AMFITRION. NUMĂR DEDICAT POETULUI CEZAR IVĂNESCU

Cezar Ivănescu, interviu inedit, 8 februarie 2008, Jurnalul Naţional: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu

„Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...“

Jurnalul Naţional: Dle Cezar Ivănescu, aţi incercat să luaţi legătura cu un alt membru al Colegiului CNSAS?
CEZAR IVĂNESCU: Nu. Cu ei nu se poate lua legătura, ei sunt stat în stat, organizaţie conspirativă. Eu sunt, de fapt, în greva foamei de pe 29 ianuarie, orele 16 după-amiază, când am primit ştirea. De atunci nu mai mănânc nimic, beau apa, cafea şi fumez, însă vreau să-mi revin treptat treptat, să mănânc, fiindcă am de dus o bătălie...

JN: Nu aţi mâncat nimic nimic de atunci?
CI: Nu, mă salvează cafeaua, ea mă ţine pe picioare. Greva foamei la Uniunea Scriitorilor a fost doar pentru a obţine un lucru legal, anume acel comunicat oficial pe care l-a dat Uniunea Scriitorilor către CNSAS, să se pronunţe auspra dosarului.

JN: Şi nu v-a fost deloc rău zilele astea?
CI: Rău în ce sens, mă simt ameţit, m-a ajuns oboseala şi am clacat.

JN: Dar dvs aţi spus că aţi vorbit cu Nicolae Manolescu care v-a convins să o întrerupeţi... dvs nu aţi întrerupt-o?
CI: În sensul că n-am rămas să dorm acolo, la Uniune... dar n-am putut să mănânc, n-aş vrea să fac paradă şi caz din asta... mâine (n. red. 9 februarie 2008) sunt sigur că voi fi pe picioare.

JN: Când spuneţi că presa a dat o ştire falsă, la ce vă referiţi? La faptul că CNSAS nu ar fi dat nici un verdict de poliţie politică sau că verdictul ar fi fost dat şi îl contestaţi?
C I: Pentru a se comunica acestă ştire, trebuia dat mai întâi un verdict oficial din partea CNSAS, or aşa ceva nu există. Nu numai că nu există, dar această instituţie, indiferent că o blamăm sau o admirăm, funcţionează după o lege... or legea spune că respectivul cetăţean care a făcut o cerere (particulară sau oficială) să-şi consulte dosarul personal, trebuie să urmeze o cale: chemarea să spre audiere la CNSAS, discuţie cu persoana respectivă în care i se arată dosarul şi i se administrează probele. Apoi i se comunică oficial în plic închis verdictul dat de CNSAS, apoi persoana are dreptul să conteste în timp legal la CNSAS acest verdict, dacă CNSAS nu-l satisface, are dreptul să atace la Curtea de Apel această sentinţă şi abia apoi, prin biroul oficial, CNSAS comunică presei... or ei nu au îndeplinit nimic din ce am zis mai sus.

JN: Atâta timp cât CNSAS nu s-a pronunţat oficial pe cazul dvs., la ora la care funcţiona, putem să presupunem că acest verdict este o invenţie...
CI: Eu asta susţin şi am atras atenţia ziariştilor care mi-au dat telefon că sunt în culpă şi că vor trece pe lista mea de publicaţii pe care le voi chema în instanţă.

J.N.: În momentul în care aţi aflat că presa scrie asta, nu aţi avut impulsul să mergeţi la sediul CNSAS, să vorbiţi cu membrii Colegiului? Ar fi fost o reacţie firească...
C. I.: Nici nu ştiu unde e sediul nou, ştiind ce indivizi sunt acolo, eu acolo nu merg decât însoţit de avocaţii mei, de presă şi eventual de poliţie.

JN: Dvs. credeţi că presa a inventat ştirea sau că sursele din CNSAS au minţit?
CI: Eu cred că persoana care a făcut această intoxicare se numeşte Mircea Dinescu. El, în emisiunea “Tănase şi Dinescu” (vineri, 1.02.2008 şi vineri, 8.02.2008), m-a atacat direct... el ca membru în colegiul CNSAS, spunând că în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu securitatea, deci el s-a devoalat singur ca fiind acea sursă din CNSAS care a intoxicat presa.

JN: Presa nu prea are o vină, el ar putea să aibă o vină...
CI: Presa trebuie să se apere în instanţă, divulgând sursa... aceasta agenţie Newsin, care a publicat prima ştirea. La acea oră, în care funcţiona CNSAS-ul, prezenţa dlui Mircea Dinescu era ilegală. El este fost membru de partid, secretar de UTC la Uniunea Scriitorilor, absolvent de academie marxist leninistă Ştefan Gheorghiu şi soldat fruntaş la securitate... în instantă o să fie obligat să vină şi cu livretul.

JN: Aveti probe că a fost securist?
CI: Eu susţin asta şi sper să pot demonstra în instanţă.

JN: Dinescu spune despre dvs. in direct că aţi colaborat cu securitatea, dvs acelaşi lucru despre el... asta miroase şi a răfuială personală... Când au început disensiunile dintre dvs. şi Dinescu?
CI: Cam de 30 şi ceva de ani ţin.

[…]

JN: „Cotidianul” a scris, pe surse, că de fapt CNSAS v-ar fi chemat la audiere, însă dvs. aţi refuzat.
C.I.: Eu vă dau răspunsul oficial: „Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica eventualele colaborări ale membrilor consiliului USR cu securitatea. Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referioare la dl. Cezar Ivănescu, membru al consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS, comitetul director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri CNSAS a unor date din dosarele personale ale membrilor” .
În dimineata zilei de marţi, dl Manolescu mi-a zis că a luat legătura cu Cazimir Ionescu şi cu alt domn Buchet, iar eu am dedus din spusele dumnealui că se mergea cu ignoranţa atât de departe, încât nu se ştia dacă eu am dosar. Totul este emanaţia acestui individ, a lui Mircea Dinescu, şi o perdea de fum aruncată cu un anumit scop: de a tulbura apele presei şi a ascunde ce scrie presa ieseană despre adevăraţii informatori ai securităţii.

JN: Fără nici o aluzie la cazul dvs., vă spun că de multe ori presa a dat pe surse cine urma să primească verdict din partea CNSAS ca apoi să se adeverească.
C.I.: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu.

J.N.: Veţi sta în greva foamei până o să vă vedeţi dosarul?
C.I.: O să încerc în seara asta să gust câte ceva, să nu clachez fizic. Eu am o probă irefutabilă prin „Cartea albă a Securitatii”, de Mihai Pelin, prietenul meu, în care există un capitol destul de mare despre mine. El mi-a spus că există un dosar de urmărire cu mine.

J.N.: Aţi încercat să vă vedeţi dosarul de urmărit?
C. I.: Trebuie să spun că n-am dorit să fac acest demers, fiindcă eu stiam pe mulţi care mă turnaseră, din nefericire, dintre persoanele apropiate de mine. Sub diferite motive sau forme, veneau şi-mi spuneau: „iartă-mă, te-am turnat la securitate“. Ei, m-a ajuns greaţa, cum se poate să-ţi vină prietenul şi să-ţi plângă în braţe! Aveam un răspuns pentru toţi, nu contează, ce vorbeam eu pe faţă, nu putea să fie mai puţin grav decât ce turnaţi voi. Eu nu-i condamn, au fost mai slabi şi au cedat. De aceea nu am vrut să scotocesc în aceste miasme ale trecutului, am zis cine m-a turnat să-i fie de bine, bine că am reuşit să supravieţuiesc.

J.N.: Spuneţi că în ’61 au încercat să vă racoleze...
C.I.: Eu am mărturisit în cartea mea, „Timpul asasinilor”, carte despre moartea lui Labiş, că student în Iaşi fiind, un domn maior Ionescu a încercat să mă persuadeze...

J.N.: Cum a încercat securitatea să vă convingă?
C.I.: Eu eram prieten cu profesorul universitar Alexandru Husar, care a fost expluzat pe motive politice de la Cluj la Iaşi, trăieşte si azi. El era profesor de estetică, iar ei voiau de la mine să-i cer cu împrumut cursurile de estetică şi să le duc lor – poate descoperă ceva grav, să poată să-l bage în puşcărie... ei voiau enunţurile reactionare din curs. Şi ca să mă persuadeze respectivul maior a scos un caiet şi mi-a zis „Uitaţi că nu suntem aşa cum zice lumea, aici este caietul de poezii al lui Labiş, care conţine versuri anticomuniste, scrise de mână. Noi ştiam că Labiş scrie aşa dar nu l-am arestat“. Asta în mintea lui probabil că a fost o cale ca să-mi arate că pot avea încredere în ei.

J.N.: Deci numai astfel au încercat să vă convingă, spunându-vă că ei sunt toleranţi... nu v-au promis anumite avantaje, că vă vor publica cărţile.
C.I.: Numai aşa.

J.N.: Au mai fost situaţii în care au încercat să vă racoleze?
C.I.: Niciodată. S-au lămurit cu cine au de-a face, fiindcă evoluţia mea socială era tot mai radicală.

J.N.: Susţineti că în ’87 aţi fost dat în consemn USLA. Când aţi aflat asta?
C.I.: Am aflat după revoluţie de la Mihai Pelin.

J.N.: Nu ştiaţi pe vremea aceea...
C.I.: Nu. Ştiti ce însemna asta? Dacă eu m-aş fi cherchelit şi mă apropiam de Ceauşescu, mă împuşcau.

J.N.: Au existat situaţii în care să vă fi putut apropia de Ceauşescu?
C. I.: Nu, însă aia era o instituţie bolnavă.

J.N.: Ati avut vreodată probleme din cauza asta?
C.I.: Marginalizare, sărăcie. Îmi publicau greu cărţile. Eu am debutat în ’68 şi am stat 7 ani de zile până să public a doua carte. La revoluţia culturală, eram şomer. Până să fiu cel mai apropiat om de Marin Preda, am stat pe tusă. Şi desi se ştia că sunt poetul preferat al lui Preda şi singurul poet contemporan cu el despre care Preda a spus că sunt un mare poet... cu toate astea, eram marginalizat, sărac. Eu n-am avut niciodată funcţie, fiindcă nefiind membru de partid, nu aveam cum. Din 2000 încoace sunt membru în Consiliul Scritorilor şi am fost unul dintre iniţiatorii acestui demers de a comunica dacă unul dintre noi a colaborat cu securitatea, ca să nu ne mai trezim cu un alt scandal ca cel cu Eugen Uricariu. Până acum, n-am primit decât nouă răspunsuri oficiale de non-colaborare.

J.N.: Aţi intentat proces împotriva presei şi a lui Mircea Dinescu?
C.I.: În scurt timp, voi da telefoanele avocaţilor meu şi numai ei vor vorbi despre asta.

J.N.: Presa scrie ce prinde, nu cred să fi fost o conspiraţie la nivelul întregii redacţii.
C.I.: Dar ziaristul nu trebuie să fie şi responsabil? Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...

Interviu acordat prin telefon ziaristei Sidonia Silian de la Jurnalul Naţional, 8 februarie 2008.
Textul nu a fost publicat. Cezar Ivănescu a decis că este un „interviu ratat“ în sensul
că textul scris nu includea decât o mică partea din afirmaţiile făcute prin telefon.

CNSAS. RASPUNS LA SOLICITAREA DE A VEDEA DOSARUL INTOCMIT DE SECURITATE SCRIITORULUI CEZAR IVĂNESCU

CEZAR IVANESCU, un Inger in Vinerea Patimilor

24 aprilie va ramane pururi Vinerea Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In urma cu doi ani, in Vinerea Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea, de fapt, o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.

Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Vinerea Patimilor din anul 2008, ziua in care CEZAR IVANESCU S-A (RE)NASCUT INGER!

preluare: http://florentinatonita.blogspot.com/2010/04/cezar-ivanescu-un-inger-in-vinerea.html

„viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine“

„Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut condiţia de fiinţă-către-moarte...“

convorbire cu poetul CEZAR IVĂNESCU

— Despre bogata şi dramatica mitologie românească a morţii ar trebui să se scrie o întreagă operă, după cum bine observa Mircea Eliade în lucrarea pe care dumneavoastră, domnule Cezar Ivănescu, împreună cu doamna Măria Ivănescu aţi tradus-o, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980). Vă invit să desprindeţi din această mitologie românească a morţii câteva motive arhaice asupra cărora poetul Cezar Ivănescu s-a aplecat în teoria d-sale despre bocet şi doina.

Cezar Ivănescu: — Cartea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, apărută cu mari dificultăţi în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, a fost retipărită în 1995 la Editura Humanitas. Ambele ediţii reproduc prefaţa la traducerea românească, în care Eliade îşi exprimă intentia de a alcătui un al doilea volum al cărţii: „Dar câteva cursuri şi seminarii recente, ţinute la Universitatea din Chicago – despre mitologiile morţii şi riturile funerare, despre urmele scenariilor iniţiatice în ceremonialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor – m-au convins că De Zalmoxis à Gengis-Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste probleme vor fi analizate cu atenţia pe care o merită“ (op. cit, p. 5)...

În ce fel s-a desăvârşit sau nu intentia lui Mircea Eliade, nu ştiu, probabil ştiu cei care au acces la manuscrisele marelui savant. Oricum, opinia lui Mircea Eliade despre mitologiile morţii ne-ar fi interesat foarte mult gândindu-ne că în Capitolul V, Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului şi în Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din amintita carte, mitologiile morţii sunt atinse şi implicate într-o sublimată viziune religioasă. În afară de cartea lui Mircea Eliade, mai avem o excelentă lucrare de sinteză, Mitologia română (Bucureşti, Editura Academiei, 1985) semnată de Romulus Vulcănescu. Un capitol din Partea a III-a a cărţii este intitulat chiar Mitologia morţii. Aş mai putea cita o carte a lui Constantin Prut, Calea rătăcită (Editura Meridiane, Bucureşti, 1991) şi, fireşte, bibliografia problemei citată de Eliade în cartea lui; toate acestea pentru a spune că lucrarea de referinţă rămâne Înmormântarea la români, a lui S. Fl. Marian, studiu neegalat încă în cei o sută de ani care au trecut de la tipărirea lui şi până azi... Cercetarea mea, strict literară şi muzicală, urmând sugestii din Mircea Eliade şi Marian s-a îndreptat mai ales asupra textelor folclorice, bocetele, fragmente incipiente de mitologie, cele mai vechi, mai vechi chiar decât învelişul lor lingvistic actual, şi doinele ca relicte ale unei arte tradiţionale.

Din mitologia românească a morţii, toposul care m-a marcat cel mai profund ţine de viziunea arhaică, răsturnată, a daco-geţilor considerând naşterea o pedeapsă şi moartea o eliberare, o reîntoarcere în sălaşurile zeilor: această viziune autohtonă coroborată cu un gnosticism înnăscut dar şi cultivat şi cu o metodică aducere în câmpul conştiinţei a Calvarului Domnului nostru Iisus Hristos ar forma viziunea mea sintetică asupra morţii: simbologia folclorică românească în mare parte ecumenică, e tot timpul actualizată în durata prezentă şi eternă a dramei christologice: grila creştinismului cosmic funcţionează ca o fatalitate pentru sufletul românesc...

Şi bocetul şi doina ca relicte ne introduc într-o mare artă, religioasă, şi ne instruiesc despre acest rit de trecere care este moartea, mai adânc decât o face întreaga poezie cultă românească; în plus, aceste texte folclorice au încorporat în ele cel mai dens semantism cultural, se străvede în ele, pe lângă semnificaţiile culturale indo-europene, şi un strat originar ţinând de vechea civilizaţie europeană...

Arborele cosmic sau Sufletul-Pasăre, motive arhaice circumscrise în mitologia românească a morţii, sunt motive recurente şi în poezia mea, transfigurate de viziunea tragică, creştină a crucificării nesfârşite.
Cred că pentru un indian, un tibetan sau un român e mai uşor, decât pentru un european oarecare, să întrevadă o reînviere a poeziei tradiţionale, a spiritului religios în care era concepută poezia tradiţională.

— Întorcându-vă la Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din cartea lui Mircea Eliade, nu pot să nu vă întreb de care dintre exegezele Mioriţei vă simţiţi mai atras? Pe care o consideraţi mai apropiată semanticii morţii? De ce credeţi că exegeza lui Constantin Brăiloiu (Sur une ballade roumaine, La Mioritza, Geneva, 1946) nu s-a bucurat de audienţa pe care o merită şi nu are, după ştiinţa noastră, o traducere, până în acest moment, în limba română?

Cezar Ivănescu: — Normal, cel mai atras mă simt de exegeza lui Mircea Eliade, din care am ales un epigraf pentru cartea mea de poeme Doina: „O situaţie similară se întâlneşte şi în alte regiuni ale lumii şi în alte epoci istorice: să ne amintim numai de evrei şi de vecinii lor aflaţi la confluenţa imperiilor militare. Desperării şi nihilismului nu li se putea răspunde decât printr-o interpretare religioasă a «terorii istoriei». Am discutat în altă parte răspunsurile unor popoare din antichitate şi ale evreilor. Cât despre populaţiile rurale ale Europei Orientale, ele au reuşit să suporte dezastrele şi persecuţiile datorită mai ales creştinismului cosmic la care ne-am referit mai sus. Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momentele istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. Exegeza lui Mircea Eliade, foarte apropiată de semantica morţii, pune accent pe forţa de creaţie, de transfigurare a unei etnii, iar creştinismul cosmic, creaţie deopotrivă a românilor şi a lui Mircea Eliade însuşi, e destul de aproape de buddhism: am meditat treizeci de ani la o posibilă sinteză între Platon (ca moment de sinteză între gândirea arhaică europeană şi gândirea filosofică modernă), creştinism şi buddhism şi pot spune că umanismul buddhist (cel mai nobil gândit vreodată de fiinţa umană) poate fi uşor înţeles şi acceptat de un creştin care înţelege viziunea lui Mircea Eliade: Buddha nu poate restaura condiţia umană, cosmosul şi pe zeii înşişi, decât acceptând să se încarneze, „coborându-se“ adică, din compasiune pentru tot ceea ce e viu, la „condiţia umană“, la fel cum Fiul lui Dumnezeu nu poate să răscumpere fiinţa umană, căzută şi păcătoasă, decât acceptând crucificarea. Când am descoperit cartea lui Mircea Eliade, imediat după 1970, am început să o traducem folosindu-ne, dacă-mi aduc bine aminte, de un exemplar al cărţii care era proprietatea fostului soţ al Doinei Uricariu, care soţ, fireşte, ne cerea desperat înapoi exemplarul ... Într-un târziu, vara mea de la Paris, pictoriţa Dana Roman, ne-a trimis un exemplar nou-nouţ al cărţii... Sigur că ar fi trebuit să se întâmple acelaşi lucru şi cu exegeza lui Constantin Brăiloiu. Să se pasioneze cineva de ea. Într-o vreme, Editura Muzicală, cred, îşi anunţase intenţia de a tipări o serie de Opere de Constantin Brăiloiu. Mărturisesc că nu am ştiinţă dacă intenţia s-a concretizat în vreun fel. Constantin Brăiloiu face parte din acea falangă de autori români foarte importanţi care, totuşi, nu sunt retipăriţi cu cărţile lor, unele fundamentale pentru cultura românească. Alături de Constantin Brăiloiu îi mai pot enumera pe Matila C. Ghika, pe lângă care Paul Valéry e un dulce copil, Pius Servien, George Ivănescu, Octav Onicescu... Nu numai cartea lui Constantin Brăiloiu nu s-a bucurat de audienţa pe care o merita, nici celestul Dan Botta, reeditat de curând cu Limite şi alte eseuri la Editura Crater, nu a avut şi nu are audienţa şi gloria pe care le-ar merita... Dar aici ar trebui să începem un pamflet despre ţoapele intelectuale, aşa că mai bine mă opresc.

— Am să plec de la o formulare premonitorie a lui Marin Preda adresată dumneavoastră: „Nea Cezare, ai să plângi mult, dacă eu am să mor, nea Cezare?“ şi am să vă provoc un răspuns în această direcţie: oare moartea poate fi despărţită de relaţia cu semenul?

Cezar Ivănescu: — Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut niciodată condiţia de fiinţă-către-moarte, aşa cum sunt oameni absorbiţi total de condiţia lor insolubilă de fiinţe muritoare şi trăiesc într-un autism absolut... Parabola buddhistă cu mama care vrea ca fiul ei mort să fie înviat, e foarte actuală pentru omul zilelor noastre... Moartea nu poate în nici un fel fi despărţită de relaţia cu semenul... Eu pot spune că am murit acum douăzeci şi cinci de ani când am primit o iniţiere în secta traumatomanţilor, m-am despărţit de ceea ce se cheamă în mod obişnuit un destin, pentru o misiune. Această distanţă faţă de mine însumi m-a învăţat să fiu mai atent cu ceilalţi, cu ceea ce înseamnă viaţa lor şi moartea lor... Citatul pe care l-aţi reprodus din cartea mea Pentru Marin Preda mă obligă la următoarea destăinuire...

Nu ştiu câtă atenţie îi acordam fiinţei muritoare, însingurate, neconsolate care era Marin Preda în carne şi oase, copilul mefient şi, uneori, sadic din Siliştea-Gumeşti, ştiu însă că măsurăm exact importanţa scriitorului Marin Preda pentru echilibrul atât de precar al vieţii literare româneşti. Ca şi în cazul morţii lui Nicolae Labiş (în cartea pe care i-am consacrat-o, Timpul asasinilor), moartea lui Marin Preda a fost o catastrofă pentru literatura română, a fost exact moartea care a declanşat o evoluţie entropică a literaturii române... Trăind în interiorul unui sistem închis – literatura română din ţară – am simţit întotdeauna că acest sistem are coerenţă, cât a trăit Marin Preda... Toate aberaţiile care s-au petrecut în acest sistem, au fost posibile pentru că Preda nu mai trăia, după Revoluţie... Cred că şi cel mai mare neruşinat pe care l-am cunoscut în viaţa mea, Mircea Dinescu s-ar fi ruşinat, totuşi, să-i fie Preşedinte lui Marin Preda, fiind Preşedintele Uniunii Scriitorilor... Aşa, însă, am asistat la o răsturnare a valorilor la fel de nefastă ca în 1945, după ocuparea României de către trupele sovietice... În timp vom cântări consecinţele morţii lui Marin Preda în 16 mai 1980...

După ce ne-am depăşit propriul univers obsesional, trebuie să ştim ce să facem cu moartea noastră, la fel cum trebuie să ştim ce să facem cu viaţa noastră... Căci viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine.

În antichitatea târzie, a existat un filosof grec cinic, vagant, Peregrinos, care a anunţat pe cei doritori să asiste la spectacol ziua şi ora la care va urca pe rug şi-şi va da foc pentru a oferi oamenilor o lecţie de morală; moartea poate fi înfruntată cu inima uşoară, şi cu mintea limpede, nimeni nu trebuie să se teamă de moarte... Sigur că, de la Peregrinos la Iisus Hristos e o distanţă imensă, dar dacă nu putem realiza o Imitatio Christi perfectă, măcar pe Peregrinos să îl avem în minte: o moarte cucerită ca un pământ al oamenilor...

— Aţi scris despre moartea lui Marin Preda, a lui Nicolae Labiş. Cum arată moartea în negativitatea sa, atunci când e vorba de dispariţia a doi creatori de referinţă în literatura română?

Cezar Ivănescu: — În primul rând, ea întârzie ceea ce, fatal, trebuie totuşi să se împlinească... Moartea lui Labiş a întârziat poezia românească în demersul ei de a redeveni discurs violent şi direct social împotriva sistemelor modeme, împotriva tipurilor de societate modernă (fascistă, comunistă, democratică) desacralizată, despiritualizată, proclamând nu doar moartea lui Dumnezeu, ci şi moartea omului; moartea lui Marin Preda a întârziat scrierea acelei capodopere în proză care ar fi trebuit să spună că greul ocupaţiei comuniste de 45 de ani l-a suportat o masă imensă de ţărani care formau majoritatea poporului român, şi nu securistul CIA-ist, membru al P.C.R., Aurel Dragoş Munteanu, revoltat cu puţin înainte de Revoluţie de „dărâmarea satelor româneşti“, devenind apoi pe rând, disident politic, Preşedinte al Televiziunii Române Libere, ambasador al României în USA şi, în final, cetăţean american, ceea ce dintotdeauna voia să ajungă... O mare artă îşi găseşte slujitori pe potrivă; de unicitatea unor autori ca Nicolae Labiş sau Marin Preda ne e dor însă ca de propria copilărie; ea rămâne, acolo, în timp suspendată, sau alunecă în unda timpului, înapoi, împotriva curentului...

— În ce ecuaţie puneţi moartea în piesa de teatru pe care o scrieţi şi pe care aţi intitulat-o „Batalionul sacru“?

Cezar Ivănescu: — Aşa cum aminteam tot în cartea mea Pentru Marin Preda, această piesă de teatru e şi ea rodul câtorva decenii de meditaţie asupra lumii civilizate – care se încheie după opinia mea cu ceea ce numim perioada elenistică, – şi asupra barbariei care ţine de două mii de ani şi a culminat cu acest abominabil secol XX, al totalitarismului deşănţat, al tiraniei majorităţilor neghioabe, al holocaustului, al pragmatismului diabolic...

Lumea civilizată, lumea antică, lumea Macedoniei lui Filip era o lume cu măsură umană, o lume demonică, o lume în care fiul lui Filip al Macedoniei, marele Alexandru, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, visa sublim ca Novalis să acţioneze într-o lume plină de sens, el voia să nuntească Europa cu Asia şi ca un mare sacerdot a ordonat nunţile de la Susa în care hopliţii săi şi-au luat mirese asiate... Faptele, cât de uluitoare, erau sigilate de geniul unui om, geniul militar al lui Alexandru, în faptele de arme, geniul unui artist sau al unui meşteşugar în făurirea unei statui din marmura albă sau a unei urne funerare... Lumea barbară, lumea noastră e lumea asasinatului în masă săvârşit de trupele sovietice în pădurea Catyn unde au masacrat floarea ofiţerimii poloneze, e lumea Rusiei actuale pe teritoriul căreia există satele pustii în care au murit şi câinii, sate care, la un loc, fac cât teritoriul Franţei actuale..., e lumea în care milioane de copii mor de foame în vreme ce în statele superdezvoltate se petrec crize de supraproducţie...
Moartea nu mai cutremură pe nimeni în lumea noastră barbarizată, holocaustul ucrainian nici măcar nu e reţinut iar un război cum a fost cel din fosta Iugoslavie este o încoronare a absurdului şi descreierării, o bătaie de joc pentru orice minte care vrea să înţeleagă ceva...

— Ce credeţi, s-ar putea scrie o Carte a morţilor la români?

Cezar Ivănescu: — Într-un fel e deja scrisă dacă strângem într-un corpus de texte folclorice tot ceea ce e mai strălucitor ca realizare literară, de la materialul adunat de S. Fl. Marian şi până azi... În mod cert, în această carte a morţior, ar trebui să intre multe texte descoperite de cercetătorii ieşeni de la Institutul de lingvistică şi folclor al Academiei din Iaşi, texte de o mare vechime, culese din zona Rădăuţilor... Am citit cu ani în urmă un impresionant volum publicat de cercetătorii ieşeni şi mi-am dat seama că folclorul autentic românesc poate încă oferi mari surprize...

4 Convorbire realizată de CLARA T. VÂLSAN, revista Transilvania, nr. 4/1996.
Scurtă privire asupra morţii şi învierii

Magda URSACHE, Seismogramă la doi ani de la moartea lui Cezar Ivănescu

Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?

Imediat după schimbarea de val din '89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignorată, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.

Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.

Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.

Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist , dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii şi să şi editezi. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sita selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel, editurile. Dar de ce astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!

Până la un punct, e de înţeles refuzul poeziei politice, câtă vreme ne-au agresat atâţia mercenari cu versuri pro patriepartid. Ce-i de neacceptat e, însă, dispreţul versificat pentru ţara „plină de sifilis şi bună de scuipat”, cu eroi şi morminte cu tot: „Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie”, ca să decupez dintr-un declarat lider de grup. Replica lui Cezar Ivănescu la astfel de insanităţi n-a întârziat. Mie, discutând despre Mihai Gălăţanu, mi-a spus că detestă „golănismele” în poezie. „Scârbenie mare, am oftat eu, dacă Memorialul durerii e parafrazat Memorialul plăcerii. Halal curaj erotic”.

Într-un interviu luat de Florin Dochia în toamna lui 2004, la Câmpina, la galele APLER, Cezar Ivănescu a fost şi mai radical: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor”. Intră în noţiunea de domcezarism atitudinea asta.

Aici ar trebui amintit eseul semnat de Alexandru Muşina, Educaţiunea poetului sau armăsarul şi jocheul, dintr-o „Vatră” a anului 1982. Muşina compara talentul cu un armăsar. Bine strunit de un jocheu pe numele lui Cultura, iese câştigător al tuturor curselor; dimpotrivă, nestrunit de acest jocheu (mulţi sunt enervaţi chiar de livresc, de aluziile culturale în poezie), o ia razna spre prăpăstii.

Una dintre cele mai tentante s-a dovedit prăpastia biologicului. Critici de direcţie nouă au afirmat ritos că literatura română trebuie, în fine, să (re)descopere corporalitatea, orgasmecanismelele. De înţeles şi asta, câtă vreme cenzura tăia înverşunat tot ce ţinea de sex. Autori de 3 legături la 2 lei s-au şi repezit la fructele oprite, să le înhaţe şi să le mestece în exces. Conjuncturalii au constatat că a te ne-ruşina în public a devenit calitate. Iar sexul explicit în poezie şi-n proză, inflamând organele genitale, a intrat în atenţia juriilor. Numai că poezia la comanda criticii s-a perimat totdeauna. Iar distihul lui Iulian Fruntaşu: „Curul tău se mişcă/ de la o margine la alta a patului” aduce cu altul, din proletcultură: „Ce-i asta, frate?/ E scândură de bună calitate”, ştiut fiind că elementele extraliterare duc la rezultate extraliterare.

„Îmi amintesc (povestea Cezar Ivănescu, în Pentru Maria Preda, Timpul '96) cum încercam să-l conving pe Mihai Gafiţa că spre exemplu cuvîntul «anus (c...) sângerând» într-un poem al meu de vreo zece pagini nu e pus acolo gratuit ca într-o poezie a lui Marin Sorescu, numai spre a stârni vulgar hazul, cu atât mai mult cu cât «vulgaritatea», se ştie, nu stă în cuvânt, ci în atitudinea vorbitorului faţă de acel cuvânt: îi apare cuiva limbajul Vechiului Testament ca vulgar numai pentru că e natural?” (p. 96).
Gratuit e cuvântul exact. Vocabula anus în titlul unei plachete e împotriva naturii poeziei, ca să zic aşa: anus contra naturii. După cum setea de cuvinte verzi ca fofoloancă, pizdulice, floci etc., nu-ţi sporeşte expresivitatea.

Deşi Ilie Constantin l-a poreclit Cezar Ivăsexu (vezi Timpul asasinilor), poetul nu s-a vrut precursor al „sexuanţilor” exhibiţionişti. „Întreabă-te dacă trăiesc cum scriu, mi-a spus. Violând curcani sau iubindu-se cu trimamelare”, a făcut el aluzie la sexualismul exasperat şi exasperant al lui Emil Brumaru . Mai dur, într-un interviu luat de Petru Ursache: „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării...”.

Sigur că au fost destui critici echilibrat-severi care au arătat că senzualitatea e senzualitate şi vulgaritatea e vulgaritate; că libertatea nu înseamnă libertinaj, nici de-sensibilizarea modernă nu ţine de sexualizare. Au fost numiţi răsuflaţi de comentatorii cu afinităţi erectile, cum spune Titi, personajul lui Mihai Rogobete.

„Nu e nevoie de şarpe ca oamenii să decadă”, scria DRP într-un număr recent din „Luceafărul de dimineaţă”. Cu vânt şi avânt în pînzele lenjeriei intime, tinerii poeţi s-au declarat altfel construiţi, cu altfel de comportament sexual, contând pe multiple simţuri, nu doar cinci. Lectorul modern – s-a spus – trebuie să guste obscenităţile. N-a făcut-o! Cititorul avizat nu se vrea voyeur, nu-şi doreşte literatura ca sex asistat; preferă cartea de buzunar, nu de mână, eventual stângă. Geaba „ingineria editorială” Polirom a tipărit sumedenie de cărţi cu pu... şi pi... de rigoare, negru pe alb. Kakodopurile au cam rămas nevândute. Şi dacă hârtia abia rezistă la versuri de Iulian Fruntaşu („mădularul meu venea gâfâind, hohotind”) ori de Dudu Crudu (pe care nici nu-l pot cita), de ce-ar fi fost mai rezistent cititorul? Poezia a intrat într-un con de umbră, s-a exclus singură trăgîndu-se în ţiplă, să nu ajungă la puberi. În paranteză fie spus, numai minorii sunt afectaţi de limbajul degradat? Numai cei sub 18 ani, atât? Cultura E-O, sintagma lui Martin Wesler, căderea în trivial ne afectează pe toţi.

Încercând să demonstreze că poezia e musai gen impur, scato-scriitorii noştri şi-au rupt legătura cu publicul larg. Şi trebuie precizat că cititorul vieţaş în socialism era mult mai greu de mulţumit ori de păcălit. S-a intrat nu în criză de poezie, pentru că sunt destui poeţi de mare clasă (poeţii de inimă ai lui Cezar Ivănescu: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Aura Cristi, Gabriela Creţan...), ci într-o criză de public de poezie. Scriitorii de poezie nu sunt în criză de creaţie, ci de reacţie. A criticii şi a cititorilor.

Şi pentru că ea, iubitapoezia, este, după menestrelul său, mai importantă decât poeţii, Cezar Ivănescu s-a gândit s-o apere de psihopaţii puşi pe defulări şi refulări. Răsbunat, a zis poetul Rodului, înseamnă a-l face din nou bun: pe Labiş (înţelegând că Tomozei a fost complice în asasinarea poetului din Mălini, Cezar Ivănescu a demisionat de la „Argeş”, preferând şomajul), supus unei noi „înfierări” cu vechi mijloace proletculte pe Daniel Turcea, marginalizat prin abuzuri de valorizare, pe Petru Aruştei... Nu are dreptate? Vocile cu adevărat importante nu se aud din cauza unui bruiaj continuu; iar critificţionarii ne asurzesc derutând, dezorientând...
„Asta e (a răbufnit Cezar în interviul citat mai sus) cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură...”

Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost: „Din Daniel Turcea sau Petru Aruştei rezistă tot ceea ce au scris”, nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „piatra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator care n-are un stil pentru că le are pe toate, de la Bolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă. Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales de pe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creat duşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui.
De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia contra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar premiat la Ipoteşti, nu-l agrea. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu? E foarte greu”.
Optzecişti nu i-au plăcut. Găsea că „prostmodernismul” negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan; că ludicul verbal îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Or, ştacheta ridicată de Dom Cezar era foarte înaltă: „scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu”.

Spus cu superba-i putere de a fascina: „Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică”. Şi încă, de la Maître cetire: „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale”.
Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):
„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.
Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt.

Odată cu venirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi (convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşul comunică subteran cu India”) şi cu întoarcerea lui Mihai Ursachi acasă Târgul, dulcele, intrase în „linia regală a poeziei”. Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi marea poezie românească – începuse a se contura. Etapa benefică a Editurii Junimea se leagă de numele poetului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interimarii o aduseseră în pragul falimentului.

Da, prin Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epicentrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, se hazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzia lui să funcţioneze?

Prin moartea lui Romanescu, apoi a lui Ursachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă moldavă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.
Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cu tărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare în Albion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa... S-a vrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cu Alecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu Ştefan Petică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, Ioan Alexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânul Dimov, cu Angela Marinescu şi cu Gabriela Creţan. S-a vrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpea bătrânului copil Homer. Poezia şi-a dorit-o cântată în public şi ascultată de public. A urmat numai calea sa (rar lucru!), convins că modele trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent” (Roland Barthes).

Şi-i dau dreptate lui Petru U., care-şi încheia monografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (editura Timpul, Iaşi, 2004):
„Cezar este alt nume pentru poezie”.
Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut previziunea sfârşitului tragic: moarte forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni în momentul de faţă că Dosariada a avut strategia ei malefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distrugă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a mai apărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pe alta) şi de obraze.
I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o singur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după Ion Murgeanu. În Sutra a XI-a a avut previziunea propriei morţi:

„! neam bun şi blând,
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui Dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!”

A fost împins în greve ale foamei, ca-n '86, când i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul Cezar Ivănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară, după acel Decembrie, de la „Luceafărul”. Minerii, chemaţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în Piaţa Universităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul; nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strâns nu i-au fost alături la greu. Cezar li s-a părut prea mânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic, prea bizar. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.
Războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”.
O fi apucat să murmure, pe patul de spital, marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poimâinele îi aparţine.

Magdalena ALBU: DICTATURA NONVALORII…

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit.“

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Magdalena ALBU

martie 2010

_________

Text preluat de pe http://www.romanianvip.com/

Mulţumiri domnului George Roca pentru efortul domniei-sale de a promova cultura română şi marile ei personalităţi, morale şi intelectuale, pe tot cuprinsul lumii.

Angela Furtună, In Memoriam Cezar Ivănescu

Cu câteva săptămâni înainte de a se stinge în mod atât de neaşteptat şi de tragic, dar şi de suspect, Cezar Ivănescu a fost oaspetele nostru la Suceava, în cadrul manifestărilor Primăvara Poeţilor din cadrul festivalului francofon internaţional Le Printemps des Poetes 2008. Alături de academicianul Mihai Cimpoi de la Chişinău şi de universitara Sabina Fânaru, Cezar Ivănescu a oficiat împreună cu mine lansarea unor volume de poezie scrise de Maria Elena Cuşnir.
Dar Cezar Ivănescu prezent atunci alături de noi nu mai era Cezar Ivănescu pe care îl văzusem cu câteva luni în urmă şi înainte de a fi martirizat.
Era trist, îmbătrânit prematur, stins sufleteşte, deşi niciodată capitulând, marcat totuşi de greva foamei şi de vizibila nedreptate ce i se făcuse în mod public cu doar două luni în urmă şi niciodată îndreptată. Am simţit că lângă noi se petrecea o tragedie de o violenţă sufletească şi morală indescriptibilă, emblematică pentru spaţiul românesc, inclusiv cel cultural şi scriitoricesc, unde omerta, asasinatul moral, lichidările prin linşaj mediatic, denigrare, marginalizare şi excluziune nu sunt rare şi nici accidentale. Şcoala neostalinistă de lichidare a demnităţii morale e mai viguroasă ca niciodată, în România de astăzi. Acesta este un simptom de remanenţă şi persistenţă a mecanismelor atitudinale totalitare, ce se perpetuează şi în stadiile incipiente ale democraţiei. Cezar Ivănescu a devenit victima culturii tiranofile a intelectualilor de stânga excesivi, indiferent de machiajul lor politic de circumstanţă, şi despre care vorbeşte şi Monica Lovinescu în capitolul A fi sau a nu fi…intelectual, publicat şi în volumul Diagonale, p.29, Ed. Humanitas, Seria Procesul Comunismului, 2002.

Seara, la despărţire, pe când se îndrepta către maşina ce avea să-l ducă la Iaşi, Cezar Ivănescu ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: Fiţi fără grijă, nu mă vor învinge!
Era 8 martie 2008.

Şi nu l-au învins.

Sursa: http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/02/06/in-memoriam-cezar-ivanescu/

Daniela Firănescu: Mumiile sonore. Lucian BLAGA şi Cezar IVĂNESCU în limba arabă.

„E încă un poet şi mai mare decît Blaga!...“
Gamal el-Ghitani

Există mari creatori a căror operă, dacă ar putea grăi în grai uman, nu s-ar plînge de faptul că ea va rămîne posterităţii pe cînd autorul ei o petrece şi se duce.
Pe Cezar Ivănescu, însă, fiecare vers pe care l-a scris îl cuprinde ca o matrice, ar vrea să-l aibă de-a pururi înăuntrul său, într-atît îl iubeşte. Asta înţelege oricine îl cunoaşte pe Poet, dar... atenţie: îndeajuns de bine.
Aflîndu-mă în preajma dînsului (mai apropiată, mai îndepărtată, mai apropiată) încă de pe vremea studenţiei, cînd m-a primit în cenaclul „Numele Poetului“, ostenindu-se şi cu poemele mele, ca şi cu ale atîtor altora, mi s-a întîmplat şi mie, cum multora li se întîmplă, să nu-l pot desprinde din matricea versului, să mi se pară că trăieşte deja într-un fel de posteritate căreia ce-i mai poate aduce umilul prezent?
Abia în urmă cu cîţiva ani, ruşinîndu-mă, cu un prilej oarecare, de inerţia mea, am încercat să îi traduc cîteva poeme în franceză. A fost prima oară cînd am meditat la traductibilitatea poeziei dînsului, împreună cu doamna Maria Ivănescu, care ea însăşi tradusese mai multe poeme. Mă tentase ce era mai greu: unele poeme în vers clasic pe care le iubeam. A trebuit să recunosc că nu întotdeauna iubirea poate face minuni, dar am dat vina şi pe limbă – nu pe limba franceză, ci pe franceza mea.
Şi m-a ispitit un gînd: dar araba?!...
L-am amînat sine diae, nesimţindu-mă în stare, pentru moment. Gîndul a revenit, dar nu a dat rod decît mai de curînd şi poate că nu întîmplător, abia sub soarele Egiptului.

Domnul Gamal el-Ghitani, redactorul-şef al revistei Akhbar el-Adab, „Ştirile literare“ (care apare la Cairo, cea mai importantă revistă literată egipteana şi cu cea mai largă audienţă în lumea arabă) şi un extraordinar prozator egiptean, m-a privit cu speranţă şi mi-a zis: „Am fi foarte dornici să tra­duci din literatura română. E aproape necunoscută la noi. Eu nu am citit decît ceva de Panait Istrati şi ceva de Sadoveanu. În afară de unii scriitori din diaspora voastră care sînt cunoscuţi, evident... Dar, de pildă, nu ştiu nici măcar numele unui poet“.
Mi s-a strîns inima: dureros ade­văr. În timp, m-am convins că, din păcate, nici măcar oamenii de cultură egipteni nu cunosc mai nimic despre literatura română scrisă în ţară. Dacă nume ca Eliade, Cioran, Ionescu şi altele au pentru ei o anumită rezo­nanţă, în schimb numele lui Eminescu nu are nici una.
Cînd domnul Gamal a rostit apăsat că nu cunoaşte „nici măcar numele unui poet“, două nume mi-au venit imediat în minte: Eminescu – primul care i-ar fi venit oricărui român – şi Cezar Ivănescu - cel de-al doilea ţîşnind, parcă, din locul lui special în subconştientul meu, stîrnit, poate, şi de formularea interlocutorului.
Nu plecasem la Cairo (unde am stat un an universitar la o bursă de specializare în lingvistică arabă, primită în baza Acordului cultural bilateral) cu nici un plan clar de activi­tate literară, poate şi pentru că lingvis­tica trecuse temporar pe un plan prioritar faţă de preocupările mele lite­rare.
Noroc că din ţară cărţile mi-au sosit la timp...
Am încercat să traduc Eminescu, mai ales „ Egipetul“, dar, nemulţumită de rezultat (nu reuşeam să redau imaginile fără a trăda efectele pro­zodice şi invers), l-am abandonat cu un sentiment de eşec şi de vină care continuă să mă stăpînească.
Tradusesem încă din ţară cîteva poeme de Lucian Blaga în vers alb, de ale căror variante în arabă eram des­tul de mulţumită, mai ales că avuse­sem ocazia să cer şi părerea unor colegi arabişti care le consideraseră reuşite şi, mai ales, îl „recunoscuseră“ în ele pe Blaga.
Într-o zi, i-am dus domnului Gamal douăzeci de poeme şi i le-am pus pe birou cu o mînă tremurîndă. Se mai aflau de faţă prozatorul Ezzat el-Qamhawi şi poetul Abd er-Rahman el-Abnudi. Curios peste măsură, dom­nul Gamal lasă orice altă treabă şi îl roagă pe poetul el-Abnudi să citească cu vocea lui gravă, de actor.
După primul poem („Izvorul nopţii“), s-a lăsat tăcerea. El-Abnudi l-a mai citit încă o dată, şi mai atent la frazare, apoi a exclamat admirativ: „Allaah!". A mai citit cîteva poeme, mult mai nuanţat – se vedea că „prinsese“ nu numai melodia inte­rioară, ci şi că „ se prinsese“ în mrejele
metaforei blagiene.
Ezzat a luat foile din mîna colegului său, continuînd lectura cu glas mai puţin grav, dar mai cald. Apoi mi-a cerut să recităm în paralel cîte o strofă (un fragment) în arabă şi română. Domnul Gamal asculta extrem de atent, în tăcere. La sfîrşit, a exclamat: „Asta da poezie! Ce metafore! Ce forţă! De ce îl ţineţi ascuns pe acest... Blaga? E colosal.“ După ce grupajul a apărut pe două pagini, în „inima“ revistei, însoţit de prezentarea lui Blaga ca poet şi filozof, am auzit multe cuvinte de minu­nare şi admiraţie faţă de poezia lui din partea unor oameni de litere (Akhbar el-Adab este o revistă foarte citită şi foarte bine distribuită în lumea arabă). Dar cel mai mult mă bucuram cînd, de atîtea ori, în următoarele luni, domnul Gamal mă prezenta adăugînd sistematic: „Prin ea am cunoscut un poet extraordinar, Lucian Blaga“ şi rostea numele poetului, devenit fami­liar, cu un fel de încîntare. Mă mai bucuram cînd, în toiul unei discuţii literare, cineva mă întreba: „Nu ai tradus tu nişte versuri extraor­dinare ale unui român... cum se nu­meşte?...“ – Lucian Blaga, răspundeam eu, abia aşteptînd să-l aud pe inter­locutorul meu repetîndu-i numele, pentru el exotic, dar un nume care constatam că avea o rezonanţă spe­cială în conştiinţe. În vidul acela de cunoaştere, aproape hidos, care existase în mintea intelectualilor egipteni cu care stăteam de vorbă, se instalase o stea lumină­toare cu numele lui Blaga. Bucuria de a auzi numele lui Blaga rostit de egipteni m-a împins (deşi nu doar ea) să traduc şi un fragment din „Fiinţa istorică“ în care poetul filozof vorbeşte despre istoriografia egip­teană şi metafora pe care o reprezintă pentru această ştiinţă listele cu numele regilor la vechii egipteni. Blaga corec­tează opinia potrivit căreia istori­ografia egipteană ar fi primitivă, rudi­mentară, embrionară, explicînd că ea este de fapt, potrivit vechii mentalităţi egiptene, istoriografia totală, căci numele regilor sînt de fapt „mumii so­nore“ care, conservîndu-se, conservă statul, esenţa lui. Metafora a plăcut mult unor literaţi egipteni. Fericită că „mumiile sonore“ au avut un ecou puternic, meditam la faptul că orice cuvînt scris îl poate costa ori răsplăti, în timp, pe un scri­itor. Aşa cum Blaga înţelesese cîndva spiritul egiptean, tot astfel egiptenii de azi, care au – cred – o „obsesie a numelui“, păreau că vor să ajungă la esenţă prin nume, întrebîndu-mă cu obstinaţie: „Cum se numeşte?... Aaah: Blaga“. „Ce mai ţineţi voi, acolo, ascuns în poezia voastră?“ m-a întrebat domnul Gamal într-o buna zi. Pregătisem în jur de cincisprezece poeme ale poetului Cezar Ivănescu. După Blaga şi efectul pe care îl pro­dusese, am simţit că nu există urmare mai potrivită. Cel cu care am revăzut traducerile şipe care am „probat“ efectul a fost Ezzat care a intrat imediat în rezonanţă cu textul, cuprins de o gravă încîntare: „Îmi place mult fiindcă e greu, e adînc nu e pentru oricine.“ Erau poeme în vers alb din „Cele mai frumoase poezii“.
Domnul Gamal era ocupat peste măsură în biroul său şi mi-am zis că nu este momentul... În sala mare a redacţiei, am avut imboldul de a post­faţa o discuţie dospro poezie pe care o purtam cu Goda Khalifa (nu numai un grafician de elită, dar şi pretenţios degustător de literatură) citind din poemele lui Cezar Ivănescu. Goda as­culta electrizat. Mi-a cerut să citesc rar, cu voce coborîtă. Mi-a spus după primul poem: „Sette Zeinab – aşa îmi spunea el, „doamnă Zeinab“, nevrînd să accepte că n-aş fi egipteancă! –, coboară glasul! Aşa ceva se citeşte între noi, care avem oarecare treabă cu moartea... Şi citeşte rar: asta e poe­zie care intră în sînge, e periculoasă!“
Absorbită de leoctură şi de încor­darea cu care urmăream efectul, abia am băgat de seamă cînd domnul Ga­mal, care ieşise din birou şi traversa sala, se oprise de cîteva secunde di­naintea noastră, ascultînd. Cînd am terminat poemul pe care tocmai îl recitam, mi-a luat foaia din mînă şi a citit-o din nou, pentru sine. Mi-a mai luat din mînă un poem, l-a sorbit cu sete, apoi mi-a zis:
– Cine e?
– Cezar Ivănescu.
- Trăieşte?
– Da, mulţumim lui Dumnezeu!
– E un poet încă şi mai mare decît Blaga!...
Două poeme citise Gamal el-Ghitani („Prima fecioară a omului“ şi „Turn“: „! Cînd m-am născut, mama,/ pe-o masă, întinsă,/...) apoi dădea această sentinţă. De emoţie, am bîiguit:
– De ce spuneţi asta?
– E mai adînc. N-am citit poeme despre moarte mai cutremurătoare ca acestea.
Apoi şi-a continuat traversarea sălii, iar la întoarcere mi-a cerut să-i dau toate poemele pe care le aveam, ca să le citească peste noapte. I le-am dat, însoţite de o prezentare bio-bibliografică a poetului.
Cînd l-am revăzut, mi-a spus: „ Nu m-am înşelat. E mai mare decît Blaga. E cea mai bună poezie tradusă pe ca­re am citit-o.“ Şi mi-a mulţumit (!) pen­tru că i-am „dăruit" asemenea lecturi.
Şi din nou mi-a fost dat să mă bu­cur auzind numele poetului pe buzele unor literaţi egipteni. Cineva m-a mus­trat:
– Mai lăsaţi-ne, domnule, şi nouă un pic de loc!...Voi, românii, nu aveţi decît poeţi din aceştia... ucigători?! Ăştia nu scriu, ci...
– Fac mumii sonore, l-a întrerupt Ezzat.

Recitesc aceste relatări cît se poate de exacte despre impactul pe care l-au avut poe­mele lui Blaga şi Cezar Ivănescu asupra unei elite a scriitorilor egip­teni. Îmi dau seama că ele au şanse mari să pară ciudate cititorului cu mentalitate europeană.
Ar trebui ca cineva să cunoască atmosfera de la redacţia revistei Akhbar el Adab, deschiderea, setea de nou de acolo, de literatură modernă bună, lipsa de prejudecăţi culturale, ca să înţeleagă că în acel loc reacţiile puternice şi directe faţă de sensul de calitate sînt cît se poate de fireşti. Şi poate ar trebui să ştie că egiptenii sînt un popor de oameni plini de spon­taneitate, calzi, comunicativi şi foarte curioşi.

Ar trebui ca cineva să îl cunoască pe Gamal el-Ghitani, nu numai scri­itorul de excepţie, ci şi omul atît de ptofund care despre esenţe discută întt un limbaj esenţial, emiţînd un fel de discurs continuu pentru care sin­copele timpului nu contează. Căci la o bună bucată de vreme, în toiul unei discuţii despre sufism, mi-a zis: „Şi la Blaga am întîlnit idei sufite. Dar, mai mult decît el, Cezar e un poet sufit. Nu ştiu dacă ştie asta despre sine.“ Iar deunăzi, la telefon, m-a rugat: „Mai trimite-ne! Este atît de frumos ce ai tradus!" Şi i-a transmis salutări... domnului Cezar Ivănescu.
Şi ar mai trebui ca cineva să încer­ce, prin experienţă proprie, efectul pe care îl poate produce literatura româ­nă de esenţă asupra unui ales eşan­tion de public străin pentru a-mi îm­părtăşi bucuria, uimirea, regretul şi speranţa.

Regretul că în conştiinţele multor lectori literatura noastră nu are încă un loc al ei, nu are un nume şi spe­ranţa că este, totuşi, posibil să şi-l capete.

Daniela Firănescu, Contrapunct, număr dedicat poetului Cezar Ivănescu, decembrie 1996

CURENTUL. Fiica lui Cezar Ivănescu: Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt

În urma cu exact doi ani, pe 4 februarie 2008, scriitorul Cezar Ivănescu intra în greva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor. Era o reluare în premieră a acestei forme extreme de protest, după 1989. Dar şi acuzele erau extreme. Fără absolut nicio dovadă, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu răspândise ca „informaţie sigură“, prin intermediul maşinăriei de minciuni şi manipulare a infractorului milionar Sorin Ovidiu Vîntu, „ştirea“ că Cezar Ivănescu ar fi fost informator al Securităţii. Realitatea era exact contrară.

Conform unei Note Strict Secrete a Securităţii, aflată la CNSAS şi în Arhiva SRI, Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, măsurile stabilite de DSS în privinţa lui Cezar Ivănescu erau chiar singulare printre scriitori, altfel răsplătiţi cu favoruri de Securitate. Dacă Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al USR, era abonat la navetă pe ruta Bucureşti - Paris, iar Ana Blandiana făcea chiar turul lumii, în privinţa lui Cezar Ivănescu, Securitatea stabilise, printre altele, următoarele: „Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de Miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă - n. red.) şi Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă - n. red.)“.

Intelectualii PCR

Ei bine, în ciuda acestor dovezi implacabile şi a lipsei vreunui act care să ateste contrariul, nici până azi agenţia şi postul TV care au produs dezinformarea, ca şi ziarele care au preluat-o fără cea mai mică verificare, nu au reparat public această greşeală, în ciuda cererilor repetate ale fiicei poetului, Clara Aruştei, care consideră că prin această operaţiune „Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt“.

Într-o emisiune „Naşul“ din acele zile, Cezar Ivănescu amintea că „pe 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, fostul activist PCR, sursa scurgerii s-a autodivulgat singură: Mircea Dinescu, fost soldat fruntaş la arma Securitate. Şi pentru această măgărie îl voi da în judecată“. După exact doi ani, iată că şi Agenţia Naţională de Integritate a descoperit o altă incompatibilitate a „poetului-portofel“, legată de afacerile sale de latifundiar pe terenurile statului, obţinute prin trafic de influenţă de la Academia Română. Cezar Ivănescu observase cum toate aceste personaje controversate, gen Manolescu, Blandiana sau Dinescu, făceau parte din „Grupul de la Comana“ al potentatului CC al PCR şi membru al CPEx Gheorghe „Gogu“ Rădulescu, arestat după 1989, dar eliberat rapid şi dispărut apoi în condiţii neelucidate. La scurt timp după ce a făcut greva foamei, Cezar Ivănescu, slăbit şi afectat puternic de răspândirea cu repeziciune a minciunii ordinare a lui Mircea Dinescu, fără posibilitatea de a o contracara la acelaşi nivel, s-a scurs, neîmpăcat, printr-o moarte la fel de controversată ca şi a Patriarhului Teoctist. Redăm mai jos o scrisoare tulburătoare a fiicei poetului, transmisă ziarului nostru, iar pe www.curentul.ro veţi putea găsi transcrierea emisiunii „Naşul“ de la postul B1 TV în care Cezar Ivănescu îl acuză pe agentul filorus Mircea Dinescu de moartea lui Marin Preda, la vremea respectivă aflat în colimatorul sovieticilor pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“ şi „Delirul“, apărut de altfel în variantă cenzurată la presiunile KGB şi ale Ambasadei URSS.

Victor Roncea

Apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc că Cezar Ivănescu a murit în condiţii tulburătoare şi suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute încă, la două zile după o intervenţie medicală banală, programată şi garantat modernă şi neinvazivă. Poetul a fost conştient până la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15, şi a vorbit şi s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstanţele şi documentele legate de intervenţia chirurgicală care a provocat decesul sunt în continuare ascunse cu obstinaţie de toate instituţiile abilitate să răspundă cu transparenţă solicitărilor legitime ale familiei de a afla adevărul (IML „Mina Minovici“ Bucureşti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judeţean Bacău).

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declanşat de o „sursă“ - rapid-şi-gălăgios-autodivulgată, printr-o instituţie media (agenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu NewsIn, parte a Grupului Realitatea-Caţavencu), Cezar Ivănescu a fost livrat linşajului public. „Sursa“, conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul Realitatea TV, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din Codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezintă interese străine ostile României.

Începând cu acea dată (29 ianuarie 2008), Cezar Ivănescu a fost supus unui atac mediatic care a avut la bază o acţiune premeditată şi concertată şi care a vizat, în mod evident, eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. La acesta a participat - oferind implicit o susţinere oficială prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor şi prin lipsă de reacţie - şi conducerea U.S.R., formată la acea dată, ca şi astăzi, din Nicolae Manolescu, preşedinte, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte.

Ca răspuns la atacul ilegal şi profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R., şi la atitudinea incorectă şi nestatutară a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivănescu a recurs la toate formele legale de reacţie şi protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluată şi de agenţia Amos News). O altă scrisoare redactată de Cezar Ivănescu, în calitate de cetăţean al României, dar şi de Comandor al Ordinului „Steaua României“, i-a fost adresată, în aceleaşi condiţii de legalitate, preşedintelui României, Traian Băsescu, totodată şef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008). În scrisorile sale, Cezar Ivănescu a denunţat nedreptatea flagrantă şi ilegalităţile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea funcţiei sale publice într-o instituţie a Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultimă şi decisivă formă de protest social nonviolent. La nivel instituţional, urmările tuturor acestor forme legale de protest faţă de o ilegalitate comisă de un înalt funcţionar al statului român au fost practic nule. Pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Astăzi, la doi ani de la declanşarea acelui atac mediatic, de o virulenţă fără precedent în presa română postdecembristă, mai cu seamă că persoana vizată, poetul Cezar Ivănescu, nu ocupa funcţii în vreo structură a puterii de stat, vă cer sprijinul pentru a susţine oficial demersul de stabilire a adevărului în cazul Cezar Ivănescu.

Adresez pe această cale un apel tuturor redacţiilor şi tuturor ziariştilor din presa tipărită şi din cea on-line, care au publicat până la moartea lui Cezar Ivănescu şi chiar după aceea, în ferpar, informaţia că Cezar Ivănescu ar fi primit o aşa-numită decizie de colaborare sau de poliţie politică din partea CNSAS, considerând că au obligaţia, din punct de vedere deontologic şi uman, să clarifice o situaţie pe care au generat-o conştient şi benevol în momentul în care au preluat o informaţie care nu avea la origine absolut nicio probă.

Am dorit să transmit acest apel în mod public - vedeţi şi www.cezar-ivanescu.blogspot.com - pentru că, în pofida evidentei nevinovăţii a scriitorului Cezar Ivănescu şi a întregii sale vieţi trăite în onestitate şi sărăcie, dar şi a zguduitoarei declaraţii făcute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „Nu există nicio decizie. Cine a vrut să-i facă rău lui Cezar Ivănescu l-a făcut!“. Nici până azi, nimeni dintre cei implicaţi, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinţă de a dori îndreptarea acestei situaţii.

În continuare, şi post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergură şi pentru un mare scriitor român elogiat de Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu şi încă de multe alte personalităţi ale vieţii culturale din România şi din afara ţării.

Mulţumesc ziarului „Curentul“ pentru că sparge acest boicot media aruncat asupra personalităţilor reale ale României şi prezintă această frântură de adevăr scrisă cu lacrimi de sânge.

Clara Aruştei

De ce nu este România un stat de drept? 29.01.2008-29.01.2010. Doi ani de la comiterea unui asasinat mediatic. Nici un răspuns oficial.

Cazul Ivănescu: O nebuloasă pentru CNSAS
La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

Singurul dintre membrii Colegiului CNSAS care îşi aminteşte exact şi când a avut loc şedinţa şi dacă s-a dat vreun verdict este Mircea Dinescu. Corneliu Turianu nu-şi aduce aminte însă când s-a discutat cazul Cezar Ivănescu în cadrul CNSAS, dar crede că discuţiile au avut loc “marţea sau joia trecută”. “Am fost prezent la şedinţa respectivă, dar nu-mi mai aduc aminte când s-a discutat... la una dintre şedinţe am lipsit, dar la cea în care s-a discutat despre Ivănescu am fost, dar nu mai ştiu dacă asta a fost marţi sau joi”, a spus Turianu. Întrebat cine a mai participat la acea şedinţă, Turianu a rămas pe gânduri. “Ei, eu nu mai ştiu de mine darămite de alţii... Nu ştiu, nu i-am numărat... a fost cvorum de şedinţă sigur, dar cine a intrat nu ştiu”, a răspuns Turianu. Am insistat să-şi aducă aminte. “Păi, au fost, cred, Cazimir, Dinescu [se afla la Paris! – n.m., C.A.], Dumitrescu... cam toată formaţia a fost”, a spus, în cele din urmă, Turianu. Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. “Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate”, a spus Turianu, adăugând însă că despre Ivănescu s-a discutat de mai multe ori în Colegiu. “S-a dat un verdict?! Nu ştiu. La revedere!..”, a spus Turianu, închizând telefonul.

La rândul său, Constantin Buchet spune că în cazul Cezar Ivănescu nu a fost luată o decizie, nefiind îndeplinite toate chestiunile procedurale, acesta fiind şi motivul pentru care acestuia nu i-a fost tri­misă decizia scrisă luată de Colegiu. Buchet a spus însă că despre Ivănescu s-a discutat într-una dintre şedinţele trecute, dar nu şi-a mai adus aminte care dintre colegii săi a fost prezent şi care nu. Nici preşedintele CNSAS, Ladislau Csendes, nu-şi aminteşte exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul lui Cezar Ivănescu. “Exact, nu mai ştiu. Acum 2-3 săptămâni”. Cât priveşte verdictul dat, Csendes ne-a declarat că potrivit legii nu ne poate da această informaţie. Ca şi Ladislau Csendes, şi Claudiu Secaşiu a invocat prevederile legii atunci când a venit vorba de pronunţarea unui verdict în cazul Ivănescu. “După cum bine ştiţi, nu vă pot vorbi decât despre decizii rămase definitive, şi pe legea veche, şi pe legea nouă. Îmi pare rău, nu avem ce comenta. Nu am ce să vă comunic, regret. Îmi pare rău, nu cunosc”, a spus Secaşiu. Un punct de vedere similar în ceea priveşte existenţa unui verdict a avut şi Laurenţiu Tănase care ne-a mai spus că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum două săptămâni, că la şedinţă au fost prezenţi 10 din cei 11 membri ai Colegiului, singurul absent fiind Mircea Dinescu.

“CAZ ÎNCHIS”. “Nu vreau să discut de cazul Ivănescu. Să le fie de bine la ăia care discută şi apar în presă, eu nu discut despre cazul Ivănescu. Este un caz pe care această intervenţie a Curţii Constituţionale l-a prins pe rol fără decizie, deci e un caz închis. Dacă cineva vrea să-l reia, n-are decât să-l redeschidă. E un caz care s-a întrerupt pe parcursul lui, n-a fost finalizat, deci e închis”, ne-a declarat la rândul său Cazimir Ionescu. Nici Ticu Dumitrescu nu a fost dispus să discute despre acest caz. Întrebat dacă îşi aduce aminte când anume s-a discutat, Ticu Dumitrescu ne-a răspuns că “nu-i posibil. Am avut sute de cazuri”. Rugat să facă totuşi un efort de memorie, Ticu Dumitrescu a replicat: “Nu-mi aduc aminte şi nici nu vreau pentru că mi se pare aberant ce spune dânsul (n.r. – Cezar Ivănescu)”. Un alt membru al Colegiului, Florin Chiriţescu, ne-a declarat că acest caz “s-a discutat acum 2-3 săptămâni şi din câte ştiu nu s-a votat, nu s-a dat vreun verdict”. Şi Dragoş Petrescu îşi aminteşte că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum “vreo două săptămâni, în ultima săptămână din ianuarie”. “Nu pot să vă spun exact dacă s-a dat un verdict. Trebuie ve­rificat. Dl Dinescu a lipsit dacă asta vă interesează”, ne-a mai declarat Petrescu.

Ca şi majoritatea colegilor săi, vicepreşedintele Colegiului CNSAS, Virgiliu Leon Ţârău, nu-şi aminteşte când s-a discutat cazul Ivănescu. “Nu mai reţin exact. Nu vă pot confirma aşa ceva (n.r. – dacă s-a dat un verdict) pentru simplu motiv că nu există o decizie definitivă”, a mai spus Ţârău.

Mircea Dinescu, despre cazul Ivănescu
Precizie
“Şedinţa s-a ţinut la 22 ianuarie, dar eu am lipsit pentru că eram la Paris. S-a votat cu o abţinere, iar restul au fost «pentru»“.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html

CEZAR IVĂNESCU: Imitarea Mirumului (text integral)

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă Imitatio Christi, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului...

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, Emil Cioran, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“. (Schimbarea la faţă a României, p. 73)

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul!“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj istoric, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara sau o Evanghelie după Matei, şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului...

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă pe deasupra vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră („căci acel care îşi va pierde viaţa lui, o va cîştiga“) primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, pînă la copilul de geniu care a fost Labiş), ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...
Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...
Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989
(Textul redat mai sus a fost cules după manuscris. Variantă tipărită în revista Luceafărul fiind forma cenzurată de cenzorii comunişti.)
Imagini: filă de manuscris; filă text dactilografiat cu intervenţiile operate de cenzură