„Ave, maree-a luminilor, ave!“

Moartea tragică a lui Labiş în 1956 şi apariţia postumă a Luptei cu inerţia în 1958 au fost cele două evenimente care au zguduit lumea literară românească şi au anunţat, într-un fel, apariţia generaţiei tinere care avea să debuteze în 1960 în recent înfiinţata colecţie „Luceafărul“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă (E.S.P.L.A.).

Trebuie să spun, pentru acei care nu au trăit atmosfera acelor ani în România, că provinciile culturale româneşti erau destul de izolate unele de altele, că totul se decidea la „centru“, adică în Bucureşti, şi că pentru un june student moldav în Iaşi, cum eram eu pe vremea aceea, o călătorie în Bucureşti era o aventură cu adevărat insolită.

În această aventură mă angajam fiind chemat de poetul Niculae Stoian, redactor la „Luceafărul“, căruia îi trimisesem poeme şi urma să discutăm despre ele în cadru redacţional. Sosit în Bucureşti în primele zile ale lui ianuarie 1961, pictoriţa Cici Constantinescu (al cărei nepot eram) m-a înştiinţat că vom merge la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ să participăm la prezentarea primelor cărţi de debut în poezie lansate de E.S.P.L.A. în colecţia „Luceafărul“.

Prezentarea o făcea criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu iar poeţii erau: Ilie Constantin, Cezar Baltag şi Nichita Stănescu, de la „centru“ şi Fl. M. Petrescu de la Iaşi şi Leonida Neamţu de la Cluj.
Casa Scriitorilor ne-a întâmpinat cu un fast cu adevărat boieresc, multe lumini şi multă servitorime şi toată floarea cea vestită a realismului socialist era la vedere prin preajma piticoidului Mihai Beniuc. Debutanţii, „sărbătoriţii“ momentului se ţineau mai în umbră, pentru ei era mai puţin o sărbătoare şi mai mult o judecată şi aşteptau cu emoţie verdictul criticului prezentator cât şi pe cel al juraţilor căci ştiau bine ce importanţă aveau cuvintele în acea vreme.

Am urcat cu toţii în marea sală de şedinţe de la primul etaj invitaţi de Niculae Stoian care fiind şi secretar al U.T.M. la Uniune acţiona ca un maestru de ceremonii. În sală erau două rânduri de scaune, cel din stânga şi cel din dreapta şi masa prezidiului. Ritualul ocupării locurilor părea copiat după eticheta curţii bizantine. Astfel la masă au luat loc Ov. S. Crohmălniceanu, Niculae Stoian şi alţi câţiva critici literari. În partea stângă a sălii, pe primul rând de scaune stătea singur Mihai Beniuc, pe rândul al doilea, criticii literari; Emma Beniuc, frumoasă şi statuară stătea printre ultimele rânduri, acolo unde stăteau cu fereală şi debutanţii. În partea dreaptă a sălii, primul rând de scaune era neocupat. Abia în rândul al doilea trona, singură, Maria Banuş şi exact în spatele ei, pe rândul al treilea stătea Veronica Porumbacu, sfioasă şi respectuoasă când i se adresa Mariei Banuş care abia de întorcea puţin capul peste umăr. În prezentarea sa, Ov. S. Crohmălniceanu îi lichida rapid pe provinciali, îi lăuda suficient pe Ilie Constantin şi Cezar Baltag şi îl lăuda şi pe Nichita Stănescu dar mai cu măsură pentru că poetul i se părea a fi cam fără măsură şi asta speria pe acea vreme... În cadrul prezentării sale, Ov. S. Crohmălniceanu cita in poemul lui Nichita Stănescu, O călărire în zori, „Soarele rupe orizontul în două./ Tăria ăşi năruie sfârşitele-i carcere. / Suliţe-albastre, fără întoarcere, / privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, / să-l întâmpine fericite şi grave. / Calul meu saltă pe două potcoave. / Ave, maree-a luminilor, ave!“ şi efectul incantaţiei se dovedi magic. Mascarada care a urmat, aşa-zisa dezbatere critică în care vorbitorii îşi începeau cuvântările cu, „aşa cum a zis Mihai Beniuc, maestrul nostru, al tuturora“, nu a mai contat pentru nimeni, căci poezia, ca şi frumuseţea fizică, aşa cum am mai spus-o, se impune prin evidenţă. Poemul O călărire în zori era dedicat „lui Eminescu tânăr“ şi, pentru o clipă, lumea bună realist-socialistă din sală a fost frisonată ca de un joc de flăcări pe comori, căci renaşterea literaturii române era tutelată de acel „pururi tânăr“ izvor de lumină românească...

Pentru mine, cea dintâi imagine a lui Nichita Stănescu se dizolvă în iluminarea acestui vers emblematic: „Ave, maree-a luminilor, ave!“

Cezar Ivănescu