Cezar Ivănescu: Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.

Florin Dochia, înterviu cu Cezar Ivănescu

Noapte rece de noiembrie la Câmpina, unde tocmai s-a încheiat a şasea ediţie a Galelor APLER. Cezar Ivănescu, mereu activ şi deschis dialogului pe temele culturii, acceptă un dialog în aer liber, sub coroanele arborilor tineri din vechiul parc Istrati.

Maestre Cezar Ivănescu, sunteţi în mijlocul, în miezul mişcării literare româneşti de câteva decenii. Cum o judecaţi acum, în toamna anului 2004?

În toamna spre iarna anului 2004, cred, în pofida unora care, mă rog, diagnostichează un fel de criză a literaturii române, cred, aşadar, că ea nu se află în criză, în criză se află, însă, întreaga existenţă românească şi de aceea şi noi, scriitorii, avem foarte mari şi foarte grave probleme. În schimb, putem spune că acest organism care înseamnă lumea scriitorilor români este un organism viu şi foarte puternic. Din nefericire, nu reuşim să comunicăm nici cu lumea românească din jurul nostru, nici cu cititorii noştri cum trebuie şi de aceea, în mod firesc, punându-ne aceste probleme mari cu toţii, am venit la aceste Gale APLER, aici, la Câmpina, ca să găsim nişte căi pragmatice şi adecvate timpului în care trăim, pentru ca rodul muncii noastre, cartea, să ajungă, pe de o parte, mai uşor de la scriitor către editor, să-şi găsească o cale, apoi, către tipograf şi, de acolo, către difuzor, pentru finalitatea ei, ştiută de toţi, publicul românesc, îndepărtat de carte, din păcate, în ultimii ani.

La Congresul Naţional de Poezie de la Botoşani-Ipoteşti s-a semnat un apel, un adevărat manifest pentru poezia română, care supravieţuieşte, suntem siguri, în orice condiţii, dar trebuie, merită adusă pe un loc mai în faţă, mai aproape de public. Sunteţi unul dintre semnatarii acestui apel, ba chiar mai mult... În ce fel îi vedeţi rezultatele în viitor?

Mda. La primul Congresul Naţional de Poezie desfăşurat la Botoşani şi Ipoteşti, în această toamnă, Congres al cărui preşedinte, împreună cu profesorul Ion Pop de la Cluj, sunt, am luat nişte decizii şi ne-am gândit la nişte căi de atac pentru a scoate şi poezia românească, cea care, nu-i un secret pentru nimeni, are cei mai numeroşi reprezentanţi în Uniunea Scriitorilor, de a o scoate dintr-un impas care ţine de această criză socială, dacă vreţi, pe care o trăieşte România la ora actuală. Dintr-o artă care avea o audienţă extraordinară până la căderea dictaturii (pentru că era o artă vie, o artă cu o mare deschidere către publicul românesc; făceam, se ştie, săli pline, înainte de '89, la recitaluri de poezie), din nou s-a ajuns la crearea unei prăpăstii între creatori, scriitori de poezie şi publicul receptor. De asemenea, am folosit şi la Congresul Naţional de Poezie sugestiile inteligente ale colegilor noştri şi mai tineri, şi mai în vârstă, pentru a face nişte proiecte şi a găsi nişte soluţii pentru criza în care ne aflăm, criză doar, cum am spus, de imagine şi de comunicare; nu există o criză de creaţie. Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe criticii români, care au desemnat, de la revoluţie încoace, un fel de criză a literaturii române. Nu literatura română se află în criză, societatea românească este în criză şi de aceea s-a creat această distanţă între valorile şi creatorii de valori, pe de o parte, şi publicul românesc, pe de altă parte.

O criză a receptării.

Desigur, a receptării valorii. Se vede asta de sus până jos. De la faptul că un nenorocit de analfabet manelist are, pe lângă bani, şi o imagine de erou naţional aproape, e cunoscut de la copiii de pe stradă până la nu ştiu ce personalităţi şi savanţi, iar un creator viu de poezie, de adevărată limbă românească este complet necunoscut, ignorat, ba uneori şi în dificultate de a se descurca cu existenţa. Noi trecem printr-o criză a valorilor, este adevărat, dar nu a creatorilor de valori. Pentru că, observăm ce se întâmplă, dacă nu vom reuşi să rezolvăm această criză socială, România va fi părăsită de valorile ei; nu doar de poeţi, nu doar de scriitori, dar şi de savanţi, şi de manageri, şi de artişti, şi de sportivi, şi de tot ce vreţi. Deci, trebuie să ne gândim cum să rezolvăm această criză socială din România şi cum să facem ca o mare artă, care a supravieţuit în mod eroic aproape cinci decenii sub comunism, poezia, aflată acum într-o situaţie disperată, lipsită de o receptare pe măsura valorii ei, lipsită de ecou în afara ţării, să-şi recapete locul pe care îl merită.

Sunt foarte mulţi străini – am, mă rog, minimul acesta avantaj că mai vorbesc limbi străine – care, în momentul în care ne cunosc cu adevărat, îşi fac o impresie foarte bună despre noi; dar când e să treacă la consultarea unor antologii, a unor cărţi de poezie românească tradusă în străinătate, nu au aceste unelte în mână.

Aţi spus, la un moment dat, „cincizeci de ani“. Creaţia dvs. ocupă o bună parte din a doua jumătate a secolului trecut. Vreau să vă întreb de care generaţie, de care poeţi vă simţiţi apropiat ca şi creator de literatură?

Da... Aş înlătura termenul generaţie propus. Generaţiile astea sunt, de fapt, nişte convenţii pentru percepţia mai exactă a unor realităţi globale literare. Mă simt soljdar cu ce? Cu o linie de poeţi români, linia lirismului moldav – Conachi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labiş. Cred că eu continuu această linie pe care am numit-o „linia regală a poeziei româneşti“, „nobila falangă moldavă“. Aşa... această linie cred că o continuu şi cred că o ilustrez, dovadă că şi critica literară a consemnat acest lucru, chiar într-o perioadă în care poezia română, literatura română era acoperită de autori glorioşi la acea vreme, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, cu o mare audienţă, e adevărat, dar şi cu micile compromisuri faţă de regim, care le permiteau să aibă această glorie. Chiar în acea vreme au fost critici literari care m-au desemnat drept cea mai mare valoare poetică a ultimei jumătăţi de veac douăzeci. Vreau să spun că mă simt solidar cu această linie de maeştri care m-au precedat şi pe care m-am simţit obligat la rândul meu să-i continuu prin opera mea. Şi cu unii colegi de generaţie, de generaţie mai mult spirituală decât biologică. În generaţia mea am avut şi colegi mai tineri – Daniel Turcea, dar şi colegi mai în vârstă – Leonid Dimov sau alţii, m-am simţit solidar cu ei pentru că toţi am avut proiectul de a restaura o mare tradiţie, aceea a poeziei româneşti; fie că era pe linia aceasta moldavă pe care am desemnat-o, fie pe linie muntenească, de la Cârlova la Nichita Stănescu, fie pe linie ardelenească, de la Goga la Blaga, şi la Cotruş, şi la loan Alexandru. Dar toţi am avut acest proiect de a restaura marea poezie românească, de a o repune în drepturile ei şi, într-un fel, cum să vă spun, ne-am simţit cu toţii mai solidari cu maeştrii noştri, care ne-au precedat şi care ne-au format, poate, decât cu colegii noştri, cu contemporanii noştri biologici.

„Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. “

Ştiu că, într-un fel, se poate spune că vă place să pariaţi. Din generaţiile mai noi, dacă acceptaţi convenţional termenul, generaţiile din ultimul deceniu, pe care aţi paria?

Aici am să vă spun un lucru. În general, s-a ştiut şi se ştie că, pe lângă opera mea, pe lângă scrisul meu, în literatura română am un loc aparte şi pentru alt lucru. Am lansat sau am ajutat să fie lansaţi în literatura română ori am impus cel puţin cinci sute de autori tineri – poeţi, critici literari, traducători şi prozatori, chiar. Totdeauna am fost cunoscut şi recunoscut ca un scriitor care am încurajat tinerele generaţii şi pe cei mai tineri decât mine. Cu generaţia care a venit după anul 2000, deşi aş putea să înşir nişte nume, pe unii i-am ajutat să debuteze, am o rezervă, dacă vreţi, strategică în ceea ce o priveşte. Mi se pare o generaţie foarte labilă moral şi o generaţie pe cale de a se pierde, pentru că nu are suficiente obstacole pe care să le depăşească şi, în acest fel, să se formeze ca generaţie. Au un fel de libertate prea mare cu care nu ştiu ce să facă şi, foarte repede, aceşti tineri autori, unii publicând din timpul liceului cărţi de poezie, ceea ce noi nici
nu visam când aveam vârsta lor, foarte repede ajung, dacă vreţi, într-o relaţie foarte vicioasă cu literatura. De la prima, a doua carte, vor totul, recunoaştere, premii, femei, apartamente, maşini şi aşa mai departe. Sunt foarte nemulţumiţi de toată lumea, aşa, un fel de revoltaţi fără busolă. Mă îndoiesc că, la primul obstacol real pe care-l vor întâlni în viaţă, vor reuşi să-l depăşească. Am o rezervă foarte mare şi am şi spus-o, cu ani în urmă. Nu dispreţuiţi bogăţia de talente poetice care apar într-o anumită perioadă, pentru că în marile culturi europene s-au cunoscut şi decenii, ba chiar şi veacuri sterile. Să luăm poezia spaniolă – a avut veacuri goale, pur şi simplu, când n-a mai apărut un mare poet. O asemenea mare cultură, o asemenea mare limbă, o asemenea mare poezie. Şi pe noi ne poate aştepta o secetă de-asta cumplită, o dezabuzare, dacă vreţi, o lipsă de credinţă în poezie şi o lipsă de apariţie de mari valori. Sunt mulţi tineri care promit, vorbitori de limbi străine, buni cititori de poezie bună. Dar problema pe care ne-o punem în continuare este asta, aşa am fost învăţaţi: un mare talent trebuie dublat de un mare caracter, de o puternică personalitate umană, care să ştie să răspundă la toate provocările existenţei. Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. Şi să notăm un lucru: de ce spun că pun sub o suspiciune oarecare pe toţi aceşti tineri care au apărut în ultima vreme, deşi, cum am spus, pe mulţi dintre ei i-am ajutat şi eu să publice, i-am publicat chiar la editura Junimea? Nu ştiu dacă poezia lor, mă rog, arta lor, care e foarte repede acceptată – ei sunt într-un mediu prea permisiv, apoi la 19 ani, da, e bun, e foarte bun, şi cu asta s-a terminat totul...

Dacă arta lor va rezista în timp...

Da. Pentru că, în general, marile talente, marile valori se afirmă împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, aş putea spune. Adică, cei care cu adevărat merg cu poezia până la capăt trebuie – ca să-l citez pe marele Eugen Ionescu – trebuie, pe undeva, să ducă un război împotriva tuturor. Să-şi urmeze doar calea lor. Pentru că, până la urmă, înving. De asta spun că am un gen de reticenţă. Nu referitoare la cultura lor, nu la talentul lor, ci la forţa lor umană de a şi le duce până la capăt. Pentru că, ştiţi cum e? Talentul e, de fapt, o povară imensă, care, dacă n-ai un schelet puternic, îţi sfarmă oasele, te pulverizează. E un misterium tremendum acest talent, pe care poţi să nu reuşeşti să-l duci pe umeri până la capăt.

Vă mulţumesc.

4 Cezar Ivănescu, Florin Dochia, Revista Nouă, anul I, nr. 8, noiembrie 2004