joi, 18 martie 2010

Magda URSACHE, Seismogramă la doi ani de la moartea lui Cezar Ivănescu


Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?

Imediat după schimbarea de val din '89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignorată, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.

Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.

Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.

Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist , dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii şi să şi editezi. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sita selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel, editurile. Dar de ce astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!

Până la un punct, e de înţeles refuzul poeziei politice, câtă vreme ne-au agresat atâţia mercenari cu versuri pro patriepartid. Ce-i de neacceptat e, însă, dispreţul versificat pentru ţara „plină de sifilis şi bună de scuipat”, cu eroi şi morminte cu tot: „Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie”, ca să decupez dintr-un declarat lider de grup. Replica lui Cezar Ivănescu la astfel de insanităţi n-a întârziat. Mie, discutând despre Mihai Gălăţanu, mi-a spus că detestă „golănismele” în poezie. „Scârbenie mare, am oftat eu, dacă Memorialul durerii e parafrazat Memorialul plăcerii. Halal curaj erotic”.

Într-un interviu luat de Florin Dochia în toamna lui 2004, la Câmpina, la galele APLER, Cezar Ivănescu a fost şi mai radical: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor”. Intră în noţiunea de domcezarism atitudinea asta.

Aici ar trebui amintit eseul semnat de Alexandru Muşina, Educaţiunea poetului sau armăsarul şi jocheul, dintr-o „Vatră” a anului 1982. Muşina compara talentul cu un armăsar. Bine strunit de un jocheu pe numele lui Cultura, iese câştigător al tuturor curselor; dimpotrivă, nestrunit de acest jocheu (mulţi sunt enervaţi chiar de livresc, de aluziile culturale în poezie), o ia razna spre prăpăstii.

Una dintre cele mai tentante s-a dovedit prăpastia biologicului. Critici de direcţie nouă au afirmat ritos că literatura română trebuie, în fine, să (re)descopere corporalitatea, orgasmecanismelele. De înţeles şi asta, câtă vreme cenzura tăia înverşunat tot ce ţinea de sex. Autori de 3 legături la 2 lei s-au şi repezit la fructele oprite, să le înhaţe şi să le mestece în exces. Conjuncturalii au constatat că a te ne-ruşina în public a devenit calitate. Iar sexul explicit în poezie şi-n proză, inflamând organele genitale, a intrat în atenţia juriilor. Numai că poezia la comanda criticii s-a perimat totdeauna. Iar distihul lui Iulian Fruntaşu: „Curul tău se mişcă/ de la o margine la alta a patului” aduce cu altul, din proletcultură: „Ce-i asta, frate?/ E scândură de bună calitate”, ştiut fiind că elementele extraliterare duc la rezultate extraliterare.

„Îmi amintesc (povestea Cezar Ivănescu, în Pentru Maria Preda, Timpul '96) cum încercam să-l conving pe Mihai Gafiţa că spre exemplu cuvîntul «anus (c...) sângerând» într-un poem al meu de vreo zece pagini nu e pus acolo gratuit ca într-o poezie a lui Marin Sorescu, numai spre a stârni vulgar hazul, cu atât mai mult cu cât «vulgaritatea», se ştie, nu stă în cuvânt, ci în atitudinea vorbitorului faţă de acel cuvânt: îi apare cuiva limbajul Vechiului Testament ca vulgar numai pentru că e natural?” (p. 96).
Gratuit e cuvântul exact. Vocabula anus în titlul unei plachete e împotriva naturii poeziei, ca să zic aşa: anus contra naturii. După cum setea de cuvinte verzi ca fofoloancă, pizdulice, floci etc., nu-ţi sporeşte expresivitatea.
Deşi Ilie Constantin l-a poreclit Cezar Ivăsexu (vezi Timpul asasinilor), poetul nu s-a vrut precursor al „sexuanţilor” exhibiţionişti. „Întreabă-te dacă trăiesc cum scriu, mi-a spus. Violând curcani sau iubindu-se cu trimamelare”, a făcut el aluzie la sexualismul exasperat şi exasperant al lui Emil Brumaru . Mai dur, într-un interviu luat de Petru Ursache: „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării...”.
Sigur că au fost destui critici echilibrat-severi care au arătat că senzualitatea e senzualitate şi vulgaritatea e vulgaritate; că libertatea nu înseamnă libertinaj, nici de-sensibilizarea modernă nu ţine de sexualizare. Au fost numiţi răsuflaţi de comentatorii cu afinităţi erectile, cum spune Titi, personajul lui Mihai Rogobete.
„Nu e nevoie de şarpe ca oamenii să decadă”, scria DRP într-un număr recent din „Luceafărul de dimineaţă”. Cu vânt şi avânt în pînzele lenjeriei intime, tinerii poeţi s-au declarat altfel construiţi, cu altfel de comportament sexual, contând pe multiple simţuri, nu doar cinci. Lectorul modern – s-a spus – trebuie să guste obscenităţile. N-a făcut-o! Cititorul avizat nu se vrea voyeur, nu-şi doreşte literatura ca sex asistat; preferă cartea de buzunar, nu de mână, eventual stângă. Geaba „ingineria editorială” Polirom a tipărit sumedenie de cărţi cu pu... şi pi... de rigoare, negru pe alb. Kakodopurile au cam rămas nevândute. Şi dacă hârtia abia rezistă la versuri de Iulian Fruntaşu („mădularul meu venea gâfâind, hohotind”) ori de Dudu Crudu (pe care nici nu-l pot cita), de ce-ar fi fost mai rezistent cititorul? Poezia a intrat într-un con de umbră, s-a exclus singură trăgîndu-se în ţiplă, să nu ajungă la puberi. În paranteză fie spus, numai minorii sunt afectaţi de limbajul degradat? Numai cei sub 18 ani, atât? Cultura E-O, sintagma lui Martin Wesler, căderea în trivial ne afectează pe toţi.

Încercând să demonstreze că poezia e musai gen impur, scato-scriitorii noştri şi-au rupt legătura cu publicul larg. Şi trebuie precizat că cititorul vieţaş în socialism era mult mai greu de mulţumit ori de păcălit. S-a intrat nu în criză de poezie, pentru că sunt destui poeţi de mare clasă (poeţii de inimă ai lui Cezar Ivănescu: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Aura Cristi, Gabriela Creţan...), ci într-o criză de public de poezie. Scriitorii de poezie nu sunt în criză de creaţie, ci de reacţie. A criticii şi a cititorilor.

Şi pentru că ea, iubitapoezia, este, după menestrelul său, mai importantă decât poeţii, Cezar Ivănescu s-a gândit s-o apere de psihopaţii puşi pe defulări şi refulări. Răsbunat, a zis poetul Rodului, înseamnă a-l face din nou bun: pe Labiş (înţelegând că Tomozei a fost complice în asasinarea poetului din Mălini, Cezar Ivănescu a demisionat de la „Argeş”, preferând şomajul), supus unei noi „înfierări” cu vechi mijloace proletculte pe Daniel Turcea, marginalizat prin abuzuri de valorizare, pe Petru Aruştei... Nu are dreptate? Vocile cu adevărat importante nu se aud din cauza unui bruiaj continuu; iar critificţionarii ne asurzesc derutând, dezorientând...
„Asta e (a răbufnit Cezar în interviul citat mai sus) cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură...”

Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost: „Din Daniel Turcea sau Petru Aruştei rezistă tot ceea ce au scris”, nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „piatra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator care n-are un stil pentru că le are pe toate, de la Bolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă. Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales de pe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creat duşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui.
De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia contra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar premiat la Ipoteşti, nu-l agrea. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu? E foarte greu”.
Optzecişti nu i-au plăcut. Găsea că „prostmodernismul” negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan; că ludicul verbal îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Or, ştacheta ridicată de Dom Cezar era foarte înaltă: „scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu”.

Spus cu superba-i putere de a fascina: „Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică”. Şi încă, de la Maître cetire: „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale”.
Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):
„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.
Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt.

Odată cu venirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi (convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşul comunică subteran cu India”) şi cu întoarcerea lui Mihai Ursachi acasă Târgul, dulcele, intrase în „linia regală a poeziei”. Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi marea poezie românească – începuse a se contura. Etapa benefică a Editurii Junimea se leagă de numele poetului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interimarii o aduseseră în pragul falimentului.
Da, prin Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epicentrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, se hazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzia lui să funcţioneze?
Prin moartea lui Romanescu, apoi a lui Ursachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă moldavă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.
Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cu tărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare în Albion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa... S-a vrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cu Alecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu Ştefan Petică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, Ioan Alexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânul Dimov, cu Angela Marinescu şi cu Gabriela Creţan. S-a vrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpea bătrânului copil Homer. Poezia şi-a dorit-o cântată în public şi ascultată de public. A urmat numai calea sa (rar lucru!), convins că modele trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent” (Roland Barthes).

Şi-i dau dreptate lui Petru U., care-şi încheia monografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (editura Timpul, Iaşi, 2004):
Cezar este alt nume pentru poezie”.
Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut previziunea sfârşitului tragic: moarte forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni în momentul de faţă că Dosariada a avut strategia ei malefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distrugă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a mai apărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pe alta) şi de obraze.
I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o singur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după Ion Murgeanu. În Sutra a XI-a a avut previziunea propriei morţi:

„! neam bun şi blând,
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui Dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!”

A fost împins în greve ale foamei, ca-n '86, când i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul Cezar Ivănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară, după acel Decembrie, de la „Luceafărul”. Minerii, chemaţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în Piaţa Universităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul; nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strâns nu i-au fost alături la greu. Cezar li s-a părut prea mânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic, prea bizar. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.
Războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”.
O fi apucat să murmure, pe patul de spital, marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poimâinele îi aparţine.

Magdalena ALBU: DICTATURA NONVALORII…



„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit.“

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA


Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Magdalena ALBU
martie 2010

_________

Text preluat de pe http://www.romanianvip.com/

Mulţumiri domnului George Roca pentru efortul domniei-sale de a promova cultura română şi marile ei personalităţi, morale şi intelectuale, pe tot cuprinsul lumii.

duminică, 14 martie 2010

Angela Furtună, In Memoriam Cezar Ivănescu

Cu câteva săptămâni înainte de a se stinge în mod atât de neaşteptat şi de tragic, dar şi de suspect, Cezar Ivănescu a fost oaspetele nostru la Suceava, în cadrul manifestărilor Primăvara Poeţilor din cadrul festivalului francofon internaţional Le Printemps des Poetes 2008. Alături de academicianul Mihai Cimpoi de la Chişinău şi de universitara Sabina Fânaru, Cezar Ivănescu a oficiat împreună cu mine lansarea unor volume de poezie scrise de Maria Elena Cuşnir.
Dar Cezar Ivănescu prezent atunci alături de noi nu mai era Cezar Ivănescu pe care îl văzusem cu câteva luni în urmă şi înainte de a fi martirizat.
Era trist, îmbătrânit prematur, stins sufleteşte, deşi niciodată capitulând, marcat totuşi de greva foamei şi de vizibila nedreptate ce i se făcuse în mod public cu doar două luni în urmă şi niciodată îndreptată. Am simţit că lângă noi se petrecea o tragedie de o violenţă sufletească şi morală indescriptibilă, emblematică pentru spaţiul românesc, inclusiv cel cultural şi scriitoricesc, unde omerta, asasinatul moral, lichidările prin linşaj mediatic, denigrare, marginalizare şi excluziune nu sunt rare şi nici accidentale. Şcoala neostalinistă de lichidare a demnităţii morale e mai viguroasă ca niciodată, în România de astăzi. Acesta este un simptom de remanenţă şi persistenţă a mecanismelor atitudinale totalitare, ce se perpetuează şi în stadiile incipiente ale democraţiei. Cezar Ivănescu a devenit victima culturii tiranofile a intelectualilor de stânga excesivi, indiferent de machiajul lor politic de circumstanţă, şi despre care vorbeşte şi Monica Lovinescu în capitolul A fi sau a nu fi…intelectual, publicat şi în volumul Diagonale, p.29, Ed. Humanitas, Seria Procesul Comunismului, 2002.

Seara, la despărţire, pe când se îndrepta către maşina ce avea să-l ducă la Iaşi, Cezar Ivănescu ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: Fiţi fără grijă, nu mă vor învinge!
Era 8 martie 2008.
Şi nu l-au învins.

miercuri, 3 martie 2010

Daniela Firănescu: Mumiile sonore. Lucian BLAGA şi Cezar IVĂNESCU în limba arabă.

„E încă un poet şi mai mare decît Blaga!...“
Gamal el-Ghitani



Există mari creatori a căror operă, dacă ar putea grăi în grai uman, nu s-ar plînge de faptul că ea va rămîne posterităţii pe cînd autorul ei o petrece şi se duce.
Pe Cezar Ivănescu, însă, fiecare vers pe care l-a scris îl cuprinde ca o matrice, ar vrea să-l aibă de-a pururi înăuntrul său, într-atît îl iubeşte. Asta înţelege oricine îl cunoaşte pe Poet, dar... atenţie: îndeajuns de bine.
Aflîndu-mă în preajma dînsului (mai apropiată, mai îndepărtată, mai apropiată) încă de pe vremea studenţiei, cînd m-a primit în cenaclul „Numele Poetului“, ostenindu-se şi cu poemele mele, ca şi cu ale atîtor altora, mi s-a întîmplat şi mie, cum multora li se întîmplă, să nu-l pot desprinde din matricea versului, să mi se pară că trăieşte deja într-un fel de posteritate căreia ce-i mai poate aduce umilul prezent?
Abia în urmă cu cîţiva ani, ruşinîndu-mă, cu un prilej oarecare, de inerţia mea, am încercat să îi traduc cîteva poeme în franceză. A fost prima oară cînd am meditat la traductibilitatea poeziei dînsului, împreună cu doamna Maria Ivănescu, care ea însăşi tradusese mai multe poeme. Mă tentase ce era mai greu: unele poeme în vers clasic pe care le iubeam. A trebuit să recunosc că nu întotdeauna iubirea poate face minuni, dar am dat vina şi pe limbă – nu pe limba franceză, ci pe franceza mea.
Şi m-a ispitit un gînd: dar araba?!...
L-am amînat sine diae, nesimţindu-mă în stare, pentru moment. Gîndul a revenit, dar nu a dat rod decît mai de curînd şi poate că nu întîmplător, abia sub soarele Egiptului.

Domnul Gamal el-Ghitani, redactorul-şef al revistei Akhbar el-Adab, „Ştirile literare“ (care apare la Cairo, cea mai importantă revistă literată egipteana şi cu cea mai largă audienţă în lumea arabă) şi un extraordinar prozator egiptean, m-a privit cu speranţă şi mi-a zis: „Am fi foarte dornici să tra­duci din literatura română. E aproape necunoscută la noi. Eu nu am citit decît ceva de Panait Istrati şi ceva de Sadoveanu. În afară de unii scriitori din diaspora voastră care sînt cunoscuţi, evident... Dar, de pildă, nu ştiu nici măcar numele unui poet“.
Mi s-a strîns inima: dureros ade­văr. În timp, m-am convins că, din păcate, nici măcar oamenii de cultură egipteni nu cunosc mai nimic despre literatura română scrisă în ţară. Dacă nume ca Eliade, Cioran, Ionescu şi altele au pentru ei o anumită rezo­nanţă, în schimb numele lui Eminescu nu are nici una.
Cînd domnul Gamal a rostit apăsat că nu cunoaşte „nici măcar numele unui poet“, două nume mi-au venit imediat în minte: Eminescu – primul care i-ar fi venit oricărui român – şi Cezar Ivănescu - cel de-al doilea ţîşnind, parcă, din locul lui special în subconştientul meu, stîrnit, poate, şi de formularea interlocutorului.
Nu plecasem la Cairo (unde am stat un an universitar la o bursă de specializare în lingvistică arabă, primită în baza Acordului cultural bilateral) cu nici un plan clar de activi­tate literară, poate şi pentru că lingvis­tica trecuse temporar pe un plan prioritar faţă de preocupările mele lite­rare.
Noroc că din ţară cărţile mi-au sosit la timp...
Am încercat să traduc Eminescu, mai ales „ Egipetul“, dar, nemulţumită de rezultat (nu reuşeam să redau imaginile fără a trăda efectele pro­zodice şi invers), l-am abandonat cu un sentiment de eşec şi de vină care continuă să mă stăpînească.
Tradusesem încă din ţară cîteva poeme de Lucian Blaga în vers alb, de ale căror variante în arabă eram des­tul de mulţumită, mai ales că avuse­sem ocazia să cer şi părerea unor colegi arabişti care le consideraseră reuşite şi, mai ales, îl „recunoscuseră“ în ele pe Blaga.
Într-o zi, i-am dus domnului Gamal douăzeci de poeme şi i le-am pus pe birou cu o mînă tremurîndă. Se mai aflau de faţă prozatorul Ezzat el-Qamhawi şi poetul Abd er-Rahman el-Abnudi. Curios peste măsură, dom­nul Gamal lasă orice altă treabă şi îl roagă pe poetul el-Abnudi să citească cu vocea lui gravă, de actor.
După primul poem („Izvorul nopţii“), s-a lăsat tăcerea. El-Abnudi l-a mai citit încă o dată, şi mai atent la frazare, apoi a exclamat admirativ: „Allaah!". A mai citit cîteva poeme, mult mai nuanţat – se vedea că „prinsese“ nu numai melodia inte­rioară, ci şi că „ se prinsese“ în mrejele
metaforei blagiene.
Ezzat a luat foile din mîna colegului său, continuînd lectura cu glas mai puţin grav, dar mai cald. Apoi mi-a cerut să recităm în paralel cîte o strofă (un fragment) în arabă şi română. Domnul Gamal asculta extrem de atent, în tăcere. La sfîrşit, a exclamat: „Asta da poezie! Ce metafore! Ce forţă! De ce îl ţineţi ascuns pe acest... Blaga? E colosal.“ După ce grupajul a apărut pe două pagini, în „inima“ revistei, însoţit de prezentarea lui Blaga ca poet şi filozof, am auzit multe cuvinte de minu­nare şi admiraţie faţă de poezia lui din partea unor oameni de litere (Akhbar el-Adab este o revistă foarte citită şi foarte bine distribuită în lumea arabă). Dar cel mai mult mă bucuram cînd, de atîtea ori, în următoarele luni, domnul Gamal mă prezenta adăugînd sistematic: „Prin ea am cunoscut un poet extraordinar, Lucian Blaga“ şi rostea numele poetului, devenit fami­liar, cu un fel de încîntare. Mă mai bucuram cînd, în toiul unei discuţii literare, cineva mă întreba: „Nu ai tradus tu nişte versuri extraor­dinare ale unui român... cum se nu­meşte?...“ – Lucian Blaga, răspundeam eu, abia aşteptînd să-l aud pe inter­locutorul meu repetîndu-i numele, pentru el exotic, dar un nume care constatam că avea o rezonanţă spe­cială în conştiinţe. În vidul acela de cunoaştere, aproape hidos, care existase în mintea intelectualilor egipteni cu care stăteam de vorbă, se instalase o stea lumină­toare cu numele lui Blaga. Bucuria de a auzi numele lui Blaga rostit de egipteni m-a împins (deşi nu doar ea) să traduc şi un fragment din „Fiinţa istorică“ în care poetul filozof vorbeşte despre istoriografia egip­teană şi metafora pe care o reprezintă pentru această ştiinţă listele cu numele regilor la vechii egipteni. Blaga corec­tează opinia potrivit căreia istori­ografia egipteană ar fi primitivă, rudi­mentară, embrionară, explicînd că ea este de fapt, potrivit vechii mentalităţi egiptene, istoriografia totală, căci numele regilor sînt de fapt „mumii so­nore“ care, conservîndu-se, conservă statul, esenţa lui. Metafora a plăcut mult unor literaţi egipteni. Fericită că „mumiile sonore“ au avut un ecou puternic, meditam la faptul că orice cuvînt scris îl poate costa ori răsplăti, în timp, pe un scri­itor. Aşa cum Blaga înţelesese cîndva spiritul egiptean, tot astfel egiptenii de azi, care au – cred – o „obsesie a numelui“, păreau că vor să ajungă la esenţă prin nume, întrebîndu-mă cu obstinaţie: „Cum se numeşte?... Aaah: Blaga“. „Ce mai ţineţi voi, acolo, ascuns în poezia voastră?“ m-a întrebat domnul Gamal într-o buna zi. Pregătisem în jur de cincisprezece poeme ale poetului Cezar Ivănescu. După Blaga şi efectul pe care îl pro­dusese, am simţit că nu există urmare mai potrivită. Cel cu care am revăzut traducerile şipe care am „probat“ efectul a fost Ezzat care a intrat imediat în rezonanţă cu textul, cuprins de o gravă încîntare: „Îmi place mult fiindcă e greu, e adînc nu e pentru oricine.“ Erau poeme în vers alb din „Cele mai frumoase poezii“.
Domnul Gamal era ocupat peste măsură în biroul său şi mi-am zis că nu este momentul... În sala mare a redacţiei, am avut imboldul de a post­faţa o discuţie dospro poezie pe care o purtam cu Goda Khalifa (nu numai un grafician de elită, dar şi pretenţios degustător de literatură) citind din poemele lui Cezar Ivănescu. Goda as­culta electrizat. Mi-a cerut să citesc rar, cu voce coborîtă. Mi-a spus după primul poem: „Sette Zeinab – aşa îmi spunea el, „doamnă Zeinab“, nevrînd să accepte că n-aş fi egipteancă! –, coboară glasul! Aşa ceva se citeşte între noi, care avem oarecare treabă cu moartea... Şi citeşte rar: asta e poe­zie care intră în sînge, e periculoasă!“
Absorbită de leoctură şi de încor­darea cu care urmăream efectul, abia am băgat de seamă cînd domnul Ga­mal, care ieşise din birou şi traversa sala, se oprise de cîteva secunde di­naintea noastră, ascultînd. Cînd am terminat poemul pe care tocmai îl recitam, mi-a luat foaia din mînă şi a citit-o din nou, pentru sine. Mi-a mai luat din mînă un poem, l-a sorbit cu sete, apoi mi-a zis:
– Cine e?
– Cezar Ivănescu.
- Trăieşte?
– Da, mulţumim lui Dumnezeu!
– E un poet încă şi mai mare decît Blaga!...
Două poeme citise Gamal el-Ghitani („Prima fecioară a omului“ şi „Turn“: „! Cînd m-am născut, mama,/ pe-o masă, întinsă,/...) apoi dădea această sentinţă. De emoţie, am bîiguit:
– De ce spuneţi asta?
– E mai adînc. N-am citit poeme despre moarte mai cutremurătoare ca acestea.
Apoi şi-a continuat traversarea sălii, iar la întoarcere mi-a cerut să-i dau toate poemele pe care le aveam, ca să le citească peste noapte. I le-am dat, însoţite de o prezentare bio-bibliografică a poetului.
Cînd l-am revăzut, mi-a spus: „ Nu m-am înşelat. E mai mare decît Blaga. E cea mai bună poezie tradusă pe ca­re am citit-o.“ Şi mi-a mulţumit (!) pen­tru că i-am „dăruit" asemenea lecturi.
Şi din nou mi-a fost dat să mă bu­cur auzind numele poetului pe buzele unor literaţi egipteni. Cineva m-a mus­trat:
– Mai lăsaţi-ne, domnule, şi nouă un pic de loc!...Voi, românii, nu aveţi decît poeţi din aceştia... ucigători?! Ăştia nu scriu, ci...
– Fac mumii sonore, l-a întrerupt Ezzat.

Recitesc aceste relatări cît se poate de exacte despre impactul pe care l-au avut poe­mele lui Blaga şi Cezar Ivănescu asupra unei elite a scriitorilor egip­teni. Îmi dau seama că ele au şanse mari să pară ciudate cititorului cu mentalitate europeană.
Ar trebui ca cineva să cunoască atmosfera de la redacţia revistei Akhbar el Adab, deschiderea, setea de nou de acolo, de literatură modernă bună, lipsa de prejudecăţi culturale, ca să înţeleagă că în acel loc reacţiile puternice şi directe faţă de sensul de calitate sînt cît se poate de fireşti. Şi poate ar trebui să ştie că egiptenii sînt un popor de oameni plini de spon­taneitate, calzi, comunicativi şi foarte curioşi.

Ar trebui ca cineva să îl cunoască pe Gamal el-Ghitani, nu numai scri­itorul de excepţie, ci şi omul atît de ptofund care despre esenţe discută întt un limbaj esenţial, emiţînd un fel de discurs continuu pentru care sin­copele timpului nu contează. Căci la o bună bucată de vreme, în toiul unei discuţii despre sufism, mi-a zis: „Şi la Blaga am întîlnit idei sufite. Dar, mai mult decît el, Cezar e un poet sufit. Nu ştiu dacă ştie asta despre sine.“ Iar deunăzi, la telefon, m-a rugat: „Mai trimite-ne! Este atît de frumos ce ai tradus!" Şi i-a transmis salutări... domnului Cezar Ivănescu.
Şi ar mai trebui ca cineva să încer­ce, prin experienţă proprie, efectul pe care îl poate produce literatura româ­nă de esenţă asupra unui ales eşan­tion de public străin pentru a-mi îm­părtăşi bucuria, uimirea, regretul şi speranţa.

Regretul că în conştiinţele multor lectori literatura noastră nu are încă un loc al ei, nu are un nume şi spe­ranţa că este, totuşi, posibil să şi-l capete.

Daniela Firănescu, Contrapunct, număr dedicat poetului Cezar Ivănescu, decembrie 1996

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008