DOINA INCHINARE LUI EMINESCU, Cezar Ivănescu, 10 decembrie 1989

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare. Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu. L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani. Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.