii lor şi cunoaşte foarte bine perioada respectivă. De asta semnez cartea împreună cu Stela Covaci: ea are o sută de pagini de mărturii de epocă, momentul '56, toamna şi iarna, pînă la moartea lui Labiş. Ei, aproape asasinată moral după moartea lui Aurel Covaci, Stela Covaci mi-a dat în această toamnă un telefon disperat că dacă eu scriu cartea despre Labiş, să-mi dea şi ea paginile ei de mărturie să le adaug la cartea mea. Cum eu nu am stilul G(î) Tomozei sau Jorj Astaloş de la Paris [...], am spus: nu, domnule, semnăm cartea împreună. Eu – Cezar Ivănescu şi tu – Stela Covaci.


Viorel Ilişoi: O secundă, vă rog, să fac o probă de înregistrare. Faceţi nişte afirmaţii care sigur vor stîrni reacţii şi e bine să păstrez caseta pentru orice eventualitate, dar mai întîi să mă asigur că se înţelege bine ce spuneţi. Aşa, perfect. Putem continua.
Cezar Ivănescu: Da, să o şi păstrezi, că nu se ştie.


Viorel Ilişoi: Fiindcă tot am făcut o pauză, să remediem o omisiune. N-am precizat obiectul discuţiei noastre: cum se va intitula cartea?
Cezar Ivănescu: Se va numi „Timpul asasinilor“.


Viorel Ilişoi: Cu tot cu li(n)gamentul acesta supărător?
Cezar Ivănescu: Nu contează. Eu am teorie, preluată dealtfel de la o distinsă doamnă, aristocrată de pe vremuri, şi care e probată şi de Eminescu, că limba română e o limbă cacofonică. Fiind o limbă cacofonică, perversă şi ambiguă, orice ambiguitate şi polisemantism de acesta, cît de dubioase, prind bine. La Eminescu, într-una din capodoperele lui, „Doina“, ai să întîlneşti vreo patru cacofonii. Dacă le scoţi, strici poemul, mă-nţelegi? […] Limba română nu poate evita fatal nişte cacofonii. Atunci ce să faci? Să zici catolica biserică? Să-ţi strîmbi limba-n gură? Deci se cheamă „Timpul asasinilor“ […]. Sintagma îi aparţine lui Rimbaud şi nu întîmplător am dat acest titlu cărţii; aveam trei-patru titluri tentante dar l-am ales pe acesta. E unul din versurile lui Rimbaud, din „Iluminări“: „Voici le temp de l'assassins“. Timpul asasinilor este de fapt timpul celor două mii de ani trecuţi de la crucificarea lui Hristos pînă la intrarea noastră în noua zodie, a Vărsătorului. Două mii de ani de sfîşiere, de crimă, de asasinat. De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acuma, umanitatea abjectă în care am trăit cum a prins un sfînt, un iluminat sau o fiinţă genială sau excepţional dotată, i-a luat capul. Cu asta s-a ocupat umanitatea. La orice înălţare pe verticală a venit cîte o banda de asta de turcoizi, de mongoloizi, de asiatici, de ruşi, de tot ce vrei, şi a ras-o de pe faţa pămîntului; abia au rămas catedralele ridicate prin secolele X, XI, XII, în Franţa, pentru că erau la capătul celălalt al Europei. Deci un timp al asasinilor pe care eu îl analizez pe un segment redus: 45 de ani de ocupaţie rusească sovietică în România care condensează, dacă vrei, această mare perioadă de timp criminală. Timpul asasinilor este acest timp al slugilor, de la Dej şi Ceauşescu pînă la Iliescu, timpul slugilor puse de o putere de ocupaţie să distrugă această naţie. Deci prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă. Iar dacă apărea, trebuia decapitat. Acest poet de geniu a fost Labiş; eu pe Labiş l-am considerat de cînd l-am citit prima oară, ca elev de liceu, cea de a doua epifanie a poeziei româneşti. Cel mai mare talent – deci nu poet împlinit, nu ca operă: ca talent. Cel mai mare talent ivit în poezia românească de la Eminescu pînă astăzi. Deci în regula jocului Labiş nu putea să se împlinească.


„Am avut revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş“
Viorel Ilişoi: Gheorghe Tomozei a scos o carte amplă despre Nicolae Labiş, „Moartea unui poet“.
Cezar Ivănescu: În cartea mea o să afli lucruri copioase despre acest individ […]. Nu a scris-o el. Au scris-o alţii şi a semnat-o el.


Viorel Ilişoi: Mă rog, pe copertă era scris numele lui şi eu, ca şi cititor, am luat faptul ca atare. În carte ideea era aceea a morţii lui Labiş într-un accident de tramvai. Dumneavoastră veniţi în carte cu altă ipoteză?
Cezar Ivănescu: Da, absolut. Ca redactor şef de secţie la revista „Argeş“, avîndu-l redactor-şef pe Gheorghe Tomozei, am aflat prima chestiune zguduitoare apropo de Labiş de la prietenul meu Ilie Purcaru, astăzi bolnav, care mi-a pus această întrebare: cum îi face ăsta, domnule, o carte lui Labiş, el care l-a omorît pe Labiş? Eu neştiind nimic despre această chestie, am răms trăsnit. Cum l-a omorît pe Labiş, domnule?, zic. Păi ăsta era secretar adjunct de UTM iar Niculae Stoian secretar-prim cînd l-au dat afară pe Labiş de la UTM, după aceea l-au dat afară de la „Gazeta literară“; şi după asta, cum era moda timpului, venea şi te căuta Securitatea pe-acasă. Că nu te lua cu binişorul pe-atunci, cu procese, te lua cu duba şi te zvîrlea în puşcărie. Şi-atunci am avut eu revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş. Manipulare uriaşă, pornită din sînul familiei şi preluată de o echipă întreagă de oameni de rea credinţă. În anul l955, acest copil de geniu s-a trezit, avusese revelaţia minciunii. Şi mai ales în '56, anul raportului lui Hruşciov; în 20 februarie Hruşciov a prezentat raportul la cel de al XX-lea Congres al PCUS. Acel raport i-a zguduit pe toţi comuniştii, unii de bună credinţă, pentru că au crezut în utopia asta comunistă. Atunci şi-au dat seama ce se ascunde sub învelişul utopiei: crimele înfiorătoare ale lui Stalin. Ăsta a fost primul moment. Apoi, în 5 martie l956 a fost o aşa-zisă conferinţă a tinerilor scriitori, un fel de înscenare comunistă, unde tineri scriitori au fost împinşi din spate de către securişti să spună tot ce au în ei, adică să fie... curajoşi. Ei au fost aţîţaţi. Şi tinerii sînt uşor de stîrnit. Şi toţi au spus ceea ce au vrut să spună şi după aia li s-au pus securişti pe urme. Erau urmăriţi, dar fără să ştie. Au realizat asta tîrziu, după moartea lui Labiş, după ce-au trecut prin puşcării. Pentru că erau nişte inocenţi. Cum îşi putea închipui un puşti de pe vremea aia că el are tot timpul un securist pe urmele lui? Că tot ce vorbeşte, tot ce face el este înregistrat şi urmărit? Şi Labiş la fel, avea şi el umbra lui.


„Acuma am probele că a fost un asasinat“
Viorel Ilişoi: Produceţi dovezi în carte despre acest episod?
Cezar Ivănescu: Păi sigur că da, bineînţeles, doar nu vorbesc pe imaginaţia mea. Deci teza mea, după ce am analizat bine toate documentele, este, ca să fac un joc de cuvinte absurd, că chiar dacă a fost un acident, nu a fost un accident întîmplător. Că accidentul ăla a fost consecinţa unui şir de cauzalităţi criminale. Adică după asasinarea lui literară, politică, morală, existenţială, asasinatul în sine, concret, era un fleac, era o scamă. Un om care se ştie urmărit de partidul comunist sau UTM, de Securitate, de Miliţie – cum era pe vremea aia –, de colegii din jur, de ura lor şi de pizma lor, nu-i de mirare că-ntr-o zi, dezechilibrat psihic sau cum vrei, terorizat, alunecă pe o coajă de pepene şi cade cu capul pe trotuar şi moare. Ăla mai e accident? Nu e un accident, e un asasinat!


Viorel Ilişoi: Aveţi probe că a fost un asasinat?
Cezar Ivănescu: Am avut în vedere premisa asasinatului, dar pînă de curînd nu am avut probe. Adică nu am avut in concreto dovada că nu a fost totuşi un accident absurd, ci un asasinat. Ei, acuma am probele că a fost un asasinat. Pentru că, cum îţi spuneam, existenţa lui Labiş a fost manipulată, opera lui Labiş a fost manipulată; toţi au minţit […]. […] Ceauşescu, cînd a venit la putere, într-unul din discursurile lui oficiale a rostit pe gură (dar n-a mai apărut şi-n „Scînteia“ – că, ştii?, şi el era cenzurat, băiatul) că n-o să mai permită sub conducerea lui să se întîmple cu scriitorii ce s-a întîmplat cu Labiş. Deci el ştia că moartea lui Labiş n-a fost un accident, că a fost ceva pus la cale. […]


Viorel Ilişoi: Care e, totuşi, dovada asasinatului? Dovada!
Cezar Ivănescu: Eram gata să pun punct cărţii fără a putea argumenta cu fapte sau cu mărturii concrete teza asasinatului, cînd Dumnezeu, că nu pot să invoc pe altcineva – dacă greşesc, să mă trăsnească Dumnezeu, dar nu cred că greşesc –, Dumnezeu mi-a trimis fiinţa salvatoare şi providenţială, pe Mioara Cremene, care a venit de la Paris să-şi lanseze o carte, „Penthesileea la Troia“, o carte de piese de teatru scrise împreună cu soţul ei, Adrian Cremene; venind să-şi lanseze cartea, a avut o discuţie îndelungă cu soţia mea, de la care a aflat că scriu o carte despre Labiş, şi i-a relatat soţiei mele tot ce ştia ea în legătură cu Labiş, la căpătîiul căruia a vegheat cînd el era pe patul de moarte, la spital. Bulversat de ceea ce i-a comunicat soţiei mele, am discutat şi eu cu Mioara Cremene, îndelung.


Viorel Ilişoi: În rezumat, care este mărturia Mioarei Cremene?
Cezar Ivănescu: Ea a vorbit cu Labiş cînd acesta se afla pe patul de moarte şi întrebîndu-l cum s-a petrecut accidentul, Labiş i-a spus aşa: el s-a dus să ia tramvaiul, la ora 2.40 noaptea, de la Colţea, staţie în care-şi dăduse întîlnire cu o cucoană mai în vîrstă, Maria Polivoi, dansatoare pe nu ştiu unde, care voia să-l ia şi să-l culce la ea acasă în seara aia; şi acolo, în staţie, securistul care-l urmărea pe Labiş s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce şi poetul. Labiş era un pic băut – nu tare băut, că s-a dovedit că n-a prea băut în seara aia – şi cum se clătina aşa un pic şi era indecis, securistul a avut senzaţia că Labiş nu se va urca în acel tramvai şi, de frică să nu-l scape de sub observaţie (că el îl avea în urmărire, îţi dai seama, filatorii, ce meserii au, trebuie să se ducă după ăla peste tot, dimineaţă dau raportul, că altfel au îmbulinat-o), a sărit prin uşa din faţă şi, în săritură, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.


Viorel Ilişoi: Involuntar?
Cezar Ivănescu: Dă-mi voie! Eu îţi relatez faptul: a sărit, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.


Viorel Ilişoi: Şi Margareta Labiş ce v-a spus?
Cezar Ivănescu: Că fratele ei i-a spus doar atît: că l-a tras cineva de palton. Crezi mata că numai atît i-a spus Labiş? I-a spus Mioarei Cremene tot ce s-a întîmplat şi soră-sii nu? […]. Şi iată urmarea şi confirmarea: i-a mărturisit Labiş Mioarei Cremene că acest securist, care era şi el un funcţionar al statului comunist de pe vremuri, a venit la Labiş la spital cu o hîrtie scrisă de el dinainte prin care Labiş declara că nu are nici un fel de pretenţii materiale, că ştii cum e: domnule, l-ai izbit pe unul din greşeală, neintenţionat, dar dacă ăla rămîne infirm pe viată, plăteşti de te omori. Şi Labiş, exact ca-n „Mioriţa“ – că de asta eu şi citez „Mioriţa“ toată în carte –, a semnat, domnule! A semnat hîrtia! Să-l descarce pe animal! îţi dai seama, probabil că ăla n-a vrut să-l omoare, el s-a izbit ca boul peste Labiş şi l-a băgat sub tramvai. Şi Labiş a semnat acea hîrtie! Eu acuma pun această întrebare: crezi mata că din sutele de oameni, colegi, prieteni buni, care s-au perindat pe la capul lui Labiş la spital, Labiş n-a mai spus încă la măcar cîteva zeci cum s-a întîmplat accidentul? Şi inclusiv surorii lui? Bineînţeles că a spus.


Viorel Ilişoi: Aici sesisez o mică incongruenţă în cele ce spuneţi.
Cezar Ivănescu: Să vedem care ar fi.


Viorel Ilişoi: Spuneţi că Labiş i-a spus Mioarei Cremene că securistul l-a izbit...
Cezar Ivănescu: Şi l-a împins sub tramvai, da.


Viorel Ilişoi: Mai înainte aţi afirmat că un puşti ca Labiş habar n-avea că este urmărit în permanenţă de un securist şi că prietenii lui n-au aflat că şi ei erau urmăriţi decît după moartea lui. Ştia sau nu ştia Labiş că este urmărit? Şi dacă ştia, îl şi identificase pe securist?

Cezar Ivănescu: Atunci a aflat, tăticule! Ce incongruenţă? Ţi-am spus: ei nu ştiau că sînt urmăriţi de securişti. Labiş nu a ştiut cine a fost insul acela din tramvai pînă nu a venit peste cîteva zile la spital cu hîrtia, că el este tovarăşul cutare şi să-i semneze că a fost un gest involuntar şi că Labiş nu are nici o pretenţie. M-ai înţeles? Atunci a realizat că ăla era securistul care-l urmărea pe el.

Viorel Ilişoi: N-am spus că aţi încurcat datele, ci doar că a apărut o confuzie în expunere; mi-am exprimat o nelămurire. Ca să fie clar pentru oricine.
Cezar Ivănescu: Pai să fie clar. El de unde era să ştie că e securistul lui? Atunci a aflat că ăla era umbra lui, pentru că ăla a venit: să trăiţi, sînt ofiţerul cutare, eu eram în tramvai... Ei erau inconştienţi. Labiş atunci a realizat, iar toţi ceilalţi, prietenii lui, pe 25 decembrie, în prima zi de Crăciun; s-au dus cu toţii la mormîntul lui Labiş, la Bellu, cu nişte crenguţe de brad în mînă, să i le pună pe mormînt. Şi atunci, stînd lîngă mormînt, în pustietatea aia, nu mai era nimeni în cimitir, ridicînd capetele la un moment dat, au realizat că pe fundalul cimitirului Bellu era un lanţ de securişti îmbrăcaţi în negru, ca un lanţ de ciori. Se vedeau umbrele lor. Atunci a fost prima oară în viaţa lor cînd au realizat că sînt urmăriţi. Şi la maşină, după aia, cînd s-au dus la tramvai, la autobuze, cu ce-au plecat ei, ăia toţi erau postaţi pe-acolo: unul citea un ziar, altul se-ncheia la şireturi... ştii, erau funcţionarii Securităţii române conduse încă de sovieticul Pantiuşa, la ora aia; că nu era Securitate românească, ce să vorbim aiurea! Pantiuşa-l chema. Îşi luase un nume românesc, Pintilie. Comandantul Securităţii româneşti în 1956 era acest Pantiuşa, fost spion ucrainean în România interbelică, prins de Siguranţa românească şi băgat în puşcărie, eliberat după '45 de trupele sovietice eliberatoare şi făcut omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej. El l-a asasinat pe Pătrăşcanu, el l-a asasinat pe Foriş şi i l-a recomandat lui Stalin pe Gheorghiu-Dej, să-l pună şef, că-l simpatiza. Se simpatizau ei, ştii, cum e între oameni: îi plăcea lui de Gheorghiu-Dej că era aşa, cam ca el, malac, mare mîncău, curvar, beţivan; ştii, cum se simpatizează bărbaţii între ei. El este cel care stă la baza ascensiunii lui Dej. Acest Pantiuşa era un pic antisemit şi n-o înghiţea nici pe Ana Pauker, nici pe Vasile Luca, care era de fapt evreu maghiar, şi nu prea-i înghiţea nici pe unguri, nici pe evrei, dar îl simpatiza pe Dej. Acuma ce vreau să spun? Labiş a semnat ca ciobanul din „Mioriţa” ca să-l descarce pe animal, dar putem noi şti dacă a fost intenţionat sau neintenţionat saltul securistului? Fapt e că ăla l-a omorît pînă la urmă, nu? Că l-a omorît cu voie sau fără voie, el ştie. Sau Dumnezeu ştie!


Viorel Ilişoi: Cine e acest personaj, securistul? L-aţi identificat? Trăieşte? Ce s-a întîmplat cu el?
Cezar Ivănescu: Ei, aici e aici. De aici începe altă carte. Investigaţia mea de scriitor eu mi-am oprit-o aici. De aici începe deja investigaţia istoricului acelei epoci şi, eventual a procurorului. Eu am făcut o cerere către domnul Virgil Măgureanu […] ca să-mi permită accesul la tot dosarul de Securitate al lui Labiş.


Viorel Ilişoi: Să-i vedeţi tot dosarul de Securitate după ce aţi scris cartea?
Cezar Ivănescu: După. Pentru că pentru mine teza e clară în privinţa asasinatului. Acuma vreau să văd şi alte lucruri de dincolo de ceea ce ştiu şi ceea ce probez eu.


Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.


Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?
Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.


Viorel Ilişoi: Ce senzaţie aţi avut cînd intuiţiile dumneavoastră în ce priveşte cazul Labiş au început să fie confirmate de dovezile care veneau din realitate?
Cezar Ivănescu: N-am avut decît o senzaţie de bine şi de plăcere, de împlinire. În „Pentru Marin Preda“ eu am făcut observaţia că în existenţa mea mi s-a întîmplat aşa: am scris numai despre ceea ce am trăit cu adevărat, autentic, deci în trupul şi în sufletul meu, şi dacă cumva am scris şi despre ceva ce n-am trăit, în mod fatal a trebuit să trăiesc acel fapt după aceea. Am fost obligat deci să fac proba a ceea ce am scris. Adică să nu mint niciodată. Să am totdeauna acoperire în ceea ce am trăit. Am scris un poem despre calvar, despre urcarea calvarului, şi pentru că nu trăisem exact, pas cu pas, tot ce scrie acolo, mi-a fost dat să trăiesc momentul în 14 iunie 1990, punct cu punct, chiar şi durata, timpul ca atare cît a urcat Isus muntele calvarului, de la orele prînzului pînă după amiază, deci vreo patru-cinci ore de calvar, de tortură, de schingiuire. Întotdeauna eu am pornit de la intuiţii metafizice, nu de la observaţii concrete. Am un coleg de literatură, ratat chiar de la debutul lui, unul Dan Laurenţiu, [...] de la Podu Iloaiei, de lîngă Iaşi, şi care acuma scrie o poezie căcăcioasă, fără nici o valoare şi-i beat de treizeci de ani încoace; acest ratat, aşadar, neavînd ce să zică despre mine niciodată nimic, zice: da' Ivănescu n-are metafizică! El, idiotul, care a făcut filosofie pe vremea lui Dej, nu ştiu ce o fi înţelegînd prin metafizică. Greacă veche nu ştie, germană nu ştie şi aşa mai departe. Eu ştiu greacă. Eu ştiu ce-i aia metafizică.


Viorel Ilişoi: Metafizica e o chestiune de limbă? Îţi trebuie organ special pentru ea...
Cezar Ivănescu: Ştii cum e cu metafizica? Metafizica ţi se dă sau nu ţi se dă. Poţi să înveţi o viaţă metafizică, să citeşti tomuri întregi, dar dacă nu ai o apercepţie metafizică a lucrurilor, n-o ai, aşa cum zice francezul: n'est pas mistique qui veux – nu e mistic cine vrea. Adică vreau şi eu să fiu mistic! Nu-ţi iese, tăticu'! Ţi se dă un suflet de mistic. Sau nu ţi se dă. Deci eu întotdeauna pornesc de la apercepţii metafizice. Cînd l-am văzut pe Preda prima oară în viaţa mea, povestesc în carte, i-am spus aşa: domnule Preda, noi vom fi prieteni toată viaţa. Pentru că era ca şi cum aş fi văzut un fost prieten din altă reîncarnare. Stiam că el era prietenul meu dintotdeauna în lumea asta. Deci totdeauna m-am călăuzit după apercepţii, după intuiţii metafizice care apoi mi s-au probat in concreto. Aşa am lucrat şi la această carte. Dumnezeu, care n-a vrut să mă lase fără acoperire, mi-a trimis-o, în ultimele două zile, pe Mioara Cremene. Dacă nu venea ea atunci, eu încheiam cartea şi o dădeam la tipar şi astăzi era tipărită fără să aibă acea notă de siguranţă şi de împlinire pe care o are cu mărturisirea acestei minunate doamne.


Viorel Ilişoi: Poetul, cu capacităţile sale extrasenzoriale, poate fi mai bun „detectiv” decît altcineva?
Cezar Ivănescu: Absolut. Nu e vorba doar de fabulaţie sau de artă sau de filme (că s-a transmis chiar pe canalele astea româneşti un film): la ora actuală există în S.U.A. un soi de detectivi particulari plătiţi cu sume fabuloase care nu lucrează pe baza cercetării detectivistice obişnuite, cu cauzalităti, cu determinisme sau mai ştiu eu ce, ci, pe baza calităţilor lor paranormale – că acuma nu mai sîntem nişte copii, ştim ce e paranormalul: o treabă serioasă, o ştiinţă ca toate ştiinţele –, ei au forţa să re-creeze, ca pe un film, scena omorului. Asta e şi cu artiştii: pot să recreeze, într-o stare de graţie, pe căi inexplicabile, oculte, astfel de scene.


Viorel Ilişoi: În poezia dumneavoastră apar frecvent termeni şi concepte din filosofia indiană în care se vede că vă mişcaţi confortabil. Domeniul acesta poate fi un bun catalizator pentru capacităţile extrasenzoriale ale „poetului detectiv“.
Cezar Ivănescu: Da, şi nu numai atît. Eu în această carte, „Timpul asasinilor“, fac pentru prima oară mărturisirea că sînt iniţiat. După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la „Argeş“, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme. [...]


Viorel Ilişoi: Şi care ar fi misiunea dumneavoastră în literatura română?
Cezar Ivănescu: Misiunea mea este să fac ceea ce ar fi trebuit să facă Labiş dacă n-ar fi fost asasinat. La japonezi există acel kagemusha, ceea ce înseamnă un fel de sosie care ţine locul unui rege mort sau dispărut, ca duşmanul să nu afle adevărul. Gîndeşte-te, să spunem, că, la noi, Ştefan cel Mare ar fi murit mai devreme decît ştiau turcii şi ar fi avut un înlocuitor care, semănîndu-i leit şi jucîndu-i rolul perfect, ar mai fi domnit încă 30 de ani preluîndu-i toate atributele, substutindu-i-se perfect, fără nici o fisură, pînă la capăt. Rolul meu în literatura română este de kagemusa. Să-l răzbun şi să-i duc pînă la capăt misiunea lui Labiş, deci să-i împlinesc opera.


Viorel Ilişoi: Aşadar, consideraţi că v-aţi îndeplinit misiunea?
Cezar Ivănescu: Eu am tipărit pînă acum, cu totul, pînă la această carte, şaisprezece cărţi. În 1992, cînd am tipărit, la editura „Cartea Românească“, „Alte fragmente din Muzeon“, a zecea mea carte, la ea, mă rog, s-au scris nişte cronici: genial, chestii [...] de astea. Pe mine nu mă interesează critica literară românească [...]; dar, în „Curierul românesc“, Ion Murgeanu scrie: „Descoperim astăzi în „Alte fragmente din Muzeon“ ceea ce noi bănuiam mai demult. E cel mai mare poet român, poate, de la Eminescu încoace, în linie pur moldavă şi «boierească»". Asta poate fi o confirmare că din punct de vedere literar mi-am îndeplinit misiunea.


Viorel Ilişoi: Din ce motive şi cînd v-aţi asumat rolul de kagemusha, de continuator al lui Labiş?
Cezar Ivănescu: Mi l-am asumat iniţial, fără a-mi închipui vreodată că voi fi un inţiat, din tinereţe, ca elev, apoi ca student la Iaşi. Atunci toţi, şi eu, şi Adi Cusin, şi Mircea Ciobanu, şi Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu, toată generaţia noastră, doream să dăm un nou Labiş. Voiam să intrăm în literatura română cu un vîrf, cu un lider al nostru. Nu eram pe vremea aia geloşi unul pe altul, eram bucuroşi ca oricare dintre noi să joace acest rol. Pe rînd l-au jucat Adi Cusin, apoi Dan Laurenţiu, apoi eu. În momentul în care am fost inţiat, în iarna lui 1971, mi s-a impus categoric acest rol; şi nu numai atît, sînt multe altele, pe care nu le pot spune acum. Nu mi-a fost impus ca o misiune de asta umană, dacă vrei, ci ca o linie de conduită destinală. Adică îţi închei misiunea şi redevii liber; dacă nu, nu poţi fi liber – în sensul ăsta.


Viorel Ilişoi: Ar fi putut fi altcineva în locul dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Să nu-ţi facă impresia că ceva este întîmplător în Univers. Fiindcă nu întîmplător Labiş a fost moldav, ca şi Eminescu dealtfel, nu întîmplător şi eu sînt moldav. Adică dacă am picat pe pămînt tot în partea aia de ţară, că m-am încarnat tot acolo, asta nu-i o întîmplare. Crede lumea ca te naşti la Pocreaca pentru că, iaca, te-ai născut la Pocreaca. Nu, acolo trebuia să te naşti. Cum zicea şi săracul Einstein, Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri, domnule. Totul este perfect calculat în economia asta divină.

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008