vineri, 29 august 2008

Numele poetului

Într-o dimineaţă de toamnă, stînd înghesuit într-un colţ de autobuz care mă ducea la şcoală, pe cînd eram elev într-un oraş de provincie, am auzit rostit pentru prima oară numele poetului. O persoană ceva mai în vîrstă decît mine, elevă-poetă prin ultimii ani de liceu, vorbea gesticulînd despre acel care „ar fi putut fi un al doilea Eminescu“. Şi cum, de cîteva luni, transferat la liceul de fete prin repetenţie, scriam poezii, bineînţeles că propoziţiunea mi-a sunat bizar. În primul rînd pentru că noi, moldovenii, avem cultul autorităţii absolute a lui Eminescu (şi credinţa obscură şi nemărturisită din pudoare că Alecsandri e incomparabil cel mai mare poet pur-moldav – Eminescu este moldav prin somnolenţă şi sentimentalism şi străin de spiritul locurilor prin ispita cercetării). Apoi, în acea dimineaţă în care descopeream că poezia se mişcă şi-ntr-o sferă socială, (personal credeam că poezia e numai un act perfect analog unei maladii ruşinoase care-şi serveşte însă – răul fecund în delicii) am zîmbit la auzul propoziţiunii ca orice ins fraged care nu a depăşit individualismul pur biologic, fără acces la înţelegerea lumii ca operă comună şi diversă, individualism ce nu ne permite să acceptăm valoarea celuilalt decît ca negaţie a persoanei pe care o reprezentăm.

Dus mai mult cu forţa la bibliotecă, de un grup de prieteni care tînjeau amintindu-şi de vremurile glorioase ale Academiei Bîrlădene, am găsit şi am citit peste cîtva timp amîndouă cărţile lui Labiş. „Primele iubiri“ – cu excepţia poemului „Moartea căprioarei“ care-mi pare şi azi antologic – nu mi-a plăcut, enervîndu-mă graba evidentă a scrierii, (nesusţinută de febra presimţirii morţii din „Lupta cu inerţia“), epicitatea obositoare, patosul contrafăcut. Adaug faptul că, sentimental, lumea care-i popula viziunile îmi era străină. „Lupta cu inerţia“ însă m-a năucit pentru un atribut esenţial: violenţa cuvîntului, mai puţin a expresiei. Mai toată poezia acelei vremi – pe care vrînd-nevrînd o citisem – se scria cu o grămăjoară de cuvinte: sloganele plus alte trei-patru, verificate, aparţinătoare fondului principal de cuvinte. (Izvor, codru, stele, brazdă, coasă şi „viaţă grea“, „neamul nevoii“). În poemele lui Labiş sunau ca nişte trîmbiţe neaşteptate neologismele şi, dacă atribuim cuvîntului adevărata sa calitate de semnificant al unei arii de cultură, numai pentru acest amănunt, şi e destul, poezia lui Labiş îşi are locul ei în istoria limbii literare. Şi – permiţîndu-mi o dezvăluire intimă – ca ins care nu am putut crede niciodată în cuvînt, care n-am putut imagina niciodată că limbajul ar fi altceva decît o degradată şi trădătoare formă de contact, esenţa fiinţei umane necomportînd decît o expresie pur muzicală, relaţia de mare încredere care se stabilea între poet şi verbul său tunător mă descumpănea în plus. Era o furie directă a forţei raţionale, o infirmare brutală a neantului cuvintelor în comunicarea sufocată de orgoliu a versurilor. Nu mai citisem, de la Eminescu încoace, o poezie atît de conştientă de forţa ei ca „Balada“. Dacă Arghezi mă teroriza prin siguranţa de mecanism a limbajului, Labiş în schimb traducea iminenţa unei incomparabile deveniri.

În Iaşi am ascultat recitată „Moartea căprioarei“ de un poet aproape legendar prin 1960: Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de zece ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita „Moartea căprioarei“ ca pe un bocet ritmat atît de exact, încît făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care urcînd în civilizaţie trebuie ciclic să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei în scopul supravieţuirii.


Pe atunci toţi cei care eram grupaţi instinctiv, Adi Cusin, Richard Regwald, Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Octavian Stoica, Eugen Simion (Eugen Iacob), genialul nostru Petru Aruştei (permiteţi-mi exprimarea de atunci!), eram siguri că datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că într-un timp erau cîţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de vehemenţă tipic labişiană (de asemenea influenţaţi de poezia lui Labiş).

Duhul mortului George Mărgărit şi al numitului Creţescu (cunosc un poet actual care şi-a făcut o artă poetică desfăşurată în publicaţii etc. dintr-o singură poezia a sa, „Portocala“) vieţuitor aproape nebun, asasinat în corsetul de fier al unei reputaţii imorale, dar cunoscător al poeziei franceze, ceva mai bun decît catedra de franceză a facultăţii locale în totalitatea ei, ne spaţializau cetatea în care aveam o misiune precisă. L-am iubit pe Labiş în acele vremuri, cu disperarea de a ne fi născut moldavi.

Spiritul mărginit căruia i s-au încorporat apoi cei dintre noi rămaşi în cetatea sfîntă îmi jefuieşte speranţa că s-ar mai putea întîmpla ceva important în acele locuri pînă prin anul 2000.

Cu timpul, Labiş n-a mai însemnat nimic pentru foarte mulţi dintre prietenii mei.


Individualitate de rasă, întărit în convingerea sa de patriarhul Mihail Sadoveanu, Labiş aducea în literatura noastră ambiţia unei supremaţii moldovene, ca urmaş direct al lui Alecsandri, Eminescu şi Bacovia: din toţi aceştia se nutreşte poezia sa descriptivă, epică şi idilică, devorată de nevoia unei gîndiri filozofice, spleenetică şi amară ca drojdia băuturii uneori.

Cu convingerea că nu deranjez pe nimeni, vreau să exprim coerent încă odată, părerea că Labiş ar fi fost singurul (şi a şi fost la un moment dat) care ar fi putut delimita, prin el însuşi şi prin toţi cei care i-au urmat, o exactă mişcare literară moldavă ce ar fi adăugat poeziei de azi un anumit patetism.

Am crezut foarte mult timp că Labiş înseamnă pentru noi o valoare poetică îndeplinind acelaşi rol ca Rimbaud, Lautréamont ori Radiguet în literatura franceză. Cred însă că apropierea e numai de circumstanţă. Fundamental, deosebirea e foarte mare; şi dacă la o anume vîrstă Labiş a putut fi influenţat (foarte vizibil) de Rimbaud şi a putut încarna un personaj cu un comportament asemănător, la o analiză atentă devine foarte clar faptul că el nu avea nimic comun cu poetul precoce al unei culturi care se crează pe sine prin opoziţie dementă şi consecventă la o tradiţie, prin apetitul pentru experienţa abisală a noului. Asemenea poeţi sînt mai ales originali, vîrsta biologică traducîndu-se aproape direct în expresie artistică (opera lor miroase a sînge tînăr – ca la Lautréamont). Sînt mai ales teribili cavaleri ai negaţiei. Opera lor este la fel de importantă ca oricare alta, conservînd liniile de forţă ale unei literaturi.

Labiş, însă, prin situaţia istorică al cărei fiu a fost, avea misiunea să consolideze tradiţia marii poezii româneşti dintotdeauna.
Neconformismul lui Labiş reacţionează în faţa unei situaţii, poezia sa urmînd o dezvoltare normală, cîştigînd adevărul elementar al unei veritabile tradiţii. Vehemenţa lui Labiş nu e altceva decît puritatea adevărurilor elementare. Paradoxala situaţie care a făcut dintr-un copil tribunul acestor adevăruri şi-a lăsat urmele în opera sa. Labiş trebuia să facă la douzeci de ani ceea ce de obicei se face după „il mezzo del camin di nostra vitta“. Pentru el, moartea a fost cu adevărat neiertătoare.

Cîţi eminescologi, la anii apariţiei lui Labiş, ne-au învăţat, sensibil, ce este poezia lui Eminescu, cum ne-au învăţat versurile:

„Nu mai cuget, cred mereu
Strîns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu
Cu zgîrcenie contemplu“?

Ori cîţi ne-au vorbit despre Bacovia ca el:

„Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig“?

Cîţi shakespearologi ne-au făcut să-nţelegem că sîntem „sunet prea grav şi răsunet prea slab“ şi cîţi esteţi bine instruiţi au strigat pentru inviolabilitatea celei de a doua lumi, a realităţii duble care e arta: „Trăiesc în altă lume decît voi“?

Nu ştiu ce loc ocupă Labiş în poezia românească. El rămîne un exemplu de poet perfect conştient de imperativele artei dintotdeauna. Cei care-l regretă cu adevărat au un bun prilej de a învăţa să devină pedagogi înţelepţi. Destinul lui Labiş nu epuizează nici putinţa încarnărilor excepţionale, nici tentaţia sadismului. Poezia de azi nu poate eluda cazul Labiş şi, de asemeni, nu poate ignora dependenţa de împlinirile poetice şi de orizontul spiritual sugerat de vocaţia labişiană.

Un volum cuprinzînd „Moartea căprioarei“ şi cel puţin 30 de titluri din „Lupta cu inerţia“ poate grăi oricînd despre un poet excepţional.

Cei a căror memorie nu păstrează decît imaginea unui morman de carne roşie zdrobit de roţile unui tramvai, („e trist, vai, cînd te gîndeşti, ce poţi să faci?“) uită frecvenţa cu care literatura română s-a edificat din eşecuri, aparente neîmpliniri tragice.


4 Cezar Ivănescu, Argeş, octombrie 1970, nr. 10 (53)


Explicatio


„De cîte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plînsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum «se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan...»

De două mii de ani, de la crucificarea Fiului Luminos al lui Dumnezeu, s-a coborît pe lume vîrtejul întunecat al Timpului Asasinilor... Crucificaţi Apostolii, cu capul spre Dumnezeu sau spre pămînt, martirizaţi şi sfîrtecaţi de fiare primii creştini în Auschwitzurile protocronice ale Imperiului Roman şi s-a instaurat Auschwitzul din inimi şi orice arătanie mongoloido-vizigoto-ostrogoto-asiatică, cum închega o bandă de ucigaşi, se punea pe exterminat tot ce mişca în jur, de la firul de iarbă la fecioarele pascînd mieii în luncile Hebronului...“

/.../

Mă rog de cei vii şi de cei morţi să-mi redeie vocea angelică... Pentru a vă spune cea mai groaznică poveste despre un copil dus acolo în miezul nopţii, în cea mai lungă Noapte a Anului Cosmic, a Marelui An-Kali-Yuga şi ucis... E un subiect pe măsura îngerilor, suflete, ei sigur ne vor citi, e un subiect pe care l-am exersat la moartea lui Daniel Turcea, şi la moartea Antuţei, Anta-Raluca-Buzinschi, la nici nouăsprezece ani, şi la moartea lui Dan David şi a lui Aurel Dumitraşcu şi-a lui Ronald gasparic, puiuţul Milicăi [...] ...şi la moartea tuturor celorlalţi, la nici nouăsprezece ani, la nici douăzeci şi nouă, la nici treizeci şi nouă, la nici patruzeci şi nouă, la nici cincizeci şi nouă? Ştim noi care a murit mai copil?

Îţi promit, îngere, că dinspre partea mea nici o înjurătură... Steluţa însă rămîne liberă, asta e condiţia, ea a fost chiar acolo în inima beznei şi-apoi în puşcărie, în celulele beznei, ea a fost acolo şi acum e aici, lîngă mine, va veni să depună mărturie că:

! Fraţi creştini!
! A venit timpul asasinilor!“

4 Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, p. 17, Editura Libra, Bucureşti, 1997

Şi pentru că noi încă trăim...
....vă trimitem vouă celor devoraţi de propria voastră ţară, vouă celor omorâţi cu zile, la lumina zilei şi la întunericul nopţii, cu sufletul tremurând doar de groaza sfântă a iminentei voastre morţi, vouă schelete încă vii aruncate în gropile comune, vouă celor ucişi în puşcăriile comuniste în numele veniţilor pe tancuri, vouă, plugari şi preoţi, învăţători şi muncitori, sfinţi şi oameni simpli, şi vouă celor ucişi pentru păcatul suprem de a nu vă fi trădat ţara, vouă, tuturor celor cunoscuţi, şi încă atâtor altora necunoscuţi, nepomeniţi în veci, vă trimitem ruga noastră de iertare...

sâmbătă, 23 august 2008



Pentru prietenie,
întru slava celor morţi
şi cinstirea celor vii

„! înainte de toate aş vrea să vă asigur de moralitatea deplină pe care actul scrisului o incorporează la mine [...]; am scris numai dintr-un imperativ moral: Baaadul l-am scris fiindcă într-una din serile în care scriam în camera din mijloc din casa noastră din Bârlad, mama, bolnavă, în pat, în spatele meu cu o voce groaznic de lamentabilă mi-a cerut: «Cezarul mamei, să scrii despre viaţa mea!» – o necăjea probabil faptul că scriam şi nu-i dădeam atenţie şi de asemenea o apăsa probabil singurătatea; tot ce am scris, exceptând primele însăilări neserioase din liceu, am scris dintr-o exigenţă morală: întâi, primii mei prieteni literaţi, Sandu Tacu, Dan Ravaru, Dumitru Hănceanu, Dumitru Grigoraş, nu se îndoiau de talentul meu şi dintr-un fel de românism advers şi activ pe atunci, mă îndemnau să scriu; mulţi alţii au venit la rând, am scris în Iaşi ca student pentru a fi alături de cei ţinuţi în afara vieţii literare şi a proba nulităţilor oficiale că sunt nişte căcaţi; am scris pentru că prietenul meu sfânt, Emil Cira, în sărăcia tinereţii sale, părea îmbogăţit dacă purta cu el hârtiile cu poemele mele; am scris unele poeme pentru soţia mea, Maria, şi pentru alte femei, resimţind totala umiliţă a celui care ştie că unei femei trebuie să poţi să-i dăruieşti totul;

scriu această carte pentru că eu însumi am fost extaziat în faţa a mai multor persoane umane care pentru mine rezumă un ideal de umanitate şi misterul pe care îl admir: Bătrâna Zoe, Zoe Ivănescu, mama tatălui meu şi Gheorghe Ivănescu, unchiul meu, vărul primar al tatei, Profesorul, Bătrânul, «nenea Gică» (horrible dictu) cum era numit în familia noastră, cu veneraţie...

am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere... ar fi multe de spus în privinţa acestei adversităţi, dar sper, dacă timpul mi-o va îngădui, să dezvolt muzical şi acest «motiv» în această carte; [...]

! aş fi dorit pentru pura mea plăcere să scriu şi o carte numită Piaţa, carte mereu amânată din sărăcie, lipsă de timp şi din sentimentul unei gratuităţi vinovate; dacă voi mai avea timp până la moarte o voi scrie, nu cu gândul să o termin, ci cu acea inenarabilă plăcere şi fericire pe care o simţi, într-un balcon, vara, în intimitatea unei femei pe care o iubeşti; totul e posibil; când nimic nu mai speram, Dumnezeu, îmi dăruia alături o femeie şi inima acelor care iubesc cu toată inima şi tot trupul: poate-mi va da şi zilele bune şi ale acestei cărţi a recluziunii mele ultime, carte pe care de o viaţă doresc să o scriu «cu tot trupul» aşa cum te sinucizi azvârlindu-te de la etajul unei clădiri de pavaj...“

(Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980, noaptea)


Prieteni, prietenii, scrisori...

Dinu Cernescu, 24 octombrie 1967



Petru Aruştei, 18 iunie 1968




Emil Brumaru, 18 iulie 1969, 2 septembrie 1970





Mihai Ursachi, 6 mai 1969, 17 mai 1969




Nichita Stănescu, 28 noiembrie 1970


Am ales, aproape întâmplător, din sutele de scrisori aflate în arhiva Poetului Cezar Ivănescu, câteva. Le-am citit şi am înţeles de ce a fost cu putinţă ca Cezar Ivănescu să moară acum şi în acest mod cumplit şi nu atunci, în vremurile de cruntă prigoană comunistă.

----------------


„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene: Să ne strîngem ura stivă/Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

(Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008, publicată postum, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

-----------------

Am citit şi am simţit cum e să stai la masă cu Îngerii şi cum din foşnetul îngeresc răzbate strigătul celor dispăruţi, şi cum plânge în veci şi în veci va plânge inima Poetului, sângerândă, ca un porumbel roşu cu aripi lăcrimând de sânge, zbătându-se în mâinile de neiertat, de necurăţat mâini, ale celor care l-au ucis.

Şi deodată cu Îngerii răsuna şi vocea Poetului: „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om.“.

miercuri, 20 august 2008


Închinare Moldovei

„Eugenia Guzun: Aş fi vrut să vă mai întreb în încheiere despre marile dumnevoastră prietenii literare, despre romane, despre proiecte, fireşte, şi despre multe altele, semn că ar trebui să pun doar o virgulă în acest interviu şi la sfârşitul lui şi să vă mulţumesc pentru amabilitate şi în mod deosebit pentru acele vibrante versuri dintr-o doină care începe astfel: „M-a prins dorul de Moldova/ Sfânta ceea-n violet...“

Cezar Ivănescu: Da, eu ce să vă spun... Nu vă pot spune decât că cine are cu adevărat ceva în comun cu mine sau cine intră în rezonanţă cu mine, are, fireşte, şi şansa să intre în dialog, să putem comunica chiar pe această cale a dialogului civilizat şi ordonat, şi metodic, menit, fireşte să mai informeze un public. Versurile pe care mi le-aţi citat, sunt pentru mine un motiv – dacă vreţi – dureros de reflecţie, ele îmi aduc aminte de o realitate despre care poate vom vorbi altădată, în mod special, despre această realitate traumatică, care înseamnă pentru mine Moldova. Moldova eternă şi Moldova actuală, Moldova istorică şi socială, Moldova literară şi creatoare, în orice caz, acea Moldovă care, după cum spunea Vasile Pârvan într-un început de text – „Tu, Moldovă, care ai dat pe toţi marii istorici ai Patriei...“, iar eu continuam textul lui Pârvan – şi pe toţi marii muzicieni, pe toţi marii poeţi şi pe toţi marii prozatori ai Patriei... Acea Moldova care astăzi se află într-o stare sfâşiată de o parte şi de cealaltă parte a Prutului, sfâşiată, dezonorată, călcată în picioare, batjocorită ş.a.m.d.“
4 Fragment dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000


Închinare Moldovei

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Hristoase-n veci cu mâni frumoase
sângeră în Moldova vin,

cu mânile împarte-ţi trupul,
cum Crucii-n veci l-ai împărţit,
cei ce purtau pe flamuri Lupul
azi poartă semnul tău sfinţit,

cu sânge şi cenuşă ninge
cerul Moldovei, cer deschis,
sub semnul Crucii-i vom învinge
pe-acei ce fiii ne-au ucis,

pe-acei ce ne-au ucis părinţii,
bătrânii, tot ce-i viu în jur,
pentru Moldova suferinţii
Teodiceea o conjur,

Lucrăm cu Domnul dimpreună
Grădina Maicii Domnului
Şi Domnul singur ne răzbună,
turnând urgia cerului

în Ţara cea Mongolo-Rusă,
Pustiul cel Ruso-Mongol,
Moldovă, Tu, Lumină Susă,
Ceresc Ierusalim, Simbol

al Îndurării – Învierii,
arată-ţi chipul tău cumplit
şi-n graiul cu dulceaţa mierii
slăveşte-ţi neamul izbăvit!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
morminte cu sfărmate oase,
îndurător popor creştin,
cu mânurile-i luminoase
Domnul ţi-a scris un nou destin;
întoarceţi-vă pe la case,
moldavi îngenuncheaţi deplin,

căci astăzi Domnul pustieşte
„pământul împânzit de ruşi“
şi aşteptând, nu putrezeşte
Cel Sfânt Codrean Fecior din Huşi!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Domnul cu mânile frumoase
sângeră în Moldova vin

Lui ne-nchinăm şi azi şi mâine,
bem sângele-i, ichor divin,
şi trupul lui, – cea sfântă pâine,
scoşi din robie pe deplin,

călăuziţi de scrisa slovă,
pe cer, de stele, viers divin,
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!

4 Cezar Ivănescu, Ivănescu, opera poetică, vol. I, Editura Cartier, Chişinău, 2000

marți, 19 august 2008



Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“

Redau cel mai frumos, succint şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit prin e-mail de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…“.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru.

Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.


De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.

Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.

Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.“
4 (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)


luni, 11 august 2008

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!

În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.
(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia).

„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...

Încercăm să redam, pe cât ne va sta în puteri, măsura dramei trăite de un scriitor de exceptie, mort în condiţii neclare, ca urmare a unei intervenţii minore şi programate.

Atacul nedrept asupra lui Cezar Ivănescu a căpătat dimensiuni de nebănuit începând cu 29.01.2008. Bazându-ne pe documentele audio rămase, pe manuscrisele şi pe multele declaraţii din ultima perioadă a vieţii sale vom încerca sa restabilim câte ceva din adevărul acestei morţi.

Acest prim fragment înregistrat şi făcut public este de fapt un mesaj profund creştin de mulţumire şi iertare pe care Cezar Ivănescu a dorit să îl adreseze celor care i-au făcut rău, celor care l-au trădat, celor care în mod nedemn i-au provocat, într-un final, moartea... celor care l-au preţuit, celor care l-au iubit, celor care l-au cunoscut si celor şi mai mulţi pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar pentru care a scris, a suferit şi a murit.

Reproduc şi un scurt fragment din textul care ar fi trebuit să deschidă blogul Cezar Ivănescu, în timpul vieţii scriitorului, intitulat Mesajul lui Cezar Ivănescu pentru discipolii, prietenii şi susţinătorii cauzei sale.

De la Alex Cetăţeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul în Montréal, George Filip şi toţi ceilalţi membri ai Asociaţiei, până la bravii mei cenaclişti de odinioară din Târgovişte, Mircea Drăgănescu, Ion Iancu Vale, Ioan Vişan şi mai tinerii discipoli Alina Safta sau Sebastian Drăgan, de la minunata doamnă Lucreţia Berzintu din Israel şi până la genialul şi dragul meu poet din Botoşani, Lucian Alecsa, grav bolnav, de la hagiograful meu de o viaţa, Ion Murgeanu, care crede că sunt cel mai mare poet român de la Eminescu încoace, la George Roca din Australia, de la marele pictor şi scriitor Sorin Dumitrescu şi până la incomparabilul uomo universale românul de geniu de la Paris, Basarab Nicolescu, cu toţii mi-aţi încălzit inima... Dar pe toţi v-a întrecut copilul fără nume care mi-a postat pe net fotografia şi un poem... Care e numele tău, îngere? /.../ Închei şi iar închei cu vorbele aceleia pe care o iubesc de când mă ştiu, Mahalia Jackson: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să îl ador!" (Cezar Ivănescu, 11 martie 2008)

Cezar Ivănescu, ultima înregistrare video, Tirana, 15 aprilie 2008