Numele poetului

Într-o dimineaţă de toamnă, stînd înghesuit într-un colţ de autobuz care mă ducea la şcoală, pe cînd eram elev într-un oraş de provincie, am auzit rostit pentru prima oară numele poetului. O persoană ceva mai în vîrstă decît mine, elevă-poetă prin ultimii ani de liceu, vorbea gesticulînd despre acel care „ar fi putut fi un al doilea Eminescu“. Şi cum, de cîteva luni, transferat la liceul de fete prin repetenţie, scriam poezii, bineînţeles că propoziţiunea mi-a sunat bizar. În primul rînd pentru că noi, moldovenii, avem cultul autorităţii absolute a lui Eminescu (şi credinţa obscură şi nemărturisită din pudoare că Alecsandri e incomparabil cel mai mare poet pur-moldav – Eminescu este moldav prin somnolenţă şi sentimentalism şi străin de spiritul locurilor prin ispita cercetării). Apoi, în acea dimineaţă în care descopeream că poezia se mişcă şi-ntr-o sferă socială, (personal credeam că poezia e numai un act perfect analog unei maladii ruşinoase care-şi serveşte însă – răul fecund în delicii) am zîmbit la auzul propoziţiunii ca orice ins fraged care nu a depăşit individualismul pur biologic, fără acces la înţelegerea lumii ca operă comună şi diversă, individualism ce nu ne permite să acceptăm valoarea celuilalt decît ca negaţie a persoanei pe care o reprezentăm.

Dus mai mult cu forţa la bibliotecă, de un grup de prieteni care tînjeau amintindu-şi de vremurile glorioase ale Academiei Bîrlădene, am găsit şi am citit peste cîtva timp amîndouă cărţile lui Labiş. „Primele iubiri“ – cu excepţia poemului „Moartea căprioarei“ care-mi pare şi azi antologic – nu mi-a plăcut, enervîndu-mă graba evidentă a scrierii, (nesusţinută de febra presimţirii morţii din „Lupta cu inerţia“), epicitatea obositoare, patosul contrafăcut. Adaug faptul că, sentimental, lumea care-i popula viziunile îmi era străină. „Lupta cu inerţia“ însă m-a năucit pentru un atribut esenţial: violenţa cuvîntului, mai puţin a expresiei. Mai toată poezia acelei vremi – pe care vrînd-nevrînd o citisem – se scria cu o grămăjoară de cuvinte: sloganele plus alte trei-patru, verificate, aparţinătoare fondului principal de cuvinte. (Izvor, codru, stele, brazdă, coasă şi „viaţă grea“, „neamul nevoii“). În poemele lui Labiş sunau ca nişte trîmbiţe neaşteptate neologismele şi, dacă atribuim cuvîntului adevărata sa calitate de semnificant al unei arii de cultură, numai pentru acest amănunt, şi e destul, poezia lui Labiş îşi are locul ei în istoria limbii literare. Şi – permiţîndu-mi o dezvăluire intimă – ca ins care nu am putut crede niciodată în cuvînt, care n-am putut imagina niciodată că limbajul ar fi altceva decît o degradată şi trădătoare formă de contact, esenţa fiinţei umane necomportînd decît o expresie pur muzicală, relaţia de mare încredere care se stabilea între poet şi verbul său tunător mă descumpănea în plus. Era o furie directă a forţei raţionale, o infirmare brutală a neantului cuvintelor în comunicarea sufocată de orgoliu a versurilor. Nu mai citisem, de la Eminescu încoace, o poezie atît de conştientă de forţa ei ca „Balada“. Dacă Arghezi mă teroriza prin siguranţa de mecanism a limbajului, Labiş în schimb traducea iminenţa unei incomparabile deveniri.

În Iaşi am ascultat recitată „Moartea căprioarei“ de un poet aproape legendar prin 1960: Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de zece ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita „Moartea căprioarei“ ca pe un bocet ritmat atît de exact, încît făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care urcînd în civilizaţie trebuie ciclic să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei în scopul supravieţuirii.

Pe atunci toţi cei care eram grupaţi instinctiv, Adi Cusin, Richard Regwald, Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Octavian Stoica, Eugen Simion (Eugen Iacob), genialul nostru Petru Aruştei (permiteţi-mi exprimarea de atunci!), eram siguri că datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că într-un timp erau cîţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de vehemenţă tipic labişiană (de asemenea influenţaţi de poezia lui Labiş).

Duhul mortului George Mărgărit şi al numitului Creţescu (cunosc un poet actual care şi-a făcut o artă poetică desfăşurată în publicaţii etc. dintr-o singură poezia a sa, „Portocala“) vieţuitor aproape nebun, asasinat în corsetul de fier al unei reputaţii imorale, dar cunoscător al poeziei franceze, ceva mai bun decît catedra de franceză a facultăţii locale în totalitatea ei, ne spaţializau cetatea în care aveam o misiune precisă. L-am iubit pe Labiş în acele vremuri, cu disperarea de a ne fi născut moldavi.

Spiritul mărginit căruia i s-au încorporat apoi cei dintre noi rămaşi în cetatea sfîntă îmi jefuieşte speranţa că s-ar mai putea întîmpla ceva important în acele locuri pînă prin anul 2000.

Cu timpul, Labiş n-a mai însemnat nimic pentru foarte mulţi dintre prietenii mei.

Individualitate de rasă, întărit în convingerea sa de patriarhul Mihail Sadoveanu, Labiş aducea în literatura noastră ambiţia unei supremaţii moldovene, ca urmaş direct al lui Alecsandri, Eminescu şi Bacovia: din toţi aceştia se nutreşte poezia sa descriptivă, epică şi idilică, devorată de nevoia unei gîndiri filozofice, spleenetică şi amară ca drojdia băuturii uneori.

Cu convingerea că nu deranjez pe nimeni, vreau să exprim coerent încă odată, părerea că Labiş ar fi fost singurul (şi a şi fost la un moment dat) care ar fi putut delimita, prin el însuşi şi prin toţi cei care i-au urmat, o exactă mişcare literară moldavă ce ar fi adăugat poeziei de azi un anumit patetism.

Am crezut foarte mult timp că Labiş înseamnă pentru noi o valoare poetică îndeplinind acelaşi rol ca Rimbaud, Lautréamont ori Radiguet în literatura franceză. Cred însă că apropierea e numai de circumstanţă. Fundamental, deosebirea e foarte mare; şi dacă la o anume vîrstă Labiş a putut fi influenţat (foarte vizibil) de Rimbaud şi a putut încarna un personaj cu un comportament asemănător, la o analiză atentă devine foarte clar faptul că el nu avea nimic comun cu poetul precoce al unei culturi care se crează pe sine prin opoziţie dementă şi consecventă la o tradiţie, prin apetitul pentru experienţa abisală a noului. Asemenea poeţi sînt mai ales originali, vîrsta biologică traducîndu-se aproape direct în expresie artistică (opera lor miroase a sînge tînăr – ca la Lautréamont). Sînt mai ales teribili cavaleri ai negaţiei. Opera lor este la fel de importantă ca oricare alta, conservînd liniile de forţă ale unei literaturi.

Labiş, însă, prin situaţia istorică al cărei fiu a fost, avea misiunea să consolideze tradiţia marii poezii româneşti dintotdeauna.
Neconformismul lui Labiş reacţionează în faţa unei situaţii, poezia sa urmînd o dezvoltare normală, cîştigînd adevărul elementar al unei veritabile tradiţii. Vehemenţa lui Labiş nu e altceva decît puritatea adevărurilor elementare. Paradoxala situaţie care a făcut dintr-un copil tribunul acestor adevăruri şi-a lăsat urmele în opera sa. Labiş trebuia să facă la douzeci de ani ceea ce de obicei se face după „il mezzo del camin di nostra vitta“. Pentru el, moartea a fost cu adevărat neiertătoare.

Cîţi eminescologi, la anii apariţiei lui Labiş, ne-au învăţat, sensibil, ce este poezia lui Eminescu, cum ne-au învăţat versurile:

„Nu mai cuget, cred mereu
Strîns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu
Cu zgîrcenie contemplu“?

Ori cîţi ne-au vorbit despre Bacovia ca el:

„Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig“?

Cîţi shakespearologi ne-au făcut să-nţelegem că sîntem „sunet prea grav şi răsunet prea slab“ şi cîţi esteţi bine instruiţi au strigat pentru inviolabilitatea celei de a doua lumi, a realităţii duble care e arta: „Trăiesc în altă lume decît voi“?

Nu ştiu ce loc ocupă Labiş în poezia românească. El rămîne un exemplu de poet perfect conştient de imperativele artei dintotdeauna. Cei care-l regretă cu adevărat au un bun prilej de a învăţa să devină pedagogi înţelepţi. Destinul lui Labiş nu epuizează nici putinţa încarnărilor excepţionale, nici tentaţia sadismului. Poezia de azi nu poate eluda cazul Labiş şi, de asemeni, nu poate ignora dependenţa de împlinirile poetice şi de orizontul spiritual sugerat de vocaţia labişiană.

Un volum cuprinzînd „Moartea căprioarei“ şi cel puţin 30 de titluri din „Lupta cu inerţia“ poate grăi oricînd despre un poet excepţional.

Cei a căror memorie nu păstrează decît imaginea unui morman de carne roşie zdrobit de roţile unui tramvai, („e trist, vai, cînd te gîndeşti, ce poţi să faci?“) uită frecvenţa cu care literatura română s-a edificat din eşecuri, aparente neîmpliniri tragice.

4 Cezar Ivănescu, Argeş, octombrie 1970, nr. 10 (53)

Explicatio

„De cîte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plînsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum «se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan...»

De două mii de ani, de la crucificarea Fiului Luminos al lui Dumnezeu, s-a coborît pe lume vîrtejul întunecat al Timpului Asasinilor... Crucificaţi Apostolii, cu capul spre Dumnezeu sau spre pămînt, martirizaţi şi sfîrtecaţi de fiare primii creştini în Auschwitzurile protocronice ale Imperiului Roman şi s-a instaurat Auschwitzul din inimi şi orice arătanie mongoloido-vizigoto-ostrogoto-asiatică, cum închega o bandă de ucigaşi, se punea pe exterminat tot ce mişca în jur, de la firul de iarbă la fecioarele pascînd mieii în luncile Hebronului...“

/.../

Mă rog de cei vii şi de cei morţi să-mi redeie vocea angelică... Pentru a vă spune cea mai groaznică poveste despre un copil dus acolo în miezul nopţii, în cea mai lungă Noapte a Anului Cosmic, a Marelui An-Kali-Yuga şi ucis... E un subiect pe măsura îngerilor, suflete, ei sigur ne vor citi, e un subiect pe care l-am exersat la moartea lui Daniel Turcea, şi la moartea Antuţei, Anta-Raluca-Buzinschi, la nici nouăsprezece ani, şi la moartea lui Dan David şi a lui Aurel Dumitraşcu şi-a lui Ronald gasparic, puiuţul Milicăi [...] ...şi la moartea tuturor celorlalţi, la nici nouăsprezece ani, la nici douăzeci şi nouă, la nici treizeci şi nouă, la nici patruzeci şi nouă, la nici cincizeci şi nouă? Ştim noi care a murit mai copil?

Îţi promit, îngere, că dinspre partea mea nici o înjurătură... Steluţa însă rămîne liberă, asta e condiţia, ea a fost chiar acolo în inima beznei şi-apoi în puşcărie, în celulele beznei, ea a fost acolo şi acum e aici, lîngă mine, va veni să depună mărturie că:

! Fraţi creştini!
! A venit timpul asasinilor!“

4 Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, p. 17, Editura Libra, Bucureşti, 1997

Şi pentru că noi încă trăim...
....vă trimitem vouă celor devoraţi de propria voastră ţară, vouă celor omorâţi cu zile, la lumina zilei şi la întunericul nopţii, cu sufletul tremurând doar de groaza sfântă a iminentei voastre morţi, vouă schelete încă vii aruncate în gropile comune, vouă celor ucişi în puşcăriile comuniste în numele veniţilor pe tancuri, vouă, plugari şi preoţi, învăţători şi muncitori, sfinţi şi oameni simpli, şi vouă celor ucişi pentru păcatul suprem de a nu vă fi trădat ţara, vouă, tuturor celor cunoscuţi, şi încă atâtor altora necunoscuţi, nepomeniţi în veci, vă trimitem ruga noastră de iertare...