joi, 29 octombrie 2009

Câteva precizări necesare despre două cazuri total diferite: CEZAR IVĂNESCU şi LUCIAN VASILIU


Câteva precizări


Am primit de la un anume domn, Lucian Vasiliu, scriitor de profesie, mesajul următor:

Tuturor prietenilor, celor care mai cred in mine!

Va rog sa nu acceptati discreditarile, intoxicarile, diversiunile recente privind relatia mea cu Securitatea! (Vezi "Evenimentul Zilei", de vineri, 23 oct. si "Ziarul de Iasi" de marti, 27 oct.) Totul este cusut cu ata alba, pe fond de alegeri (inclusiv la nivelul Uniunii Scriitorilor).
Am fost si am ramas eu insumi, vertical cat pot, ca si poetul Cezar Ivanescu, unul dintre magistrii mei! Se doreste sa am "soarta" lui!

Cu multumiri pentru intelegere,
Lucian Vasiliu



În privinţa colaborării sau necolaborării domniei-sale cu Securitatea nu mă pot pronunţa altfel decât emiţând o părere subiectivă. Nu am nici datele, nici căderea de a judeca, în absenţa informaţiilor, viaţa şi deciziile unui om. Pot afirma însă răspicat că mesajul (colectiv) primit mă nedumereşte teribil. Nu înţeleg deloc apelul pe care domnia-sa îl face la numele şi memoria lui Cezar Ivănescu şi mai ales încercarea de a apropia şi crea false legături între cele două cazuri, al domniei-sale şi al scriitorului Cezar Ivănescu. Orice încercare de apropiere a celor două cazuri, total diferite, nu este altceva decât o diversiune realizată abil şi lacrimogen printr-o denaturare gravă a realităţii.

Poetul Cezar Ivănescu a fost asasinat, cel puţin la nivel mediatic, în absenţa oricăror probe. Întregul scandal mediatic declanşat pe 29 ianuarie 2008 a fost instrumentat şi bazat doar pe calomniile emise de sursa vehement-autodenunţată Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, fost membru al P.C.R., absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, deţinător ca şi domnul Lucian Vasiliu al premiului C.C. al U.T.C. Toate informaţiile adunate până acum cât şi lentoarea cu care Procuratura întreprinde orice demers pentru soluţionarea acestui caz îmi reconfirmă faptul că moartea scriitorului este una suspectă şi că nu poate fi consecinţa unei serii negre.

Cezar Ivănescu a murit cu zile, în condiţii neelucidate încă, fără să aibă acces la propriul dosar aflat în arhiva CNSAS şi fără să fi văzut vreodată măcar o filă din acesta, dar şi fără ca preşedintele României sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu (indicat expresis verbis drept autor moral al acestui atac) să îi fi răspuns la scrisorile deschise adresate.

Cezar Ivănescu a fost şi este un spirit deplin moral, de o verticalitate totală, nicidecum una circumstanţială sau în funcţie de posibilităţi cum eronat s-ar putea deduce din textul domnului Lucian Vasiliu. Cred că Soarta noastră este cea pe care ne-o alege Dumnezeu, nu cu părtinire ci dintr-o deplină cunoaştere. El ştiind totul. Ce suntem dar şi ce putem deveni.

Domnul Lucian Vasiliu a avut şansa, pe 29 ianuarie 2008, şi mult după această dată, de a se manifesta şi public ca un adevarat discipol al Poetului, ca un Om şi ca un autentic creştin. Misiunea nu era nici simplă nici uşor de îndeplinit. Câştigul ar fi fost imens şi eminamente moral. Din nefericire pentru domnia-sa a eşuat lamentabil. Pe 29 ianuarie 2008, când s-a alăturat corului format din denigratorii poetului Cezar Ivănescu, declarând, nu greva foamei sau respectarea minimelor drepturi conform statutului USR, ci faptul că „nu este deloc uimit de decizia CNSAS, (ceea ce nu înseamnă însă că Cezar Ivănescu nu este un mare poet).“ [v. nota] Nu judec, doar constat. Cu tristeţe şi compasiune. Nu acuz, doar enunţ o evidenţă. Cu disperare şi dezgust.

În rest, detaliile cusăturii, fie că este făcută cu aţă albă sau gri, „invizibilă“ sau chiar neagră, fină sau grosolană, pur şi simplu nu mai contează de vreme ce maistru-croitor este chiar domnul Lucian Vasiliu, din care ne permitem să şi cităm, pentru justă exemplificare: „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios).“ (Convorbiri literare, ianuarie 2004).

Cunoaştem cu toţii că mediul public este împânzit cu foşti colaboratori ai Securităţii şi cu actuali colaboratori ai "Serviciilor" Române (şi nu numai). În acest context este injust, imoral, revoltător ca dintre miile, zecile şi sutele de mii de asemenea indivizi să fie nominalizaţi, vag sau direct, legal sau ilegal, pe criterii cvasiobscure, de eliminare din viaţa publică a persoanelor nedorite sau din alte diferite considerente, doar câţiva dintre aceşti susţinători, de voie-de nevoie, ai vechiului regim.

Indiscutabil CNSAS-ul pare a fi un instrument de tortură, inchizitorial, care funcţionează discreţionar şi în cele mai multe dintre cazuri la comandă. Dar, dacă CNSAS-ul are această putere astăzi (în prezent) o are şi pentru că ieri (în trecutul relativ recent) (de la infiinţarea sa, dar şi pe 29 ianuarie, pe 4 februarie sau pe 24 aprilie 2008 de exemplu, dacă este să exemplific cu câteva date fatidice în derularea asasinării lui Cezar Ivănescu) societatea civilă şi instituţiile abilitate ale Statului Român au tăcut, făcându-se astfel părtaşe la încercările repetate de disoluţie a structurilor valorice autentic româneşti şi mai ales la o nocivă amalgamare a Binelui şi a Răului.

Parlamentul, ONG-urile, persoanele publice care reprezintă, de obicei, extrem de vocal societatea civilă ş.a. au acceptat cu o stranie nonşalanţă încălcarea pe faţă a legii de funcţionare a CNSAS. În componenţa Colegiului CNSAS nu aveau dreptul, conform legii, să fie numiţi foşti membri ai Partidului Comunist Român. Nu am cunoştinţă, cu excepţia asociaţiei CivicMedia – prin excelentul ziarist Victor Roncea, de existenţa vreunei persoane juridice sau fizice care să fi protestat constant faţă de încălcarea flagrantă a acestei legi.

Tăcerea plină de laşitate de ieri are drept consecinţă starea confuză de astăzi.

Diversiunea, crima, pervertirea adevărului, ca şi toate celelalte întrupări ale răului, pot lua forme extrem de variate şi pot fi exemplar disimulate. Toate aceste manifestări teribile pot fi susţinute de puteri oculte sau de servicii secrete mai mult sau mai puţin aflate la vedere. Adevărul însă este unul singur şi nu este negociabil.

A lupta pentru Adevăr este similar cu a lupta alături de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Cezar Ivănescu, spre deosebire de domnul Lucian Vasiliu şi de alţi discipoli care l-au trădat, nu şi-a pierdut Viaţa ci a câştigat-o. Prin demnitate şi moralitate. Prin modestie şi credinţă. Prin Moartea şi prin Opera sa.

Ca fiinţă umană şi ca persoană aflată în preajma unor oameni care au avut de suferit imens de pe urma regimului comunist, dar care şi-au purtat cu smerenie crucea, sunt alături de domnul Lucian Vasiliu, dar sunt alături nu pentru a-i trece cu vederea păcatele sau lipsa de verticalitate, ci pentru a-l îndemna să şi le asume. Toţi pot invoca numele Domnului. De aceea Răul trebuie cunoscut şi recunoscut, asumat şi răscumpărat prin credinţă, înţelegere şi iertare.

[1]
2008:
Lucian Vasiliu spune ca nu este deloc uimit de decizia CNSAS. «Nu sunt uimit, este o ştire ca oricare alta. Ceea ce sugerez insa publicului, este sa se apropie mai mult de opera lui Cezar Ivănescu, care este una excepţională, acesta fiind un poet deosebit, care a obţinut foarte multe premii»“. (R.E., Jurnalul de est, miercuri, 30 ianuarie 2008)


2009: „«Sunt total dezamăgit de modul în care a lucrat CNSAS-ul. Mă enerveză felul în care şi-a făcut datoria această instiuţie», a explicat el făcând chiar o paralelă cu cazul Cezar Ivănescu, despre care s-a spus că ar fi fost declarat colaborator al Securităţii, fapt neconfirmat ulterior de CNSAS. Unora dintre colegii scriitorului nu le vine să creadă că Lucian Vasiliu ar fi semnat angajamente cu Securitatea. «Îmi doresc şi sper să nu fie adevărat. Nu este exclus să fie şi în cazul lui o asemanăre cu informaţia care a circulat la adresa la Cezar Ivănescu, care s-a demonstrat că era falsă», a spus Cassian Maria Spiridon, liderul Uniunii Scriitorilor Români, filiala Iaşi. (Claudia Craiu, Vasile Arhire, Lucian Vasiliu si Vasile Etcu au semnat angajamente la Securitate, Ziarul de Iaşi, 27 octombrie 2009)

Lucian Vasiliu, sursa pagina web a CNSAS, adeverinţă din 22.09.2009
http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2009/8531%20Vasiliu%20Lucian.pdf

sâmbătă, 24 octombrie 2009

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“ (II)


INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio, partea a doua]

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

(II) (va urma)

duminică, 18 octombrie 2009

INEDIT – CEZAR IVĂNESCU. INTERVIU AUDIO, 2005 şi Programul propus pentru reformarea UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA.

Cele două documente la care Cezar Ivănescu face referire în înterviu.

A. CEZAR IVĂNESCU,
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005


Stimaţi colegi

Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.

După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.

În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.

În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.

Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.

Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.

În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.

Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.

1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.

2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.

3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.

4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.

5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.

6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.

7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.

8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.

9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.

10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.

Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...

Cezar Ivănescu


B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor


La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:

1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.

2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.

3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.

4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.

5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.

6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.

7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.

8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.

9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...

marți, 6 octombrie 2009

A. KOMIVES: C. IVANESCU, un Don Quijote contemporan într-o societate românească care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare


Cuvinte, gânduri, emoţii,
proiecte

In memoriam: Cezar Ivănescu,
Aiud, 2009

Andor Kömives: „M-am implicat în acest proiect pe măsură ce am înţeles că poetul şi omul Cezar Ivănescu a fost un Don Quijote, contemporan, tragic, într-o societate românească, care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare. El face parte din acea categorie a oamenilor de cultură însinguraţi, cei ce se pedepsesc singuri, pentru a trăi în lumină şi adevăr, fără iluzii. Şi-a asumat această condiţie înainte şi după 1989, pentru că nu a putut altfel.

Am optat pentru a-i face un portret, deşi nu l-am cunoscut personal, un chip tragic văzut direct, frontal. El mărturisea într-un interviu că sportul l-a învaţat să fie luptător, şi să-şi privească adversarul cu curaj direct în faţă. Avea o faţă foarte expresivă, asemenea poeziei sale cântate cu o voce aspră, sau a scrisului său incizat.

Expoziţia de la Aiud este emoţionantă, prin efortul şi truda voastră de recuperare a memoriei unui mare poet contemporan în conştiinţa noastră, un adevărat reper printre atâtea gunoaie morale. Marea problemă a noastră nu este inteligenţa sau talentul, ci caracterul – după cum ne-a “scanat” regele Carol I. “ (fragment)

luni, 5 octombrie 2009

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“


INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio,
partea întâi]

Constatări


Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.

După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:

Singura persoana pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.

O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.

Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.

Ce mai putem constata?

Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.

Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.

Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.

Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Şt. Aug. Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.

Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.

Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.

Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.

Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.

Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.

Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?

Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.

Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii [...], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.


Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.

Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.

Ce mai putem constata?

O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.

Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.

Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.

„este a treia tentativă de crimă!“

Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.

Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.


(va urma)


Notele mele, C.A.

1. Vă prezint, spre exemplificare, replica domnului Turianu, membru încă în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat: „Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. «Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate»“, [http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , art. cit.]

2. Domnul Nicolae Manolescu a predat studenţilor străini. Pentru conformitate citez din Ion Bogdan Lefter, Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html, „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii.“ şi Gheorghe Crăciun, Eram nişte copii răi, interviu inedit realizat la 13 octombrie 2006, publicat în Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007: „Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

3. Cezar Ivănescu nu a primit niciun răspuns, oficial sau neoficial, din partea vreunei instituţii sau persoane publice (CNSAS, preşedintele României Traian Băsescu sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Nicolae Manolescu, cărora Cezar Ivănescu li s-a adresat făcând apel la calitatea lor oficială şi depunând scrisori deschise, cu număr de înregistrare ş.a.m.d.). Singura reacţie obţinută cu preţul propriei sale vieţi – şi nu ca o formă firească de respectare a Statului Uniunii Scriitorilor, a Cartei Drepturilor Omului sau măcar a Legilor juridice şi morale – a fost Comunicatul emis de conducerea Uniunii Scriitorilor, în numele U.S.R., pe 5 februarie 2008. Comunicat nedatat şi formulat ambiguu.


4. Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, Baricada, 27.III.1990 [ http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/c-ivanescu-nu-mi-am-cistigat-piinea-in.html]:

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.
Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.
Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...
Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins...

De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimaral Societăţii Scriitorilor Români


5. Statutul Uniunii Scriitorilor din România, extras

Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).


Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, sfidând atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“.

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008