Un an de la moartea lui Cezar IVĂNESCU. Interviu cu Clara ARUŞTEI, fiica poetului
de Lucreția BERZINTU,
24 Aprilie, 2009
CEZAR IVĂNESCU (n. 6 august 1941, Bârlad - d. 24 aprilie 2008, București), unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut România, personalitate complexă a culturii, poet, dramaturg, traducător, a murit în condiții neelucidate încă, în urma unui acţiuni de linșaj mediatic.
Pe 29 ianuarie 2008, se pare că un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, a livrat presei “pe surse” dezinformarea că poetul de prestigiu Cezar Ivănescu ar fi colaborat cu Securitatea.
Cei de la agenţia NewsIn fiind primii care au intoxicat presa cu informații calomnioase.
Amintesc că poetul Cezar Ivănescu a concurat cu Nicolae Manolescu la funcția de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
In ziua intoxicării presei cu informații false, Nicolae Manolescu și Mircea Dinescu se aflau la Paris. Mircea Dinescu a declarat de la Paris: “nu am văzut dosarul, nu am votat, dar să răspundă, că a fost informator al Securității”.
Pe bună dreptate, Cezar Ivănescu se întreba: “De unde știe Mircea Dinescu că am fost informator, dacă nu mi-a văzut dosarul?”
Pe 31 ianuarie 2008, apare știrea în presă că CNSAS a funcționat neconstituțional, pe toată perioada, de la înființare. Astfel au declarat cei de la Curtea Constituțională.Vineri, 1 februarie 2008, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, Mircea Dinescu a declarat în direct despre Cezar Ivănescu că “a fost securist și a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”.
Cum ar fi fost posibilă o colaborare cu Securitatea, în timp ce poetul Cezar Ivănescu a fost singurul scriitor român dat în consemn la Brigada Antitero și la Direcția a 5-a, fiind considerat un element foarte periculos pentru vechiul regim comunist?
În ziua de 06 februarie 2008, Cezar Ivănescu a fost invitat la emisiunea NAȘUL, B1 TV, unde a răspuns în mod calm și cu adevăr provocărilor.
Spre finalul emisiunii a declarat: “… mulți oameni politici au fost tranșanți în a lua atitudine în acest moment față de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literații noștri, dintre care unii îmi sunt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scârbă și o stare de greață apropos de acești oameni cum nu vă închipuiți”.
Pe 21 aprilie 2008, la insistențele unei rude din Bacău, poetul Cezar Ivănescu s-a internat în Clinica privată “Vasile Palade” din Bacău pentru o intervenție o banală.
Pe 22 aprilie 2008, chiar directorul clinicii, medicul chirurg Vasile Palade i-a făcut intervenția chirurgicală, după o anestezie generală. Se pare că pe fondul unui organism slăbit (din cauza defăimării în presă, slăbise aproximativ 20 de kilograme) și din cauza nerespectării unor condiții medicale, poetul n-a rezistat acestei intervenții.
Pe 23 aprilie era transferat la Spitalul de Urgenţă Bacău, unde in timp de cca 24 de ore nu i se făcuse niciun control pentru a se vedea cauza înrăutățirii sănătății.
Pe 24 aprilie 2008 s-a hotărât transferul la Bucuresti cu un elicopter SMURD, care a venit cu patru ore întîrziere.Seara, după ora șase, poetul Cezar Ivănescu a murit la Spitalul de Urgență Floreasca, București, unde se constatase un diagnostic diferit de cel pus la Bacău.“
Cezar Ivănescu a deschis, atât cât a putut, ușile către toți cei ce arătau talent, dedicație și pasiune, indiferent de stil, voce lirică și timbru de intonație estetică. Prin “Numele Poetului” care a făcut să existe sute și poate mii de scriitori, mai importanți ori mai mărunți de pe la noi, opera lui de mentor și de îndrumător și-a găsit expresia cea mai potrivită. Era, de fapt, expresia unui om liber”. (”Cezar Ivănescu - un biruitor” de Artur Sivestri, fragment).
Zvonul infamant conform căruia Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea s-a dovedit a fi fals, în realitate, scriitorul neprimind niciodată nimic, fapt uşor verificabil atât prin accesarea site-ul CNSAS, cât şi prin consultarea arhivei Monitorului Oficial al României. Pentru că, nu demult, s-a împlinit un an de când poetul Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei pentru adevăr, și pentru că, încă nu s-a elucidat cazul privind linșajul mediatic cât și moartea poetului, am invitat-o la dialog pe fiica sa, Clara Aruștei, încercând să aducem la cunoștința publicului cititor cât mai multe informații.
Lucreția Berzintu: Dragă Clara, ştiu că lupţi de una singură pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivănescu, şi, te rog să ne spui în ce stadiu te afli acum?
Clara Aruștei: Voi începe prin a vă reaminti coordonatele acestei drame. Pe 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, în linia marilor poeți mistici din lirica universală, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind această moarte sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva sa la sfârşitul lunii ianuarie a anului trecut. Tot ce s-a întâmplat începând cu acea dată fatidică pare desprins dintr-un film de groază. Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, atacuri care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti. Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi. În acest context dramatic, demersul meu pentru aflarea adevărului este o luptă dusă pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu. După cum ştiţi deja, am depus la Colegiul Medicilor din Bacău, şi eu, şi unchiul meu, prof. dr. Dumitru Ivănescu, câte o reclamaţie. De aproape un an de zile încercăm să intrăm în posesia raportului detaliat al necropsiei efectuate la I.N.M.L. „Mina Minovici” din Bucureşti. Nu am reuşit încă. Pentru a vă forma o idee despre modul în care sunt analizate reclamaţiile adresate C.M. din Bacău vă relatez faptul că am fost sunată de la secretariatul C.M. Bacău, comunicându-mi-se că se doreşte închiderea cât mai rapidă a acestui caz. Am refuzat categoric să accept discutarea dosarului în absenţa raportului detaliat al necropsiei. De asemenea, la Poliţia din Bacău este în curs de desfăşurare o anchetă. Anul trecut am fost contactată telefonic de comisarul care se ocupă de acest caz şi rugată să apelez INML „Mina Minovici” pentru a obţine raportul detaliat al necropsiei.Despre partea medicală a cazului Cezar Ivănescu ar fi încă foarte multe de relatat. Nu am cuvinte pentru a descrie tot ce am văzut, ce am trăit şi ce am simţit în Spitalul Judeţean de Urgenţe Bacău, un coşmar pe care nu-l voi uita niciodată. Cum aş putea descrie pătrunderea într-un spaţiu care părea desprins din camerele de tortură ale lagărelor de exterminare naziste?
L.B.: Cum a reacţionat Cezar Ivănescu pe 29 ianuarie 2008?
C.A.: A suferit imens şi a fost obligat, la vârsta senectuţii, după o viaţă întreagă trăită în onestitate, sărăcie şi martiraj, să înfrunte un atac mediatic unic în România postdecembristă. Ca urmare a şocului la care a fost expus şi datorită faptului că practic începând cu acea dată aproape nu a mai mâncat, Cezar Ivănescu a slăbit într-un timp foarte scurt în jur de 20 de kilograme. Pentru a rezista psihic tensiunii a început să fumeze foarte mult.Fac o scurtă paranteză. Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie 2008, poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.Sub presiunea gestului său, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă (5.02.2008), un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această reacţie întârziată (şi forţată de împrejurări) a USR a trecut însă neobservată, dată fiind slaba sa mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu - în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia - a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul - în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor - Preşedintelui României Traian Băsescu. A murit însă fără a fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, Democrat, European, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale. Astăzi, la aproape un an de la derularea acestei drame, revin şi întreb public: Care este rolul Uniunii Scriitorilor din România? De ce această instituţie, declarată şi de interes public şi susţinută şi prin taxa de timbru literar, nu este capabilă să apere imaginea marilor scriitori români, morţi sau vii? Ce acţiuni a declanşat Uniunea Scriitorilor din România, prin preşedintele ei, Nicolae Manolescu, pentru aflarea şi indicarea celor care se fac vinovaţi de „lichidarea” unui poet pe care Marin Preda îl considera „singurul mare poet contemporan” cu el? Am asistat, alături de alte câteva persoane, pe 4 februarie 2008, la discuţia pe care Cezar Ivănescu a avut-o cu Nicolae Manolescu. O voi relata în întregime cu o altă ocazie. Până atunci, în calitate de martor, afirm ceea ce a repetat şi Cezar Ivănescu până în ultimele clipe, chiar şi în Bacau, pe patul de spital: „Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu sunt iniţiatorii acestui atac”.
L.B.: Poetul Cezar Ivănescu a murit cu zile! În ce măsură instituţiile publice au răspuns la strigătul tău, după numeroasele articole pe care le-ai scris în scopul aflării adevărului, pentru memoria sa?
C.A.: Paradoxal, măsura reacţiei a fost dată de chiar lipsa oricărei reacţii! Astfel, prin această atitudine, afirmaţiile făcute de Cezar Ivănescu în decursul lunii februarie 2008 au fost confirmate tacit . Atunci, ştiind că viaţa îi este în primejdie şi fiind conştient de faptul că cei care instrumentaseră tot acest scandal de proporţii ar putea recurge la acţiuni extreme, a făcut o serie de înregistrări audio în care îşi denunţa „executorii”. Rostul acelor mărturii era de a se constitui în probe care să rămână dincolo de un posibil asasinat. Câteva fragmente din aceste documente pot fi ascultate, acum, şi pe internet. Înregistrările au fost accesate, în mediul electronic, de câteva mii de persoane. Oficial însă, din câte cunosc eu, nu a reacţionat încă nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile stranii în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile Statului Român să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări? Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, evidenţa că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o „catrastrofă” îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C… că sunt incompatibil” sau atunci când se maimuţăresc blasfemiind poporul român sau cântând la praz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare a legii poate şi este firesc să fie tolerată.
L.B.: Exista probe că CNSAS ar fi emis, în cazul Cezar Ivănescu, un verdict de colaborare cu fosta Securitate comunistă?
C.A.: Nu. Absolut nicio probă. Nu există niciun „verdict” emis de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul, prin reprezentanţii săi oficiali, nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. Un comunicat de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, atunci, pe 4 februarie, a fost difuzată pe un post de televiziune o declaraţie bulversantă a lui Cazimir Ionescu, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.” Chiar şi la o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se putea constata că în perioada 11.12.2007-20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, deci că în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial. Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite. O altă dovadă, în sensul celor afirmate de mine, ne este oferită chiar Monitorul Oficial al României care nu conţine nicio referire la numele lui Cezar Ivănescu în legătură cu vreun „atribuit” verdict.
L.B.: În perioada care a trecut de la declașarea scandalului mediatic (pe 29 ianuarie 2008) și până in prezent s-au făcut auzite în presa românească și voci care să militeze pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivanescu?
C.A.: Foarte puţine. O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008, este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”. Poate că, în acest context, nu este tocmai lipsit de importanţă faptul că cel care a declanşat acţiunea împotriva scriitorului Cezar Ivănescu este tocmai Mircea Dinescu, fost membru al Partidului Comunist Român, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din U.S.R., absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (cunoscuta şcoală de „cadre” a partidului), condamnat penal cu suspendarea execuţării pedepsei, în anul 1981, pentru agresarea unui coleg de redacţie.
L. B.: Ce crezi că s-a urmărit prin această campanie denigratoare, care a luat forma unui adevărat linsaj mediatic?
C.A.: Eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. Pentru a înţelege cât mai exact motivele pentru care s-a dorit acest lucru, voi începe prin a vă arata cine a fost Cezar Ivănescu. În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate - angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii - precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi -, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în repetate rânduri greva foamei (în perioada anilor ‘60, în 1976, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap). În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă - declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi. Aşadar, ce cred eu că s-a urmărit? S-a urmărit ce se urmăreşte întotdeauna atunci când într-o societate viciată de minciună şi demagogie apar personalităţi de excepţie, considerate „incomode” de regim, mai cu seamă pentru disponibilitatea lor de a-şi risca viaţa în numele dreptăţii, credinţei şi al poporului lor.
L.B.: A fost încălcată şi Constitutia Romaniei prin articolul 30(6): “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”. De aceea, vreau sa ne spui, daca ai vreun semnal de la institutia președințială din Romania?
C.A.: Nu, instituţia președinţială nu a răspuns la scrisorile deschise semnate de Cezar Ivănescu. Nici până la moartea sa, nici după aceea.
Consider că un stat modern trebuie să aibă atât datoria de a-şi proteja cetăţenii şi de a veghea ca drepturile omului şi Constituţia să fie respectate, cât şi pârghiile necesare prin care să pună în practică acest important rol al său. Atunci când instituţiile statului tolerează astfel de încălcări flagrante ale drepturilor omului acestea se fac vinovate, în fapt, de o sabotare a statului de drept. Cazul Cezar Ivănescu este cu atât mai grav cu cât acesta era o persoană publică, un scriitor foarte valoros aflat în plină forţă creatoare, şi cu cât persoanele care conduceau Uniunea Scriitorilor din România erau, la rândul lor, persoane publice, şi anume, Nicolae Manolescu, preşedinte al USR şi ambasador UNESCO al României la Paris, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte al USR şi ministru al Finanţelor. Şi, ca un factor agravant, amintesc că toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008)!
L. B.: Crezi că o dezbatere publică ar trezi conștiințe, acum după un an de la moartea poetului?
C.A.: Da, cred că poate fi o cale de a sensibiliza opinia publică, dar şi de a transmite celor din afara ţării dramele care se petrec aici, în România, sub perdeaua acoperitoare a unei iluzorii democraţii. Aceste rânduri se doresc a fi şi un strigăt de ajutor îndreptat către presa independentă din România.
L.B.: Ce vrei sa mai adaugi?
C.A.: Vreau să fac şi pe această cale un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi în sistemul medical. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs., că aceasta este cel mai de preţ bun al său. Nu uitaţi că pacienţii sunt în primul rând oameni, că o dramă „personală“ nu distruge niciodată doar un singur individ, ci se răsfrânge şi asupra celorlalţi, devenind o dramă colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Ţin, de asemenea, să mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături şi care prin acest gest au făcut ca ultimul parcurs terestru al lui Cezar Ivănescu, „poeta magnus”, să fie unul încununat de glorie şi nu unul al umilinţei cum ar fi dorit cei care nu au admis ca trupul său să îşi găsească odihna preţ de câteva ore în sediul USR sau în cel al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Toate acestea se petreceau într-o ţară creştină, în preajma Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! În februarie 2008, Cezar Ivănescu declara: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (…) Dacă m-ar citi, m-ar înţelege. Ar înţelege cum sunt eu cu adevărat”, aşadar, citiţi pentru a cunoaşte, judecaţi pentru a înţelege, credeţi pentru a deveni liberi şi nu uitaţi nicio clipă că „în orice om o lume îşi face încercarea”.
%2520-%2520Early%252020th%2520C.jpg)
![Xantipa Ivănescu [Naum], mama poetului](http://1.bp.blogspot.com/_9yZLbEg108k/SLBMwWf9KgI/AAAAAAAAAXs/j-MEw-L985E/S187/Xantipa+Naum_Mama_lui_Cezar_Ivanescu.jpg)
