INTERVIU
CU POETUL CEZAR IVĂNESCU

-------

Ştefan Ion Ghilimescu. Domnule Cezar Ivănescu, aş vrea să vorbim, cu voia dumneavoastră, despre Poezie; despre „acel lucru gingaş, înaripat şi sacru“, cum îi plăcea lui Platon să o numească. Despre acel ceva care îl vorbeşte necontenit pe poet, dacă este fireşte, Poet în chip desăvîrşit şi absolut! Aş începe prin a vă întreba cum resimţiţi, cum pune stăpînire pe fiinţa dumneavoastră poezia?

Cezar Ivănescu. Dacă m-aş lua în serios pînă la capăt, v-aş răspunde printr-un adagiu taoist, „cel care ştie nu vorbeşte, cel care vorbeşte mult nu ştie“, dar aş comite o impoliteţe, trebuie să „dialogăm“ civilizat, să-i dăm curs „vorbăriei“ moderne; veni-va, poate, un alt veac să redescopere o mistică-a tăcerii... În veacul nostru, dominat de zgomot şi furie, am resimţit totdeauna poezia ca o mînie delirantă (indignatio facit versus, Juvenal)... Într-o noapte a copilăriei mele, în bezna din vagonul de clasa a III-a al unui preistoric „trenuleţ de Crasna-Huşi“, reîntorcîndu-mă la şcoală, în Bîrlad, după ce-mi petrecusem vacanţa mare în paradisiacul sat moldav Curteni, am trăit în ritmul implacabil al roţilor de tren, totul, absolut totul, şi moartea bunicii mele Zoe pe care o adoram şi moartea mamei mele Xantipa, şi moartea surioarei mele Marlena care dormea cu capul rezemat de umărul meu, şi-atunci am amuţit de indignare şi-am simţit acea mînie dementă care şi azi mă face să-mi părăsesc imaculatul habitaclu al visului şi-al somnului şi să îndrug vorbe de nebun pentru cretini, pe o scenă goală... „Citoyen de l'univers je parle dans l'air“, vorba preaînţeleptului Casanova... Dar şi asta se va sfîrşi într-o zi, sau, poate nu se va sfîrşi niciodată şi voi sta ca un dibuk plin de mînie în faţa lui Dumnezeu o eternitate?

Ştefan Ion Ghilimescu. Împărtăşiţi-mi – dacă se poate – cum transvazează poezia în „textele“ dumneavoastră. Cum devin perechi, prin atingere şi respingere, aceste două entităţi?

Cezar Ivănescu. Este adevărat că şi noi, modernii, (căci eu nu folosesc vorba asta toantă, postmodernii) după indieni şi greci am redescoperit „problema limbajului“, „poate cea mai grea problemă filosofică“ se afirmă undeva în Platon, am redescoperit că inefabila stare poetică, starea de inspiraţie se „încarnează“ într-un „text poetic“ numai printr-un miracol. Nu e nimic exagerat, nici blasfematoriu în a echivala naşterea poeziei cu miracolul, cu misterul creştin al încarnării, căci şi poezia e revărsare de ichor divin în vase de lut. Confruntat cu „problema limbajului“, poetul modern se mai confruntă, dacă e onest, şi cu o situaţie aparent paradoxală: pentru a dobîndi o techné poetică trebuie să scrie mult, chiar foarte mult, în timp ce adevărata inspiraţie, adevărata stare de graţie e rară... Ca şi în cazul sfinţilor care tînjesc după clipele de graţie şi iluminare pe care le-au cunoscut şi trăiesc în aşteptarea clipelor de graţie care vor veni şi poeţii au clipe privilegiate şi asta se simte... În rest, totul e „discurs poetic“, orice s-ar zice... Asta ca să rămînem în limitele europeismului nostru prost crescut, pentru că dacă am aminti de Milarepa (modelul meu absolut de azi) ar trebui să vorbim de o altă lumină spirituală şi nu e bine fiindcă oamenii noştri de litere au rămas exact ca pe vremea răposatului Ceauşescu, mefienţi la maximum în tot ceea ce ţine de religie, de mistică, de spiritualitate... Nu doar de Milarepa, nici de Dante nu trebuie să amintim. Am avut, în ceea ce mă priveşte, două momente de inspiraţie în viaţă, cînd am avut viziunea primului meu volum de poeme, Rod şi cînd am conceput La Baaad (1966), carte pascaliană pe care am scris-o copleşit de lumina morţii în absenţa luminii lui Dumnezeu.

Ştefan Ion Ghilimescu. Scrieţi undeva că truda aşternerii pe hîrtie a Cuvîntului este o asceză. Aţi vrea să-mi desluşiţi cîte ceva din profunzimea acestei credinţe?

Cezar Ivănescu. Am fost obsedat din tinereţe de imaginea scribului egiptean, de „frontalitatea“ poziţiei, cu tăbliţa pe genunchi pregătindu-se să transcrie un text sacru: ceva ca o teroare fericită se desluşeşte pe figura omuletului stînd în aşteptare şi eu însumi, toată viaţa, nu m-am crezut altceva decît un umil scrib egiptean aşteptînd să aud un verset care să-mi despice trupul în două... Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decît prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist... Să poţi trece prin întunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decît rugaciunea şi scrisul... Sigur, ar mai fi muzica şi mai adîncă decît ea, tăcerea...

Scrisul rămîne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu... Ştim noi care e cea mai cumplită armă a viitorului? Poate e un blînduţ semn negru, pe o hîrtie albă...

Ştefan Ion Ghilimescu. Declicul poeziei, la dumneavoastră, este sincron sau precede actul scrierii? Aveţi sentimentul că poezia preexistă?

Cezar Ivănescu. Aşa cum le spuneam şi unor studenţi, la Iaşi, cu mai mulţi ani în urmă, nu pot compara, acum, poezia decît cu Tantra.
Nu săvîrşeşti ritualul iubirii tantrice decît după o îndelungă iniţiere şi pregătire, nu-l săvîrşeşti decît cu o soţie sacră şi la timp potrivit.
Nu mai scrii de la o anume vîrstă poezie, oricînd şi oricum, aştepţi o clipă privilegiată, iar cînd o faci, o faci continuînd să îmbogăâeşti această fină ţesătură de pînză de paianjen care e poezia sau tantra.
Poezia preexistă şi subzistă în sufletul unui mare poet şi uneori un pustiitor sentiment al inutilităţii îl determină să nici n-o mai scrie...

Ştefan Ion Ghilimescu. Poate poetul să îmbogăţească lumina fiinţei şi cu lumina altor lumi?

Cezar Ivănescu. Da, cu osebire, mai ales atunci cînd se numeşte Lao-Tî, Pindar sau Eminescu... Sînt apropieri de cuvinte, ca o rază, care scot din beznă o parte nemanifestată, necunoscută a fiinţei noastre:

„Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc mi-o linişteşte
Ca răsărirea stelei în tăcere.“

Ştefan Ion Ghilimescu. Aţi atras atenţia criticii asupra faptului că un poet nu evoluează?

Cezar Ivănescu. Bineînţeles, toată tinereţea mea am fost supărat pe criticii literari care-mi reproşau că nu evoluez... După decenii, se pare că azi şi criticii literari au înţeles că un poet nu evoluează... Ei bine, vin azi şi zic că un poet totuşi evoluează... de la expresie spre tăcere... Cea mai recentă carte a mea de poeme se intitulează Sutrele muţeniei.

Ştefan Ion Ghilimescu. Şi totuşi poezia este într-o măsură însemnată, cum susţineau şi cei vechi, un efect galvanic de înaltă cărturărie. Cezar Ivănescu este, cel puţin pentru mine, un poet cu lecturi „foarte speciale“. Este poetul un iniţiat?

Cezar Ivănescu. Nu poate fi decît un iniţiat, ca şi pictorul şi muzicianul dealtfel, o iniţiere în arcanele artei pe care o practici este obligatorie... Iniţierea presupune şi o continuitate a unei tradiţii, de la maestru la discipol... Şi în acest caz mă pot considera asigurat, răzbunat de cel mai desăvârşit discipol al meu, poeta Gabriela Creţan... [...] Orice adevărat mare artist are „lecturi foarte speciale“, de la Lautréamont, la Brâncuşi... Brâncuşi, în Parisul avangardei, îl citea pe Milarepa...

Ştefan Ion Ghilimescu. Pînă unde merge ezoterismul poeziei dumneavoastră?

Cezar Ivănescu. Pînă acolo unde eu însumi nu ajung întotdeauna... Obişnuiam să spun asta, de obicei, prezentîndu-mi un poem, Doina (Uri memento)... Şi închei cu un vers dintr-un alt poem, Jeu d'Amour (Maithuna): „! ce eu nu ştiu, ce tu nu ştii, Acela Viersul ştie.“

Ştefan Ion Ghilimescu. Se spune despre Pitagora, ca şi despre Empedocle, că aveau amintiri precise din mai multe existenţe. Vă simţiţi solidar cu vremurile de dincolo de amintire? Vă pun această întrebare, fiindcă aţi exprimat de curînd ideea că „scrisul e lanţ karmic şi se contabilizează fatal în destinul nostru“.

Cezar Ivănescu. Sigur că scrisul, ca şi fapta, ne poate îngreuna sau uşura încărcătura karmică: sînt păcate uşoare dar şi păcate iremisibile într-o singură existenţă, mi se pare normal să te reîncarnezi pînă reuşeşti să arzi sarcina karmică, această energie negativă care trebuie transmutată în energie pozitivă... Nu ştiu dacă pot numi „amintiri precise“ ceea ce resimt eu şi recunosc dintr-o altă existenţă, pot să vă spun însă că există doi terapeuţi care tratează şi vindecă pacienţi care suferă de dureri fără o bază fiziologică în organismul actualei încarnări... Cei doi terapeuţi care practică hipnoza se bazează pe credinţa că au de-a face cu dureri moştenite dintr-o altă existenţă...

Sînt enunţuri celebre pe care le-am ştiut dintotdeauna, anumite bucăţi muzicale care mă cutremură şi locuri în care îmi pare că am mai trăit... În Albania, în 1973, am trăit nişte întîmplări miraculoase în această privinţă, ba chiar am întîlnit şi o femeie, o franţuzoaică pe care „am recunoscut-o“ şi care „m-a recunoscut“... Cînd ea s-a întors în Franţa, mi-a trimis o reproducere a unui tablou al lui Picasso, din tinereţe, în care eram noi doi pictaţi; poate sîntem şi acum amîndoi, tineri, în adoraţie, ascunşi undeva între pliurile timpului: dacă-am şti că e chiar aşa, „ne-am duce în noapte prin mare-ntuneric“.
Eminescu spunea mereu că i se pare anormal că nu ştie araba...

Ştefan Ion Ghilimescu. Ştiu că sunteţi interesat, şi poezia dumneavoastră din ultima vreme o probează suficient, de mito-filosofia indiană. În ce fel poate cuvîntul să devină mantra?

Cezar Ivănescu. Pentru noi, europenii moderni, în nici un fel cuvîntul nu poate redeveni „cuvînt de forţă“, mantra, dar, sigur, pentru vreo babă din Maramureş sau din Nordul Moldovei, el poate capta o forţă magică uluitoare într-un descîntec sau într-un blestem... De la greci şi latini încoace, la noi, europenii, s-a pierdut o întreagă tradiţie a rostirii limbii...

Sigur, uneori, printr-un abuz verbal, ne iluzionăm să credem că şi noi rostim cuvinte de putere... Trebuie să asculţi cum sună în sanscrită o mantra rostită de un adevărat maestru pentru a-ţi da seama de abisul dintre cele două civilizaţii...

Ştefan Ion Ghilimescu. Versul dumneavoastră din Poeme (Editura Crater, 1998) – mai cu osebire – se înnoadă minunat şi din bogăţia graiului arhaic, resimţit – aţi spus-o undeva – ca muzică genezică. Ce va fi venind de acolo?

Cezar Ivănescu. Adevăratul ermetism al unei limbi este dat de graiul arhaic care, în cazul limbii noastre, ne rezervă încă mari surprize care pot fi echivalente cu veritabile descoperiri arheologice... Nu ştiu care alt popor european îşi poate documente ca al nostru, prin grai arhaic, permanenţa, de la Vechea Civilizaţie Europeană şi pînă astăzi...

Ştefan Ion Ghilimescu. Am să vă pun acum o întrebare pe care şi-a pus-o şi Novalis: „Ai putea explica unui surd ce e muzica?“

Cezar Ivănescu. Sigur că da, cu condiţia să nu fie şi orb: îlfaci să vadă big bang-ul...!

Ştefan Ion Ghilimescu. V-am auzit rostind / psalmodiind / cîntîndu-vă propriile poeme. Superb! Ce înseamnă muzica în viaţa şi poezia dumneavoastră? („Tu, muzică! Din muzici ce te doare?“).

Cezar Ivănescu. Am repetat-o pînă la saţietate, mă consider un muzician ratat şi am scris literatură în speranţa că literatura mea are cît de cît ceva din frumuseţea muzicii... Muzica e arta supremă şi poezia a trăit în alianţă cu această sacră însoţitoare... Cred din tot sufletul că voi mai avea parte de încă o reîncarnare pentru a-mi împlini vocaţia de muzician...

Ştefan Ion Ghilimescu. Singurătatea, bătrîneţea, moartea „ca supremă singurătate“, spunea Borges, aduc mult poeziei... Ce este acest „mult“? Poezia dumneavoastră din urmă poposeşte adesea în aceste zone.

Cezar Ivănescu. Acest „mult“ este totul, dacă înlocuim singurătatea cu boala, avem cele trei experienţe ale prinţului tînăr Buddha Gautama, mai rămîn iubirea şi Dumnezeu, teme ale verticalităţii şi cam asta e totul şi cercul poeziei se închide... Dintotdeauna am fost impresionat puternic de buddhism şi chiar din tinereţe am folosit obsedant sintagma-titlu copilul bătrîn (traducerea numelui Lao-ţî)... Acum probabil e mai vizibilă în poezia mea o anume reluare aproape canonică a aceloraşi teme... La Baaad, carte scrisă la 25 de ani, este încă cartea mea profund buddhistă, se va vedea bine cînd o voi publica în întregime... Pot spune că atunci, la 25 de ani mă preocupau mai mult bătrîneţea, boala, moartea...

Ştefan Ion Ghilimescu. A iubi. Acelaşi verb în două infinitive. Cum se con-jugă Ea? Ce este iubirea?

Cezar Ivănescu. Se con-jugă prin cununie, mirii purtînd cununa martirilor, în Taina Nunţii... şi dacă exceptăm Întîia epistolă către corinteni a Sfîntului Apostol Pavel (cap. 13), creştinismul, marea religie universală a iubirii nu posedă un corpus de texte sacre după care să ne călăuzim metodic, să ne iniţiem în această mare şi dificilă artă a iubirii. Prin Denis de Rougemont ne putem familiariza cu tot scandalul pe care l-a propus creştinismul omului modern şi cu toate reprimările pe care biserica le-a aplicat tuturor tentaţiilor neortodoxe, de la gnosticii antici, la cathari...
Este exact ceea ce nu am acceptat niciodată din creştinism; în această privinţă indienii ne sînt, cred, superiori, toate tratatele lor despre Tantra valorizînd trupul uman ca un adevărat vas sacru...
Ce este iubirea după aceste tratate? Este un val de energie infinită care porneşte din inimă şi de la baza şirei spinării şi ajunge la Dumnezeu...

Ştefan Ion Ghilimescu. Orgoliul umilinţei, ca supliciu al dumnezeirii în om, credeţi că poate ajuta poetului să afirme noul Eon al Vărsătorului – cum vă exprimaţi profetic în Pentru Marin Preda?

Cezar Ivănescu. Da, cred că această expresie oximoronică, orgoliul umilinţei, exprimă singura conjuncţie lipsită de păcat a orgoliului uman, dinamizat de orgoliul umilinţei, omul se va reînvăţa să-l admire şi să-l iubească pe celălalt, va reînvăţa să descopere lumea şi frumuseţea ei internă care îl preced şi-i supravieţuiesc şi îl conţin în eternitate...

Ştefan Ion Ghilimescu. Ca redactor într-o vreme la revista Argeş (Calende, în noua serie), ce secret aţi dori să transmiteţi făuritorilor ei de astăzi?

Cezar Ivănescu. O revistă nu-şi justifică existenţa dacă nu atacă o problemă sau dacă nu descoperă un autor de geniu...

Cezar Ivănescu, octombrie, 1999, Bucureşti