duminică, 31 mai 2009

Cezar Ivănescu, scrisoare deschisă adresată ministrului Culturii Andrei Pleşu

Domniei Sale Domnului Ministru al Culturii, Andrei Pleşu

Iubite Domn şi Prieten

Aştept din partea Domniei Tale, pe adresa redacţiei revistei Baricada, cele cîteva rînduri de felicitare pentru că am reuşit să reîntemeiez vechea şi onorabila Societate a Scriitorilor Români. Nu ştiu dacă funcţia ţi-a creat organul, dar aşa ar trebui să facă un Ministru al Culturii dacă vrea să nu fie confundat cu vreun (vreo) Preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Cele cîteva rînduri de felicitare le merită cu prisosinţă şi colegii noştri din Timişoara – care s-au desprins din structura totalitară a Uniunii Scriitorilor, instituţie sinistră stalinisto-dejist-ceauşistă care, de altfel, ne-a făcut să-i simţim dulceaţa corecitivă, atît pe Domnia-Ta cît şi pe mine, – şi de asemenea ceilalţi colegi care s-au mai constituit în societăţi literare mai restrînse. Cei aproape 1.000 (una mie) de membri ai Societăţii Scriitorilor Români mi-au îngăduit, în calitatea mea de Preşedinte interimar, să-i felicit şi să le doresc tot binele.

Te-aş ruga, iubite Domn, ca la cele cîteva rînduri de felicitare să adaugi şi memoriul (text manuscris) pe care ţi l-a înmînat soţia mea Maria Ivănescu pe 5 ianuarie 1990, memoriu la care nu am primit nici un răspuns fiind, probabil, prea ocupat Domnia Ta să „dai o pîine“ călăilor culturii române (de la Gogu Rădulescu, cel care ne dădea mai deunăzi lecţii ideologice în România literară, şi Hegheduş pînă la şobolanul Şerban Velescu, omul care l-a cenzurat pe Noica, maestrul dumitale. Manuscrisele mele sînt singura avere pe care o las celor trei copii pe care i-am adoptat, eu şi soţia mea (orfanii pictorului ieşean Petru Aruştei) aşa că te rog, foarte mult.

Închei, iubite Domn şi Prieten cu regretul că nu te voi mai vedea la faţă în sinistra funcţie pe care o deţii din motivul că eşti păzit (după cum m-a informat soţia mea) de acelaşi securist care o păzea pe tovarăşa Suzana Gîdea... S-ar putea să-l văd şi să retrăiesc un coşmar... Cugetă, iubite Domn, la erotismul pervers dintre om şi mască (persona) şi încearcă să vezi dacă rolul nu te-a batjocorit deja, cumva...

Eu te-aş sfătui să-ţi dai demisia din funcţia asta sinistră şi să redevii cel de odinioară, Andrei Pleşu, copilul de geniu al eseisticii româneşti, unic în literatura română de la Emil Cioran şi pînă azi.

Cu dragoste,
Al Domniei Tale
Cezar Ivănescu
Preşedinte interimar
al Societăţii Scriitorilor Români

joi, 28 mai 2009

Memoriu adresat Domniei Sale domnului Raed Arafat, Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii. La Bacău membrii Colegiului Medicilor sfidează legea!


Domniei Sale Domnului Raed Arafat
Secretar de Stat în Ministerul Sănătăţii


Subsemnata Clara Lucia Aruştei /.../:

Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate de hemoroizi efectuate la Clinica Palade din Bacău.

În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române vă cer sprijinul în această problemă extrem de gravă care vizează atât medicina românească cât şi cultura română.

În fapt, pe data de 24 aprilie 2008 Cezar Ivănescu a încetat din viaţă în condiţii care în mare au fost făcute publice. Însă, nici acum, la un an de la derularea acestei drame, nu avem nicio informaţie despre intervenţia la care a fost supus scriitorul (ora, durata, tipul anesteziei, amploarea intervenţiei, protocolul complet operator, echipa medicală, în ce a constat pregătirea preoperatorie, dacă au fost luate măsurile de prevenire a unei posibile embolii, dacă intervenţia chiar a avut loc, cum a fost pus diagnosticul de cardiopatie ischemică cronică nedureroasă în decursul unei singure zile şi în absenţa oricăror investigaţii, dacă într-adevăr un medic a pus acest diagnostic atunci care este numele si parafa acestuia etc.). Menţionez că intervenţia a fost efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008 (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).

La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei reclamaţii care solicită elucidarea acestui grav caz (una depusă de mine, o alta semnată de unchiul meu, prof. Dr. Dumitru Ivănescu şi o a treia, din Israel, pe numele Lucreţia Berzintu).

Vă mărturisesc că nu aş fi făcut acest demers dacă la întrevederea din data de 28 aprilie a.c., de la Colegiul Medicilor din Bacău, nu aş fi întâmpinat o atitudine care, în ciuda aparenţei binevoitoare, sfidează legea în mod aberant şi de natură a ne alimenta suplimentar suspiciunile. În fapt, la Colegiul Medicilor Bacău ne-a fost refuzată chiar şi eliberarea, în copie xerox, a concluziilor raportului necropsiei, pe motiv ca acestea sunt secrete şi că au sosit la sediul Colegiului în condiţii de maximă securitate însoţite de „mascaţi“ şi sigilate, şi că pur şi simplu nu mi le pot da pentru ca domniile-lor au promis că vor păstra cu sfinţenie informaţiile.

Consider că în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu evenimentele au luat o turnură şocantă, ilegalităţile făţişe sfidând şi post-mortem imaginea acestui mare scriitor român, motiv pentru care încă o dată vă cer sprijinul în clarificarea condiţiilor în care a survenit acest deces şi, de asemenea, în tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi de această moarte.

Aceste clarificări sunt deosebit de importante atât pentru restabilirea adevărului cât şi pentru evitarea, măcar în viitor, a altor asemenea drame, pentru că, în primul rând, pacientul este un Om şi pentru că cel mai important drept al său este dreptul la viaţă.

Anezex prezentei solicitări si reclamaţia depusă la Colegiul Medicilor.

Cu deosebită consideraţie,
Clara Aruştei

Bucureşti, 5 mai 2009

sâmbătă, 23 mai 2009

DOINA INCHINARE LUI EMINESCU, Cezar Ivănescu, 10 decembrie 1989

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996):Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare. Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu. L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani. Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.

joi, 21 mai 2009

Gîndul

! cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
că nu poţi merge printre lume singur
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
giganţi ciocani în tîmplă îl pocnesc
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?
cînd Gîndul Morţii sîngele i-a curs
cînd Gîndul Morţii ca un frate geamăn
mai mult decît un mort fără sicriu în veci
pe care-orice regat al morţii îl respinge
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
tu casa ta nu ţi-o mai părăseşti
şi gîndul Morţii-l ungi cu gura
un cal bolnav privindu-se-n oglindă
capul culcîndu-ţi pe grumazul lui
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
cu Gîndul Morţii ca un frate geamăn
simţi că enormă-i locuinţa
iar tu nu eşti vreun Cavaler de Preţ
şi Gîndul Morţii-ncet
va stinge lumînarea
şi-or năvăli gîndacii impotenţi
şi-apoi păianjenii furnicile măreţe
şi cîrtiţe la braţ
şi devorîndu-ţi Gîndul Morţii
fratele tău geamăn
sătulele fiinţe-ţi vor dormita alături
singur lăsîndu-ţi goală locuinţa
vei călca la drum
surîzător în Ţara Morminţilor
şi fiindcă-n ceruri e scris
că ai avut odată un mormînt
în Dumnezeul
simplei calităţi a Morţii
nimeni nu-ţi va mai da o locuinţă
plîngi Gîndul Morţii ca un frate geamăn
pe cine mai duci tu de mînă, frate ?

miercuri, 6 mai 2009

MAÎTRE DE LA CLARTÉ. „Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui.“


MAÎTRE DE LA CLARTÉ
+++++ GABRIELA CREŢAN


Un personaj din Thomas Mann rosteşte această propoziţie lapidară, care m-a obsedat ani la rând, ori de câte ori încercam să pătrund enigma relaţiei Maestru-discipol, în care mă aflam eu însămi cu Cezar Ivănescu: „un maestru este personificarea conştiinţei discipolului”. Formula m-a fulminat când am citit-o întâia oară, dar, cu timpul, mi-a devenit evidentă incompletitudinea ei. Dincolo de partea diurnă şi raţională pe care o incarnează, maestrul este în acelaşi timp şi o figurare a umbrei adeptului, pe care i-o face vizibilă ca într-o oglindă, înfricoşându-l poate la începutul noviciatului, dar forţându-l să recunoască şi să ia în stăpânire latura nocturnă/tenebroasă a propriei persoane: moment necesar de integrare în orice proces de autocunoaştere, reprezentat adesea simbolic prin lupta cu demonul interior.Odată câştigată această probă iniţiatică, Maestrul dobândeşte un nou chip, supraluminos, reprezentând personalitatea superioară a alumnului, aceea aflată dincolo de pragul de sus al conştiinţei. Abia în această etapă, marcată de arderea reziduurilor aparţinând psihismului inferior, când Maestrul exterior se identifică cu cel interior, el devine cu adevărat acel ghid spiritual capabil să actualizeze virtualităţile de ordin superior ale discipolului, latenţele lui angelice, pe care, înainte, acesta le ignora. Doar atunci Maestrul îşi relevă funcţia sa de figură mediatoare, care face posibilă autorevelarea Sinelui profund, a acelui Sine pe care hinduşii îl numesc Atman considerându-l ca Brahman din sufletul omenesc. Întâlnirea cu un maestru este o surprinzătoare întâlnire cu Sine. Cu cel care eşti şi vei fi întotdeauna, dar pe care, din cauza căderii în întunericul materiei, l-ai uitat. De aceea, în relaţia cu Cezar Ivănescu am avut sentimentul propriei regăsiri, al cunoaşterii adevăratei mele naturi luminoase – şi supraindividuale –, iar poezia lui mi-a amintit sfâşietor de „patria supracelestă”, sau, mai bine spus, de paradisul pierdut al preexistenţei.

Când l-am cunoscut, la cenaclul Numele Poetului, într-o seară de ianuarie din anul 1984 (de ziua mamei mele), am avut un frison pe care nu l-am înţeles atunci. De abia mai târziu, peste câteva luni, când, împreună cu soţul meu Gelu Alecu, i-am devenit apropiaţi, am înţeles semnificaţia acestei emergenţe afective: era un semn de recunoaştere, o recunoaştere încă liminală, însoţită însă de presentimentul tulbure al importanţei cruciale pe care o va avea în viaţa mea. Ceea ce la prima întâlnire a fost numai pură emoţie, tresărire obscură, imposibil de definit în cuvinte, mi s-a impus în plenitudinea ei conştientă când l-am auzit cântând pentru prima oară. Ne aflam în drum spre mănăstirea Tismana, într-o maşină condusă de Gelu, se înnoptase, iar Cezar a început să cânte cu glas puternic, abstras şi însingurat, ca de la o imensă depărtare: „! voi ce mă priviţi la faţă / îndrăgiţi-mi faţa mea / mai îngăduiţi-mi faţa / fiindcă mult va sângera...// ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea / ”. Efectul asupra mea a fost de trăsnet în creştet, de cuţit in inimă, de explozie în plexul solar. Toate deodată! Şoc şi apnee. O fascinaţie care durează de-atunci, fără scădere sau întrerupere…

Poemul acesta, în care, ca în multe altele de altfel, Cezar Ivănescu îşi asumă calvarul christic, este cel prin care mi s-a revelat făptura lui omenească profundă, fiinţa lui suferitoare vulnerată de tot răul lumii, de răul cosmic imanent Creaţiei şi, concomitent, înalta lui învestitură spirituală. De altfel, viaţa şi opera sa ilustrează, la modul exemplar, acest efort continuu de imitatio Christi, culminând cu stranii potriviri de evenimente biografice, prea surprinzătoare pentru a nu îndemna la apropieri analogice.

Destinul lui s-a consumat între limitele temporale marcate de două sărbători cu maximă încărcătură simbolică pentru creştini: s-a născut în ziua Schimbării la Faţă a Domnului şi a murit în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, trădat de discipoli pe care-i iubea, părăsit de mulţi dintre prieteni, umilit de acuzaţii calomnioase şi absurde, hăcuit cu fervoare de casap la o clinică obscură din Bacău; vândut vechilor săi prigonitori de inşi pe care-i credea fideli, pe care-i ajutase de multe ori la începutul carierei lor scriitoriceşti, înainte ca ei să fi prins osânză şi gustul privilegiilor obţinute prin delaţiune şi prin abjecţie.

Multe dintre poemele lui rememorează actul vânzării şi reactualizează, la modul experienţial paroxistic, scenariul Patimilor, cu ardenţa celui care imploră stigmatele („! azi mă duc mereu la deal / dealul căpăţânii / şi-ţi las treizeci de arginţi / şi arginţii ţâni-i”; „! cine vrea mă scuipă, / scuipă cine vrea / eu mereu tot urcu / urc pe Golgota”). Iluminarea prin suferinţă a fost unul din crezurile sale cele mai puternice; se ştia ales, nu pentru bucurie şi vană jubilaţie mundană, ci pentru lapidare şi crucificare, asemenea mărturisitorilor din vechime; şi cum orice alegere este un gest al voinţei divine, căruia nu ai decât să i te supui, a trecut prin toate probele suferinţei, câte i s-au dat, cu înalta conştiinţă a acestei elecţiunii. Practica „ritualul traumatomant” ca pe o formă secretă de divinaţie, interzisă muritorilor de rând: „Nu am voie să uit nimic, nu am voie să mă eliberez de nimic, nici să fac vreun fel de terapie; această tehnică este inversul terapiei, constă în reactualizarea tuturor amintirilor traumatice şi păstrarea lor vie în memorie cu scopul de a-mi ilumina mintea şi sufletul spre a-mi vedea existenţa care mă aşteaptă sau ceea ce mă aşteaptă de ordin profetic în viitor, nu în viitorul imediat”.

Şi-a vestit moartea violentă, prin mână de om, în poeme („! Te caut cu sângerare / ca sângele inima, / şi trupul meu cum va sângerare / când mă vor înjunghia // ! Te caut cu desperare / şi groaza e-n urma mea, / Trimişii Beznei or să m-omoare / nu te-oi mai căuta”; „ ! să mi-l omoare Sufletul, / cei mulţi tăbărâră / şi lovitu-m-au, Doamne, şi mă îngenuncheară ! // şi m-au rupt în bucăţi…” ), dar şi prin viu grai apropiaţilor, ori prin documente scrise sau înregistrate pe casete în fatidica iarnă a anului 2008. Şi-a numit cu precizie urgisitorii şi a lăsat un cuvânt testamentar în care mărturisea întreaga sa compasiune „pentru cei care au gustat cu voluptate această pâine otrăvită a minciunii”.

Nu i-a blestemat, n-a cerut răzbunare, ci i-a îndemnat, cu milă creştinească, pe cei care i-au pregătit moartea la un efort de conversie spirituală.

Sub comunişti a fost sărac ca un franciscan, dar sărăcia lui avea o strălucire seniorială. O transfigurau muzica şi poezia lui, dar şi gesturile de mare generozitate pe care le avea faţă de alţi sărmani, sau chiar faţă de semenii săi mai bine trăitori. Suferea când bănuia că aproapele lui era flămând, dezbrăcat sau desculţ.Îmi amintesc un episod din anii 80, când a primit o sumă oarecare pentru o carte publicată, o sumă modestă, dar importantă în ochii cuiva obişnuit cu lipsurile de fiecare zi, aşa cum era el însuşi. A risipit rapid aceşti bani puţini pe daruri pe care le-a făcut prietenilor şi discipolilor – nu numai celor favoriţi, ci şi altora mai puţin apropiaţi de inima lui. Unuia dintre tinerii cenaclişti, un adolescent fără părinţi, cu mari necazuri financiare, şi surorii lui le-a cumpărat câte o pereche de pantofi de bună calitate, mie şi soţiei lui Mary ne-a dăruit pălării scumpe de dantelă, cum nu prea avea nimeni pe vremea respectivă, altora le-a plătit taxiul către casă când reuniunile cenaclului se sfârşeau noaptea târziu. Într-o altă circumstanţă, Gelu a făcut imprudenţa să admire o minunată pereche de pantofi pe care Cezar tocmai o primise cadou de la prietenul său din Germania, Emil Cira, drept care s-a pomenit imediat, fără putinţă de refuz, posesorul lor.

Se întâmpla uneori ca, după cenaclu, să mergem la el acasă, adesea însoţiţi şi de alţi ciraci, toţi flămânzi ca nişte lupi tineri, iar Mary, ascultând fără să clipească de dorinţa lui de a-i hrăni pe invadatori, reuşea, cu marea ei pricepere, minunea christică să sature gloata cu cele două ouă pe care le avea în casă, plus câţiva cartofi bine rumeniţi. Cezar Ivănescu obişnuia să spună pe atunci că este cel mai sărac poet roman şi era foarte aproape de adevăr.

Lucra în vremea aceea la revista Luceafărul cu jumătate de normă, publica greu, doar cărţi mutilate de cenzura veşnic vigilentă, era marginalizat, şi social şi ca autor, pe când alţii, dispuşi să facă jocul întunecat al stăpânilor comunişti, erau răsplătiţi cu laurii gloriei literare şi culegeau consistente beneficii materiale.

Nu numai că n-a făcut niciodată cel mai mic compromis, că nu s-a aliat cu puterea, că nu i-a închinat encomioane (lucru vizibil, de altfel, în opera lui imaculată), ci s-a manifestat întotdeauna ca un revoltat, ca un critic virulent al dictaturii şi al josnicilor ei servitori, literaţi sau nu. În 1986, când lipsurile, dar mai ales teroarea ne copleşeau pe toţi, el a continuat să fie acelaşi insurgent, care striga în gura mare adevăruri inconceptibil de rostit pentru noi ceilalţi. În legătură cu asta, îmi aduc aminte cu acuitate de spaima pe care am încercat-o atunci când Cezar Ivănescu, îmbrăcat bizar într-o bluză cu o croială medievală şi cu mătănii la gât, a coborât din maşina în care ne aflam, în drum spre nu mai ştiu unde, oprită, ca toate celelalte, de trecerea unei coloane oficiale şi, agitându-şi ameninţător bastonul spre păzitorii ordinii, a început să profereze blesteme la adresa regimului. Scenariu recurent, desfăşurat aproape identic de câteva ori în acel an, încât e un miracol cum de n-am fost cu toţii săltaţi şi supuşi metodelor de reeducare comunistă. Cu puţin timp înainte, în mai, declarase greva foamei în semn de protest faţă de hotărârea oficilităţilor de a interzice funcţionarea cenaclului Numele Poetului pe care-l conducea la Luceafărul. Gestul i-a îngrozit pe toţi cei adunaţi până atunci în jurul lui, discipoli, prieteni, admiratori, cunoscuţi – armate, legiuni, cohorte – care s-au făcut nevăzuţi ca şi cum n-ar fi existat vreodată. Unii, slabi de înger dar ruşinaţi de fuga lor, mă rugau totuşi să-i transmit lui Maître, cum îi spuneam noi, ciracii, justificările acestui abandon: aveau copii sau slujbe importante.

Nu numai că nu a reproşat nimănui lipsa de curaj, dar, conştient de amploarea pericolului la care ne expunea, m-a avertizat plin de îngrijorare: „Gabriela, spune-i lui Gelu că e primejdie mare şi poate că ar fi mai bine pentru voi să nu mai veniţi.” A fost singura dată când nu i-am dat ascultate; în exaltarea (şi inconştienţa) mea de atunci, arestul în beciurile securităţii mi se părea o plată mică în comparaţie cu privilegiul de a-i sta aproape.

L-am vegheat, în săptămâna aceea, pe rând, Mary, Gelu şi eu, livizi de spaimă, nu din cauza posibilelor represalii de ordin politic, ci pentru că sănătatea lui se înrăutăţea cu fiecare oră. După doar două zile, epuizat de refuzul de a se hrăni, dar şi de o intensă combustie interioară, a căzut într-un somn letargic, nesănătos şi chinuit, însoţit de gemete şi mici convulsii ale trupului emaciat până la epură. Avea doar 49 de kilograme când, după şapte zile de înfometare, am fost nevoiţi să-l internăm, în stare foarte gravă, la Spitalul de Urgenţă. O secvenţă peremptorie pentru uriaşa revoltă care mocnea în el s-a petrecut în cabinetul medical atunci când, conform rutinei profesionale, doctorul l-a întrebat: „Ce vă supără?” Abia ţinându-se pe picioare, febril şi aproape străveziu din cauza abstinenţei îndelungate, Cezar Ivănescu a strigat spre el mânios, cu o forţă de care nu-l credeai în stare: „Cum ce mă supără? Dumneata pe ce lume trăieşti? TOTUL mă supără!”

Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa.

Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: „Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!“

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de „erori” medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…

După moartea sa, campania de denigrare a continuat la fel de furibund: o mare parte a presei scrise, dar şi televiziunea naţională, au reluat formula privind "decizia CNSAS", căutând parcă s-o fixeze bine în mintea publicului neştiutor. La numai câteva ore după deces, în vinerea neagră, o mână de prieteni ne adunaserăm la morga Spitalului de Urgenţă Floreasca, întrebându-ne cum să-l scoatem de-acolo şi unde să-l ducem, consternaţi de refuzul liderilor USR de a-i primi trupul, pentru un ultim omagiu, în incinta Muzeului Naţional al Literaturii Române sau la sediul USR din Calea Victoriei, potrivit unei vechi cutume. În acest timp, pe Mediafax câţiva scriitori şi critici literari îşi exprimau regretele ipocrite, strecurând, printre falsele păreri de rău, fraze despre „gustul amar” pe care l-a lăsat tuturor vestea „colaborării poetului cu fosta securitate”.

Enunţurile infamante se continuau cu alte calificative pe măsură: Cezar Ivănescu, declara unul dintre ei de la înălţimea statutului său de persoană publică şi de manipulator de opinie, ar fi fost o persoană „prea puţin plăcută” şi „incomodă”. Nu se specifica însă din ce motiv şi pentru cine era incomod. Deşi acelaşi individ recunoscuse iniţial că nu a avut „nici un fel de relaţie cu poetul”, el îşi continua discursul cu această frază aiuritoare: "Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte". Aşadar, acuzaţii „după ureche”, sau, ceea ce este mai probabil, replici subalterne repetate mecanic după indicaţiile trasate de personaje „sus-puse”.

Climaxul acestor şarje de calomnii a fost marcat de afirmaţiile dlui Adrian Iorgulescu, pe atunci Ministrul Culturii şi Cultelor, care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi difuzat minciuna despre colaborarea poetului cu fosta securitate, oferindu-i astfel valoare oficială!

Ca orice mare artist, era „incomod” pentru spiritele comune, care-i pretind chiar şi unei personalităţi cu o uriaşă ardere interioară, aşa cum a fost Cezar Ivănescu, să respecte convenţiile şi ipocriziile sociale. De aceea, cei care l-au admirat şi l-au iubit au fost ei înşişi oameni de o rară calitate intelectuală şi sufletească, în stare să-l înţeleagă şi să-l preţuiască. Îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Petru Creţia, Basarab Nicolescu, deşi printre prietenii lui de-o viaţă s-au numărat încă mulţi alţii, la fel de importanţi, chiar dacă mai puţin celebri.

Era înclinat spre extreme, aflat într-o stare continuă de tensiune interioară paroxistică, imposibil de suportat de „căldicei”, întotdeauna fierbinte până la incandescenţă, aşa încât nu este de mirare că prea marea apropiere de el pre mulţi i-a ars… „Cantitatea de sacru” din persoana lui omenească se manifesta printr-o iradiere de fascinaţie şi tremendum, ce declanşa în sufletele celor din preajmă simultan, sau pe rând, trăiri pătimaşe de iubire şi devotament sau, dimpotrivă, de spaimă şi ură, toate la fel de intense şi pasionale. Niciodată întâlnirea cu el n-a luat culoarea searbădă a indiferenţei.

Cândva, subjugată de pluralitatea persoanelor care se confruntau în sufletul lui, i-am schiţat, cu linii tremurate, un portret la care mi-ar fi greu să adaug ceva; îl reiau acum, cu sentimentul că, aşa cum nu poţi strânge lumina în pumn, făptura lui profundă, ţinând de miracol şi de indicibil, este sortită să scape ochilor noştri de carne, oricât de iubitori:

„Cezar Ivănescu (…) se dezvăluie pe sine într-o multitudine de ipostaze şi atitudini dintre cele mai contrastante, din a căror îmbinare se va întregi o imagine unică, aceea a unei personalităţi pătimitoare în care se concentrează un exces de vitalitate; căci contradicţia tensionată este însuşi principiul dinamic al vieţii. Îl vedem, aşadar, intolerant – în numele unei înalte conştiinţe morale –, pedepsitor sau «preaiubitor», insurgent, blând sau socratic, mânios sau smerit, adolescent teribil cu apucături de cloşard şi Maestru înţelept, creştin fascinat de budism gândind la o unitate transcendentă a religiilor, iubitor de Hristos şi – ca orice mistic adevărat – ereziarh, contemplativ sau activ, mustrându-i cu stylul sau cu pumnul gol pe derbedeii agresivi spre întremarea «minţii lor piticoide», artist pregătindu-se în taina singurătăţii sale pentru «lina iluminare», truver, cărturar îndrăgostit de învăţătura tradiţională, protector al artiştilor mai tineri, visând la acel «ordo amoris» întemeiat prin act sacrificial. Aceste înfăţişări plurale, deconspirate parcă prin jocul unor oglinzi ce-l luminează mereu din unghiuri diferite, dovedesc faptul că nimic din ceea ce este sacru sau infernal în sufletul omenesc nu-i este străin lui Cezar Ivănescu.”…

Era „incomod” pentru mulţi pentru că, asemenea vulcanilor activi care aruncă pară vie şi lavă, genera energii uriaşe, menite să le tulbure somnul vegetativ, să-i disloce din tiparul cotidian, să-i forţeze să se înalţe în sfere irespirabile; cei slabi nu rezistau acestui imperativ, fugeau înspăimântaţi sperând să-şi regăsească tihna mic-burgheză, cei orgolioşi nu-i iertau niciodată propriul lor eşec ascensional, care le zdruncina puternic, chiar dacă în mod inavuabil pentru ei înşişi, admiraţia de sine. Fugeau de el sau îl repudiau în scris, evitând confruntările directe, încărcaţi de ură şi neputinţă.

Discipolilor care-l iubeau şi treceau proba slăbiciunii sau a trufiei le arăta chipul de învăţător iluminat care împărtăşeşte vechi secrete sapienţiale despre rostul soteriologic al artei, de salvare şi regenerare a cosmosului şi a sufletului omenesc în care acesta se oglindeşte.

Pe mulţi, aşa nevolnici cum erau, îi iubea, chiar şi atunci când îi afurisea, ba tocmai de aceea îi mustra cu atâta vehemenţă, pentru că îl ultragiau în iubirea lui pentru ei. Unul dintre aceşti discipoli, pe care-l numea fiu iubit, îşi îndeplinea cu zel misiunea de turnător aflat în serviciul celor mai înrăiţi dintre inamicii săi – chiar aceia care au gândit şi pus în act scenariul sinistru al aşa-zisei deconspirări CNSAS. Cum discipolul era însă şi un poet sensibil, măcinat de ambivalenţă afectivă, sfâşiat între iubirea (pe măsura inimii lui meschine) pentru Maestru şi angajamentul ferm de a-l vinde, i-a destăinuit acestuia, într-o stare etilică lăcrimoasă, misiunea sa de delator. Maestrul l-a iertat, e drept fără să ştie limpede care sunt înaltele personaje cărora le era vândut. L-a iertat crezând în puterea vindecătoare a căinţei sincere, în forţa spovedaniei de a opera metanoia, fără să-şi închipuie că mult iubitul fiu va continua să-şi joace rolul de iscoadă şi denunţător...

A fost înmormântat la Iaşi cu onoruri militare, dar, în mod inexplicabil (şi simbolic), desculţ, ca cel din urmă sărac, sau poate ca un sfânt care, înălţându-se la Domnul, nu mai are nevoie ca încălţările să-i apere picioarele de pulberea şi noroaiele lumii. A murit flămând, el care nu suporta să vadă în preajmă făptură de om sau de biet dobitoc flămânzind; el care suferea când întâlnea vreun sărman cu botinele scâlciate şi găurite, a plecat spre ceruri cu tălpile goale. Desculţ şi flămând s-a întors în lumina pură de unde a venit să ne împartă daruri supraabundente: iubirea şi poezia lui. Poate pentru că poetul cu nume de împărat a fost, nu un stăpân al lumii, ci un prinţ al spiritului.

Ne-a lăsat încremeniţi, consternaţi, uluiţi de virulenţa cu care se manifestă răul în lume, acum la sfârşit de Kali-Yuga.

vineri, 1 mai 2009

Dosarul medical al unei crime „aproape“ perfecte. Moartea Poetului: consecinţa unui şir de culpe medicale, prima şi cea mai grava apartine dr V Palade

Colegiului Medicilor Bacău
În atenţia Departamentul Jurisdicţie profesională şi litigii

Subsemnata Clara Lucia Aruştei /..../:

Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate efectuată la Clinica Palade din Bacău (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).

Intervenţie efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008.

Semnalăm faptul că:


– în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator (radiografie pulmonară, EKG, toate analizele de sânge de orientare a diagnosticului), în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

– nici familia şi nici pacientul nu au fost informaţi despre faptul efectuării unei anestezii generale. Considerăm că pacientul nu a semnat nici un act în acest sens. Pentru confirmare dorim confruntarea semnă­turilor existente. În susţinerea celor afirmate pot veni şi declaraţiile persoanelor cu care Cezar Ivănescu a purtat conversaţii telefonice în cursul zilei de luni 21.04.2008 şi cărora le-a transmis, încă o dată, că va fi supus unei intervenţii minore, cu metode moderne, nefiind măcar adusă în discuţie posibilitatea unei anestezii generale. Eu însămi am fost realmente şocată la auzul veştii că a fost supus unei anestezii generale.

– în cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALĂ, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU cu diagnosticul de: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Nici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Cezar Ivănescu nu a beneficiat de o investigaţie medicală serioasă şi de un tratament adecvat, diagnosticul de embolie pulmonară fiind pus fără ca pacientul să fie investigat în sensul susţinerii diagnostice prin metode specifice paraclinice.

– s-a luat decizia trimiterii pacientului la Bucureşti cu elicopterul Smurd fără existenţa suportului diagnostic necesar (lipsa unei electrocardiograme la predarea pacientului echipajului Smurd), şi nu la Iaşi cu Salvarea. Pacientului i-a fost făcută o electrocardiogramă cu doar câteva minute înainte de transportul acestuia de la SJU Bacău la aeroportul Bacău. Solicităm o copie după această electrocardiogramă. De asemenea, Cezar Ivănescu a fost intubat în elicopter şi nu la SJU Bacău, pierzându-se din nou timp vital.

Ţinem să atragem atenţia în mod special asupra faptului că poetul Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi şi Fişa anexată) a fost diagnosticat ca având această suferinţă, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat luni, ridicăm la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnos­ticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“)
În dimineaţa zilei de 24.04.2008, pacientul avea extremităţile reci şi cianozate, gura foarte uscată, limba de culoare normală, era în stare de conştienţă, vlăguit, extrem de deshidratat (după cum declara chiar medicul curant ATI, George Dahnovici în jurul orei 10:30), avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge şi se afla sub tratament cu heparina şi furosemid, fiindu-i administrate în acea zi, până la ora 15, trei doze de furosemid, (în condiţiile în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 8!), ultima cu puţin înainte de a fi transportat cu Salvarea la aeroport. Cezar Ivănescu acuza dureri mari în locul operat, o stare intensă de foame şi o senzaţie imperioasă de defecaţie, fiind evident stânjenit de răspunsul medicului care afirma că nu are de ce să simtă această necesitate. (Vedeţi şi fişele anexate, la ora 11:07, ora procesării probei de sânge recoltate, Cezar Ivănescu avea Glu: 32 mg/dL; ulterior dr. Carina Ribac a transmis tele­fonic, după deces, şi valorile ultimelor analize ale sângelui recoltat pacientului în jurul orei 14, la SJU Bacău, care indicau faptul că Cezar Ivănescu intrase în insuficienţă renală acută.).

Familia pacientului nu a primit nici un fel de informaţii despre starea reală a sănătăţii pacientului, cu toate că, prin intermediul prietenilor din ţară şi din străinătate, medicii Secţiei Terapie Intensivă a SJU Bacău au fost puşi în legătură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Grigore Tinică, prof. dr. Datcu).

Ignorând deontologia profesională medicii discutau lângă patul pacientului despre faptul că acesta face embolie multiplă şi afirmau că aşteptau „să vadă unde va ajunge cheagul de sânge, sperând că pacientul nu are vreo deformaţie congenitală a inimii“. Cezar Ivănescu mi-a specificat clar, insistent, repetând de două ori: „Am auzit totul. Tot ce s-a discutat.“ Chiar şi din aceste conversaţii se poate deduce că actul medical se baza pe supoziţii şi nu pe date furnizate de investigaţii medicale (ecografie cardiacă, explorare ecografică pulmonară, tomografie etc.).

Echipajul Smurd nu a primit copii după toate analizele medicale făcute – postoperatoriu - pacientului în SJU Bacău. Din analizele ajunse în Bucureşti reiese că probele de sânge recoltate pe 23.04 a.c. au ajuns la laborator la orele 14:40, respectiv 15:13. Întrucât rezultatele acestor analize aveau valori extrem de nefavorabile (D-Dimeri 1,11 ug/mL FEU etc.), devine de neacceptat faptul că medicii unei secţii de Terapie Intensivă nu au mai efectuat şi alte investigaţii, care să lămurească starea reală a pacien­tului, până în dimineaţa zilei de 24.04. ora 7:39.

În lipsa unor explicaţii medicale plauzibile considerăm că toate aceste aparente neglijenţe sunt menite să ascundă adevărul.

În Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, medicii au fost îngroziţi de starea extrem de gravă în care a ajuns şi de faptul că nu înţelegeau de ce un pacient prezentând simptomele unei afecţiuni cardiace a primit doar un tratament suportiv. Aici, la Secţia Urgenţe Majore scriitorului Cezar Ivănescu i-au fost efectuate numai în decursul a câtorva minute investigaţii care au inclus şi o ecografie a inimii.

În viziunea noastră lipsa de responsabilitate medicală în evaluarea reală şi documentată a pacien­tului, ignorarea unor elemente esenţiale legate de anamneză (fumător de peste treizeci de ani; pacientul nu figura în evidenţa nici unui medic de familie sau a unui medic cardiolog; scăderea bruscă în greutate cu 20 kg în perioada februarie–aprilie 2008; edeme ale membrelor inferioare bilateral; aplicarea procedurii standard în operaţia de hemoroizi efectuată de dr. Vasile Palade prin anestezie generală, fără a ţine seama de patologia multiplă a pacientului în vârsta de 66 de ani, şi fără a se autosesiza ca medic chirurg, în special, în privinţa diagnos­ticului de "cardiopatie ischemică cronică nedureroasă" – suferinţă al cărei diagnostic necesita o serie întreagă de analize şi monitorizare îndelungată, iar nu o singura zi (v. Şi cartea dr. Mircea Cinteză, Ce-i cu inima mea, doctore?, Humanitas, 2005); greşirea diagnosticului la Spitalul Judeţean din Bacău şi aplicarea ­­­trata­men­tului necorespunzător, precum şi decizia de a fi trimis cu elicopterul Smurd, ştiindu-se efectele negative ale înălţimii asupra unui pacient suspectat de embolie pulmonară nediagnosticată, au determinat, prin nerespec­tarea dreptului la viaţă al pacientului şi la un tratament corect şi eficient, un final tragic al cazului.

Din toate discuţiile purtate ulterior cu medici din Bucureşti şi din Iaşi despre cazul Cezar Ivănescu, a rezultat faptul că acesta nu ar fi trebuit sub nici o forma operat şi că, în nici un caz nu se justifica riscul major al expunerii pacientului la o anestezie generală şi mai mult, un asemenea pacient ar fi avut nevoie în mod obligatoriu de examene medicale complexe şi complete.

În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române, vă rugăm să luaţi în discuţie cazul scriitorului Cezar Ivănescu cu toată seriozitatea necesară unei asemenea situaţii dramatice, întrucât considerăm că este un lucru extrem de grav faptul că un pacient a murit, în anul 2008, ca urmare a unei intervenţii minore, programate şi plătite cu bani grei.

Cu cele mai nobile sentimente,
Bucureşti, 21 iulie, 2008
Clara Aruştei


Notă

La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei plângeri prin care se solicită explicaţii medicale în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu. Plângerea redată mai sus are numărul de înregistrare 329/21.07.2008.

În continuare voi prezenta dosarul medical complet al pacientului Cezar Ivănescu, aşa cum a ajuns la Spitalul Judeţean Floreasca (conform mărturiei mele şi a celor prezenţi pe 24 aprilie 2008 şi pe 25 aprilie 2008 la Spitalul Floreasca Bucureşti, rezultatele analizelor medicale efectuate preoperator scriitorului au ajuns după decesul acestuia!, încă din primul moment al zilei de 25 aprilie 2008, medicii Morgii Spitalului Floreasca au declarat că aceasta moarte este în mod evident una de natură penală şi că pe corpul decedatului sunt semne ciudate.

Redau doar un fragment din ceea ce relata de curând una dintre persoanele prezente în acele momente, alături de mine, la Spitalul de Urgenţe Floreasca din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 25 aprilie 2008:

„Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa. Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: «Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!»

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de «erori» medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…
).“

De la Clinica Palade, clinică în care Cezar Ivănescu a fost internat timp de trei zile şi supus în circumstanţe total necunoscute familiei la o „aşa-zisă intervenţie minoră de hemoroizi“, nu există decât cele câteva rânduri semnate de un singur medic prezentate la sfârşitul dosarului medical (v. prima imagine, de sus), cel implicat, V. Palade. Nu există chitanţă cu suma încasată, informaţii despre investigaţiile medicale efectuate, tratament, anestezie, durata intervenţiei, protocolul operator complet din care să rezulte tehnica chirurgicală, reacţia pacientului, echipa medicală, numele/competenţa medicului anestezist (dpdv legal chirurgul răspunde pentru echipa pe care şi-o alege), substanţele folosite, pregătirea preoperatorie, ţinând cont că era vorba de o intervenţie programată, măsurile luate pentru preîntâmpinarea apariţiei unei posibile embolii, nimic, absolut nimic.


Domnule Ministru al Sănătăţii, aveţi cunoştinţă de faptul că în România, mai exact în Bacău, „mascaţii“ se ocupă şi cu transportarea şi asigurarea securităţii documentelor medicale?!
Dacă nu, vă anunţ eu, acum!


Un alt element şocant este faptul ca membrii Colegiului Medicilor din Bacău se comportă, în ciuda aparentei lor amabilităţi, ca un „stat în stat“ sau ca pe „tarlaua proprie“, refuzând chiar şi un drept legal-elementar al familiei, acela de a deţine, în copie xerox, concluziile raportului necropsiei.

Stimaţi domni, de cine anume feriţi acele teribile secrete? De medicii implicaţi în deces, adică de cei care, practic, au produs culpa medicală generatoare de moarte? Nu, pentru că ei sunt primii şi de fapt singurii, în opinia dvs., care au drept, necondiţionat de nimic, la toate actele medicale. De familie? După cum acţionaţi se pare că DA. Atunci, de fapt, pe cine anchetaţi dvs., pe NOI sau pe CEI IMPLICAŢI în acordarea defectuoasă a unor servicii medicale? Care este rolul dvs., ca instituţie, dpdv al legii şi care este cel asumat şi pus în practică în mod real? Sunteţi o extensie menită doar să acopere ilegalităţile unor medici iresponsabili, călcând peste cadavrele pacienţilor desfiguraţi ca pe nişte vietăţi dizgraţioase şi de prisos, ignorând orice urmă de pornire vag-deontologică?

La Colegiul Medicilor din Bacău, mi s-a răspuns, în cor, culmea!, că acest raport a venit însoţit de „mascaţi“, în condiţii de maximă securitate, sigilitat şi parasigilat, şi că, pur şi simplu, acele concluzii nu îmi pot fi date pentru că domniile-lor, probabil, ca nişte autentici slujitori ai Adevărului au jurat cu mâna pe Inimă şi pe Biblie că nu vor înmâna nimănui acele informaţii (sper că nu pe inima celor omorâţi de multiplele nereguli din spitalele patriei noastre!).

În zadar am promis şi am garantat, la rândul meu, cu tăcerea mea aproape mormântală! Am fost îndrumată spre Procuratură sau oriunde în altă parte voi vedea cu ochii, dar nu la ei. În final, nu am primit absolut nimic, cu excepţia garanţiei cordiale, verbale şi nefondate decât pe moartea „cu zile“ a lui Cezar Ivănescu şi ca urmare a acelei nenorocite de intervenţii chirurgicale efectuate în clinica Palade de nimeni altul decât de „ilustrul“ dr. V. Palade, că trebuie să cred cu tărie faptul că „intervenţia a fost o reuşită“!

Dacă moartea cumplită a unui mare român, om şi poet de geniu, ca urmare a unei intervenţii „ultramoderne“ şi „banale“ este o reuşită a medicinii româneşti, atunci, da, şocant şi necreştineşte, domniile-lor pot afirma cât doresc că a fost o reuşită!

Altfel, constat, din nou, cu groază întipărită, pe veci, în suflet şi în creier, că trăim cu adevărat vremuri apocaliptice, vremuri în care doar lipsa de măsură dă măsura, şi imoralitatea, bătaia de joc şi blasfemia fac LEGEA în această ŢARĂ devenită una a durerii plânse în pumnii strânşi de revoltă şi neputinţă!

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008