Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (II) (4.02.2008)

Domnului Preşedinte al României

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR.

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

 Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui

României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente. 

4.02.2008

Cezar Ivănescu, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Cezar Ivănescu

Comandor al Ordinului „Steaua României“

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al României, Traian Băsescu

Scrisoare deschisă semnată de Cezar Ivănescu, 4.02.2008, depusă la Preşedinţia României (nr. 2994/4.02.2008) şi la Uniunea Scriitorilor din România spre a fi transmisă presei şi CNSAS, transmisă  presei şi direct de către Cezar Ivănescu în dimineaţa zilei de 4.02.2008, prin e-mail, preluată şi de Agenţia Amosnews, tot în dimineaţa zilei de 4.02.2008. Solicitare rămasă fără răspuns.

Accesaţi şi:

Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (I) (1.02.2008)

Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (I) (1.02.2008)

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16⁰⁰ agenţia de ştiri NewsIn citînd „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivanescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucît, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR pînă joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente,

Cezar Ivănescu

1.02.2008, Bucureşti

Notificare adresată CNSAS depusă de Cezar Ivănescu la sediul Uniunii Scriitorilor din România, transmisă şi preluată de mass-media (1.02.2008). Solicitare rămasă fără răspuns.

De ce nu este România un stat de drept? 29.01.2008-29.01.2010. Doi ani de la comiterea unui asasinat mediatic. Nici un răspuns oficial.

Cazul Ivănescu: O nebuloasă pentru CNSAS
La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

Singurul dintre membrii Colegiului CNSAS care îşi aminteşte exact şi când a avut loc şedinţa şi dacă s-a dat vreun verdict este Mircea Dinescu. Corneliu Turianu nu-şi aduce aminte însă când s-a discutat cazul Cezar Ivănescu în cadrul CNSAS, dar crede că discuţiile au avut loc “marţea sau joia trecută”. “Am fost prezent la şedinţa respectivă, dar nu-mi mai aduc aminte când s-a discutat... la una dintre şedinţe am lipsit, dar la cea în care s-a discutat despre Ivănescu am fost, dar nu mai ştiu dacă asta a fost marţi sau joi”, a spus Turianu. Întrebat cine a mai participat la acea şedinţă, Turianu a rămas pe gânduri. “Ei, eu nu mai ştiu de mine darămite de alţii... Nu ştiu, nu i-am numărat... a fost cvorum de şedinţă sigur, dar cine a intrat nu ştiu”, a răspuns Turianu. Am insistat să-şi aducă aminte. “Păi, au fost, cred, Cazimir, Dinescu [se afla la Paris! – n.m., C.A.], Dumitrescu... cam toată formaţia a fost”, a spus, în cele din urmă, Turianu. Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. “Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate”, a spus Turianu, adăugând însă că despre Ivănescu s-a discutat de mai multe ori în Colegiu. “S-a dat un verdict?! Nu ştiu. La revedere!..”, a spus Turianu, închizând telefonul.

La rândul său, Constantin Buchet spune că în cazul Cezar Ivănescu nu a fost luată o decizie, nefiind îndeplinite toate chestiunile procedurale, acesta fiind şi motivul pentru care acestuia nu i-a fost tri­misă decizia scrisă luată de Colegiu. Buchet a spus însă că despre Ivănescu s-a discutat într-una dintre şedinţele trecute, dar nu şi-a mai adus aminte care dintre colegii săi a fost prezent şi care nu. Nici preşedintele CNSAS, Ladislau Csendes, nu-şi aminteşte exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul lui Cezar Ivănescu. “Exact, nu mai ştiu. Acum 2-3 săptămâni”. Cât priveşte verdictul dat, Csendes ne-a declarat că potrivit legii nu ne poate da această informaţie. Ca şi Ladislau Csendes, şi Claudiu Secaşiu a invocat prevederile legii atunci când a venit vorba de pronunţarea unui verdict în cazul Ivănescu. “După cum bine ştiţi, nu vă pot vorbi decât despre decizii rămase definitive, şi pe legea veche, şi pe legea nouă. Îmi pare rău, nu avem ce comenta. Nu am ce să vă comunic, regret. Îmi pare rău, nu cunosc”, a spus Secaşiu. Un punct de vedere similar în ceea priveşte existenţa unui verdict a avut şi Laurenţiu Tănase care ne-a mai spus că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum două săptămâni, că la şedinţă au fost prezenţi 10 din cei 11 membri ai Colegiului, singurul absent fiind Mircea Dinescu.

“CAZ ÎNCHIS”. “Nu vreau să discut de cazul Ivănescu. Să le fie de bine la ăia care discută şi apar în presă, eu nu discut despre cazul Ivănescu. Este un caz pe care această intervenţie a Curţii Constituţionale l-a prins pe rol fără decizie, deci e un caz închis. Dacă cineva vrea să-l reia, n-are decât să-l redeschidă. E un caz care s-a întrerupt pe parcursul lui, n-a fost finalizat, deci e închis”, ne-a declarat la rândul său Cazimir Ionescu. Nici Ticu Dumitrescu nu a fost dispus să discute despre acest caz. Întrebat dacă îşi aduce aminte când anume s-a discutat, Ticu Dumitrescu ne-a răspuns că “nu-i posibil. Am avut sute de cazuri”. Rugat să facă totuşi un efort de memorie, Ticu Dumitrescu a replicat: “Nu-mi aduc aminte şi nici nu vreau pentru că mi se pare aberant ce spune dânsul (n.r. – Cezar Ivănescu)”. Un alt membru al Colegiului, Florin Chiriţescu, ne-a declarat că acest caz “s-a discutat acum 2-3 săptămâni şi din câte ştiu nu s-a votat, nu s-a dat vreun verdict”. Şi Dragoş Petrescu îşi aminteşte că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum “vreo două săptămâni, în ultima săptămână din ianuarie”. “Nu pot să vă spun exact dacă s-a dat un verdict. Trebuie ve­rificat. Dl Dinescu a lipsit dacă asta vă interesează”, ne-a mai declarat Petrescu.

Ca şi majoritatea colegilor săi, vicepreşedintele Colegiului CNSAS, Virgiliu Leon Ţârău, nu-şi aminteşte când s-a discutat cazul Ivănescu. “Nu mai reţin exact. Nu vă pot confirma aşa ceva (n.r. – dacă s-a dat un verdict) pentru simplu motiv că nu există o decizie definitivă”, a mai spus Ţârău.

Mircea Dinescu, despre cazul Ivănescu
Precizie
“Şedinţa s-a ţinut la 22 ianuarie, dar eu am lipsit pentru că eram la Paris. S-a votat cu o abţinere, iar restul au fost «pentru»“.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“ (II)

INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio, partea a doua]

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

(II) (va urma)

Partea întâi a transcrierii:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/09/cezar-ivanescu-il-consider-direct.html

Profesorul G. Ivănescu, dedicaţii pentru Aurel Ivănescu, Maria şi Cezar Ivănescu. Asasinarea avocatului Iorgu Ivănescu (în articole din epocă)

Notă:
Aurel [Ivănescu], germanist, poet, gazetar. A publicat articole, recenzii şi o carte de poezii, Cetatea cu flamuri albe (dedicată fratelui său, Dumitru Ivănescu, tatăl lui Cezar Ivănescu). A fost dat dispărut pe front.

G. Ivănescu, marele lingvist, şi Aurel Ivănescu, germanistul, au fost veri primari.

În familia Ivănescu au existat mai multe cazuri de morţi tragice. În anul 1926, 19 oct., moare la Huşi avocatul Iorgu Ivănescu. Decesul survine ca urmare a unei agresiuni. Într-un articol din presa vremii găsim notat: „Dl. prim procuror M. Catrichi a delegat pe d. profesor dr. G. Bogdan cu facerea autopsiei. Autopsia a avut loc ieri, la orele 4 după-amiază, în camera mortuară a spitalului. Ca delegat din partea Parchetului a asistat d. procuror Misihănescu. Autopsia a stabilit fractura craniului. S-a stabilit o fractură comunitivă a orbitei stângi. Această fractură a adus după sine o «meningită encefalică». Se pare că avocatul a fost trântit cu faţa de bordura trotuarului cu atâta putere, încât în această cădere şi-a fracturat orbita stângă.“ (art. Ce a stabilit autopsia cadavrului avocatului Ivănescu).

Alte articole aduc lămuriri suplimentare (Cum a fost ucis avocatul Ivănescu, Autorul indicat de victimă este un cunoscut bătăuş, În jurul asasinării avocatului Ivănescu, Sentinţa în procesul asasinării avocatului Ivănescu etc.)

„În primele zile, cu toată starea gravă a avocatului, a putut indica pe autorul agresiunii care se află la Vaslui, vestitul Ciocoiu. Atât poliţia cât şi aprchetul de Fălciu au făcut intervenţiuni pentru trimiterea agresorului la Huşi. Acum când s-a produs şi desnodământul fatal, parchetul a delegat pe un agent special pentru aducerea lui Ciocoiu la Huşi contra căruia mai există şi un mandat de arestare pentru executarea unei pedepse de 3 luni de închisoare. Toată lumea huşană, indiferent de culoarea politică, regretă moartea tragică a lui Ivănescu care era un suflet bun, îndatoritor şi prietenos.“ (cit. din art. Cum a fost ucis avocatul Ivănescu)

Moartea lui Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime. Atac în haită! Mircea Dinescu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş ş.a.

„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare vointă (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [1, 2, 3, 4, 5, 6] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.

Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.

Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [6], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [4, 5] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.

Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!

Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.

Note

1. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008 [sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]

„Platit regeste de Marin Preda pentru volumele lui de versuri [Nota bene, Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m. C.A.], marele poet contemporan Cezar Ivanescu a fost rasplatit si de Securitate. [cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe ş.a.m.d.? şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.] I-am invatat poeziile pe de rost in adolescenta. Il admiram ca nu se prostitueaza sa scrie poezii cu partidul si cu Ceausescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine [alt enunţ complet fals! Cezar Ivanescu nu a semnat nicio traducere din L.-F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.] pe care le-a facut impreuna cu sotia sa. Cind l-am vazut prima oara, am ramas socat. Angelicul poet avea un aer de bataus pus pe harta, si chiar era, inconjurat de citiva baieti musculosi pe care ii recrutase din liota de veleitari care ii cadeau in genunchi sa-i ajute sa debuteze. Poetul umbla cu o ranga de fier in mina, cu care iti batea in masa la restaurantul scriitorilor daca i se parea ca nu i-ai observat aparitia. Cu nas fracturat de fost boxer si cu miscari piezise ca de cutitar experimentat, poetul mai avea si dupa moartea marelui sau protector de la Editura Cartea Romaneasca o urma din aerul inspirat cu care isi scrisese versurile. Totusi ce groaznica deosebire intre mina inspirata cu care ma fascinase si insul dubios si complexat pe care il vedeam si nu-mi venea sa cred ca el era Cezar Ivanescu. Stiam din gura lumii literare ca, dupa moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se bagase intr-o amicitie totala cu neste baieti de la revista "Luceafarul" despre care se cam stia ca aveau simbrie la Securitate [întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a „funcţionat“ ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem... putem admite in extremis că a fost... dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie binevoitoare a Securităţii, de urmărire a scriitorului Cezar Ivănescu, indicaţie adresată tovarăşilor de la Luceafărul: „Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste“ – n.m., C.A.] ... Dar una e amicitia, ma gindeam, si alta e predispozitia pentru turnatorii. Mai ales ca stiam din surse sigure ca Marin Preda ii detesta pe cei care isi foloseau auzul ca sa mai cistige un ban si de la serviciile secrete. Totusi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnatorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea si cu care era prieten. Neincrezator in foarte multe privinte, Preda a crezut in prietenie pina in ultima sa zi de viata. Iar dom Cezar facea parte dintre prietenii sai.
Poetul care pina in 1989 nu cricnise impotriva regimului [v. Cartea alba a Securităţii, ed. cit. Voi da doar două exemple care grăiesc pe deplin despre cât de anticomunist era Cezar Ivănescu, A. nota strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“ Şi

B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.
3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.m.) – n.m., C.A.“ ] va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator [altă aberaţie! – n.m., C.A.]. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.“

Cristian Teodorescu a continuat în mod furibund şi pe blogul său de la Cotidianul campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu. Într-o postare a susţinut că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.“ (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).

Uitaţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a mintit pe presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizind absolut ticalos pe ideea ca CNSAS ar putea disparea.“, „Inteleg sa faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivanescu, inteleg sa va rastiti - in stilul poetului din ultimii ani - impotriva celor care, din punctul dvs de vedere isi permit sa-l conteste pe omul Cezar Ivanescu. Totusi mai si ginditi-va la ceea ce scrieti, chiar daca sub pseudonim. Tzutzareala naiva poate deveni complicitate prosteasca de care s-ar putea sa va fie rusine, ca oameni, mai tirziu.“ Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?

Aşa cum am mai arătat o anchetă realizată de Jurnalul Naţional /ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.

2. „Ma scot din minti "cei care ne vor binele"!“, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008

Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem? [aşadar, pe 30 ianuarie C.T. afirma zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, act care intră sub incidenţa legii penale! iar pe 21 februarie se întreba candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“... – n.m., C.A.]

„Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Da-mi, te rog, voie sa ma autocitez: "Zilele trecute, poetul Cezar Ivanescu a amenintat ca intra in greva foamei (n-a mai intrat!) [există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.] pentru ca jurnalistii i-au terfelit reputatia, acuzindu-l c-ar fi fost turnator la Securitate. Ma lasa rece daca individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, insa, atentia un fapt care arata cu cine avem de-a face. In 2005, Cezar Ivanescu s-a aflat (alaturi de Carolina Ilica si raposatii, intre timp, Victor Frunza si Grisa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, inregistrata cu numarul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivanescu vedea acum doi ani si jumatate in CNSAS o institutie demna de incredere in procesul de curatire morala a vietii publice din Romania. Pe 30 ianuarie 2008, cind i s-a aplicat lui insusi un epitet infamant, declara crincen ca CNSAS "nu e o institutie demna de incredere". Ca sa vezi! Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei. Pai, mai are importanta dac-a fost sau nu turnator?!". (Sursa: http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)

Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amăntuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă şi ca şi atâţia alţii studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.

Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei“ citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008).

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

3. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict. (Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)


4. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.

Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.


5. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)


Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace“ (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine.Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.


6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.

[va urma]

România literară, cenzura comunistă şi nedreptăţile făcute de Nicolae Manolescu. Eros, thanatos şi un dram de ethos, un text de Cezar Ivănescu, 1980

Stimate tovarăşe Director George Ivaşcu

În virtutea dreptului fiecărui scriitor de a-şi apăra demnitatea şi calitatea profesională vă rog să publicaţi în revista „România literară“ textul următor:

Eros, thanatos şi un dram de ethos

În nr. 16 (joi, 17 aprilie, 1980) al „României literare“, tovarăşul Nicolae Manolescu, critic literar, în cadrul rubricii „Actualitatea literară“, publică o recenzie la cartea noastră de poeme, „Muzeon“ (Editura Eminescu, 1979). Nu am crezut de cuviinţă ca un scriitor să răspundă în vreun fel criticilor literari care se pronunţă despre valoarea cărţilor sale şi am păstrat tăcere şi în cazul în care, în ultima vreme, critici oneşti (ca Victor Felea) s-au exprimat cel puţin jignitor despre cărţile noastre. Textul acesta nu se vrea deci un răspuns la recenzia tovarăşului Nicolae Manolescu care are şi trebuie să aibă dreptul să-şi exprime liber opiniile literare. Textul acesta vrea să explice doar de ce am fost cuprinşi de o imensă greaţă după lectura recenziei tovarăşului Nicolae Manolescu.

Am debutat în anul 1968 cu volumul de poeme Rod (E.P.L.) conţinând 29 (douăzeci şi nouă) de titluri din 170 (una sută şaptezeci) cîte avea şi are prima noastră carte, în fapt inedită şi în clipa de faţă. Acest prim volum ne-a fost depus la editură şi sprijinit să apară de criticul literar Nicolae Manolescu. Al doilea volum, „Rod II“ (publicat abia în 1979 la Editura Cartea Românească sub titlul „La Baaad“, fragmentar şi numai datorită maestrului Marin Preda şi admirabilului poet Florin Mugur), depus în 1967 la E.P.L. a fost de asemenea sprijinit să apară de criticul Nicolae Manolescu printr-un referat cerut de editură şi în care criticul afirma că suntem „cel mai profund poet actual“, de aceeaşi valoare cu Tudor Arghezi. Volumul nu a apărut pentru că fosta E.P.L. prin plecarea directorului ei, poetul Ion Bănuţă, a rămas pe mîna diavolescului personaj Mihai Gafiţa. Ne-am retras manuscrisul depus sub forma a două cărţi (una de poeme şi una de poeme dramatice), manuscris mult mai voluminos decît actualul „La Baaad“.

Am crezut că tovarăşul Nicolae Manolescu compătimeşte alături de noi. Nu a fost aşa, căci în 1971, în revista „Argeş“ (revistă de la care plecasem prin demisie), într-un interviu acordat poetului Florin Mugur, tovarăşul Nicolae Manolescu, după ce afirma că sîntem un poet remarcabil, ne deplîngea că „nu avem evoluţie“. Gheorghe Tomozei, Florin Mugur şi Nicolae Manolescu ştiau că nu puteam „evolua“ decît prin voia spiritului cenzorial al unor redactori; publicînd asemenea cuvinte mărturiseau o necurată conivenţă.

Am continuat să-l considerăm pe tovarăşul Nicolae Manolescu „sprijinitorul“ nostru şi prin anii 1973 cînd dumnealui îndeplinea neoficial funcţia de redactor-şef adjunct la „România literară“, împreună cu prietenul nostru (singurul pe atunci) Daniel Turcea, poetul minunat şi incomparabil, i-am dus zeci şi zeci de poeme spre publicare. După nenumărate refuzuri (printre altele, în privinţa poemelor noastre, tovarăşul Nicolae Manolescu avea mania de a ne găsi peste tot „viermănoase“ aluzii politice) – am avut inspiraţia să-l rog pe tovarăşul Nicolae Manolescu să semneze poemele pe care ni le respingea. Cu un rînjet rezumîndu-i puţina figură, mi-a semnat profeţindu-mi: „n-ai să mai ajungi tu ziua să publici asemenea poeme“ (precizez că poemele aparţineau actualului volum „La Baaad“, acelaşi pe care-l calificase mai demult tovarăşul Nicolae Manolescu drept al „celui mai profund poet actual“).

Eu am ajuns ziua...
Daniel Turcea nu a mai ajuns ziua...

Este adevărat că, iritat de rînjetul tovarăşului Nicolae Manolescu, i-am spus atunci vorbe grele pe care le-am regretat mult timp. I-am spus astfel că „are o conştiinţă de poliţist“ şi că nu e decît „un limbric“. Regret şi azi vorbele de atunci, dar nu cred că pentru acele vorbe tovarăşul Nicolae Manolescu avea îndrituirea morală să se pronunţe ireverenţios despre „culegerile“ noastre de poeme „Rod III“, „Rod IV“ şi „Muzeon“, culegeri şi nu „cărţi“. Singura carte, „La Baaad“ pe care am reuşit s-o publicăm în 1979, este „pasată“ de tovarăşul Nicolae Manolescu cu aerul că e o afacere încheiată. A discuta despre ea era pentru domnia-sa o obligaţie morală. Dacă nu a simţit-o aşa, aceasta se datorează numai faptului că tovarăşul Nicolae Manolescu nu este decît un escroc literar (aşa cum bine a arătat Liviu Rusu în cartea sa „Scrieri despre Titu Maiorescu“, Editura Cartea Românească, 1979), un escroc literar căruia azi îi profeţim noi că nu va ajunge ziua în care să scrie şi el o carte. Noi am scris, mai multe, şi, după treisprezece sau chiar douăzeci de ani, iată, le publicăm, sau le vom publica.

Cezar Ivănescu

Nota mea:

mai jos sunt redate exemple de manuscrise cenzurate de Nicolae Manolescu [pentru mai multe documente despre cenzura practicată în anii '70 accesaţi şi: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/06/cei-care-azi-ne-inchid-tot-ei-si-ieri.html.] [va urma]

Maria Ciornei: „A mai plecat un Caesar“

Românii rămân tot mai săraci şi mai singuri, când mai pleacă să se aşeze în stele, un ales al lor.

Trist şi încărcat de povara nemeritată a calomniei şi a urii, venite din cavernele unor conştiinţe negre, mai ales ale unor confraţi, s-a dus întro clipă, strecurată printre miliardele de suflete vii ale planetei, luată uşor şi deodată, precum vânticelul ce smulge corola fără consistenţă a unei păpădii, şi poetul Cezar Ivănescu.

Aşa ar părea lucrurile de simple, cel puţin pentru cei ce nu l-au cunoscut mai bine, sau nu l-au urmărit în ultima vreme.

S-a dus, nu în lumea umbrelor, unde, cum spune Dante, dacă intri trebuie „să laşi orice speranţă”, ci să taifăsuiscă cu un moldovean, ca şi el, cu Sadoveanu, dar a avut grijă sa fie alături şi de Creanga şi de Topârceanu, ce spunea cu umor, că „e moldovean născut la Bucureşti, din părinţi ardeleni”. Şi mai este vecin de eternitate şi cu alţii, pe care i-a cunoscut încă de când era elev de liceu, ce se odihnesc acum acolo pe aleea scriitorilor de la Iaşi, urbea unde s-a format, mai întâi pentru a deveni dascăl, apoi poet şi mentor cu har.

A intrat în lungul şir de luminători de neam şi iubitori ai acestuia, ce s-au manifestat, nu prin vorbe sforăitoare, ci prin ceea ce au lăsat în urma lor.
A plecat după „frumoşii nebuni”, care au ars precum lumânarea odată cu opera lor, care scrijelită pe inimă, le-a slăbit-o, dar numai aşa şi-au ridicat monumente, nu în parcuri, nu în palate, ci în cea mai durabilă construcţie a unui popor-în neuitarea neamului, în veşnicie.

A plecat mai întâi Florian Pitiş, Moţul, rebelul care cânta cât îl ţineau plămânii, chiar şi sub dictatură că „nu contează cât de lung ai părul/important e cât de mult gândeşti”.

După el, s-a dus tot atât de trist, chinuit de o boală nemiloasă, şi un Făt-Frumos, Adrian Pintea, pe care l-am cunoscut toţi.

L-am îndrăgit pe haiducul, fratele cel adevărat cu codrul, sau pe cel ce lumina scena transfigurat de emoţia mesajului eroului cu care se identifica, ce consuma, sănătate şi viaţă.

Maestrul ştia aceasta, dar a fost acolo unde şi-a jucat propria viaţă, mulţumind şi străluminat de bucuria reuşitei, până i s-au consumat, una câte una, viţele vieţii.
Şi, parcă pentru a nu rămâne singur, pe scena goală cu luminile stinse, a mai chemat un frate, la fel de obsedat de perfecţiunea metamorfozării realităţii, în ceea ce face să atingă sublimul sufletului, în artă.

I se spunea Ovidiu Iuliu Moldovan, şi era, în pofida numelui, ardelean, adică de-un neam cu cei amintiţi, adică român.
Actorul a purtat, însă, de când s-a născut o povară grea - povara celui care nu şi-a cunoscut tatăl.

Pe Ioan Moldovan, l-au împuşcat întrun parc hortyştii, în anul 1944, pentru vina de a fi român, aşa cum au plătit cu viaţa sute de mii de români, de-a lungul vremii, pentru aceeaşi vină de a se afla în ţara lor, a strămoşilor lor de la începutul lumii, pe pământul udat cu lacrimi şi stropit de sângele sfinţilor martiri, zdrobiţi pe roată, spânzuraţi de turla bisericii, sau devenind cadavre, lângă care s-au fotografiat călăii venetici, „ca suveniruri” ieftine.
A trăit singur şi în suferinţă. Mai întâi i s-a îmbolnăvit sufletul, încă de la vârsta fragedă, când a putut înţelege de ce el, nu are un tată.
A trăit măcinat de această durere şi de dorinţa de a ridica o statuie în amintirea şi spre pomenirea veşnică a celor, ucişi de fasciştii unguri, la Sărmaş.
Grija lui cea mare era tot Ardealul lui sfânt, în care, în ultima vreme, încurajaţi de mişcarea neo-fascisto - iredentistă, unii maghiari, în frunte cu belferii U.D.M.R –eului şi ai unor secui avizi de putere, tulbură iar, apele în România, cerând desfiinţarea statului unitar naţional, precum spune, iresponsabil, cel sprijinit de mai marele ţării, să intre în Parlamentul European; e vorba de Laszlo Tokes, ce şi-a şi pus pe birou steagul unguresc, declarând deschis că nu reprezintă statul român, intervenind pentru a obţine „drepturi, contra teritorii”. ’’Este un fapt de necontestat: noi (n. r. naţiunea maghiară), am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru aceasta pierdere, ar trebui să ne fie acordate drepturi”, făcând o paralelă cu situaţia din Palestin.(ziarul – Ziua - 8-9 martie 2008) şi mai recent cu declararea autonomiei provinciei Kosovo.

Şi cum să nu suferi de moarte când, de dragul căpătuielii, furând cât să le ajungă pentru câteva generaţii, conducătorii acestui stat se dovedesc fie incapabili, fie de-a dreptul trădători, devreme ce nu au luat nicio măsură, sau cel puţin o poziţie oficială, împotriva celor ce falsifică grosolan istoria, a celor aduşi de valurile de iarbă, din stepele fără hotare.

Dar specialiştii în istorie, dar Academia? Ce fac toţi aceştia?
Nu ne putem imagina, fără să ne sângereze inima, ce-ar fi simţit ardeleanul Moldovan, înainte de a citi şi “Maghyar Negylexikon”, o enciclopedie, în care adevărul istoric este distorsionat, în care se neagă orice drept al românilor în Ardeal, aducându-se argumente mincinoase citându-se “bule” (ce nume predestinat!) regale ori papale, falsificate.

E o ruşine că academia ungurească de la Budapesta a lucrat după un plan mai larg, pus în operă cel puţin din sec al XV-lea, de la Unio Triom Nationum, adică documentul oficial, prin care erau recunoscuţi, ca naţionalităţi, ungurii, germanii şi secuii, iar majoritarii, românii, adevăraţii stăpâni, culcaţi cu cnutul şi spintecaţi cu topoare, de venetici, sunt declaraţi toleraţi, plan urmărit cu obstinaţie până astăzi.

Dar kulturnicii noştri, n-au găsit cu cale să realizeze nici măcar proiectul adevăratei istorii a poporului român, incluzînd şi pe cea preantică şi antică a dacilor valahi, care au avut o uriaşă influenţă în toată istoria universală, şi cărora nu le sunt dedicate, în aşa-zisele manuale de istorie, nici măcar căteva fraze, ori să lămurească pentru totdeauna faptul istoric consemnat din antichitate, şi până astăzi, al descendenţei directe a valahilor, din pelasgii civilizatorii, cel puţin, ai vechii Europe.

Se doarme bine şi vârtos pe fotolii moi, plătite scump de “prostime”, în academii, în institute istorice şi arheologice , ori lingvistice de cercetare .
A făcut guvernul român, condus de istoricul Tăriceanu, o înţelegere cu guvernul maghiar să scrie împreună istoria celor două popoare, ca şi cum aceasta se face pe principiul “mai dau eu, jupâne, mai lasă, tu, stăpâne.”

Cu alte cuvinte o înţelegere de a măslui istoria, spre a nu supăra - vezi, Doamne!
Şi ungurii s-au ţinut de cuvânt; au scos imediat imfamanta Enciclopedie. Bravos, guvern! ar spune, frecându-şi mâinile, conu Caţavencu.
Şi despre aceste nelegiuri a vorbit ultima dată, şi Cezar Ivănescu în urmă cu numai o lună, înainte de a şti că, la distanţă în timp, numărată în ceasuri, îl pândea coasa nemiloasă a morţii.

Venise la lansarea unui nou volum de poezii al poetesei Maria Cuşnir.
L-am cunoscut bine; şi-acum cu ochii minţii şi ai sufletului refac tabloul studenţiei din anii 60. Atunci, când nu împlinisem nici 18 ani, ne-am găsit întro sală a Facultăţii de Filologie, noii boboci ai grupei 269; toţi timizi, necunoscuţi, adunaţi de un destin - acela de a ne pregăti să devenim dascăli.
Printre colegii de grupă era şi viitorul poet, ce nu se deosebea prin nimic de noi ceilalţi, la început.

De-a lungul timpului, am realizat câtă distanţă era între noi şi el, mai ales la seminarii.
Acolo la Bârlad, în oraşul natal, împreună cu alţi pasionaţi de literatură, înjghebase un cenaclu al liceenilor. Vorbea cu degajare despre Ion Barbu, ori despre Blaga, despre care, în toţi anii de studenţie, n-am aflat decât că a fost un filosof idealist şi reacţionar, ce a scris şi o poezie decadentă.
Îl ascultam fascinaţi pe cel ce ne-a deschis calea spre tărâmul magic al poeziei filosofice adevărate.

De cele mi multe ori, seminariile, chiar şi în prezenţa asistenţilor noştri, se transformau în monologuri. Avea cunoştinţe temeinice de filozofie. Avea doi prieteni, colegi cu noi, care petreceau nopţile întrun fel de cafenea literară restrânsă, discutând despre marii artişti naţionali, dar şi ai lumii.
De aceea nu prea îl vedeam des la cursuri; unele erau ‚ „cumplit meşteşug de tâmpenie”, vorba humuleşteanului.

Profesorul citea din teancul de hârtii, nereactualizat şi de 10 de ani, iar noi scriam, ca nişte roboţi, ce ni se spunea, cât puteam ţine de ritmul unei lecturi normale. N-aveam alte soluţii; profesorii nu-şi puteau multiplica cursurile; eram încă în era scrisului cu peniţa.

Pe Cezar nu-l interesau prelegerile inutile şi plictisitoare, dar nu lipsea niciodată, de la expunerile magnifice, oratoric prezentate, cu o ştiinţă anume a captivării auditoriului, în timp ce se plimba dezinvolt, prin amfiteatru, ale profesorului Al. Dima, a patra generaţie de la Titu Maiorescu, cum se definea el însuşi.
Cezar n-a putut intra niciodată în tiparele gregare; era deschis şi spunea direct ce gândeşte şi asta l-a costat – a repetat un an.

Ne-am văzut apoi peste câţiva ani, când cei din seria mea trebuiau să treacă prin proba de foc a examenului de definitivat.
Atunci, aşteptând pe un culoar, în faţa uşii dincolo de care se afla cerberul, examinatorul, cu emoţii cât turnul Goliei, s-a apropiat de mine.
Venise special să ne vadă, dar mai ales să ne arate primul lui volum de versuri.
Puţini dintre noi, în vârtejul emoţiilor, au remarcat momentul. Dar ţin minte că am luat în mână cartea, pe care, înainte de a mi-o arăta, a mângâiat-o la propriu, şi am răsfoit-o, reţinând titlul; se numea „Rod”.

Inspirat a fost poetul care a debutat sub semnul simbolic al rodului. Au urmat apoi volumele „Rod II”, şi „Rod III”… De atunci tot roade au înflorit în grădina poetului, nu le-am mai putut ţine şirul.
Talentul său l-a condus spre marea poezie, spre opera cea ziditoare, impunându-se printre marii scriitori de după generaţia lui Nichita Stănescu şi a lui Marin Sorescu.

Dovada cea mai grăitoare, dincolo de recunoaşterea sa ca o voce unică în peisajul literaturii româneşti, este faptul că în anul jubiliar „Eminescu - 2000; 150 de ani de la naşterea poetului”, mare sărbătoare a biruinţei spiritului superior, cu valenţe naţionale supreme, dar şi universale, Uniunea Scriitorilor i-a acordat cea mai râvnită şi mai înaltă distincţie, pentru întreaga operă şi activitate de mecenat- „Premiul Eminescu”.

Prieten apropiat al inegalabilului, Marin Preda, Cezar Ivănescu s-a antrenat şi a antrenat pe mulţi confraţi în nobila misiune de resuscitare a instituţiei Uniunii Scriitorilor, intrată în disoluţie, dezbinată de interese meschine şi de intrarea unora în politica dâmboviţeană.

La aceea întâlnire din martie , anul acesta, poetul nu şi-a ascuns nemulţumirea faţă de ceea ce se întâmplă pe planul creaţiei literare, unde cel ales drept preşedinte, datorită unor manevre de culise, a şi plecat din ţară pentru un alt post, gras plătit, la Paris, ca reprezentant din partea României, al unei organizaţii mondiale.

Poetul adevărat, adică cu operă palpabilă şi valoroasă, şi nu un epigon ce-şi petrece timpul pe la televiziuni, trăncănind vrute şi nevrute, a suferit, şi pentru că s-a dus o campanie murdară de culise sau directă împotriva candidaturii sale ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, şi, mai ales, pentru nimicnicia slugarnicilor, aşa-zişi corifei, care aveau şi sprijin politic, care chiar au migrat de la un partid la altul, cum le-a dictat interesul personal.

Era conştient de faptul că spiritul implementat de Maiorescu, acela al stimulării valorilor, se pierde şi a avut dreptate. Cine, sau câţi dintre intelectualii acestei ţări pot enumera cel puţin 10 scriitori contemporani adevăraţi.
Am ajuns să limităm spiritualitatea poetică autentică la un singur nume, şi acela pentru că e scos mereu în faţă de media , pentru că a fost medaliat de instituţia prezidenţială.

Dedicat şi structurat de la natură şi mecenatului, şi-a neglijat propria creaţie, muncind pe brânci - cum singur mărturisea - timp de 8 ani - conducând editura ‘’Junimea’’ de la Iaşi, promovând cu obstinaţie tinere voci ce-şi căutau drumul şi confirmarea, în timp ce alte edituri, chiar din Iaşi făceau contracte plătite regeşte, pentru a promova autori străini, ai literaturii diurne, diversioniste sau chiar scandaloase şi ofensatoare pentru adepţii unor religii (vezi „Codul lui Da Vinci” sau „Versetele Satanice”), nesemnificativi pentru literară universală, exploatând doar un anume gust pentru falsul grosolan şi impostură, al unei mari părţi din populaţii, uşor de manipulat, dispusă să dea crezare blasfemiilor, făcute de autori, cu bună ştiinţa urmărilor, semănând confuzii în mod deliberat, în mintea celor fără nici un dumnezeu, mizând pe lipsa de informare a celor care-şi găsesc justificări pentru a impune aşa-zisa libertate de conştiinţă, o mişcare profund antinaţională, pornită cu înverşunare împotriva predării religiei în şcoli, şi pentru scoaterea icoanelor din aceste institute de educaţie, făcând de fapt jocul unor forţe oculte, interesate să distrugă identitate românilor.
Departe şi de familie (chiar în anul 2000 la Botoşani, unde l-am revăzut - fusese şeful comisiei pentru selectarea celor mai buni debutanţi în poezie, eseistică, proză şi critică literară - avea inima neagră de durere, căci soţia sa, tocmai îşi trăia ultimele zile, doborâtă de o boală nemiloasă), îmi vorbea totuşi, ca un adolescent entuziast, de dorinţa, la care n-a renunţat niciodată, să în înfiinţeze Societatea Scriitorilor Români, unde să promoveze adevăratele valori, mulţi dintre aceştia fiind şi tinerii, dintre care - spunea el-a descoperit şi a încurajat cu sutele.

Era pasionat de munca sa, era robul care şi-a băgat gâtul de bună voie întrun jug, greu de dus de unul singur.
L-au dărâmat însă, nu munca istovitoare, nu sacrificiile de toate felurile, ci murdăriile aruncate asupra lui, mai ales, de un „confrate”, care ajuns întrun post de mare importanţă pentru relevarea adevărului, din trecutul torţionarilor şi al turnătorilor la securitate, a aruncat, fără a fi fost făcută o cercetare de o comisie, fără a audia pe cel încriminat, cum obişnuieşte, de pe scările instituţiei, anatema asupra “duşmanului” său, declarând că a fost colaborator al securităţii, informaţie deliberat calomnioasă, prinsă, ca o ştire de mare preţ de gura hulpavă a presei, cu jurnalişti deveniţi peste noapte justiţiari, ce-şi permit a da verdicte, înainte ca să se fi sesizat măcar comisia.

A fost un gest deliberat al unui poet, care din barca aşa-zisei dizidenţe, a trecut direct în cea a marilor profitori ai “revoluţiei”, mare moşier, om de afaceri, flexibil ca frunza frăsinelului.

Prins întro vorbărie fără noimă, evidentă, mai cu seamă întro aşa-zisă emisiune de analiză politică, în fapt o flecăreală, fără cap şi coadă, o improvizaţie jenantă, susţinută alături de un alt personaj cunoscut, la un post T.V. ,în care se râde copios de popi - (despre unii chiar zicea, poetul amintit, cu satisfacţie că „va perpeli câţiva berbecuţi în sutană”, şi tot pe scările marelui amfiteatru amintit), ori despre sărăcimea tembelizată de neajunsuri, ce se-nghesuie să pupe moaştele sfinţilor, pentru că dacă ar avea bani s-ar duce în Caraibe sau cine ştie pe unde .
Ce şi cum să înţeleagă cei din urmă ce este Dumnezeu pentru un neam ca al nostru!

Cum să-l convingi că bisericile şi mânăstirile cele mai vechi şi până aproape de prima jumătate a secolului al XX - lea, le-au făcut cei bogaţi – domnii şi boierii, şi că, astăzi aceeaşi prostime dispreţuită, nesilită de nimeni, le construieşte şi azi, deopotrivă pe banii bogatului, milostiv şi îndumnezeit, ca şi pe cei ai umilului, care cunoaşte semnele cerului şi ale pământului, puterea lui Dumnezeu, nu din cărţi, şi nici din reviste dubioase, ci din preluarea ştiinţei bătrânilor, înţelepţiţii de vremi, din moşteniri de datini şi tradiţii, din observaţii milenare a naturii umane, dar şi al întregii creaţii lui Dumnezeu.
Dacă “marile spirite” româneşti contemporane, luând în băşcălie tot şi toate, l-ar fi citit şi înţeles pe Sadoveanu, care este un monument de stocare şi redare a legăturilor omului cu pământul, cu stelele, cu luna, cu timpul raportat la soare, cu cetitul tainelor în culoarea şi frunza florilor, ori a mersului norilor, şi câte ar mai fi de spus - n-ar mai râde, ci s-ar ruşina, căci dacă te faci frate cu dracul, apoi îi cari traista.

Şi Cezar a fost condamnat la moarte, tocmai pentru că n-a vrut să care traista lui scaraoţchi, dar s-a topit pe picioare pentru că i-a fost otrăvit sufletul - şi dacă te doare o unghie suporţi numai această durere, dar dacă te doare sufletul atunci te doare şi ultima celulă-aceasta înseamnă a muri de inimă rea.
Decesul poetului a fost tratat cu o nepăsare care uluieşte; doar ziarele “Ziua” şi ”Contemporanul” vorbesc despre acesta.

‘’Lovitura care l-a adus pe Cezar Ivănescu în starea în care se afla înainte de operaţia fatală, i-au dat-o Dinescu şi complicii săi, prin fabricarea unui zvon infam ce arunca asupra poetului mizeria unei inventate colaborări cu securitatea…Pentru tensiunea în care a trăit în ultimele luni, faptul că aproape nu se mai hrănea, trauma provocată de acea minciună grozavă, i-au afectat grav inima”(conform ziarului Ziua citat de Mircea Radu Iacoban , în Monitorul de Suceava - 10 mai 2008).

Greu, e greu să scrii despre marele poet că nu mai este printre noi. Există autori morali vinovaţi de aceasta, dar există şi o justiţie imanentă!

Istoria se repetă; Caionilor şi Salierilor nu le-a pierit sămânţa.

Şi Eminescu a fost declarat nebun, internat cu forţa în ospiciu şi otrăvit sistematic cu mercur, şi Labiş a murit în condiţii suspecte; promitea prea mult, era un potenţial pericol pentru unii ce se instalaseră singuri pe scaunul veşniciei şi Marin Preda,s-a dus “ajutat”- după cum spunea Cezar, pe calea fără întoarcere, trăsnit dintr-odată spulberat ca frunzele toamnei în vârtejurile crengilor zdrobite de furtună, prea curând şi încă în putere creatoare, pentru totdeauna.

Dispariţia romancierului, pare a fi fost o repetiţie, o punere în aceeaşi scenă a acestei recente şi tragice plecări, întro zi de mare sărbătoare; se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea Uniunii Scriitorilor.

A venit, din străinătate, şi preşedintele Uniunii, cât va mai fi rămas din ea. A fost prezent şi şeful statului.

Poetul se stinsese în aceeaşi zi. Nimeni nu a amintit de acest lucru; domnul preşedinte al scriitorilor îl conduce galant zâmbind curtenitor pe importantul musafir.

Dar a fost în acea zi şi JOIA SFINTELOR PATIMI, când Domnul Iisus era răstignit pe cruce. Ca Dumnezeu, dar şi ca Om fără de păcat, a luat asupra sa toate păcatele noastre; a împăcat Cerul cu pământul.

Noul Adam a îndurat umilinţe şi chinuri şi batjocuri, de la cei pe care îi iubea.
De data aceasta a avut în dreapta sa, tot un crucificat, un Caesar, nu un tâlhar.
Şi dacă Iisus a strigat: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, Cezar, poate, în ultima clipă de luciditate ,a spus şi el:” Iartă-i, Doamne, că ştiu ce fac”.
Şi Iisus, de bună seamă i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în rai”, pentru că a fost un sfânt, pentru iubirea aproapelui, pentru sacrificarea pentru tot neamul său, pentru că, fără a fi un homo religiossus, stricto senso, l-a urmat pe Hristos, adică a găsit, Calea, Adevărul şi Viaţa, prin aşezarea sa, ca mărturisire de credinţă, şi ca valoare, în cerul spiritual, etern al neamului.

De fapt poetul n-a murit şi nu moare, căci prin opera sa, s-a înveşnicit şi ne-a îmbogăţit şi pe noi, întărindu-ne în spaţiul spiritualităţii eterne, în constelaţia cea mai strălucitoare a cerului înalt al creaţiei generatoare de optimism şi dragoste, pentru frumos şi adevăr.

Nu l-am meritat, şi poate de aceea Domnul l-a luat “să mai moară puţin”, doar atât cât să ne mustre pentru că l-am mâhnit, oprindu-i inima cu o mână vinovată care, însă nu-i poate şterge şi numele din calendarul cu nesfârşitul şir de sfinţi.

Odihneşte în pace, prieten drag, căci te-ai dus, nu spre moarte, ci spre neuitare, legându-ţi fiinţarea de un neam venit din veşnicie şi sortit a fi veşnic!

Prof. MARIA CIORNEI