vineri, 27 martie 2009

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu?


“Toţi în ţara asta ne trădează!”

Invitat recent la Suceava, la lansarea volumelor de versuri ale Mariei-Elena Cuşnir, poetul Cezar Ivănescu a avut un discurs incisiv la adresa actualei puteri.

După protestul prin greva foamei de la sediul Uniunii Scriitorilor, de la începutul lunii februarie, protest la care a recurs ca urmare a acuzaţiilor publice pe care i le-a adus poetul Mircea Dinescu, membru al CNSAS, că ar fi fost un colaborator al securităţii, Cezar Ivănescu a creionat la Suceava un tablou sumbru al situaţiei actuale a românilor.

„Nu e posibil să se întâmple ce se întâmplă în România în 2008; mai jalnic decât pe vremea lui Ceauşescu. Mult mai jalnic”, a spus el accentuând acuzator:
“Guvern trădător, preşedinte trădător, toţi în ţara asta ne trădează… Sug tot ce pot mai bun”.

“Toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic!”

“Jalea - remarca Cezar Ivănescu - este că în loc să se ocupe românii de ceea ce este esenţial la ora actuală - ungurii vor teritorii, nu? - toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic decât să se care în Spania şi-n Italia. O să rămânem cu bozgorii, cu mongolii, cu pakistanezii, să vedeţi atunci fericire pe ţara asta”.
Deşi a încetat greva foamei după o discuţie cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (cu care s-a confruntat în campania din anul 2005 pentru ocuparea funcţiei de conducere din fruntea breslei scriitoriceşti, campanie în care Cezar Ivănescu a uzat de un limbaj extrem de virulent) nu a ezitat ca, vorbind despre condiţia scriitorului român, să califice Uniunea Scriitorilor ca fiind o organizaţie care a încăput pe mâna unor indivizi cu interese obscure.

“E mai jalnic decât în ’89, ascultaţi ce vă spun. Mai jalnic trăieşte acest popor, mai jalnică e condiţia scriitorului român… A-ncăput şi Uniunea pe mâna unei mafii pe care-o cunoaştem cu toţii… Şi-acuma, mă rog, vor face oleacă pe ei băieţii, că vor fi toţi prin procese şi prin tribunale, dar nu se ştie, că ei cad totdeauna ca pisicile, în picioare, au potenţialul ăsta minunat. Să sperăm că scriitorul român va supravieţui şi cu Uniune, şi fără Uniune, că n-a existat din totdeauna Uniunea Scriitorilor, au existat scriitori români şi fără Uniune”.

“Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite!”


Cezar Ivănescu a subliniat că “trebuie să sprijinim toate talentele româneşti indiferent din ce colţ al României sunt şi unde trăiesc” pentru a avea “o continuitate solidă în literatura română”, spunând că speră totuşi că “salvarea va veni de la elite” şi aducând ca argument generaţia scriitorilor “cu conştiinţă naţională”, care a înfăptuit România Mare:

“Unirea şi România Mare au făcut-o scriitorii; Sadoveanu şi cu toţi ceilalţi din Societatea Scriitorilor Români, când România Mare nu era încă realizată geografic, făceau şezători literare în toate colţurile României, şi-n Bucovina, şi-n Basarabia, şi-n Ardeal, peste tot, citeau în frumoasa limbă românească românilor de acolo şi ei au realizat practic idealul Marii Uniri.

Scriitorii erau cu adevărat scriitori, aveau conştiinţă naţională, nu şi-o pierduseră ca acum şi nu se vindeau pe trei lulele ungurilor şi evreilor şi francezilor şi ruşilor şi oricui, şi-au făcut România Mare în spirit şi-n literatură şi-apoi au venit şi trupele româneşti şi, pe unde-au şezut, s-au unit de voie… Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite! Marile personalităţi au salvat totdeauna acest popor, această limbă, această istorie. Dacă ne va da Dumnezeu mari personalităţi creatoare, cu îndărătnicie, cu conştiinţa într-un destin, vom supravieţui, nu vom vorbi malgaşa, sau nu ştiu ce altă limbă!”.


Tiberiu COSOVAN, “Toţi în ţara asta ne trădează!”, Monitorul de Suceava, 2008
Notă

Nicolae Manolescu, din poziţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, nici nu a răspuns scrisorilor deschise pe care i le-a adresat Cezar Ivănescu, şi nici nu l-a susţinut în demersurile sale juridice (conform statutului USR dar şi ca o consecinţă directă a propriilor declaraţii date în mod public şi, sper, conştient). Pentru a tuşa laşitatea cumplită şi negura în care pluteşte sufletul acestui „preşedinte“ reproduc a doua scrisoare deschisă pe care Cezar Ivănescu i-a adresat-o:

4.02.2008

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Orice persoană morală aflată într-o atare situaţie şi-ar fi prezentat imediat demisia. În România apocaliptică a zilelor noastre însă reacţia celor implicaţi în această cabală ucigaşă a fost pe măsura lipsei lor de suflet şi de onoare. Nimeni nu dat niciun răspuns, nici măcar o minimă explicaţie! Nici membrii Colegiului CNSAS, nici „preşedintele“ Nicolae Manolescu... mai mult, Cezar Ivănescu mort nu a fost primit în Muzeul Literaturii Române. Atunci am aflat, cu oroare, că pentru unii indivizi complet demonizaţi „Muzeul nu este capelă!“, că pentru alţii „Lumea întreagă este mult prea strâmtă!“..., acum le amintesc şi unora şi altora cuvintele celui Ucis: „nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“. Al lor fie păcatul până la sfârşitul Lumilor. (C.A.)

Cezar Ivănescu a murit ucis


Florentina Toniţă, interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Cezar Ivănescu

Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?

Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.

Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.

Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.

Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?

Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

(Interviu realizat de Florentina Tonita, preluare
http://www.stiribotosani.ro/)

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008