VIDEO-DOCUMENT. Cezar Ivănescu în dialog cu Radu Moraru

Radu Moraru: Suntem în direct, poetul Cezar Ivănescu este la Naşul, discutăm despre bătălia asta în dosare de Securitate. Cezar Ivănescu e cel care a concurat pentru şefia Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Manolescu. Un poet foarte apreciat, iubit, ajunge să fie aruncat în iureşul evenimentelor pe prima pagină a ziarelor că ar fi făcut chiar poliţie politică, sau că ar fi fost informator, turnător sau alte asemenea articole. Un om care la rândul său a aruncat în urmă cu ceva vreme nişte afirmaţii pe piaţă legate de moartea lui Marin Preda. Un om care l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, au fost chiar prieteni. A făcut şi greva foamei, chiar în această perioadă, a încetat-o ieri la rugămintea lui Manolescu. De ce spuneţi într-un interviu că dumneavoastră trebuia să aveţi dosar la Securitate?

Cezar Ivănescu: Trebuia în primul rând pentru că bunul meu prieten, eminent cercetător în arhivele Securităţii, Mihai Pelin, mi-a livrat foarte multe ştiri.
Radu Moraru: Autorul celebrei Cărţi Albe a Securităţii, apărută în 1996.
Cezar Ivănescu: Mi-a povestit foarte multe lucruri. Eu pot acum sub jurământ să spun că nu deformez nimic din ceea ce am să spun.
Radu Moraru: Nu aţi citit dumneavoastră, v-a spus Mihai Pelin.
Cezar Ivănescu: Da. Eu locuiesc pe Mihai Silvestru, în spatele Căii Moşilor. Mihai Pelin stă pe Calea Moşilor. Şi după revoluţie, silit de anumite lucruri, am scris 2 cărţi: prima despre Marin Preda, pentru că apăruse pe piaţă o infamie semnată de un domn C. Turturică (Nota ACM: tatal lui Dan Cristian Turturica), care era o colăcăreală. Şi nu comunica nimic. Era un ambalaj care ascundea un fals. El nu ştia nimic. Lumea a cumpărat însă cartea atunci, mai ales că circulau foarte multe legende. Am citit-o şi am avut o senzaţia de dezgust, şi atunci am publicat această carte. Nu e toată publicată, pentru că anumite persoane încă trăiesc. Şi din această cauză anumite lucruri le-am autocenzurat.
Radu Moraru: Ştiţi cum a murit Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Eu cel puţin aşa cred că ştiu. Sau în orice caz, ştiu cel mai bine. Pe deasupra, ceea ce nu ştiu foarte mulţi oameni este că în epocă, când a murit Marin Preda, au desfăşurat anchetele oficiale, cum se fac de obicei, dar lumea nu ştie faptul că odiosul, vorbesc de Ceauşescu, a ordonat şi el o anchetă de sus în jos, deci de la el pornind. Şi am fost anchetat în Bucureşti, adică am fost invitat să dau o declaraţie amplă, ce cred despre moartea lui Marin Preda. Ce cred şi ce ştiu, ce informaţii am, cine cred că e implicat şi aşa mai departe.
Radu Moraru: Era o anchetă condusă de poliţie sau de Securitate?
Cezar Ivănescu: Nici, nici. Era o anchetă condusă de cadrele de partid.
Radu Moraru: Am înţeles, deci era o anchetă a partidului.
Cezar Ivănescu: Da. Pentru că lumea vrea să uite lucruri elementare, de când a venit Ceauşescu la putere, partidul dicta Securităţii, se inversaseră rolurile.
Radu Moraru: Şi dumneavoastră pe baza acelei anchetă de partid consideraţi că sigur există dosar de Securitate.
Cezar Ivănescu: Nu. Pe baza discuţiilor pe care le-am purtat cu Mihai Pelin, care a citit mii şi mii de pagini în dosarele Securităţii. Pe mine mă interesa la acea vreme moartea lui Labiş.
Radu Moraru: Dumneavoastră aţi spus într-un interviu acum mulţi ani că aţi venit la Bucureşti de la Iaşi să răzbunaţi moartea lui Labiş.
Cezar Ivănescu: M-am considerat urmaşul lui Labiş ca poet. Eu l-am considerat pe Labiş nu ca operă, ca înzestrare, cel mai mare poet de după Eminescu. Şi m-am considerat urmaşul lui în poezia românească, şi într-un fel moral să îl continui, şi să îl răzbun. Faptul că trăiesc astăzi, deşi am fost supus la nenumărate încercări de asasinat în acest oraş criminal, care pe Labiş l-a omorât, mă face să cred că e undeva un Dumnezeu pe lumea asta care nu e de acord cu ce vor băieţii. Şi dacă tot e să trec la treabă, înseamnă că merg până la capăt.
Radu Moraru: Ce înseamnă că mergeţi până la capăt? Vreţi să spuneţi pasajele alea pe care le-aţi cenzurat din cartea despre Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Nu acele pasaje.
Radu Moraru: Labiş cum a murit?
Cezar Ivănescu: Nici Preda n-a murit asasinat. Dar a murit „asasinat” prin nesimţirea, sau dacă vreţi, lipsa de fineţe umană, sau lipsa de adevărată iubire a celor din jurul lui. Cei care au petrecut cu el ultima noapte la Mogoşoaia nu au avut grija aia elementară, să fie atenţi când semenului lor i se face rău.
Radu Moraru: Eu ştiam că în timpul somnului.
Cezar Ivănescu: Nu, înainte de asta i s-a făcut rău acolo, în salon. Şi l-au lăsat ca pe un câine. Nu s-a dus unul să cheme o ambulanţă sau un doctor.
Radu Moraru: Dar cine erau aceia? Prieteni? Scriitori?
Cezar Ivănescu: Lumea literal-artistică.
Radu Moraru: Poate erau şi ei sub influenţa alcoolului.
Cezar Ivănescu: Erau sau nu erau, eu spun acest lucru.
Radu Moraru: Dumneavoastră pe cine acuzaţi în cartea dumneavoastră? Că sugeraţi că de pe urma acelei cărţi vi s-au tras foarte multe după aia.
Cezar Ivănescu: Păi mi s-au tras, şi de pe urma ei, şi de pe urma cărţii despre Labiş. Despre Labiş eu nu am ştiut adevărul. Şi a trebuit să vină întâmplător Mioara Cremene, colegă cu Labiş, şi mi-a povestit atât de multe lucruri, inclusiv faptul că securistul care îl avea în urmărire pe Labiş, şi care l-a lovit involuntar pe Labiş, l-a trimis involuntar sub roţile tramvaiului, a venit la Labiş pe patul de spital, când Labiş era muribund, să îi ia o declaraţie că el nu l-a lovit voluntar. Şi Labiş pe patul de moarte a făcut gestul nobil şi a dat dezminţire...
Radu Moraru: Deci există un dosar în care Labiş a semnat această hârtie care îl dezvinovăţeşte pe securistul care îl urmărea.
Cezar Ivănescu: Trebuie să existe. Şi el chiar nu era vinovat.
Radu Moraru: Dar dacă eşti, de exemplu, mare general, poate nu îţi convine că... şi din greşeală l-aţi omorât pe Labiş.
Cezar Ivănescu: Eu o să vă dau să citiţi un text al unui mare general care încă e în viaţă. Nu cred lucrul acesta.
Radu Moraru: Aveţi numele acelui om care din greşeală l-a lovit?
Cezar Ivănescu: Numele nu-l am. Nici nu ştiu dacă se poate afla, dacă nu şi-a dat un nume din acesta, conspirativ. Ce se întâmplă? Prin toată viaţa mea...
Radu Moraru: Eu nu ştiu cine era lângă Marin Preda şi ar fi putut să îl ajute?
Cezar Ivănescu: Eu în cartea mea am numit cu numele lor propriu toate persoanele care de dimineaţa din ultima zi a vieţii a lui Marin Preda au venit în contact cu el.
Radu Moraru: Dar aveţi informaţii clare că la masă cu Marin Preda în acel moment erau 7-8 persoane?
Cezar Ivănescu: Sigur că da. Pentru că în salonul de la Mogoşoaia era grupul acestor petrecăreţi, şi alături, neparticipând la cheful respectiv, Gheorghe Bucătaru, pictor, şi Aurel Gulea, sculptor. Au mai fost şi alte persoane, de exemplu, prozatorul Sorin Titel, mort şi el, şi care nu era băutor. El participa la o petrecere fără să bea.
Radu Moraru: Dar nici ei nu au pus mâna pe telefon.
Cezar Ivănescu: Da. Acestui prieten al meu, Sorin Titel, eu chiar i-am reproşat după moartea lui Marin Preda. Mă, tu care nu bei, de ce când i s-a făcut rău lui Preda, nu ai pus mâna pe telefon să suni să chemi o salvare? Şi atunci, trebuie să spun ce mi-a răspuns: a făcut un gest de lehamite din mână şi de scârbă, că aşa i se făcea rău lui Preda mereu. E, gestul ăla spunea totul.
Radu Moraru: Am înţeles. Dar dumneavoastră numind nişte oameni, vi i-aţi făcut duşmani?
Cezar Ivănescu: Unii îmi erau duşmani dinainte. Duşmani literali, duşmani prin comportamentul lor... eu am trăit o viaţă marginalizată. Şi toate recompensele care mi s-au dat, mi s-au dat totdeauna mai târziu decât trebuia să le primesc, şi pe undeva siliţi de anumite evidenţe. Dar marginalizat am trăit toată viaţa. Adică în sărăcie...
Radu Moraru: Dar nici nu păreaţi genul de om bon viveur aşa...
Cezar Ivănescu: E destul să citiţi notele informative ale Securităţii, şi orice om cu scaun la cap care are o minte normală...
Radu Moraru: Deci dumneavoastră aţi aflat că evident aţi fost urmărit şi trebuie să fi avut un dosar de Securitate.
Cezar Ivănescu: Da. Îmi amintesc, eu plecam de la mine de acasă, el de la el, şi ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz la Calea Moşilor. Eu apropiindu-mă de staţie, l-am văzut pe Mihai Pelin că se îndoaie de râs. Ş-am întrebat, ce ai păţit, domne? Am descoperit o notă a Securităţii despre tine, de ai să cazi pe jos de râs. Şi mi-a arătat nota. Nota era ceva, domne, de te îngrozeai. Eu am spus aşa, dincolo de orice fel de alte conjuncturi, şi de miile de pagini care ar trebui să existe la dosarul meu, orice om cu scaun la cap dacă a citit această notă, îşi putea da seama că puteam fi orice, numai informator al Securităţii nu. Şi uitaţi-vă cum sună această notă. Ştiţi ce era USLA pe vremuri, trupele antitero. Uitaţi Nota. Ianuarie 1987.

Radu Moraru: Sunt documente oficiale. Departamentul Securitatii Statului. Strict Secret: „Cezar Ivănescu, în vârstă de 45 de ani, e absolvent al Facultăţii de filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic. Căsătorit, nu are copii, şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975 a fost avertizat de organele de Securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lângă redacţia revistei Luceafărul, la şedinţele căruia uneori avea manifestări negative. Este o persoană dificilă care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În mai ’86, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitând efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat, a renunţat la acţiune. Faţă de situaţia operativă existentă în caz se vor realiza prioritar următoarele: cunoaşterea preocupărilor literale, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză. Prevenirea publicării unor lucrări literale cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionate în mediul literal. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă în vederea publicării la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau CCS despre intenţiile de a publica unele opere literale ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea organelor de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi la nevoie cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a 5-a. Iniţierea unor acţiuni de temperare şi influenţare pozitivă, în scopul aplanării stărilor conflictuale pe care le creează şi a determinării să renunţe la intenţiile sale şi să recurgă la tratament radical. Informarea conducerii CCS şi a organelor de partid despre eventualele intenţii protestatare ale acestuia...”

Radu Moraru: Dar sănătate ce?
Cezar Ivănescu: Eu tocmai făcusem o grevă a foamei de 7 zile. Şi acum să completez. Nu le redactau nici complet, nici totdeauna exact. Eu am o listă pe care am prezentat-o şi lui D.R. Popescu, care era preşedintele Uniunii Scriitorilor pe acea vreme, şi la municipiul de partid, în Bucureşti. Am discutat cu Nicolae Croitoru...
Radu Moraru: Sunteţi o persoană dificilă. Care îşi manifestă nemulţumirea.
Cezar Ivănescu: Eu protestam şi împotriva faptului că ei îmi desfiinţau cenaclul. După 7 zile de greva foamei, m-au chemat la municipiul de partid, m-au îmbobinat, că totul va fi în regulă, şi m-au convins să mă duc la Spitalul de Urgenţă, ca să nu mor.
Radu Moraru: Dumneavoastră băgaţi mâna în foc că aceste pagini din Cartea Albă a Securităţii sunt luate din dosare veridice?
Cezar Ivănescu: Cum altfel? Mihai Pelin a fost o autoritate în materie, e primul care a intrat în aceste dosare ale Securităţii.
Radu Moraru: Am înţeles. Eraţi periculos ca nu cumva de faţă cu Ceauşescu...
Cezar Ivănescu: Nu aveam voie să mă apropii la 100 de metri de Ceauşescu.
Radu Moraru: Le era teamă că eraţi imprevizibil. Dumneavoastră aveaţi o fire războinică?
Cezar Ivănescu: Nu că aveam o fire războinică, am fost învăţat să mă apăr. Am făcut sport la viaţa mea şi în general am fost atacat în haită. Niciodată unul către mine. Totdeauna vreo 3-4-5. Şi fiind învăţat să mă apăr de haite...
Radu Moraru: Bun, deci de aici era. Dar cum aţi ajuns din această situaţie ca CNSAS-ul să lanseze pe piaţă informaţii...
Cezar Ivănescu: Staţi. Pentru că mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Staţi că n-a lansat pe piaţă CNSAS-ul. Vă lăsaţi dus în eroare.
Radu Moraru: Nu, eu m-am oprit pentru că ştiu că nu e aşa.
Cezar Ivănescu: Nu dau nume pentru că ar trebui să îi compromit. Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis nici un verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentezi. Fireşte nu am căzut jos să fac infarct, că altul putea să facă infarct pe loc.
Radu Moraru: Deci prima ştire pe piaţă, CNSAS-ul a dat...
Cezar Ivănescu: NewsIn, ei sunt primii care au infestat toată presa cu această informaţie şi apoi ziarele aferente. Zic domne, ce să comentez? Eu vă avertizez că nu am primit oficial nici un verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez că veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptămână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după ce în sfârşit am obţinut după o săptămână de luptă şi greva foamei, un comunicat simplu...
Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?
Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?
Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.
Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?
Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o săptămână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit să declar greva foamei.
Radu Moraru: Am două ipoteze şocante. Agenţia v-a spus dacă există cu adevărat un membru CNSAS care a făcut această...
Cezar Ivănescu: Agenţia a citat „Surse din cadrul...” Numai că şi la sursele din cadrul, eu am răspuns printr-un text foarte civilizat către domnul preşedinte al Uniunii, Nicolae Manolescu. Care se afla la Paris.
Radu Moraru: Toţi erau la Paris în perioada aia.
Cezar Ivănescu: La Paris se trăieşte mai bine.
Radu Moraru: Când acest comitet a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?
Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o listă comună, în care cereţi să fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.
Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.
Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?
Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Eu nici acum nu cred în decizia CNSAS.
Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a făcut nimic.
Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.
Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.
Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.
Radu Moraru: Să trecem la ipotezele care mie mi se par spectaculoase. Dumneavoastră în ’87 sunteţi dat în consemn la Antitero şi Direcţia a 5-a pentru că sunteţi considerat periculos pentru regim. Ei bine, un asemenea om ajunge astăzi să fie dat pe surse, pe 29 ianuarie 2008, ora 16. Pe 31, la două zile, joi, CNSAS-ul e spulberat. E fix joi, ca să prindă şi presa de vineri, care are tiraje dublu faţă de restul săptămânii. O primă ipoteză şocantă, mie mi se pare că dumneavoastră, că nu cred că se ştia că eraţi pomenit în Cartea Albă a Securităţii... în acest context şi de decredibilizare a CNSAS, se ştia că dumneavoastră sunteţi clar nevinovat, şi aţi fost aruncat pe piaţă ca ulterior să vă dovediţi nevinovăţia şi astfel să fie aruncată o umbră asupra CNSAS. Sau a doua ipoteză este ca după ce dumneavoastră aţi fost dat la USLA, în Direcţia a 5-a, domnul greva foamei, Securitatea să fi trimis pe urmele dumneavoastră o armată care să vă sperie şi să vă determine să cedaţi. Vreau să vă întreb cinstit, pentru a doua ipoteză, care e mai puţin plauzibilă... aţi colaborat vreodată cu Securitatea?
Cezar Ivănescu: Îmi pare bine că îmi faceţi această propunere, şi declar la dumneavoastră aici: Niciodată!, şi nu există nici un capăt de aţă de indiciu de colaborare la dosarul meu. Eu promit, şi asta pentru cei mai slabi de înger... pentru cei care au clacat, pentru că dintre amicii mei buni, unii au clacat.
Radu Moraru: Adică au ajuns să creadă că dumneavoastră aţi fi putut colabora?
Cezar Ivănescu: Da. Eu promit aşa: dacă vreodată mi se găseşte cel mai mic indiciu de ezitare în relaţia mea cu Securitatea, îmi fac harakiri în direct, la această oră de maximă audienţă.
Radu Moraru: Păi şi atunci de ce nici prima ipoteză, de ce nu stă în picioare?
Cezar Ivănescu: Iată ipoteza mea. De ce am revenit cu a doua scrisoare către domnul Manolescu şi mi-am radicalizat poziţia? Să vă spun pe scurt ce s-a întâmplat. Scurgerea s-a autodivulgat singură. Vineri, 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV, Tănase, fostul activist PCR...
Radu Moraru: Ce înseamnă activist?
Cezar Ivănescu: Angajat la Bucureşti, activist PCR.
Radu Moraru: Eu ştiam că a fost şi urmărit de Securitate. Cezar Ivănescu: Şi activist şi urmărit, sigur că da.
Radu Moraru: Păcatele tinereţii. Nu ştiu dacă aveţi probe.
Cezar Ivănescu: Păi dar e notoriu. Ştie tot Bucureştiul. În această calitate l-am şi cunoscut pe Stelian Tănase.
Radu Moraru: Dar ce făcea? Serbări?
Cezar Ivănescu: Ei ştiu ce făceau. PCR avea nişte angajaţi care erau activişti de partid.
Radu Moraru: Bun, ce s-a întâmplat?
Cezar Ivănescu: La emisiunea Tănase şi Dinescu, Mircea Dinescu în direct la această emisiune, pentru care tot în direct mă adresez şi eu acum CNA-ului, m-a atacat direct. Adică, ce cutare şi cutare.... replică la comentariile mele. Că sursa din CNSAS, eu am spus că ar fi Mircea Dinescu care mă urăşte cumplit, că l-am incriminat în cartea despre Preda, dar şi în numeroase alte texte... fapt este că el mi-a răspuns... ce cutare şi cutare... : a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea. Deci acuzaţie în direct. El era scurgerea, scursura, sau cum vreţi să îi ziceţi.
Radu Moraru: Dumneavoastră aţi semnat în ’61 vreun angajament?
Cezar Ivănescu: Nu. Asta e afirmaţia lui Dinescu. Eu vă spun că nu.
Radu Moraru: Şi cum poate el să spună anul? E posibil să se fi înşelat?
Cezar Ivănescu: Nu. Eu vă spun ce a afirmat. Asta înseamnă că a avut acces la dosarul meu... vreau să vă citez numai din declaraţia lui de la Paris, la primul anunţ de presă, care sună aşa: „nu am văzut dosarul, nu am votat, dar să răspundă, că a fost informator al Securităţii”. De unde ştia că am fost informator, dacă nu a văzut dosarul?
Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase.
Radu Moraru: E şi o rivalitate. De ce spuneţi că el e supărat pe dumneavoastră că l-aţi pomenit în legătură cu Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Nu doar atât. După 1989, după revoluţie, domnul Dinescu a fost ales preşedintele Uniunii Scriitorilor. De unde a plecat cu coada între picioare. Scandaluri, cu o tipografie şi cu multe altele. Deci el nu şi-a încheiat mandatul în mod normal, ci a plecat de la Uniune şi i-a continuat mandatul Laurenţiu Ulici. Eu în această perioadă cât timp Dinescu a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, eu am atacat Uniunea Scriitorilor în presă. A revenit Ulici după Dinescu, m-a rechemat în cadrul Uniunii.
Radu Moraru: Ce aţi simţit, văzut, atunci când primul om pe care l-aţi văzut la TV după fuga lui Ceauşescu, era Mircea Dinescu?
Cezar Ivănescu: Am înţeles foarte multe lucruri. Că ne aşteaptă lucruri îngrozitoare şi cumplite. Cum ne-au şi aşteptat.
Radu Moraru: Unde eraţi când aveaţi 20 de ani?
Cezar Ivănescu: Eram student la Iaşi.
Radu Moraru: S-a încercat vreodată racolarea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Da. Aici voiam să vă spun. De ce a dat el în această emisiune de vineri, anul 1961. Pentru că în dosarul meu, la 1961 este prima încercare a Securităţii din Iaşi de a fi racolat.
Radu Moraru: Cum au încercat?
Cezar Ivănescu: Am fost chemat de la facultate de un tânăr şi dus undeva pe Sărărie, în Iaşi, eu credeam că mă duc la partid ceva, că absentam de la cursuri. Şi m-au dus într-o clădire, într-un birou, cu maiorul Ionescu. Maiorul Ionescu dorea... noi aveam un profesor la facultate care preda estetică. Şi doream să obţin cursul scris de mână de profesor. Am refuzat, fireşte, şi am plecat de la sediul Securităţii, m-am sfătuit cu doi prieteni, colegi de facultate, şi cu fratele meu care era student mai mare, şi nu am acceptat să semnez. Dar există acolo notiţe.
Radu Moraru: Trebuia să semnaţi ce?
Cezar Ivănescu: Un angajament.
Radu Moraru: Dar de ce v-au luat pe dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Pentru că eram prieten cu acel profesor.
Radu Moraru: Nu pentru că eraţi deja cunoscut?
Cezar Ivănescu: Nu. Bineînţeles că acest refuz l-am plătit apoi, pentru că am fost dat afară din cenaclul facultăţii şi s-a încercat exmatricularea mea. Atunci pentru prima oară am făcut greva foamei, în 1961 în Iaşi.
Radu Moraru: Dar dumneavoastră de unde aveaţi modelul acesta cu greva foamei?
Cezar Ivănescu: Avusesem şi eu puşcăriaşii mei politici, care mă instruiseră.
Radu Moraru: Dumneavoastră, dacă e totul cum spuneţi dumneavoastră, şi vă cred..., acest caz practic pune sub îndoială toate cazurile în care s-a dat verdict sau s-a lăsat de înţeles.
Cezar Ivănescu: Da. Să nu creadă cineva, de exemplu, că mă bucur de această decizie care s-a luat de la Curtea Constituţională. Nu. Aş dori să funcţioneze CNSAS-ul, dar nu sub această formă inchizitorială. Eu în a doua scrisoare către domnul Manolescu, în care îi comunicam ce s-a întâmplat. Aveam şi o enumerare de pretenţii, spuneam că ar fi bine să le ia în seamă şi legiuitorul actual. Ceream în baza legii de funcţionare a CNSAS excluderea din colegiu a lui Mircea Dinescu pentru faptul că încalcă legea prin prezenţa lui acolo.
Radu Moraru: Ştiu, dar dincolo de toate eu nu cred în coincidenţe.
Cezar Ivănescu: Totul trebuie să fie controlat. Dar daţi-mi dumneavoastră răspunsul, la revoluţie câţi ani aveaţi?
Radu Moraru: 20.
Cezar Ivănescu: Ştiţi câţi români erau membri de partid în ’89?
Radu Moraru: 4 milioane.
Cezar Ivănescu: Dar mai erau 19 milioane nemembri? Sunteţi de acord? Păi e corect ca tot foştii membri de partid, şi care şi-au făcut stagiu militar la Securitate, să dea verdicte despre ceilalţi nemembri de partid? E culmea imoralităţii.
Radu Moraru: În cazul dumneavoastră, părerea mea şi flerul pe care îl am... coincidenţa asta... e o diversiune aici.
Cezar Ivănescu: Să mai continui. Chiar în seara asta pe Antena 2, era Cazimir Ionescu, care a cam fâstâcit-o atunci când s-a pus o întrebare din public: Unde sunt dosarele membrilor din colegiu? Păi cum te duci tu să îl judeci pe bietul român, dar tu dosarul tău îl ţii secret? Domnul Ionescu a afirmat că sunt libere şi pot fi văzute dosarele. Mă îndoiesc cumplit. Unde sunt dosarele?
Radu Moraru: În 2003, Manolescu spunea următorul lucru, aşa am găsit: „După aproape un deceniu şi jumătate, nu mai am nici o îndoială că Securitatea ne-a salvat de comunism, şi a preluat apoi puterea politică şi pe cea economică. Rezistenţa la divulgarea de către CNSAS a numelor ofiţerilor e un argument teribil şi perfect explicabilă. De informatori nu i-a păsat nimănui, dar cum să divulgi numele unor oameni care sunt în partide, guvern, Parlament, administraţie locală, armată, poliţie, SRI, SIE, mai toate firmele, în consilii de administraţie, sau în justiţie, învăţământ şi alte domenii? Mai degrabă va fi desfiinţat CNSAS-ul decât să se afle aceste nume.” Această declaraţie confirmă în continuare că e o diversiune. Şi CNSAS-ul s-a purtat într-un mod incalificabil aici. Pentru că dacă ştiau că nu e o decizie în cazul dumneavoastră, şi circula deja ştirea, CNSAS-ul în secunda 3 trebuia să spună fals.
Cezar Ivănescu: Dumneavoastră ştiţi că acest CNSAS ar fi o organizaţie conspirativă? Păi ei nu au un birou de presă? Cum e posibil aşa ceva?
Radu Moraru: Ştiţi care e manipularea? Dincolo de asta, domne, în cazul unor nume cum e Cezar Ivănescu, nu înţeleg ideea, „dată pe sursă”. Miza în această perioadă e pe alegerile locale şi generale. Acolo se dau pe surse, că nu au ăia curaj. La dumneavoastră s-ar fi dat pe faţă.
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar faptul că nu am fost membru PCR, dacă nici în aceşti ultimi ani nu m-am înregimentat în nici un partid politic, mi-a dat libertatea... şi am putut să afirm şi în vremea comuniştilor, când eu nemembru de partid, afirm următorul lucru despre colegii mei: nu am nimic cu colegii mei care fac politică, dar opinia mea e că scriitorul nu trebuie să facă politică. Europa Liberă a citat bineînţeles.
Radu Moraru: Dar nu vi se pare că trăim într-o mare păcăleală? Şi la Europa Liberă, post aproape biblic pentru anii dinainte de ’89, să afli că acolo au lucrat foarte mulţi oameni care de fapt erau agenţi, sau informatori... deci totul e posibil. Îl avem la telefon pe domnul Sorin Dumitrescu. De ce ne-aţi sunat, domnul Sorin Dumitrescu?
Sorin Dumitrescu: Faceţi o emisiune dramatică în faţa telespectatorilor, probabil unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut vreodată ţara asta. Băgat în corzi de delaţiunea gravă care s-a instalat în toate centrele nervoase ale neamului acesta. În momentul de faţă România e o ţară intoxicată. Ca să văd pe domnul Cezar Ivănescu a cărui falie poetică e extrem de rară, nu vreau ca să compar cu nume bine ştiute, să văd în situaţia în care e discutată onestitatea şi conştiinţa, e motiv să te duci naibii undeva departe şi să nu mai exişti. Să îţi pierzi urma undeva. Dumneavoastră aveţi un interlocutor de o talie excepţională. În loc să îl auzim scoţând lucrurile excelentisme care l-au consacrat, iată îl vedem apărându-se de nişte mârlani mizerabili care îndrăznesc să atace o persoană de o rectitudine absolută. Dânsul nu poate minte, e incompatibil cu instituţia amăgirii, nu o are. Care vasăzică, trebuie urmărit cu atenţie nu la verdictele pe care le dă, ci la analizele fine. Cine l-a auzit vreodată pe domnul Cezar Ivănescu cântând în şoaptă versuri... e ceva cutremurător, e cu mult distanţat de majoritatea confraţilor lui. Cu toată compasiunea pentru faptul de a fi pus în situaţia să se apere, cred că livrează un model de demnitate. Îl urmăresc cu mare atenţie, şi învăţ de la dânsul... chiar atunci când dânsul pare pierdut, poate birui spectaculos cum a biruit şi în seara asta. Poete, nu pot decât să vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi să vă doresc să încheiaţi cât mai repede mizeria asta în care v-au târât oameni care nu sunt vrednici.
Radu Moraru: Foarte frumos portret pe care Sorin Dumitrescu l-a făcut în direct. Încă o dată, ce spunea Nicolae Manolescu în 2003, anume că nu la informatori e miza în bătălia aceasta cu dosariada, ci cum să divulgi numele unor oameni care sunt în Parlament, guvern, partide, SRI, SIE, justiţie, învăţământ, şi alte domenii. Eu susţin că Cezar Ivănescu a fost luat aşa... sigur şi probabil cu oaresce intenţii răutăcioase, aruncat în această diversiune care a încercat să se creeze. Până la urmă va dovedi că e nevinovat, dar se pare că şi CNSAS-ul nu le ştie chiar pe toate, şi chiar şi torţionarii vor ieşi îngeri şi aşa mai departe.
Cezar Ivănescu: Eu sunt de acord cu ipoteza dumneavoastră, numai că e pe pielea mea. Şi am să vă povestesc o anecdotă. În 1978 am mers la Timişoara, domnul Marin Preda cu soţia, şi eu cu soţia mea. Foarte mulţi studenţi, şi am sosit acolo, am purtat o discuţie cu studenţii. El îşi lansa Delirul. Am fost primiţi la primul secretar de partid de la Timişoara, fireşte din cauza lui Preda am întârziat câteva ore. S-au dat de ceasul morţii, că să îl trezim pe Preda. Când s-a trezit am mers în sfârşit la primul secretar, am schimbat câteva cuvinte. Şi până la urmă ne-a întrebat pe faţă că ce dorim? Şi Preda bineînţeles a spus, pantofi de la Guban. Magazinul avea oglinzi pe toţi pereţii. Preda îşi punea pantofii ăia în picioare şi se uita în toate oglinzile. Şi doamna Preda o instruia pe soţia mea să îi zică lui domnul Preda să mai grăbească operaţiunea. Şi soţia mea îi spune... domnul Preda... Preda zice, mă cam strâng. Lăsaţi domnul Preda, că îşi mai dau drumul. Da, dar pe piciorul cui? Aşa şi eu. Pe pielea mea. Însă ştiţi ce se întâmplă? Mi-ar cam veni cheful să cam plec din ţara asta, m-am cam săturat. Să ajungi la vârsta mea după o viaţă de martiraj, să îşi arunce o găleată de zoaie în cap, oricine, e cam greu de îndurat.
Radu Moraru: Vreau să vă întreb de final ceva, pentru că deja am sărit din schemă, scrieţi ceva?
Cezar Ivănescu: Am să scriu tot ce am gândit şi am trăit în aceste zile. Mai cumplit decât îşi pot imagina unii dintre contemporanii mei.
Radu Moraru: Vă rog in final să cereţi de mâine dosarele; ar trebui ca aceste dosare să vi se încredinţeze. George Stanca ne-a mai sunat. Foarte scurt.
George Stanca: Sunt stupefiat, îl cunosc pe Mircea Ivanescu de 30 de ani, şi l-am sunat acum câteva zile când am aflat de această murdărie incalificabilă. E după părerea mea cel mai mare poet care trăieşte în zile noastre, e un om extraordinar, şi îmi aduc aminte când eram mai mic, când ne era frică de Securitate, cum ne vorbea Cezar Ivănescu despre ei. Cezar Ivănescu rămâne... dacă e şi el atacat în contextul acesta în care Eminescu e atacat, limba română e atacată, Cezar Ivănescu face parte din axiologia românească, şi nu ai cum să fii atacat. Mă doare când am auzit că vrei să pleci din ţară.
Radu Moraru: Vă mulţumim mult.
Cezar Ivănescu: Vreau să vă spun ceva. Sunt foarte mulţi oameni, dar vreau să vă spun un lucru. Care de data asta poate e un semn de lumină, sau de salvare pentru ţara asta, mulţi oameni politici au fost tranşanţi în a lua atitudine în acest moment faţă de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literaţii noştri, dintre care unii îmi sunt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scârbă şi o stare de greaţă apropo de aceşti oameni cum nu vă închipuiţi.
Radu Moraru: Vă mulţumesc pentru prezenţa în această seară.

transcript preluat de pe Civic Media

„viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine“

„Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut condiţia de fiinţă-către-moarte...“

convorbire cu poetul CEZAR IVĂNESCU

— Despre bogata şi dramatica mitologie românească a morţii ar trebui să se scrie o întreagă operă, după cum bine observa Mircea Eliade în lucrarea pe care dumneavoastră, domnule Cezar Ivănescu, împreună cu doamna Măria Ivănescu aţi tradus-o, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980). Vă invit să desprindeţi din această mitologie românească a morţii câteva motive arhaice asupra cărora poetul Cezar Ivănescu s-a aplecat în teoria d-sale despre bocet şi doina.

Cezar Ivănescu: — Cartea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, apărută cu mari dificultăţi în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, a fost retipărită în 1995 la Editura Humanitas. Ambele ediţii reproduc prefaţa la traducerea românească, în care Eliade îşi exprimă intentia de a alcătui un al doilea volum al cărţii: „Dar câteva cursuri şi seminarii recente, ţinute la Universitatea din Chicago – despre mitologiile morţii şi riturile funerare, despre urmele scenariilor iniţiatice în ceremonialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor – m-au convins că De Zalmoxis à Gengis-Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste probleme vor fi analizate cu atenţia pe care o merită“ (op. cit, p. 5)...

În ce fel s-a desăvârşit sau nu intentia lui Mircea Eliade, nu ştiu, probabil ştiu cei care au acces la manuscrisele marelui savant. Oricum, opinia lui Mircea Eliade despre mitologiile morţii ne-ar fi interesat foarte mult gândindu-ne că în Capitolul V, Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului şi în Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din amintita carte, mitologiile morţii sunt atinse şi implicate într-o sublimată viziune religioasă. În afară de cartea lui Mircea Eliade, mai avem o excelentă lucrare de sinteză, Mitologia română (Bucureşti, Editura Academiei, 1985) semnată de Romulus Vulcănescu. Un capitol din Partea a III-a a cărţii este intitulat chiar Mitologia morţii. Aş mai putea cita o carte a lui Constantin Prut, Calea rătăcită (Editura Meridiane, Bucureşti, 1991) şi, fireşte, bibliografia problemei citată de Eliade în cartea lui; toate acestea pentru a spune că lucrarea de referinţă rămâne Înmormântarea la români, a lui S. Fl. Marian, studiu neegalat încă în cei o sută de ani care au trecut de la tipărirea lui şi până azi... Cercetarea mea, strict literară şi muzicală, urmând sugestii din Mircea Eliade şi Marian s-a îndreptat mai ales asupra textelor folclorice, bocetele, fragmente incipiente de mitologie, cele mai vechi, mai vechi chiar decât învelişul lor lingvistic actual, şi doinele ca relicte ale unei arte tradiţionale.

Din mitologia românească a morţii, toposul care m-a marcat cel mai profund ţine de viziunea arhaică, răsturnată, a daco-geţilor considerând naşterea o pedeapsă şi moartea o eliberare, o reîntoarcere în sălaşurile zeilor: această viziune autohtonă coroborată cu un gnosticism înnăscut dar şi cultivat şi cu o metodică aducere în câmpul conştiinţei a Calvarului Domnului nostru Iisus Hristos ar forma viziunea mea sintetică asupra morţii: simbologia folclorică românească în mare parte ecumenică, e tot timpul actualizată în durata prezentă şi eternă a dramei christologice: grila creştinismului cosmic funcţionează ca o fatalitate pentru sufletul românesc...

Şi bocetul şi doina ca relicte ne introduc într-o mare artă, religioasă, şi ne instruiesc despre acest rit de trecere care este moartea, mai adânc decât o face întreaga poezie cultă românească; în plus, aceste texte folclorice au încorporat în ele cel mai dens semantism cultural, se străvede în ele, pe lângă semnificaţiile culturale indo-europene, şi un strat originar ţinând de vechea civilizaţie europeană...

Arborele cosmic sau Sufletul-Pasăre, motive arhaice circumscrise în mitologia românească a morţii, sunt motive recurente şi în poezia mea, transfigurate de viziunea tragică, creştină a crucificării nesfârşite.
Cred că pentru un indian, un tibetan sau un român e mai uşor, decât pentru un european oarecare, să întrevadă o reînviere a poeziei tradiţionale, a spiritului religios în care era concepută poezia tradiţională.

— Întorcându-vă la Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din cartea lui Mircea Eliade, nu pot să nu vă întreb de care dintre exegezele Mioriţei vă simţiţi mai atras? Pe care o consideraţi mai apropiată semanticii morţii? De ce credeţi că exegeza lui Constantin Brăiloiu (Sur une ballade roumaine, La Mioritza, Geneva, 1946) nu s-a bucurat de audienţa pe care o merită şi nu are, după ştiinţa noastră, o traducere, până în acest moment, în limba română?

Cezar Ivănescu: — Normal, cel mai atras mă simt de exegeza lui Mircea Eliade, din care am ales un epigraf pentru cartea mea de poeme Doina: „O situaţie similară se întâlneşte şi în alte regiuni ale lumii şi în alte epoci istorice: să ne amintim numai de evrei şi de vecinii lor aflaţi la confluenţa imperiilor militare. Desperării şi nihilismului nu li se putea răspunde decât printr-o interpretare religioasă a «terorii istoriei». Am discutat în altă parte răspunsurile unor popoare din antichitate şi ale evreilor. Cât despre populaţiile rurale ale Europei Orientale, ele au reuşit să suporte dezastrele şi persecuţiile datorită mai ales creştinismului cosmic la care ne-am referit mai sus. Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momentele istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. Exegeza lui Mircea Eliade, foarte apropiată de semantica morţii, pune accent pe forţa de creaţie, de transfigurare a unei etnii, iar creştinismul cosmic, creaţie deopotrivă a românilor şi a lui Mircea Eliade însuşi, e destul de aproape de buddhism: am meditat treizeci de ani la o posibilă sinteză între Platon (ca moment de sinteză între gândirea arhaică europeană şi gândirea filosofică modernă), creştinism şi buddhism şi pot spune că umanismul buddhist (cel mai nobil gândit vreodată de fiinţa umană) poate fi uşor înţeles şi acceptat de un creştin care înţelege viziunea lui Mircea Eliade: Buddha nu poate restaura condiţia umană, cosmosul şi pe zeii înşişi, decât acceptând să se încarneze, „coborându-se“ adică, din compasiune pentru tot ceea ce e viu, la „condiţia umană“, la fel cum Fiul lui Dumnezeu nu poate să răscumpere fiinţa umană, căzută şi păcătoasă, decât acceptând crucificarea. Când am descoperit cartea lui Mircea Eliade, imediat după 1970, am început să o traducem folosindu-ne, dacă-mi aduc bine aminte, de un exemplar al cărţii care era proprietatea fostului soţ al Doinei Uricariu, care soţ, fireşte, ne cerea desperat înapoi exemplarul ... Într-un târziu, vara mea de la Paris, pictoriţa Dana Roman, ne-a trimis un exemplar nou-nouţ al cărţii... Sigur că ar fi trebuit să se întâmple acelaşi lucru şi cu exegeza lui Constantin Brăiloiu. Să se pasioneze cineva de ea. Într-o vreme, Editura Muzicală, cred, îşi anunţase intenţia de a tipări o serie de Opere de Constantin Brăiloiu. Mărturisesc că nu am ştiinţă dacă intenţia s-a concretizat în vreun fel. Constantin Brăiloiu face parte din acea falangă de autori români foarte importanţi care, totuşi, nu sunt retipăriţi cu cărţile lor, unele fundamentale pentru cultura românească. Alături de Constantin Brăiloiu îi mai pot enumera pe Matila C. Ghika, pe lângă care Paul Valéry e un dulce copil, Pius Servien, George Ivănescu, Octav Onicescu... Nu numai cartea lui Constantin Brăiloiu nu s-a bucurat de audienţa pe care o merita, nici celestul Dan Botta, reeditat de curând cu Limite şi alte eseuri la Editura Crater, nu a avut şi nu are audienţa şi gloria pe care le-ar merita... Dar aici ar trebui să începem un pamflet despre ţoapele intelectuale, aşa că mai bine mă opresc.

— Am să plec de la o formulare premonitorie a lui Marin Preda adresată dumneavoastră: „Nea Cezare, ai să plângi mult, dacă eu am să mor, nea Cezare?“ şi am să vă provoc un răspuns în această direcţie: oare moartea poate fi despărţită de relaţia cu semenul?

Cezar Ivănescu: — Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut niciodată condiţia de fiinţă-către-moarte, aşa cum sunt oameni absorbiţi total de condiţia lor insolubilă de fiinţe muritoare şi trăiesc într-un autism absolut... Parabola buddhistă cu mama care vrea ca fiul ei mort să fie înviat, e foarte actuală pentru omul zilelor noastre... Moartea nu poate în nici un fel fi despărţită de relaţia cu semenul... Eu pot spune că am murit acum douăzeci şi cinci de ani când am primit o iniţiere în secta traumatomanţilor, m-am despărţit de ceea ce se cheamă în mod obişnuit un destin, pentru o misiune. Această distanţă faţă de mine însumi m-a învăţat să fiu mai atent cu ceilalţi, cu ceea ce înseamnă viaţa lor şi moartea lor... Citatul pe care l-aţi reprodus din cartea mea Pentru Marin Preda mă obligă la următoarea destăinuire...

Nu ştiu câtă atenţie îi acordam fiinţei muritoare, însingurate, neconsolate care era Marin Preda în carne şi oase, copilul mefient şi, uneori, sadic din Siliştea-Gumeşti, ştiu însă că măsurăm exact importanţa scriitorului Marin Preda pentru echilibrul atât de precar al vieţii literare româneşti. Ca şi în cazul morţii lui Nicolae Labiş (în cartea pe care i-am consacrat-o, Timpul asasinilor), moartea lui Marin Preda a fost o catastrofă pentru literatura română, a fost exact moartea care a declanşat o evoluţie entropică a literaturii române... Trăind în interiorul unui sistem închis – literatura română din ţară – am simţit întotdeauna că acest sistem are coerenţă, cât a trăit Marin Preda... Toate aberaţiile care s-au petrecut în acest sistem, au fost posibile pentru că Preda nu mai trăia, după Revoluţie... Cred că şi cel mai mare neruşinat pe care l-am cunoscut în viaţa mea, Mircea Dinescu s-ar fi ruşinat, totuşi, să-i fie Preşedinte lui Marin Preda, fiind Preşedintele Uniunii Scriitorilor... Aşa, însă, am asistat la o răsturnare a valorilor la fel de nefastă ca în 1945, după ocuparea României de către trupele sovietice... În timp vom cântări consecinţele morţii lui Marin Preda în 16 mai 1980...

După ce ne-am depăşit propriul univers obsesional, trebuie să ştim ce să facem cu moartea noastră, la fel cum trebuie să ştim ce să facem cu viaţa noastră... Căci viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine.

În antichitatea târzie, a existat un filosof grec cinic, vagant, Peregrinos, care a anunţat pe cei doritori să asiste la spectacol ziua şi ora la care va urca pe rug şi-şi va da foc pentru a oferi oamenilor o lecţie de morală; moartea poate fi înfruntată cu inima uşoară, şi cu mintea limpede, nimeni nu trebuie să se teamă de moarte... Sigur că, de la Peregrinos la Iisus Hristos e o distanţă imensă, dar dacă nu putem realiza o Imitatio Christi perfectă, măcar pe Peregrinos să îl avem în minte: o moarte cucerită ca un pământ al oamenilor...

— Aţi scris despre moartea lui Marin Preda, a lui Nicolae Labiş. Cum arată moartea în negativitatea sa, atunci când e vorba de dispariţia a doi creatori de referinţă în literatura română?

Cezar Ivănescu: — În primul rând, ea întârzie ceea ce, fatal, trebuie totuşi să se împlinească... Moartea lui Labiş a întârziat poezia românească în demersul ei de a redeveni discurs violent şi direct social împotriva sistemelor modeme, împotriva tipurilor de societate modernă (fascistă, comunistă, democratică) desacralizată, despiritualizată, proclamând nu doar moartea lui Dumnezeu, ci şi moartea omului; moartea lui Marin Preda a întârziat scrierea acelei capodopere în proză care ar fi trebuit să spună că greul ocupaţiei comuniste de 45 de ani l-a suportat o masă imensă de ţărani care formau majoritatea poporului român, şi nu securistul CIA-ist, membru al P.C.R., Aurel Dragoş Munteanu, revoltat cu puţin înainte de Revoluţie de „dărâmarea satelor româneşti“, devenind apoi pe rând, disident politic, Preşedinte al Televiziunii Române Libere, ambasador al României în USA şi, în final, cetăţean american, ceea ce dintotdeauna voia să ajungă... O mare artă îşi găseşte slujitori pe potrivă; de unicitatea unor autori ca Nicolae Labiş sau Marin Preda ne e dor însă ca de propria copilărie; ea rămâne, acolo, în timp suspendată, sau alunecă în unda timpului, înapoi, împotriva curentului...

— În ce ecuaţie puneţi moartea în piesa de teatru pe care o scrieţi şi pe care aţi intitulat-o „Batalionul sacru“?

Cezar Ivănescu: — Aşa cum aminteam tot în cartea mea Pentru Marin Preda, această piesă de teatru e şi ea rodul câtorva decenii de meditaţie asupra lumii civilizate – care se încheie după opinia mea cu ceea ce numim perioada elenistică, – şi asupra barbariei care ţine de două mii de ani şi a culminat cu acest abominabil secol XX, al totalitarismului deşănţat, al tiraniei majorităţilor neghioabe, al holocaustului, al pragmatismului diabolic...

Lumea civilizată, lumea antică, lumea Macedoniei lui Filip era o lume cu măsură umană, o lume demonică, o lume în care fiul lui Filip al Macedoniei, marele Alexandru, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, visa sublim ca Novalis să acţioneze într-o lume plină de sens, el voia să nuntească Europa cu Asia şi ca un mare sacerdot a ordonat nunţile de la Susa în care hopliţii săi şi-au luat mirese asiate... Faptele, cât de uluitoare, erau sigilate de geniul unui om, geniul militar al lui Alexandru, în faptele de arme, geniul unui artist sau al unui meşteşugar în făurirea unei statui din marmura albă sau a unei urne funerare... Lumea barbară, lumea noastră e lumea asasinatului în masă săvârşit de trupele sovietice în pădurea Catyn unde au masacrat floarea ofiţerimii poloneze, e lumea Rusiei actuale pe teritoriul căreia există satele pustii în care au murit şi câinii, sate care, la un loc, fac cât teritoriul Franţei actuale..., e lumea în care milioane de copii mor de foame în vreme ce în statele superdezvoltate se petrec crize de supraproducţie...
Moartea nu mai cutremură pe nimeni în lumea noastră barbarizată, holocaustul ucrainian nici măcar nu e reţinut iar un război cum a fost cel din fosta Iugoslavie este o încoronare a absurdului şi descreierării, o bătaie de joc pentru orice minte care vrea să înţeleagă ceva...

— Ce credeţi, s-ar putea scrie o Carte a morţilor la români?

Cezar Ivănescu: — Într-un fel e deja scrisă dacă strângem într-un corpus de texte folclorice tot ceea ce e mai strălucitor ca realizare literară, de la materialul adunat de S. Fl. Marian şi până azi... În mod cert, în această carte a morţior, ar trebui să intre multe texte descoperite de cercetătorii ieşeni de la Institutul de lingvistică şi folclor al Academiei din Iaşi, texte de o mare vechime, culese din zona Rădăuţilor... Am citit cu ani în urmă un impresionant volum publicat de cercetătorii ieşeni şi mi-am dat seama că folclorul autentic românesc poate încă oferi mari surprize...

4 Convorbire realizată de CLARA T. VÂLSAN, revista Transilvania, nr. 4/1996.
Scurtă privire asupra morţii şi învierii

Marin Preda, dedicaţii pentru Cezar Ivănescu

Kagemusha.
7 zile cu Cezar Ivănescu


Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu.
21 decembrie 1996, fragment

„Prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă“

Viorel Ilişoi: Ştiu că după cartea despre Marin Preda urmează să tipăriţi o carte despre Nicolae Labiş, o reinterpretare a circumstanţelor morţii lui.
Cezar Ivănescu: Cartea am şi scris-o, va apărea în curînd.

Viorel Ilişoi: Poate că e o coincidenţă că am venit la dumneavoastră chiar astăzi, 21 decembrie: peste cîteva ore se vor împlini exact 40 de ani de la moartea lui Labiş. Intenţionam să facem un interviu pe o altă temă, dar nu pot trece peste această coincidenţă; şi apoi, subiectul este tentant, ar putea ieşi un fel de avancronică la cartea despre Labiş.
Cezar Ivănescu: Da, îmi convine subiectul. Numai că trebuie să precizez că eu nu sînt singurul autor al cărţii. E prima şi probabil ultima oară în viaţa mea cînd accept să semnez o carte cu încă un autor – şi este o situaţie excepţională.

Viorel Ilişoi: De ce excepţională?
Cezar Ivănescu: Cel de al doilea autor este Stela Covaci, văduva marelui traducător de poezie şi numai de poezie Aurel Covaci, cunoscător a paisprezece limbi străine, unul dintre cei mai mari traducători pe care i-a avut cultura românească din toate timpurile. Stela Covaci a fost colegă la facultate cu Aurel Covaci; pe acea vreme ea se numea Stela Pogorilovschi, soră cu Ion Pogorilovschi, filosoful şi autorul binecunoscut; deci era colegă cu Aurel Covaci şi cu Labiş la facultatea de filologie. Că lumea nu ştie cu exactitate că Labiş a trecut de la Şcoala de literatură la facultatea de filologie. Erau colegi de grupă. Colegi şi prieteni. Iar Stela avea o situaţie ambiguă, adică era fată tînără care practic, la acea vîrstă, inocentă aşa, cocheta şi cu Aurel Covaci şi cu Labiş. Ea este de altfel aceea căreia Labiş îi dedică cunoscutul poem „De ce-a venit şi toamna cu palele-i tristeţi“, ea este cea numită acolo: „Studentei de acasă i s-a trimis un vin./ Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest/ Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest...“ Ea a primit într-o zi din provincie, de acasă, nişte vin bun şi s-a dus şi l-a băut împreună cu Labiş şi Labiş a scris acest poem. Deci ea a trăit în intimitatea vieţii lor şi cunoaşte foarte bine perioada respectivă. De asta semnez cartea împreună cu Stela Covaci: ea are o sută de pagini de mărturii de epocă, momentul '56, toamna şi iarna, pînă la moartea lui Labiş. Ei, aproape asasinată moral după moartea lui Aurel Covaci, Stela Covaci mi-a dat în această toamnă un telefon disperat că dacă eu scriu cartea despre Labiş, să-mi dea şi ea paginile ei de mărturie să le adaug la cartea mea. Cum eu nu am stilul G(î) Tomozei sau Jorj Astaloş de la Paris [...], am spus: nu, domnule, semnăm cartea împreună. Eu – Cezar Ivănescu şi tu – Stela Covaci.

Viorel Ilişoi: O secundă, vă rog, să fac o probă de înregistrare. Faceţi nişte afirmaţii care sigur vor stîrni reacţii şi e bine să păstrez caseta pentru orice eventualitate, dar mai întîi să mă asigur că se înţelege bine ce spuneţi. Aşa, perfect. Putem continua.
Cezar Ivănescu: Da, să o şi păstrezi, că nu se ştie.

Viorel Ilişoi: Fiindcă tot am făcut o pauză, să remediem o omisiune. N-am precizat obiectul discuţiei noastre: cum se va intitula cartea?
Cezar Ivănescu: Se va numi „Timpul asasinilor“.

Viorel Ilişoi: Cu tot cu li(n)gamentul acesta supărător?
Cezar Ivănescu: Nu contează. Eu am teorie, preluată dealtfel de la o distinsă doamnă, aristocrată de pe vremuri, şi care e probată şi de Eminescu, că limba română e o limbă cacofonică. Fiind o limbă cacofonică, perversă şi ambiguă, orice ambiguitate şi polisemantism de acesta, cît de dubioase, prind bine. La Eminescu, într-una din capodoperele lui, „Doina“, ai să întîlneşti vreo patru cacofonii. Dacă le scoţi, strici poemul, mă-nţelegi? […] Limba română nu poate evita fatal nişte cacofonii. Atunci ce să faci? Să zici catolica biserică? Să-ţi strîmbi limba-n gură? Deci se cheamă „Timpul asasinilor“ […]. Sintagma îi aparţine lui Rimbaud şi nu întîmplător am dat acest titlu cărţii; aveam trei-patru titluri tentante dar l-am ales pe acesta. E unul din versurile lui Rimbaud, din „Iluminări“: „Voici le temp de l'assassins“. Timpul asasinilor este de fapt timpul celor două mii de ani trecuţi de la crucificarea lui Hristos pînă la intrarea noastră în noua zodie, a Vărsătorului. Două mii de ani de sfîşiere, de crimă, de asasinat. De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acuma, umanitatea abjectă în care am trăit cum a prins un sfînt, un iluminat sau o fiinţă genială sau excepţional dotată, i-a luat capul. Cu asta s-a ocupat umanitatea. La orice înălţare pe verticală a venit cîte o banda de asta de turcoizi, de mongoloizi, de asiatici, de ruşi, de tot ce vrei, şi a ras-o de pe faţa pămîntului; abia au rămas catedralele ridicate prin secolele X, XI, XII, în Franţa, pentru că erau la capătul celălalt al Europei. Deci un timp al asasinilor pe care eu îl analizez pe un segment redus: 45 de ani de ocupaţie rusească sovietică în România care condensează, dacă vrei, această mare perioadă de timp criminală. Timpul asasinilor este acest timp al slugilor, de la Dej şi Ceauşescu pînă la Iliescu, timpul slugilor puse de o putere de ocupaţie să distrugă această naţie. Deci prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă. Iar dacă apărea, trebuia decapitat. Acest poet de geniu a fost Labiş; eu pe Labiş l-am considerat de cînd l-am citit prima oară, ca elev de liceu, cea de a doua epifanie a poeziei româneşti. Cel mai mare talent – deci nu poet împlinit, nu ca operă: ca talent. Cel mai mare talent ivit în poezia românească de la Eminescu pînă astăzi. Deci în regula jocului Labiş nu putea să se împlinească.

„Am avut revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş“
Viorel Ilişoi: Gheorghe Tomozei a scos o carte amplă despre Nicolae Labiş, „Moartea unui poet“.
Cezar Ivănescu: În cartea mea o să afli lucruri copioase despre acest individ […]. Nu a scris-o el. Au scris-o alţii şi a semnat-o el.

Viorel Ilişoi: Mă rog, pe copertă era scris numele lui şi eu, ca şi cititor, am luat faptul ca atare. În carte ideea era aceea a morţii lui Labiş într-un accident de tramvai. Dumneavoastră veniţi în carte cu altă ipoteză?
Cezar Ivănescu: Da, absolut. Ca redactor şef de secţie la revista „Argeş“, avîndu-l redactor-şef pe Gheorghe Tomozei, am aflat prima chestiune zguduitoare apropo de Labiş de la prietenul meu Ilie Purcaru, astăzi bolnav, care mi-a pus această întrebare: cum îi face ăsta, domnule, o carte lui Labiş, el care l-a omorît pe Labiş? Eu neştiind nimic despre această chestie, am răms trăsnit. Cum l-a omorît pe Labiş, domnule?, zic. Păi ăsta era secretar adjunct de UTM iar Niculae Stoian secretar-prim cînd l-au dat afară pe Labiş de la UTM, după aceea l-au dat afară de la „Gazeta literară“; şi după asta, cum era moda timpului, venea şi te căuta Securitatea pe-acasă. Că nu te lua cu binişorul pe-atunci, cu procese, te lua cu duba şi te zvîrlea în puşcărie. Şi-atunci am avut eu revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş. Manipulare uriaşă, pornită din sînul familiei şi preluată de o echipă întreagă de oameni de rea credinţă. În anul l955, acest copil de geniu s-a trezit, avusese revelaţia minciunii. Şi mai ales în '56, anul raportului lui Hruşciov; în 20 februarie Hruşciov a prezentat raportul la cel de al XX-lea Congres al PCUS. Acel raport i-a zguduit pe toţi comuniştii, unii de bună credinţă, pentru că au crezut în utopia asta comunistă. Atunci şi-au dat seama ce se ascunde sub învelişul utopiei: crimele înfiorătoare ale lui Stalin. Ăsta a fost primul moment. Apoi, în 5 martie l956 a fost o aşa-zisă conferinţă a tinerilor scriitori, un fel de înscenare comunistă, unde tineri scriitori au fost împinşi din spate de către securişti să spună tot ce au în ei, adică să fie... curajoşi. Ei au fost aţîţaţi. Şi tinerii sînt uşor de stîrnit. Şi toţi au spus ceea ce au vrut să spună şi după aia li s-au pus securişti pe urme. Erau urmăriţi, dar fără să ştie. Au realizat asta tîrziu, după moartea lui Labiş, după ce-au trecut prin puşcării. Pentru că erau nişte inocenţi. Cum îşi putea închipui un puşti de pe vremea aia că el are tot timpul un securist pe urmele lui? Că tot ce vorbeşte, tot ce face el este înregistrat şi urmărit? Şi Labiş la fel, avea şi el umbra lui.

„Acuma am probele că a fost un asasinat“
Viorel Ilişoi: Produceţi dovezi în carte despre acest episod?
Cezar Ivănescu: Păi sigur că da, bineînţeles, doar nu vorbesc pe imaginaţia mea. Deci teza mea, după ce am analizat bine toate documentele, este, ca să fac un joc de cuvinte absurd, că chiar dacă a fost un acident, nu a fost un accident întîmplător. Că accidentul ăla a fost consecinţa unui şir de cauzalităţi criminale. Adică după asasinarea lui literară, politică, morală, existenţială, asasinatul în sine, concret, era un fleac, era o scamă. Un om care se ştie urmărit de partidul comunist sau UTM, de Securitate, de Miliţie – cum era pe vremea aia –, de colegii din jur, de ura lor şi de pizma lor, nu-i de mirare că-ntr-o zi, dezechilibrat psihic sau cum vrei, terorizat, alunecă pe o coajă de pepene şi cade cu capul pe trotuar şi moare. Ăla mai e accident? Nu e un accident, e un asasinat!

Viorel Ilişoi: Aveţi probe că a fost un asasinat?
Cezar Ivănescu: Am avut în vedere premisa asasinatului, dar pînă de curînd nu am avut probe. Adică nu am avut in concreto dovada că nu a fost totuşi un accident absurd, ci un asasinat. Ei, acuma am probele că a fost un asasinat. Pentru că, cum îţi spuneam, existenţa lui Labiş a fost manipulată, opera lui Labiş a fost manipulată; toţi au minţit […]. […] Ceauşescu, cînd a venit la putere, într-unul din discursurile lui oficiale a rostit pe gură (dar n-a mai apărut şi-n „Scînteia“ – că, ştii?, şi el era cenzurat, băiatul) că n-o să mai permită sub conducerea lui să se întîmple cu scriitorii ce s-a întîmplat cu Labiş. Deci el ştia că moartea lui Labiş n-a fost un accident, că a fost ceva pus la cale. […]

Viorel Ilişoi: Care e, totuşi, dovada asasinatului? Dovada!
Cezar Ivănescu: Eram gata să pun punct cărţii fără a putea argumenta cu fapte sau cu mărturii concrete teza asasinatului, cînd Dumnezeu, că nu pot să invoc pe altcineva – dacă greşesc, să mă trăsnească Dumnezeu, dar nu cred că greşesc –, Dumnezeu mi-a trimis fiinţa salvatoare şi providenţială, pe Mioara Cremene, care a venit de la Paris să-şi lanseze o carte, „Penthesileea la Troia“, o carte de piese de teatru scrise împreună cu soţul ei, Adrian Cremene; venind să-şi lanseze cartea, a avut o discuţie îndelungă cu soţia mea, de la care a aflat că scriu o carte despre Labiş, şi i-a relatat soţiei mele tot ce ştia ea în legătură cu Labiş, la căpătîiul căruia a vegheat cînd el era pe patul de moarte, la spital. Bulversat de ceea ce i-a comunicat soţiei mele, am discutat şi eu cu Mioara Cremene, îndelung.

Viorel Ilişoi: În rezumat, care este mărturia Mioarei Cremene?
Cezar Ivănescu: Ea a vorbit cu Labiş cînd acesta se afla pe patul de moarte şi întrebîndu-l cum s-a petrecut accidentul, Labiş i-a spus aşa: el s-a dus să ia tramvaiul, la ora 2.40 noaptea, de la Colţea, staţie în care-şi dăduse întîlnire cu o cucoană mai în vîrstă, Maria Polivoi, dansatoare pe nu ştiu unde, care voia să-l ia şi să-l culce la ea acasă în seara aia; şi acolo, în staţie, securistul care-l urmărea pe Labiş s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce şi poetul. Labiş era un pic băut – nu tare băut, că s-a dovedit că n-a prea băut în seara aia – şi cum se clătina aşa un pic şi era indecis, securistul a avut senzaţia că Labiş nu se va urca în acel tramvai şi, de frică să nu-l scape de sub observaţie (că el îl avea în urmărire, îţi dai seama, filatorii, ce meserii au, trebuie să se ducă după ăla peste tot, dimineaţă dau raportul, că altfel au îmbulinat-o), a sărit prin uşa din faţă şi, în săritură, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Viorel Ilişoi: Involuntar?
Cezar Ivănescu: Dă-mi voie! Eu îţi relatez faptul: a sărit, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Viorel Ilişoi: Şi Margareta Labiş ce v-a spus?
Cezar Ivănescu: Că fratele ei i-a spus doar atît: că l-a tras cineva de palton. Crezi mata că numai atît i-a spus Labiş? I-a spus Mioarei Cremene tot ce s-a întîmplat şi soră-sii nu? […]. Şi iată urmarea şi confirmarea: i-a mărturisit Labiş Mioarei Cremene că acest securist, care era şi el un funcţionar al statului comunist de pe vremuri, a venit la Labiş la spital cu o hîrtie scrisă de el dinainte prin care Labiş declara că nu are nici un fel de pretenţii materiale, că ştii cum e: domnule, l-ai izbit pe unul din greşeală, neintenţionat, dar dacă ăla rămîne infirm pe viată, plăteşti de te omori. Şi Labiş, exact ca-n „Mioriţa“ – că de asta eu şi citez „Mioriţa“ toată în carte –, a semnat, domnule! A semnat hîrtia! Să-l descarce pe animal! îţi dai seama, probabil că ăla n-a vrut să-l omoare, el s-a izbit ca boul peste Labiş şi l-a băgat sub tramvai. Şi Labiş a semnat acea hîrtie! Eu acuma pun această întrebare: crezi mata că din sutele de oameni, colegi, prieteni buni, care s-au perindat pe la capul lui Labiş la spital, Labiş n-a mai spus încă la măcar cîteva zeci cum s-a întîmplat accidentul? Şi inclusiv surorii lui? Bineînţeles că a spus.

Viorel Ilişoi: Aici sesisez o mică incongruenţă în cele ce spuneţi.
Cezar Ivănescu: Să vedem care ar fi.

Viorel Ilişoi: Spuneţi că Labiş i-a spus Mioarei Cremene că securistul l-a izbit...
Cezar Ivănescu: Şi l-a împins sub tramvai, da.

Viorel Ilişoi: Mai înainte aţi afirmat că un puşti ca Labiş habar n-avea că este urmărit în permanenţă de un securist şi că prietenii lui n-au aflat că şi ei erau urmăriţi decît după moartea lui. Ştia sau nu ştia Labiş că este urmărit? Şi dacă ştia, îl şi identificase pe securist?

Cezar Ivănescu: Atunci a aflat, tăticule! Ce incongruenţă? Ţi-am spus: ei nu ştiau că sînt urmăriţi de securişti. Labiş nu a ştiut cine a fost insul acela din tramvai pînă nu a venit peste cîteva zile la spital cu hîrtia, că el este tovarăşul cutare şi să-i semneze că a fost un gest involuntar şi că Labiş nu are nici o pretenţie. M-ai înţeles? Atunci a realizat că ăla era securistul care-l urmărea pe el.

Viorel Ilişoi: N-am spus că aţi încurcat datele, ci doar că a apărut o confuzie în expunere; mi-am exprimat o nelămurire. Ca să fie clar pentru oricine.
Cezar Ivănescu: Pai să fie clar. El de unde era să ştie că e securistul lui? Atunci a aflat că ăla era umbra lui, pentru că ăla a venit: să trăiţi, sînt ofiţerul cutare, eu eram în tramvai... Ei erau inconştienţi. Labiş atunci a realizat, iar toţi ceilalţi, prietenii lui, pe 25 decembrie, în prima zi de Crăciun; s-au dus cu toţii la mormîntul lui Labiş, la Bellu, cu nişte crenguţe de brad în mînă, să i le pună pe mormînt. Şi atunci, stînd lîngă mormînt, în pustietatea aia, nu mai era nimeni în cimitir, ridicînd capetele la un moment dat, au realizat că pe fundalul cimitirului Bellu era un lanţ de securişti îmbrăcaţi în negru, ca un lanţ de ciori. Se vedeau umbrele lor. Atunci a fost prima oară în viaţa lor cînd au realizat că sînt urmăriţi. Şi la maşină, după aia, cînd s-au dus la tramvai, la autobuze, cu ce-au plecat ei, ăia toţi erau postaţi pe-acolo: unul citea un ziar, altul se-ncheia la şireturi... ştii, erau funcţionarii Securităţii române conduse încă de sovieticul Pantiuşa, la ora aia; că nu era Securitate românească, ce să vorbim aiurea! Pantiuşa-l chema. Îşi luase un nume românesc, Pintilie. Comandantul Securităţii româneşti în 1956 era acest Pantiuşa, fost spion ucrainean în România interbelică, prins de Siguranţa românească şi băgat în puşcărie, eliberat după '45 de trupele sovietice eliberatoare şi făcut omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej. El l-a asasinat pe Pătrăşcanu, el l-a asasinat pe Foriş şi i l-a recomandat lui Stalin pe Gheorghiu-Dej, să-l pună şef, că-l simpatiza. Se simpatizau ei, ştii, cum e între oameni: îi plăcea lui de Gheorghiu-Dej că era aşa, cam ca el, malac, mare mîncău, curvar, beţivan; ştii, cum se simpatizează bărbaţii între ei. El este cel care stă la baza ascensiunii lui Dej. Acest Pantiuşa era un pic antisemit şi n-o înghiţea nici pe Ana Pauker, nici pe Vasile Luca, care era de fapt evreu maghiar, şi nu prea-i înghiţea nici pe unguri, nici pe evrei, dar îl simpatiza pe Dej. Acuma ce vreau să spun? Labiş a semnat ca ciobanul din „Mioriţa” ca să-l descarce pe animal, dar putem noi şti dacă a fost intenţionat sau neintenţionat saltul securistului? Fapt e că ăla l-a omorît pînă la urmă, nu? Că l-a omorît cu voie sau fără voie, el ştie. Sau Dumnezeu ştie!

Viorel Ilişoi: Cine e acest personaj, securistul? L-aţi identificat? Trăieşte? Ce s-a întîmplat cu el?
Cezar Ivănescu: Ei, aici e aici. De aici începe altă carte. Investigaţia mea de scriitor eu mi-am oprit-o aici. De aici începe deja investigaţia istoricului acelei epoci şi, eventual a procurorului. Eu am făcut o cerere către domnul Virgil Măgureanu […] ca să-mi permită accesul la tot dosarul de Securitate al lui Labiş.

Viorel Ilişoi: Să-i vedeţi tot dosarul de Securitate după ce aţi scris cartea?
Cezar Ivănescu: După. Pentru că pentru mine teza e clară în privinţa asasinatului. Acuma vreau să văd şi alte lucruri de dincolo de ceea ce ştiu şi ceea ce probez eu.

Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.

Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?
Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.

Viorel Ilişoi: Ce senzaţie aţi avut cînd intuiţiile dumneavoastră în ce priveşte cazul Labiş au început să fie confirmate de dovezile care veneau din realitate?
Cezar Ivănescu: N-am avut decît o senzaţie de bine şi de plăcere, de împlinire. În „Pentru Marin Preda“ eu am făcut observaţia că în existenţa mea mi s-a întîmplat aşa: am scris numai despre ceea ce am trăit cu adevărat, autentic, deci în trupul şi în sufletul meu, şi dacă cumva am scris şi despre ceva ce n-am trăit, în mod fatal a trebuit să trăiesc acel fapt după aceea. Am fost obligat deci să fac proba a ceea ce am scris. Adică să nu mint niciodată. Să am totdeauna acoperire în ceea ce am trăit. Am scris un poem despre calvar, despre urcarea calvarului, şi pentru că nu trăisem exact, pas cu pas, tot ce scrie acolo, mi-a fost dat să trăiesc momentul în 14 iunie 1990, punct cu punct, chiar şi durata, timpul ca atare cît a urcat Isus muntele calvarului, de la orele prînzului pînă după amiază, deci vreo patru-cinci ore de calvar, de tortură, de schingiuire. Întotdeauna eu am pornit de la intuiţii metafizice, nu de la observaţii concrete. Am un coleg de literatură, ratat chiar de la debutul lui, unul Dan Laurenţiu, [...] de la Podu Iloaiei, de lîngă Iaşi, şi care acuma scrie o poezie căcăcioasă, fără nici o valoare şi-i beat de treizeci de ani încoace; acest ratat, aşadar, neavînd ce să zică despre mine niciodată nimic, zice: da' Ivănescu n-are metafizică! El, idiotul, care a făcut filosofie pe vremea lui Dej, nu ştiu ce o fi înţelegînd prin metafizică. Greacă veche nu ştie, germană nu ştie şi aşa mai departe. Eu ştiu greacă. Eu ştiu ce-i aia metafizică.

Viorel Ilişoi: Metafizica e o chestiune de limbă? Îţi trebuie organ special pentru ea...
Cezar Ivănescu: Ştii cum e cu metafizica? Metafizica ţi se dă sau nu ţi se dă. Poţi să înveţi o viaţă metafizică, să citeşti tomuri întregi, dar dacă nu ai o apercepţie metafizică a lucrurilor, n-o ai, aşa cum zice francezul: n'est pas mistique qui veux – nu e mistic cine vrea. Adică vreau şi eu să fiu mistic! Nu-ţi iese, tăticu'! Ţi se dă un suflet de mistic. Sau nu ţi se dă. Deci eu întotdeauna pornesc de la apercepţii metafizice. Cînd l-am văzut pe Preda prima oară în viaţa mea, povestesc în carte, i-am spus aşa: domnule Preda, noi vom fi prieteni toată viaţa. Pentru că era ca şi cum aş fi văzut un fost prieten din altă reîncarnare. Stiam că el era prietenul meu dintotdeauna în lumea asta. Deci totdeauna m-am călăuzit după apercepţii, după intuiţii metafizice care apoi mi s-au probat in concreto. Aşa am lucrat şi la această carte. Dumnezeu, care n-a vrut să mă lase fără acoperire, mi-a trimis-o, în ultimele două zile, pe Mioara Cremene. Dacă nu venea ea atunci, eu încheiam cartea şi o dădeam la tipar şi astăzi era tipărită fără să aibă acea notă de siguranţă şi de împlinire pe care o are cu mărturisirea acestei minunate doamne.

Viorel Ilişoi: Poetul, cu capacităţile sale extrasenzoriale, poate fi mai bun „detectiv” decît altcineva?
Cezar Ivănescu: Absolut. Nu e vorba doar de fabulaţie sau de artă sau de filme (că s-a transmis chiar pe canalele astea româneşti un film): la ora actuală există în S.U.A. un soi de detectivi particulari plătiţi cu sume fabuloase care nu lucrează pe baza cercetării detectivistice obişnuite, cu cauzalităti, cu determinisme sau mai ştiu eu ce, ci, pe baza calităţilor lor paranormale – că acuma nu mai sîntem nişte copii, ştim ce e paranormalul: o treabă serioasă, o ştiinţă ca toate ştiinţele –, ei au forţa să re-creeze, ca pe un film, scena omorului. Asta e şi cu artiştii: pot să recreeze, într-o stare de graţie, pe căi inexplicabile, oculte, astfel de scene.

Viorel Ilişoi: În poezia dumneavoastră apar frecvent termeni şi concepte din filosofia indiană în care se vede că vă mişcaţi confortabil. Domeniul acesta poate fi un bun catalizator pentru capacităţile extrasenzoriale ale „poetului detectiv“.
Cezar Ivănescu: Da, şi nu numai atît. Eu în această carte, „Timpul asasinilor“, fac pentru prima oară mărturisirea că sînt iniţiat. După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la „Argeş“, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme. [...]

Viorel Ilişoi: Şi care ar fi misiunea dumneavoastră în literatura română?
Cezar Ivănescu: Misiunea mea este să fac ceea ce ar fi trebuit să facă Labiş dacă n-ar fi fost asasinat. La japonezi există acel kagemusha, ceea ce înseamnă un fel de sosie care ţine locul unui rege mort sau dispărut, ca duşmanul să nu afle adevărul. Gîndeşte-te, să spunem, că, la noi, Ştefan cel Mare ar fi murit mai devreme decît ştiau turcii şi ar fi avut un înlocuitor care, semănîndu-i leit şi jucîndu-i rolul perfect, ar mai fi domnit încă 30 de ani preluîndu-i toate atributele, substutindu-i-se perfect, fără nici o fisură, pînă la capăt. Rolul meu în literatura română este de kagemusa. Să-l răzbun şi să-i duc pînă la capăt misiunea lui Labiş, deci să-i împlinesc opera.

Viorel Ilişoi: Aşadar, consideraţi că v-aţi îndeplinit misiunea?
Cezar Ivănescu: Eu am tipărit pînă acum, cu totul, pînă la această carte, şaisprezece cărţi. În 1992, cînd am tipărit, la editura „Cartea Românească“, „Alte fragmente din Muzeon“, a zecea mea carte, la ea, mă rog, s-au scris nişte cronici: genial, chestii [...] de astea. Pe mine nu mă interesează critica literară românească [...]; dar, în „Curierul românesc“, Ion Murgeanu scrie: „Descoperim astăzi în „Alte fragmente din Muzeon“ ceea ce noi bănuiam mai demult. E cel mai mare poet român, poate, de la Eminescu încoace, în linie pur moldavă şi «boierească»". Asta poate fi o confirmare că din punct de vedere literar mi-am îndeplinit misiunea.

Viorel Ilişoi: Din ce motive şi cînd v-aţi asumat rolul de kagemusha, de continuator al lui Labiş?
Cezar Ivănescu: Mi l-am asumat iniţial, fără a-mi închipui vreodată că voi fi un inţiat, din tinereţe, ca elev, apoi ca student la Iaşi. Atunci toţi, şi eu, şi Adi Cusin, şi Mircea Ciobanu, şi Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu, toată generaţia noastră, doream să dăm un nou Labiş. Voiam să intrăm în literatura română cu un vîrf, cu un lider al nostru. Nu eram pe vremea aia geloşi unul pe altul, eram bucuroşi ca oricare dintre noi să joace acest rol. Pe rînd l-au jucat Adi Cusin, apoi Dan Laurenţiu, apoi eu. În momentul în care am fost inţiat, în iarna lui 1971, mi s-a impus categoric acest rol; şi nu numai atît, sînt multe altele, pe care nu le pot spune acum. Nu mi-a fost impus ca o misiune de asta umană, dacă vrei, ci ca o linie de conduită destinală. Adică îţi închei misiunea şi redevii liber; dacă nu, nu poţi fi liber – în sensul ăsta.

Viorel Ilişoi: Ar fi putut fi altcineva în locul dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Să nu-ţi facă impresia că ceva este întîmplător în Univers. Fiindcă nu întîmplător Labiş a fost moldav, ca şi Eminescu dealtfel, nu întîmplător şi eu sînt moldav. Adică dacă am picat pe pămînt tot în partea aia de ţară, că m-am încarnat tot acolo, asta nu-i o întîmplare. Crede lumea ca te naşti la Pocreaca pentru că, iaca, te-ai născut la Pocreaca. Nu, acolo trebuia să te naşti. Cum zicea şi săracul Einstein, Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri, domnule. Totul este perfect calculat în economia asta divină.

Pentru prietenie,

întru slava celor morţi

şi cinstirea celor vii

„! înainte de toate aş vrea să vă asigur de moralitatea deplină pe care actul scrisului o incorporează la mine [...]; am scris numai dintr-un imperativ moral: Baaadul l-am scris fiindcă într-una din serile în care scriam în camera din mijloc din casa noastră din Bârlad, mama, bolnavă, în pat, în spatele meu cu o voce groaznic de lamentabilă mi-a cerut: «Cezarul mamei, să scrii despre viaţa mea!» – o necăjea probabil faptul că scriam şi nu-i dădeam atenţie şi de asemenea o apăsa probabil singurătatea; tot ce am scris, exceptând primele însăilări neserioase din liceu, am scris dintr-o exigenţă morală: întâi, primii mei prieteni literaţi, Sandu Tacu, Dan Ravaru, Dumitru Hănceanu, Dumitru Grigoraş, nu se îndoiau de talentul meu şi dintr-un fel de românism advers şi activ pe atunci, mă îndemnau să scriu; mulţi alţii au venit la rând, am scris în Iaşi ca student pentru a fi alături de cei ţinuţi în afara vieţii literare şi a proba nulităţilor oficiale că sunt nişte căcaţi; am scris pentru că prietenul meu sfânt, Emil Cira, în sărăcia tinereţii sale, părea îmbogăţit dacă purta cu el hârtiile cu poemele mele; am scris unele poeme pentru soţia mea, Maria, şi pentru alte femei, resimţind totala umiliţă a celui care ştie că unei femei trebuie să poţi să-i dăruieşti totul;

scriu această carte pentru că eu însumi am fost extaziat în faţa a mai multor persoane umane care pentru mine rezumă un ideal de umanitate şi misterul pe care îl admir: Bătrâna Zoe, Zoe Ivănescu, mama tatălui meu şi Gheorghe Ivănescu, unchiul meu, vărul primar al tatei, Profesorul, Bătrânul, «nenea Gică» (horrible dictu) cum era numit în familia noastră, cu veneraţie...

am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere... ar fi multe de spus în privinţa acestei adversităţi, dar sper, dacă timpul mi-o va îngădui, să dezvolt muzical şi acest «motiv» în această carte; [...]

! aş fi dorit pentru pura mea plăcere să scriu şi o carte numită Piaţa, carte mereu amânată din sărăcie, lipsă de timp şi din sentimentul unei gratuităţi vinovate; dacă voi mai avea timp până la moarte o voi scrie, nu cu gândul să o termin, ci cu acea inenarabilă plăcere şi fericire pe care o simţi, într-un balcon, vara, în intimitatea unei femei pe care o iubeşti; totul e posibil; când nimic nu mai speram, Dumnezeu, îmi dăruia alături o femeie şi inima acelor care iubesc cu toată inima şi tot trupul: poate-mi va da şi zilele bune şi ale acestei cărţi a recluziunii mele ultime, carte pe care de o viaţă doresc să o scriu «cu tot trupul» aşa cum te sinucizi azvârlindu-te de la etajul unei clădiri de pavaj...“

(Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980, noaptea)

Prieteni, prietenii, scrisori...

Dinu Cernescu, 24 octombrie 1967

Petru Aruştei, 18 iunie 1968

Emil Brumaru, 18 iulie 1969, 2 septembrie 1970

Mihai Ursachi, 6 mai 1969, 17 mai 1969

Nichita Stănescu, 28 noiembrie 1970

Am ales, aproape întâmplător, din sutele de scrisori aflate în arhiva Poetului Cezar Ivănescu, câteva. Le-am citit şi am înţeles de ce a fost cu putinţă ca Cezar Ivănescu să moară acum şi în acest mod cumplit şi nu atunci, în vremurile de cruntă prigoană comunistă.

----------------

„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene: Să ne strîngem ura stivă/Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

(Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008, publicată postum, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

-----------------

Am citit şi am simţit cum e să stai la masă cu Îngerii şi cum din foşnetul îngeresc răzbate strigătul celor dispăruţi, şi cum plânge în veci şi în veci va plânge inima Poetului, sângerândă, ca un porumbel roşu cu aripi lăcrimând de sânge, zbătându-se în mâinile de neiertat, de necurăţat mâini, ale celor care l-au ucis.

Şi deodată cu Îngerii răsuna şi vocea Poetului: „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om.“.