Anul 1992 şi cele două Restauraţii

Imediat după Revoluţia Română din Decembrie 1989, reprezentanţii opoziţiei, condamnată la tăcere timp de 45 de ani de către dictatura comunistă, şi-au exprimat speranţa într-o Restauraţie completă (restauratio ad integrum) a României, favorizată de începutul destrămării agresivului Imperiu sovietic.

Această Restauraţie începuse în mod concret în dramaticele zile din decembrie 1989, la Timişoara, la Bucureşti şi în toată România prin înlăturarea clanului Ceauşescu de la conducerea ţării şi prin scoaterea înafara legii a P.C.R.-ului, partidul de inspiraţie bolşevică adus la putere de trupele ocupantului sovietic. Revenirea partidelor istorice pe scena politica a României, cum şi înfiinţarea unor noi partide, prea multe de la bun început, au creat o senzaţie de autentică democraţie şi se părea că Restauraţia îşi urmează cursul ei natural, aproape fatal. Primele alegeri libere din mai 1990 au pus însă capăt euforiei opoziţiei care s-a trezit învinsă categoric de F.S.N., partidul recompus din foştii membri ai P.C.R., nomenclaturişti sau doar fii de nomenclaturişti, activişti mai modeşti şi revoluţionari mai zgomotoşi. Victoria în alegeri a F.S.N., cum şi a d-lui Ion Iliescu, primul Preşedinte al României, ales în deplină libertate de către români, la care se adaugă mineriada sângeroasă din iunie 1990, erau semnele evidente ale unei alte Restauraţii nu numaidecât comuniste, cum credea presa de opoziţie din România, cât instrumentată de foşti oameni politici comunişti, doritori să-şi asume liberalismul necesar unei perioade de tranziţie, cum a făcut-o Guvernul Roman, şi de asemenea „reconcilierea naţională“ în scopul dinamizării energiilor româneşti pentru realizarea idealului naţional de reîntregire a ţării. Anul 1992 a limpezit pentru multă lume lucrurile şi a dat încă o dată dreptate Poetului care zice, „Non idem est si duo dicunt idem“...

Vom încerca astfel să arătăm că nu atât discursul politic al opoziţiei cât şi al puterii sunt deosebite, amândouă afirmând uneori aceleaşi lucruri (schimbare, reconciliere naţională, reîntregirea ţării etc.), cât modul în care este concepută Restauraţia României, mod adesea subînţeles, căci oamenii noştri politici s-au deprins cu o anume prudenţă în declaraţiile şi atitudinile lor publice. Încheiat convulsiv atât în România cât şi în Basarabia, anul 1991 ne-a pregătit pentru confruntările decisive din 1992, în România, alegerile, locale, legislative, prezidenţiale, în Basarabia, războiul din Transnistria. Acum, după ce febra trăirii evenimentelor ne-a părăsit putem întocmi un bilanţ corect, nu cinic şi dezabuzat, ci doar realist.

Mai întâi, şi foarte pe scurt, câteva cuvinte despre războiul din Transnistria. Dacă vinovăţia Puterii de la Chişinău poate fi identificată într-un soi de paralizie politică şi chiar de subterană complicitate cu Moscova, apoi nici vinovăţia Puterii de la Bucureşti nu e de trecut cu vederea, Putere care manifestă o specială inhibiţie comunistă, un fel de pudoare internaţionalistă când trebuie să intervină în conflictele interetnice: o asemenea inhibiţie a dus la masacrul de la Târgu-Mureş, din martie 1990.

Cu tot regretul trebuie să spunem că venerabila instituţie care este Armata Română, după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu avem ştiinţă să se fi remarcat în vreun fel în apărarea poporului român, singurii români care au luptat cu arma în mână într-o armată regulată fiind voluntarii moldoveni din Transnistria care, indiferent de rezultatul luptei lor, ne-au reamintit că această instituţie, armata, este creată ca să ne apere de duşmanii noştri naturali, dar că nesusţinută de geniul oamenilor politici nu poate duce decât la iugoslavizarea României. Geniul oamenilor politici, din România şi din Basarabia, trebuia să speculeze prilejul oferit de puciul de la Moscova, să-şi asume toate riscurile şi să proclame unirea Basarabiei cu ţara iar nu o iluzorie independenţă. Trebuie să recunoaştem azi că Restauraţia politică a României a suferit un eşec lamentabil şi de aceea discursurile despre „reîntregire“, atât ale Puterii cât şi ale opoziţiei din România ni s-au părut demagogie curată. Presa românească, cel puţin, a făcut un efort stimabil informând publicul despre condiţiile ingrate în care trăiesc românii din Albania, Bulgaria, Grecia, Ungaria, fosta Iugoslavie şi Ucraina, concluzia amară care se desprinde din toate mărturiile fixându-ne locul de cea mai urgisită şi desnaţionalizată etnie din Europa. Vizita Regelui Mihai I de România de Sfintele Sărbători de Paşti, vizită sobră şi triumfală a precizat opţiunea republicană a Puterii, neîntemeiată istoric, decât cel mult pe nefasta perioadă de dictatură comunistă şi opţiunea monarhistă a unei părţi din opoziţie, opţiune pe care apoi amintita opoziţie a trecut-o sub tăcere, din oportunism copilăresc în timpul confruntărilor electorale care au dominat câteva luni toată suflarea românească. Dacă în alegerile locale din februarie, partidele politice din opoziţie, unite în cadrul Convenţiei Democratice, au repurtat o victorie dătătoare de speranţe, în alegerile legislative şi prezidenţiale, în schimb, în cadrul aceleiaşi Convenţii ele au fost înfrânte de o parte doar din vechiul F.S.N., recompusă în noul partid F.D.S.N., „partid prezidenţial“, ca să-i spunem aşa, care nu urmărea de fapt decât să susţină personalitatea politică indiscutabilă care este domnul Ion Iliescu angajată în disputa electorală pentru câştigarea celui de-al doilea mandat de Pereşedinte al României. Disputa electorală, dizgraţioasă şi adesea comică, nu merită să fie amintită decât în treacăt. Ea a impus un personaj politic impresionant, domnul Emil Constantinescu, singurul redutabil adversar al domnului Ion Iliescu, un candidat la Preşedinte din Basarabia, domnul Mircea Druc şi a adus în noul Parlament al României, în Camera Deputaţilor, o personalitate notorie din Basarabia, poeta Leonida Lari. Noul Guvern al României, începând cu domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministru, este oarecum calchiat după Guvernul Stolojan, iar noul Parlament vine să întărărească ideea dublei restauraţii. Comemorarea Revoluţiei din Decembrie, la împlinirea celor trei ani de la declanşarea ei a mediatizat suficient existenţa celor două tendinţe restauratoare ale României, astfel încât, simplificând lucrurile, putem spune că ambele tendinţe reprezintă viziuni utopice, irealizabile în totalitate ca orice proiect ideal.

Restauraţia imaginată de opoziţie ar dori o recuperare a unui statu quo ante: România, monarhie constituţională în care cetăţenii să decidă printr-un referendum viitoarea formă de stat; separarea reală a puterilor în stat şi judecarea tuturor acelora care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva umanităţii, de la tortiţionarii închisorilor comuniste până la ucigaşii revoluţionarilor din Decembrie 1989; edificarea unei democraţii autentice şi a unui stat de drept neprimejduit de existenţa unor organizaţii oculte care să acapareze puterea financiară şi economică şi să manipuleze instituţiile statului; protecţie socială şi folosirea în scopuri naţionale a imensei energii intelectuale a românilor; reintrarea glorioasă a României în rândul ţărilor civilizate.

Restauraţia imaginată de Putere şi în general de partidele care se pretind „de stânga“ diferă numai puţin de cea oarecum nostalgică a opoziţiei, numai puţin dar prin părţile esenţiale: diferă, în primul rând, prin opţiunea ei categoric republicană, apoi prin modul straniu de a concepe reconcilierea naţională ca o fraternizare instantanee între victime şi călăi (dar numai în plan juridic şi moral, nu şi în plan economic) şi în sfârşit prin aceea că doreşte să salveze „pătura superpusă“ a posedanţilor comunişti şi să perpetueze astfel inegalitatea socială deja strigătoare la cer înainte de Revoluţie... Revoluţia Română din Decembrie 1989 a pornit ca o revoltă pură împotriva degradării sadice a condiţiei umane; spunem sadice deoarece era şi este un sadism instituţionalizat ca într-o ţară bogată şi frumoasă ca România, oamenii ei deştepţi şi frumoşi să trăiască în condiţii de colonişti africani. Oamenii Puterii trebuie să înţeleagă că părinţii săraci şi obidiţi ai căror copii au fost în Revoluţie, nu-i pot vedea la televizor pe ucigaşii copiilor lor dându-le lecţii cum să ajungă milionari. Un pic de măsură e necesară, căci poporul nostru, bun şi cuminte, îndrăgeşte măsura.

Cezar Ivănescu, articol din anul 1992