Magda URSACHE, Seismogramă la doi ani de la moartea lui Cezar Ivănescu

Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?

Imediat după schimbarea de val din '89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignorată, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.

Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.

Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.

Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist , dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii şi să şi editezi. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sita selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel, editurile. Dar de ce astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!

Până la un punct, e de înţeles refuzul poeziei politice, câtă vreme ne-au agresat atâţia mercenari cu versuri pro patriepartid. Ce-i de neacceptat e, însă, dispreţul versificat pentru ţara „plină de sifilis şi bună de scuipat”, cu eroi şi morminte cu tot: „Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie”, ca să decupez dintr-un declarat lider de grup. Replica lui Cezar Ivănescu la astfel de insanităţi n-a întârziat. Mie, discutând despre Mihai Gălăţanu, mi-a spus că detestă „golănismele” în poezie. „Scârbenie mare, am oftat eu, dacă Memorialul durerii e parafrazat Memorialul plăcerii. Halal curaj erotic”.

Într-un interviu luat de Florin Dochia în toamna lui 2004, la Câmpina, la galele APLER, Cezar Ivănescu a fost şi mai radical: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor”. Intră în noţiunea de domcezarism atitudinea asta.

Aici ar trebui amintit eseul semnat de Alexandru Muşina, Educaţiunea poetului sau armăsarul şi jocheul, dintr-o „Vatră” a anului 1982. Muşina compara talentul cu un armăsar. Bine strunit de un jocheu pe numele lui Cultura, iese câştigător al tuturor curselor; dimpotrivă, nestrunit de acest jocheu (mulţi sunt enervaţi chiar de livresc, de aluziile culturale în poezie), o ia razna spre prăpăstii.

Una dintre cele mai tentante s-a dovedit prăpastia biologicului. Critici de direcţie nouă au afirmat ritos că literatura română trebuie, în fine, să (re)descopere corporalitatea, orgasmecanismelele. De înţeles şi asta, câtă vreme cenzura tăia înverşunat tot ce ţinea de sex. Autori de 3 legături la 2 lei s-au şi repezit la fructele oprite, să le înhaţe şi să le mestece în exces. Conjuncturalii au constatat că a te ne-ruşina în public a devenit calitate. Iar sexul explicit în poezie şi-n proză, inflamând organele genitale, a intrat în atenţia juriilor. Numai că poezia la comanda criticii s-a perimat totdeauna. Iar distihul lui Iulian Fruntaşu: „Curul tău se mişcă/ de la o margine la alta a patului” aduce cu altul, din proletcultură: „Ce-i asta, frate?/ E scândură de bună calitate”, ştiut fiind că elementele extraliterare duc la rezultate extraliterare.

„Îmi amintesc (povestea Cezar Ivănescu, în Pentru Maria Preda, Timpul '96) cum încercam să-l conving pe Mihai Gafiţa că spre exemplu cuvîntul «anus (c...) sângerând» într-un poem al meu de vreo zece pagini nu e pus acolo gratuit ca într-o poezie a lui Marin Sorescu, numai spre a stârni vulgar hazul, cu atât mai mult cu cât «vulgaritatea», se ştie, nu stă în cuvânt, ci în atitudinea vorbitorului faţă de acel cuvânt: îi apare cuiva limbajul Vechiului Testament ca vulgar numai pentru că e natural?” (p. 96).
Gratuit e cuvântul exact. Vocabula anus în titlul unei plachete e împotriva naturii poeziei, ca să zic aşa: anus contra naturii. După cum setea de cuvinte verzi ca fofoloancă, pizdulice, floci etc., nu-ţi sporeşte expresivitatea.

Deşi Ilie Constantin l-a poreclit Cezar Ivăsexu (vezi Timpul asasinilor), poetul nu s-a vrut precursor al „sexuanţilor” exhibiţionişti. „Întreabă-te dacă trăiesc cum scriu, mi-a spus. Violând curcani sau iubindu-se cu trimamelare”, a făcut el aluzie la sexualismul exasperat şi exasperant al lui Emil Brumaru . Mai dur, într-un interviu luat de Petru Ursache: „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării...”.

Sigur că au fost destui critici echilibrat-severi care au arătat că senzualitatea e senzualitate şi vulgaritatea e vulgaritate; că libertatea nu înseamnă libertinaj, nici de-sensibilizarea modernă nu ţine de sexualizare. Au fost numiţi răsuflaţi de comentatorii cu afinităţi erectile, cum spune Titi, personajul lui Mihai Rogobete.

„Nu e nevoie de şarpe ca oamenii să decadă”, scria DRP într-un număr recent din „Luceafărul de dimineaţă”. Cu vânt şi avânt în pînzele lenjeriei intime, tinerii poeţi s-au declarat altfel construiţi, cu altfel de comportament sexual, contând pe multiple simţuri, nu doar cinci. Lectorul modern – s-a spus – trebuie să guste obscenităţile. N-a făcut-o! Cititorul avizat nu se vrea voyeur, nu-şi doreşte literatura ca sex asistat; preferă cartea de buzunar, nu de mână, eventual stângă. Geaba „ingineria editorială” Polirom a tipărit sumedenie de cărţi cu pu... şi pi... de rigoare, negru pe alb. Kakodopurile au cam rămas nevândute. Şi dacă hârtia abia rezistă la versuri de Iulian Fruntaşu („mădularul meu venea gâfâind, hohotind”) ori de Dudu Crudu (pe care nici nu-l pot cita), de ce-ar fi fost mai rezistent cititorul? Poezia a intrat într-un con de umbră, s-a exclus singură trăgîndu-se în ţiplă, să nu ajungă la puberi. În paranteză fie spus, numai minorii sunt afectaţi de limbajul degradat? Numai cei sub 18 ani, atât? Cultura E-O, sintagma lui Martin Wesler, căderea în trivial ne afectează pe toţi.

Încercând să demonstreze că poezia e musai gen impur, scato-scriitorii noştri şi-au rupt legătura cu publicul larg. Şi trebuie precizat că cititorul vieţaş în socialism era mult mai greu de mulţumit ori de păcălit. S-a intrat nu în criză de poezie, pentru că sunt destui poeţi de mare clasă (poeţii de inimă ai lui Cezar Ivănescu: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Aura Cristi, Gabriela Creţan...), ci într-o criză de public de poezie. Scriitorii de poezie nu sunt în criză de creaţie, ci de reacţie. A criticii şi a cititorilor.

Şi pentru că ea, iubitapoezia, este, după menestrelul său, mai importantă decât poeţii, Cezar Ivănescu s-a gândit s-o apere de psihopaţii puşi pe defulări şi refulări. Răsbunat, a zis poetul Rodului, înseamnă a-l face din nou bun: pe Labiş (înţelegând că Tomozei a fost complice în asasinarea poetului din Mălini, Cezar Ivănescu a demisionat de la „Argeş”, preferând şomajul), supus unei noi „înfierări” cu vechi mijloace proletculte pe Daniel Turcea, marginalizat prin abuzuri de valorizare, pe Petru Aruştei... Nu are dreptate? Vocile cu adevărat importante nu se aud din cauza unui bruiaj continuu; iar critificţionarii ne asurzesc derutând, dezorientând...
„Asta e (a răbufnit Cezar în interviul citat mai sus) cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură...”

Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost: „Din Daniel Turcea sau Petru Aruştei rezistă tot ceea ce au scris”, nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „piatra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator care n-are un stil pentru că le are pe toate, de la Bolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă. Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales de pe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creat duşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui.
De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia contra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar premiat la Ipoteşti, nu-l agrea. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu? E foarte greu”.
Optzecişti nu i-au plăcut. Găsea că „prostmodernismul” negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan; că ludicul verbal îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Or, ştacheta ridicată de Dom Cezar era foarte înaltă: „scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu”.

Spus cu superba-i putere de a fascina: „Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică”. Şi încă, de la Maître cetire: „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale”.
Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):
„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.
Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt.

Odată cu venirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi (convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşul comunică subteran cu India”) şi cu întoarcerea lui Mihai Ursachi acasă Târgul, dulcele, intrase în „linia regală a poeziei”. Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi marea poezie românească – începuse a se contura. Etapa benefică a Editurii Junimea se leagă de numele poetului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interimarii o aduseseră în pragul falimentului.

Da, prin Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epicentrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, se hazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzia lui să funcţioneze?

Prin moartea lui Romanescu, apoi a lui Ursachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă moldavă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.
Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cu tărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare în Albion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa... S-a vrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cu Alecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu Ştefan Petică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, Ioan Alexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânul Dimov, cu Angela Marinescu şi cu Gabriela Creţan. S-a vrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpea bătrânului copil Homer. Poezia şi-a dorit-o cântată în public şi ascultată de public. A urmat numai calea sa (rar lucru!), convins că modele trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent” (Roland Barthes).

Şi-i dau dreptate lui Petru U., care-şi încheia monografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (editura Timpul, Iaşi, 2004):
„Cezar este alt nume pentru poezie”.
Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut previziunea sfârşitului tragic: moarte forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni în momentul de faţă că Dosariada a avut strategia ei malefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distrugă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a mai apărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pe alta) şi de obraze.
I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o singur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după Ion Murgeanu. În Sutra a XI-a a avut previziunea propriei morţi:

„! neam bun şi blând,
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui Dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!”

A fost împins în greve ale foamei, ca-n '86, când i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul Cezar Ivănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară, după acel Decembrie, de la „Luceafărul”. Minerii, chemaţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în Piaţa Universităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul; nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strâns nu i-au fost alături la greu. Cezar li s-a părut prea mânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic, prea bizar. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.
Războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”.
O fi apucat să murmure, pe patul de spital, marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poimâinele îi aparţine.

Magdalena ALBU: DICTATURA NONVALORII…

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit.“

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Magdalena ALBU

martie 2010

_________

Text preluat de pe http://www.romanianvip.com/

Mulţumiri domnului George Roca pentru efortul domniei-sale de a promova cultura română şi marile ei personalităţi, morale şi intelectuale, pe tot cuprinsul lumii.

Angela Furtună, In Memoriam Cezar Ivănescu

Cu câteva săptămâni înainte de a se stinge în mod atât de neaşteptat şi de tragic, dar şi de suspect, Cezar Ivănescu a fost oaspetele nostru la Suceava, în cadrul manifestărilor Primăvara Poeţilor din cadrul festivalului francofon internaţional Le Printemps des Poetes 2008. Alături de academicianul Mihai Cimpoi de la Chişinău şi de universitara Sabina Fânaru, Cezar Ivănescu a oficiat împreună cu mine lansarea unor volume de poezie scrise de Maria Elena Cuşnir.
Dar Cezar Ivănescu prezent atunci alături de noi nu mai era Cezar Ivănescu pe care îl văzusem cu câteva luni în urmă şi înainte de a fi martirizat.
Era trist, îmbătrânit prematur, stins sufleteşte, deşi niciodată capitulând, marcat totuşi de greva foamei şi de vizibila nedreptate ce i se făcuse în mod public cu doar două luni în urmă şi niciodată îndreptată. Am simţit că lângă noi se petrecea o tragedie de o violenţă sufletească şi morală indescriptibilă, emblematică pentru spaţiul românesc, inclusiv cel cultural şi scriitoricesc, unde omerta, asasinatul moral, lichidările prin linşaj mediatic, denigrare, marginalizare şi excluziune nu sunt rare şi nici accidentale. Şcoala neostalinistă de lichidare a demnităţii morale e mai viguroasă ca niciodată, în România de astăzi. Acesta este un simptom de remanenţă şi persistenţă a mecanismelor atitudinale totalitare, ce se perpetuează şi în stadiile incipiente ale democraţiei. Cezar Ivănescu a devenit victima culturii tiranofile a intelectualilor de stânga excesivi, indiferent de machiajul lor politic de circumstanţă, şi despre care vorbeşte şi Monica Lovinescu în capitolul A fi sau a nu fi…intelectual, publicat şi în volumul Diagonale, p.29, Ed. Humanitas, Seria Procesul Comunismului, 2002.

Seara, la despărţire, pe când se îndrepta către maşina ce avea să-l ducă la Iaşi, Cezar Ivănescu ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: Fiţi fără grijă, nu mă vor învinge!
Era 8 martie 2008.

Şi nu l-au învins.

Sursa: http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/02/06/in-memoriam-cezar-ivanescu/

Daniela Firănescu: Mumiile sonore. Lucian BLAGA şi Cezar IVĂNESCU în limba arabă.

„E încă un poet şi mai mare decît Blaga!...“
Gamal el-Ghitani

Există mari creatori a căror operă, dacă ar putea grăi în grai uman, nu s-ar plînge de faptul că ea va rămîne posterităţii pe cînd autorul ei o petrece şi se duce.
Pe Cezar Ivănescu, însă, fiecare vers pe care l-a scris îl cuprinde ca o matrice, ar vrea să-l aibă de-a pururi înăuntrul său, într-atît îl iubeşte. Asta înţelege oricine îl cunoaşte pe Poet, dar... atenţie: îndeajuns de bine.
Aflîndu-mă în preajma dînsului (mai apropiată, mai îndepărtată, mai apropiată) încă de pe vremea studenţiei, cînd m-a primit în cenaclul „Numele Poetului“, ostenindu-se şi cu poemele mele, ca şi cu ale atîtor altora, mi s-a întîmplat şi mie, cum multora li se întîmplă, să nu-l pot desprinde din matricea versului, să mi se pară că trăieşte deja într-un fel de posteritate căreia ce-i mai poate aduce umilul prezent?
Abia în urmă cu cîţiva ani, ruşinîndu-mă, cu un prilej oarecare, de inerţia mea, am încercat să îi traduc cîteva poeme în franceză. A fost prima oară cînd am meditat la traductibilitatea poeziei dînsului, împreună cu doamna Maria Ivănescu, care ea însăşi tradusese mai multe poeme. Mă tentase ce era mai greu: unele poeme în vers clasic pe care le iubeam. A trebuit să recunosc că nu întotdeauna iubirea poate face minuni, dar am dat vina şi pe limbă – nu pe limba franceză, ci pe franceza mea.
Şi m-a ispitit un gînd: dar araba?!...
L-am amînat sine diae, nesimţindu-mă în stare, pentru moment. Gîndul a revenit, dar nu a dat rod decît mai de curînd şi poate că nu întîmplător, abia sub soarele Egiptului.

Domnul Gamal el-Ghitani, redactorul-şef al revistei Akhbar el-Adab, „Ştirile literare“ (care apare la Cairo, cea mai importantă revistă literată egipteana şi cu cea mai largă audienţă în lumea arabă) şi un extraordinar prozator egiptean, m-a privit cu speranţă şi mi-a zis: „Am fi foarte dornici să tra­duci din literatura română. E aproape necunoscută la noi. Eu nu am citit decît ceva de Panait Istrati şi ceva de Sadoveanu. În afară de unii scriitori din diaspora voastră care sînt cunoscuţi, evident... Dar, de pildă, nu ştiu nici măcar numele unui poet“.
Mi s-a strîns inima: dureros ade­văr. În timp, m-am convins că, din păcate, nici măcar oamenii de cultură egipteni nu cunosc mai nimic despre literatura română scrisă în ţară. Dacă nume ca Eliade, Cioran, Ionescu şi altele au pentru ei o anumită rezo­nanţă, în schimb numele lui Eminescu nu are nici una.
Cînd domnul Gamal a rostit apăsat că nu cunoaşte „nici măcar numele unui poet“, două nume mi-au venit imediat în minte: Eminescu – primul care i-ar fi venit oricărui român – şi Cezar Ivănescu - cel de-al doilea ţîşnind, parcă, din locul lui special în subconştientul meu, stîrnit, poate, şi de formularea interlocutorului.
Nu plecasem la Cairo (unde am stat un an universitar la o bursă de specializare în lingvistică arabă, primită în baza Acordului cultural bilateral) cu nici un plan clar de activi­tate literară, poate şi pentru că lingvis­tica trecuse temporar pe un plan prioritar faţă de preocupările mele lite­rare.
Noroc că din ţară cărţile mi-au sosit la timp...
Am încercat să traduc Eminescu, mai ales „ Egipetul“, dar, nemulţumită de rezultat (nu reuşeam să redau imaginile fără a trăda efectele pro­zodice şi invers), l-am abandonat cu un sentiment de eşec şi de vină care continuă să mă stăpînească.
Tradusesem încă din ţară cîteva poeme de Lucian Blaga în vers alb, de ale căror variante în arabă eram des­tul de mulţumită, mai ales că avuse­sem ocazia să cer şi părerea unor colegi arabişti care le consideraseră reuşite şi, mai ales, îl „recunoscuseră“ în ele pe Blaga.
Într-o zi, i-am dus domnului Gamal douăzeci de poeme şi i le-am pus pe birou cu o mînă tremurîndă. Se mai aflau de faţă prozatorul Ezzat el-Qamhawi şi poetul Abd er-Rahman el-Abnudi. Curios peste măsură, dom­nul Gamal lasă orice altă treabă şi îl roagă pe poetul el-Abnudi să citească cu vocea lui gravă, de actor.
După primul poem („Izvorul nopţii“), s-a lăsat tăcerea. El-Abnudi l-a mai citit încă o dată, şi mai atent la frazare, apoi a exclamat admirativ: „Allaah!". A mai citit cîteva poeme, mult mai nuanţat – se vedea că „prinsese“ nu numai melodia inte­rioară, ci şi că „ se prinsese“ în mrejele
metaforei blagiene.
Ezzat a luat foile din mîna colegului său, continuînd lectura cu glas mai puţin grav, dar mai cald. Apoi mi-a cerut să recităm în paralel cîte o strofă (un fragment) în arabă şi română. Domnul Gamal asculta extrem de atent, în tăcere. La sfîrşit, a exclamat: „Asta da poezie! Ce metafore! Ce forţă! De ce îl ţineţi ascuns pe acest... Blaga? E colosal.“ După ce grupajul a apărut pe două pagini, în „inima“ revistei, însoţit de prezentarea lui Blaga ca poet şi filozof, am auzit multe cuvinte de minu­nare şi admiraţie faţă de poezia lui din partea unor oameni de litere (Akhbar el-Adab este o revistă foarte citită şi foarte bine distribuită în lumea arabă). Dar cel mai mult mă bucuram cînd, de atîtea ori, în următoarele luni, domnul Gamal mă prezenta adăugînd sistematic: „Prin ea am cunoscut un poet extraordinar, Lucian Blaga“ şi rostea numele poetului, devenit fami­liar, cu un fel de încîntare. Mă mai bucuram cînd, în toiul unei discuţii literare, cineva mă întreba: „Nu ai tradus tu nişte versuri extraor­dinare ale unui român... cum se nu­meşte?...“ – Lucian Blaga, răspundeam eu, abia aşteptînd să-l aud pe inter­locutorul meu repetîndu-i numele, pentru el exotic, dar un nume care constatam că avea o rezonanţă spe­cială în conştiinţe. În vidul acela de cunoaştere, aproape hidos, care existase în mintea intelectualilor egipteni cu care stăteam de vorbă, se instalase o stea lumină­toare cu numele lui Blaga. Bucuria de a auzi numele lui Blaga rostit de egipteni m-a împins (deşi nu doar ea) să traduc şi un fragment din „Fiinţa istorică“ în care poetul filozof vorbeşte despre istoriografia egip­teană şi metafora pe care o reprezintă pentru această ştiinţă listele cu numele regilor la vechii egipteni. Blaga corec­tează opinia potrivit căreia istori­ografia egipteană ar fi primitivă, rudi­mentară, embrionară, explicînd că ea este de fapt, potrivit vechii mentalităţi egiptene, istoriografia totală, căci numele regilor sînt de fapt „mumii so­nore“ care, conservîndu-se, conservă statul, esenţa lui. Metafora a plăcut mult unor literaţi egipteni. Fericită că „mumiile sonore“ au avut un ecou puternic, meditam la faptul că orice cuvînt scris îl poate costa ori răsplăti, în timp, pe un scri­itor. Aşa cum Blaga înţelesese cîndva spiritul egiptean, tot astfel egiptenii de azi, care au – cred – o „obsesie a numelui“, păreau că vor să ajungă la esenţă prin nume, întrebîndu-mă cu obstinaţie: „Cum se numeşte?... Aaah: Blaga“. „Ce mai ţineţi voi, acolo, ascuns în poezia voastră?“ m-a întrebat domnul Gamal într-o buna zi. Pregătisem în jur de cincisprezece poeme ale poetului Cezar Ivănescu. După Blaga şi efectul pe care îl pro­dusese, am simţit că nu există urmare mai potrivită. Cel cu care am revăzut traducerile şipe care am „probat“ efectul a fost Ezzat care a intrat imediat în rezonanţă cu textul, cuprins de o gravă încîntare: „Îmi place mult fiindcă e greu, e adînc nu e pentru oricine.“ Erau poeme în vers alb din „Cele mai frumoase poezii“.
Domnul Gamal era ocupat peste măsură în biroul său şi mi-am zis că nu este momentul... În sala mare a redacţiei, am avut imboldul de a post­faţa o discuţie dospro poezie pe care o purtam cu Goda Khalifa (nu numai un grafician de elită, dar şi pretenţios degustător de literatură) citind din poemele lui Cezar Ivănescu. Goda as­culta electrizat. Mi-a cerut să citesc rar, cu voce coborîtă. Mi-a spus după primul poem: „Sette Zeinab – aşa îmi spunea el, „doamnă Zeinab“, nevrînd să accepte că n-aş fi egipteancă! –, coboară glasul! Aşa ceva se citeşte între noi, care avem oarecare treabă cu moartea... Şi citeşte rar: asta e poe­zie care intră în sînge, e periculoasă!“
Absorbită de leoctură şi de încor­darea cu care urmăream efectul, abia am băgat de seamă cînd domnul Ga­mal, care ieşise din birou şi traversa sala, se oprise de cîteva secunde di­naintea noastră, ascultînd. Cînd am terminat poemul pe care tocmai îl recitam, mi-a luat foaia din mînă şi a citit-o din nou, pentru sine. Mi-a mai luat din mînă un poem, l-a sorbit cu sete, apoi mi-a zis:
– Cine e?
– Cezar Ivănescu.
- Trăieşte?
– Da, mulţumim lui Dumnezeu!
– E un poet încă şi mai mare decît Blaga!...
Două poeme citise Gamal el-Ghitani („Prima fecioară a omului“ şi „Turn“: „! Cînd m-am născut, mama,/ pe-o masă, întinsă,/...) apoi dădea această sentinţă. De emoţie, am bîiguit:
– De ce spuneţi asta?
– E mai adînc. N-am citit poeme despre moarte mai cutremurătoare ca acestea.
Apoi şi-a continuat traversarea sălii, iar la întoarcere mi-a cerut să-i dau toate poemele pe care le aveam, ca să le citească peste noapte. I le-am dat, însoţite de o prezentare bio-bibliografică a poetului.
Cînd l-am revăzut, mi-a spus: „ Nu m-am înşelat. E mai mare decît Blaga. E cea mai bună poezie tradusă pe ca­re am citit-o.“ Şi mi-a mulţumit (!) pen­tru că i-am „dăruit" asemenea lecturi.
Şi din nou mi-a fost dat să mă bu­cur auzind numele poetului pe buzele unor literaţi egipteni. Cineva m-a mus­trat:
– Mai lăsaţi-ne, domnule, şi nouă un pic de loc!...Voi, românii, nu aveţi decît poeţi din aceştia... ucigători?! Ăştia nu scriu, ci...
– Fac mumii sonore, l-a întrerupt Ezzat.

Recitesc aceste relatări cît se poate de exacte despre impactul pe care l-au avut poe­mele lui Blaga şi Cezar Ivănescu asupra unei elite a scriitorilor egip­teni. Îmi dau seama că ele au şanse mari să pară ciudate cititorului cu mentalitate europeană.
Ar trebui ca cineva să cunoască atmosfera de la redacţia revistei Akhbar el Adab, deschiderea, setea de nou de acolo, de literatură modernă bună, lipsa de prejudecăţi culturale, ca să înţeleagă că în acel loc reacţiile puternice şi directe faţă de sensul de calitate sînt cît se poate de fireşti. Şi poate ar trebui să ştie că egiptenii sînt un popor de oameni plini de spon­taneitate, calzi, comunicativi şi foarte curioşi.

Ar trebui ca cineva să îl cunoască pe Gamal el-Ghitani, nu numai scri­itorul de excepţie, ci şi omul atît de ptofund care despre esenţe discută întt un limbaj esenţial, emiţînd un fel de discurs continuu pentru care sin­copele timpului nu contează. Căci la o bună bucată de vreme, în toiul unei discuţii despre sufism, mi-a zis: „Şi la Blaga am întîlnit idei sufite. Dar, mai mult decît el, Cezar e un poet sufit. Nu ştiu dacă ştie asta despre sine.“ Iar deunăzi, la telefon, m-a rugat: „Mai trimite-ne! Este atît de frumos ce ai tradus!" Şi i-a transmis salutări... domnului Cezar Ivănescu.
Şi ar mai trebui ca cineva să încer­ce, prin experienţă proprie, efectul pe care îl poate produce literatura româ­nă de esenţă asupra unui ales eşan­tion de public străin pentru a-mi îm­părtăşi bucuria, uimirea, regretul şi speranţa.

Regretul că în conştiinţele multor lectori literatura noastră nu are încă un loc al ei, nu are un nume şi spe­ranţa că este, totuşi, posibil să şi-l capete.

Daniela Firănescu, Contrapunct, număr dedicat poetului Cezar Ivănescu, decembrie 1996

CURENTUL. Fiica lui Cezar Ivănescu: Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt

În urma cu exact doi ani, pe 4 februarie 2008, scriitorul Cezar Ivănescu intra în greva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor. Era o reluare în premieră a acestei forme extreme de protest, după 1989. Dar şi acuzele erau extreme. Fără absolut nicio dovadă, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu răspândise ca „informaţie sigură“, prin intermediul maşinăriei de minciuni şi manipulare a infractorului milionar Sorin Ovidiu Vîntu, „ştirea“ că Cezar Ivănescu ar fi fost informator al Securităţii. Realitatea era exact contrară.

Conform unei Note Strict Secrete a Securităţii, aflată la CNSAS şi în Arhiva SRI, Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, măsurile stabilite de DSS în privinţa lui Cezar Ivănescu erau chiar singulare printre scriitori, altfel răsplătiţi cu favoruri de Securitate. Dacă Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al USR, era abonat la navetă pe ruta Bucureşti - Paris, iar Ana Blandiana făcea chiar turul lumii, în privinţa lui Cezar Ivănescu, Securitatea stabilise, printre altele, următoarele: „Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de Miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă - n. red.) şi Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă - n. red.)“.

Intelectualii PCR

Ei bine, în ciuda acestor dovezi implacabile şi a lipsei vreunui act care să ateste contrariul, nici până azi agenţia şi postul TV care au produs dezinformarea, ca şi ziarele care au preluat-o fără cea mai mică verificare, nu au reparat public această greşeală, în ciuda cererilor repetate ale fiicei poetului, Clara Aruştei, care consideră că prin această operaţiune „Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt“.

Într-o emisiune „Naşul“ din acele zile, Cezar Ivănescu amintea că „pe 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, fostul activist PCR, sursa scurgerii s-a autodivulgat singură: Mircea Dinescu, fost soldat fruntaş la arma Securitate. Şi pentru această măgărie îl voi da în judecată“. După exact doi ani, iată că şi Agenţia Naţională de Integritate a descoperit o altă incompatibilitate a „poetului-portofel“, legată de afacerile sale de latifundiar pe terenurile statului, obţinute prin trafic de influenţă de la Academia Română. Cezar Ivănescu observase cum toate aceste personaje controversate, gen Manolescu, Blandiana sau Dinescu, făceau parte din „Grupul de la Comana“ al potentatului CC al PCR şi membru al CPEx Gheorghe „Gogu“ Rădulescu, arestat după 1989, dar eliberat rapid şi dispărut apoi în condiţii neelucidate. La scurt timp după ce a făcut greva foamei, Cezar Ivănescu, slăbit şi afectat puternic de răspândirea cu repeziciune a minciunii ordinare a lui Mircea Dinescu, fără posibilitatea de a o contracara la acelaşi nivel, s-a scurs, neîmpăcat, printr-o moarte la fel de controversată ca şi a Patriarhului Teoctist. Redăm mai jos o scrisoare tulburătoare a fiicei poetului, transmisă ziarului nostru, iar pe www.curentul.ro veţi putea găsi transcrierea emisiunii „Naşul“ de la postul B1 TV în care Cezar Ivănescu îl acuză pe agentul filorus Mircea Dinescu de moartea lui Marin Preda, la vremea respectivă aflat în colimatorul sovieticilor pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“ şi „Delirul“, apărut de altfel în variantă cenzurată la presiunile KGB şi ale Ambasadei URSS.

Victor Roncea

Apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc că Cezar Ivănescu a murit în condiţii tulburătoare şi suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute încă, la două zile după o intervenţie medicală banală, programată şi garantat modernă şi neinvazivă. Poetul a fost conştient până la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15, şi a vorbit şi s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstanţele şi documentele legate de intervenţia chirurgicală care a provocat decesul sunt în continuare ascunse cu obstinaţie de toate instituţiile abilitate să răspundă cu transparenţă solicitărilor legitime ale familiei de a afla adevărul (IML „Mina Minovici“ Bucureşti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judeţean Bacău).

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declanşat de o „sursă“ - rapid-şi-gălăgios-autodivulgată, printr-o instituţie media (agenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu NewsIn, parte a Grupului Realitatea-Caţavencu), Cezar Ivănescu a fost livrat linşajului public. „Sursa“, conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul Realitatea TV, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din Codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezintă interese străine ostile României.

Începând cu acea dată (29 ianuarie 2008), Cezar Ivănescu a fost supus unui atac mediatic care a avut la bază o acţiune premeditată şi concertată şi care a vizat, în mod evident, eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. La acesta a participat - oferind implicit o susţinere oficială prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor şi prin lipsă de reacţie - şi conducerea U.S.R., formată la acea dată, ca şi astăzi, din Nicolae Manolescu, preşedinte, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte.

Ca răspuns la atacul ilegal şi profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R., şi la atitudinea incorectă şi nestatutară a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivănescu a recurs la toate formele legale de reacţie şi protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluată şi de agenţia Amos News). O altă scrisoare redactată de Cezar Ivănescu, în calitate de cetăţean al României, dar şi de Comandor al Ordinului „Steaua României“, i-a fost adresată, în aceleaşi condiţii de legalitate, preşedintelui României, Traian Băsescu, totodată şef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008). În scrisorile sale, Cezar Ivănescu a denunţat nedreptatea flagrantă şi ilegalităţile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea funcţiei sale publice într-o instituţie a Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultimă şi decisivă formă de protest social nonviolent. La nivel instituţional, urmările tuturor acestor forme legale de protest faţă de o ilegalitate comisă de un înalt funcţionar al statului român au fost practic nule. Pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Astăzi, la doi ani de la declanşarea acelui atac mediatic, de o virulenţă fără precedent în presa română postdecembristă, mai cu seamă că persoana vizată, poetul Cezar Ivănescu, nu ocupa funcţii în vreo structură a puterii de stat, vă cer sprijinul pentru a susţine oficial demersul de stabilire a adevărului în cazul Cezar Ivănescu.

Adresez pe această cale un apel tuturor redacţiilor şi tuturor ziariştilor din presa tipărită şi din cea on-line, care au publicat până la moartea lui Cezar Ivănescu şi chiar după aceea, în ferpar, informaţia că Cezar Ivănescu ar fi primit o aşa-numită decizie de colaborare sau de poliţie politică din partea CNSAS, considerând că au obligaţia, din punct de vedere deontologic şi uman, să clarifice o situaţie pe care au generat-o conştient şi benevol în momentul în care au preluat o informaţie care nu avea la origine absolut nicio probă.

Am dorit să transmit acest apel în mod public - vedeţi şi www.cezar-ivanescu.blogspot.com - pentru că, în pofida evidentei nevinovăţii a scriitorului Cezar Ivănescu şi a întregii sale vieţi trăite în onestitate şi sărăcie, dar şi a zguduitoarei declaraţii făcute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „Nu există nicio decizie. Cine a vrut să-i facă rău lui Cezar Ivănescu l-a făcut!“. Nici până azi, nimeni dintre cei implicaţi, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinţă de a dori îndreptarea acestei situaţii.

În continuare, şi post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergură şi pentru un mare scriitor român elogiat de Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu şi încă de multe alte personalităţi ale vieţii culturale din România şi din afara ţării.

Mulţumesc ziarului „Curentul“ pentru că sparge acest boicot media aruncat asupra personalităţilor reale ale României şi prezintă această frântură de adevăr scrisă cu lacrimi de sânge.

Clara Aruştei

De ce nu este România un stat de drept? 29.01.2008-29.01.2010. Doi ani de la comiterea unui asasinat mediatic. Nici un răspuns oficial.

Cazul Ivănescu: O nebuloasă pentru CNSAS
La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

Singurul dintre membrii Colegiului CNSAS care îşi aminteşte exact şi când a avut loc şedinţa şi dacă s-a dat vreun verdict este Mircea Dinescu. Corneliu Turianu nu-şi aduce aminte însă când s-a discutat cazul Cezar Ivănescu în cadrul CNSAS, dar crede că discuţiile au avut loc “marţea sau joia trecută”. “Am fost prezent la şedinţa respectivă, dar nu-mi mai aduc aminte când s-a discutat... la una dintre şedinţe am lipsit, dar la cea în care s-a discutat despre Ivănescu am fost, dar nu mai ştiu dacă asta a fost marţi sau joi”, a spus Turianu. Întrebat cine a mai participat la acea şedinţă, Turianu a rămas pe gânduri. “Ei, eu nu mai ştiu de mine darămite de alţii... Nu ştiu, nu i-am numărat... a fost cvorum de şedinţă sigur, dar cine a intrat nu ştiu”, a răspuns Turianu. Am insistat să-şi aducă aminte. “Păi, au fost, cred, Cazimir, Dinescu [se afla la Paris! – n.m., C.A.], Dumitrescu... cam toată formaţia a fost”, a spus, în cele din urmă, Turianu. Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. “Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate”, a spus Turianu, adăugând însă că despre Ivănescu s-a discutat de mai multe ori în Colegiu. “S-a dat un verdict?! Nu ştiu. La revedere!..”, a spus Turianu, închizând telefonul.

La rândul său, Constantin Buchet spune că în cazul Cezar Ivănescu nu a fost luată o decizie, nefiind îndeplinite toate chestiunile procedurale, acesta fiind şi motivul pentru care acestuia nu i-a fost tri­misă decizia scrisă luată de Colegiu. Buchet a spus însă că despre Ivănescu s-a discutat într-una dintre şedinţele trecute, dar nu şi-a mai adus aminte care dintre colegii săi a fost prezent şi care nu. Nici preşedintele CNSAS, Ladislau Csendes, nu-şi aminteşte exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul lui Cezar Ivănescu. “Exact, nu mai ştiu. Acum 2-3 săptămâni”. Cât priveşte verdictul dat, Csendes ne-a declarat că potrivit legii nu ne poate da această informaţie. Ca şi Ladislau Csendes, şi Claudiu Secaşiu a invocat prevederile legii atunci când a venit vorba de pronunţarea unui verdict în cazul Ivănescu. “După cum bine ştiţi, nu vă pot vorbi decât despre decizii rămase definitive, şi pe legea veche, şi pe legea nouă. Îmi pare rău, nu avem ce comenta. Nu am ce să vă comunic, regret. Îmi pare rău, nu cunosc”, a spus Secaşiu. Un punct de vedere similar în ceea priveşte existenţa unui verdict a avut şi Laurenţiu Tănase care ne-a mai spus că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum două săptămâni, că la şedinţă au fost prezenţi 10 din cei 11 membri ai Colegiului, singurul absent fiind Mircea Dinescu.

“CAZ ÎNCHIS”. “Nu vreau să discut de cazul Ivănescu. Să le fie de bine la ăia care discută şi apar în presă, eu nu discut despre cazul Ivănescu. Este un caz pe care această intervenţie a Curţii Constituţionale l-a prins pe rol fără decizie, deci e un caz închis. Dacă cineva vrea să-l reia, n-are decât să-l redeschidă. E un caz care s-a întrerupt pe parcursul lui, n-a fost finalizat, deci e închis”, ne-a declarat la rândul său Cazimir Ionescu. Nici Ticu Dumitrescu nu a fost dispus să discute despre acest caz. Întrebat dacă îşi aduce aminte când anume s-a discutat, Ticu Dumitrescu ne-a răspuns că “nu-i posibil. Am avut sute de cazuri”. Rugat să facă totuşi un efort de memorie, Ticu Dumitrescu a replicat: “Nu-mi aduc aminte şi nici nu vreau pentru că mi se pare aberant ce spune dânsul (n.r. – Cezar Ivănescu)”. Un alt membru al Colegiului, Florin Chiriţescu, ne-a declarat că acest caz “s-a discutat acum 2-3 săptămâni şi din câte ştiu nu s-a votat, nu s-a dat vreun verdict”. Şi Dragoş Petrescu îşi aminteşte că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum “vreo două săptămâni, în ultima săptămână din ianuarie”. “Nu pot să vă spun exact dacă s-a dat un verdict. Trebuie ve­rificat. Dl Dinescu a lipsit dacă asta vă interesează”, ne-a mai declarat Petrescu.

Ca şi majoritatea colegilor săi, vicepreşedintele Colegiului CNSAS, Virgiliu Leon Ţârău, nu-şi aminteşte când s-a discutat cazul Ivănescu. “Nu mai reţin exact. Nu vă pot confirma aşa ceva (n.r. – dacă s-a dat un verdict) pentru simplu motiv că nu există o decizie definitivă”, a mai spus Ţârău.

Mircea Dinescu, despre cazul Ivănescu
Precizie
“Şedinţa s-a ţinut la 22 ianuarie, dar eu am lipsit pentru că eram la Paris. S-a votat cu o abţinere, iar restul au fost «pentru»“.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html

CEZAR IVĂNESCU: Imitarea Mirumului (text integral)

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă Imitatio Christi, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului...

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, Emil Cioran, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“. (Schimbarea la faţă a României, p. 73)

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul!“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj istoric, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara sau o Evanghelie după Matei, şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului...

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă pe deasupra vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră („căci acel care îşi va pierde viaţa lui, o va cîştiga“) primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, pînă la copilul de geniu care a fost Labiş), ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...
Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...
Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989
(Textul redat mai sus a fost cules după manuscris. Variantă tipărită în revista Luceafărul fiind forma cenzurată de cenzorii comunişti.)
Imagini: filă de manuscris; filă text dactilografiat cu intervenţiile operate de cenzură

SCRISOARE DESCHISA. CEZAR IVĂNESCU: ŞTIU mai bine decât orice securist că VIAŢA MEA E NEPĂTATĂ iar opera mea literară se situează la primul nivel

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală, (Nr. 2994 din 4.02.2008) textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul U.S.R. din Bucureşti, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Olinzi (Sala Oglinzilor).

____________________

Domnului Preşedinte

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Cezar Ivănescu
Comandor al Ordinului „Steaua României“

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al României, Traian Băsescu

_______________________________

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cît şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României .

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia înacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o bandă de ziarişti sceleraţi, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ sau „scursură“ din Colegiul C.N.S.A.S., conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.

Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului C.N.S.A.S. este Dinescu Mircea, soldat fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (şcoala de cadre a PCR), fost membru PCR şi secretar UTC la USR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televiziune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22:00 şi 8.02.2008, ora 22:00) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.
______________________

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România
_______________________

Orice persoană alfabetizată şi sănătoasă mintal, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22:00, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“ nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi încheindu-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.

Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care păre a fi posedat de diavol.

Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel al abjecţiei, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (Marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.

Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie, încât par cu toţii o adunătură de legume care, înainte de toate, ar trebuie să fie examinate psihiatric.

Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.

Indivizii iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi d-voastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea. Probabil nu sunt în stare.

Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (dl Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi dna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu
Comandor al Ordinului Steaua României

D-Sale D-lui Traian Băsescu, Preşedintele României, Şef al Ordinului Steaua României

ETERNA REÎNTOARCERE. „...în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus“

ETERNA REÎNTOARCERE

După 45 de ani de exil, Regele Mihai I al României a revenit în Ţara sa la invitaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi timp de trei zile (25, 26 şi 27 aprilie a.c.) a participat la cea mai marc sărbătoare a Creştinităţii ortodoxe, Paştele, într-un pelegrinaj începui la Putna, continuat la Bucureşti la Biserica Sf. Gheorghe, ctitorie brâncovenească, şi încheiat la Mănăstirea Curtea de Argeş la mormintele strămoşilor Săi regali...

În toate aceste trei zile, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României s-a bucurat de o primire triumfală, de neînţeles, dacă nu acceptăm ideea că „vederea la faţă“ a Majestăţii Sale a atins nu doar un strat superficial al sensibilităţii noastre, ci a făcut să rezoneze trăirile noastre cele mai adînci, înmormîntate în ceea ce Jung numea inconştientul colectiv...

Dincolo de consideraţiile lesnicioase ce se pot face, la îndemîna oricui, privitoare la criza profundă a societăţii româneşti de azi, vizita Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a stîrnit un interes prea general în poporul român, ceea ce ne obligă să căutăm a-i da o interpretare mai adecvată.

Descoperim astfel dintru început că motivaţia cea mai profundă care a scos în stradă o mare de oameni a fost o irepresibilă sete de sacru... Poporul român, care e un popor în mod natural creştin, cum ar spune Mircea Eliade, a fost sistematic îndepărtat de tot ceea ce pentru el a constituit valorile sacre ale existenţei timp de 45 de ani şi această tehnică a îndepărtării de sacru, tipic comunistă, se exercită diabolic şi astăzi: acei care au dorit ca „revoluţia“ din decembrie 1989 să fie sîngeroasă şi sălbatică, acei care au dezbinat poporul român împingîndu-l spre fratricid ca şi acei care acuză poporul român de şovinism şi antisemitism, nu urmăresc decît să culpabilizeze treptat toate clasele şi straturile sociale româneşti spre a i se inculpa poporului român o conştiinţă de popor vinovat, „căzut“, o „căzătură“ a lumii...

Persoana Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a rezit în sufletele noastre speranţa în existenţa unor valori absolute care nu pot fi maculate de Istorie şi este imperios necesar să o spunem, Biserica Ortodoxă Română abia astfel a găsit calea adevărată a îndreptării greşelilor sale, prin reumplerea de sacru; de aceea credem că I.P.S. Pimen este cel dintîi ierarh care, de la „revoluţia“ din decembrie încoace, a săvîrşit o autentică resfinţire a sfintelor lăcaşuri, o autentică alungare a diavolului din biserică... şi din conştiinţele românesti...

„Dezbinarea“, ca manifestare diabolică, e o grea moştenire primită de poporul român de la tracii pomeniţi de Herodot şi marele istoric C. Giurescu nu fără temei spunea că ne ameninţă necontenit „blestemul tracic“ al dezbinării; la fel, Mircea Eliade scria în DE LA ZALMOXIS LA GENGIS-HAN: „În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor.“

Moştenitor al „blestemului tracic", rupt în două de retragerea aureliană din 271, predestinat numeroaselor invazii, războaielor şi emigrărilor, poporul român şi-a regăsit fiinţa în „creştinismul cosmic“ (Mircea Eliade) pe de o parte şi în instituţia monarhică pe de altă parte, instituţie care s-a impus românilor prin prestigiul ei mitologic şi istoric de la daci prin domnitorii români „descălecători de Ţară“, „dătători de legi şi datini“ pînă în epoca modernă prin Al. I. Cuza, Carol I şi Ferdinand I, regii reunirii românilor... „Dezbinarea din afară“ care a mutilat trupul Maicii Noastre România în 1940 se infiltrase deja lăuntric în sufletul românesc, numai astfel putem înţelege cum s-a ajuns ca toate cele trei personalităţi charismatice ale României care, întrunite, ar fi putut salva România, să se năruie şi să se piardă, dezbinate: Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Ion Antonescu, Regele Mihai I al României.

„Dezbinarea internaţionalistă“ a devenit principiu politic de guvernare după 23 august 1944 în România, supusă tancurilor sovietice şi dictaturii comuniste. Orice român ar trebui să se întrebe azi, spre a mai scăpa de complexele de inferioritate, de ce România, cîştigătoare a celui de-al doilea război mondial, nu a mai reeditat triumful de la sfîrşitul primului război mondial? De ce o ţară care ar trebui să se prenumere printre „stăpînele lumii“, ca şi celelalte ţări aliate, a fost vîndută şi lăsată cinic la cheremul Imperiului rusesc cum mai fusese lăsată şi în 1878 la Congresul de la Berlin după încheierea gloriosului război de independenţă? Vina Occidentului şi bătaia de joc la adresa României egalează sclavajul concret pe care ni l-a impus Imperiul sovietic... „Dezbinarea internaţionalistă“ iudeo-comunistă ca principiu intern de guvernare a desăvîrşit opera diabolică a dezunirii poporului român şi ar fi urmat să-l piardă de tot fără miracolul dumnezeiesc din decembrie 1989: nu mă refer la ceea ce prin abuz s-a numit „revoluţia“ din decembrie, (lovitura de stat regizată de nomenclatură şi Securitate nu poate fi socotită revoluţie) revolta spontană a milioane de români însă este un adevărat miracol dumnezeiesc, întrucît a trezit în sufletele noastre, speranţa în posibilitatea unei restaurări in integrum a României. Morala mai adîncă şi finală, care se desprinde din năruirea imperiului comunist este pe deplin creştină: prin „dezbinare“ continuă diavolul se „dezbină“, se năruie pe sine, şi adagiul latin divide et impera (dezbină şi slăpîneşte), divide ut regnes (dezbină ca să stăpîneşti), imperial şi păgîn a fost infirmat neîncetat de două mii de ani încoace chiar dacă au mai fost imperii care au crezut că pot sluji la doi stăpîni, şi lui Dumnezeu şi Diavolului.

Dacă în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus, a trebuit să urmeze calvarul şi crucificarea românilor (în Transnistria ea s-a petrecut la propriu) repetată zi de zi mai bine de doi ani pentru ca să ne cutremurăm cu adevărat auzind cuvintele din canonul Sîmbetei
celei Mari: „Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcîndu-Te, Mîntuitorule, cel dintîi sculat din morţi.“

„Pus în groapă“ un întreg popor se recunoaşte în mărturisirea Regelui său: „Elveţienii au vrut să înregistreze în mod obligatoriu şi un nume de familie. Dar eu am refuz net ca în dreptul numelui meu sa fie trecut de Hohenzollern. Eu sînt român, nu sînt german. Tratativele cu autorităţile au durat aproape zece luni pînă cînd am obţinut de la Berna să fiu înscris cu numele de Mihai de România. În timpul tratativelor acestora a trebuit să înregistrez şi maşina cu care venisem din Anglia, dar nu puteam s-o înregistrez pînă cînd nu se rezolva problema numelui. Iar serviciul automobilelor tot insista să adopt numele elveţian, fireşte, pentru a intra mai repede în rîndul plătitorilor de taxe, în fine. Am fost chemat de mai multe ori acolo, şi şeful acelui serviciu, pentru că nu mai avea ce să-mi spună, s-a enervat şi a început a striga: «Trebuie să aveţi un al doilea nume, de-acum înainte nu mai sînteţi nimic!»...“ (Convorbiri cu Mihai I al României, de Mircea Ciobanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

Anulat de entropia comunistă, obligat să-şi piardă identitatea, poporul român a fost şi este încă socotit „un nimic“ şi de aceea înălţarea hieratică a mîinilor regeşti i s-a arătat precum „palma cea începătoare de viaţă“ şi „cuvîntul“ s-a făcut „carne“.

Trei zile la rînd, românii care l-au văzut pe Regele Mihai I al României s-au lăsat în voia unui autentic fior religios care le dezvăluia o mirifică lume de imagini arhitipale, iar printre aceste imagini arhetipale desprindem doar una legată de „reîntoarcerea“ Regelui Mihai I al României. Inconştient, reîntoarcerea Regelui e legată în sufletul oricărui român de o „reîntoarcere a vremurilor“ şi o restaurare a lumii, ca la începuturi.

Credem însă că, dincolo de această interpretare religioasă a unui eveniment istoric, chiar istoria românilor cuprinde un moment exemplar şi uitat, în stare să o potenţeze pînă la magnific „reîntoarcerea unui Suveran“ mai mult chiar decît încoronarea sa...

Episodul istoric ne este relatat de Gibbon în Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman. După ce „Aurelian retrase forţele sale armate din Dacia şi astfel abandonă această mare provincie în mîna goţilor şi vandalilor“ se reîntoarse pe neaşteptate în Nordul Dunării pentru a pedepsi pe alţi barbari, alemanii care înţeleseseră să violeze condiţiile păcii: „În această situaţie disperată, alemanii nu mai dispreţuiră ideca de a cere pace. Aurelian îi primi pe ambasadorii lor în faţa taberei sale, cu tot fastul care putea demonstra măreţia şi disciplina Romei. Legiunile înarmate erau alineate perfect, într-o tăcere cumplită, principalii lor comandanţi, care se distingeau prin însemnele rangului, stăteau călări de o parte şi de alta a tronului, în spatele tronului se vedeau imaginile consacrate ale împăratului şi ale predecesorilor săi; acvilele de aur şi diferitele titluri ale legiunilor, înscrise cu litere de aur, erau înălţate în aer pe lungi suliţe argintate. Cînd Aurelian se aşeză, farmecul bărbătesc şi figura sa maiestuoasă treziră barbarilor un adînc respect, atît pentru persoana, cît şi pentru purpura învingătorului lor. Ambasadorii căzură cu faţa la pămînt în tăcere. Împăratul le porunci să se ridice şi le îngădui să vorbească. Cu ajutorul interpreţilor ei cuvîntară, încercînd să-şi atenueze perfidia şi-şi preamăriră isprăvile; insistară asupra vicisitudinilor soartei şi avantagiilor păcii şi, cu o încredere nelalocul ei în situaţia lor de popor învins, cerură o mare subvenţie drept preţ al alianţei ce o ofereau romanilor. Răspunsul împăratului fu aspru şi autoritar. El primi cu dispreţ ceea ce ofereau alemanii şi respinse indignat cererile lor; le reproşa barbarilor că erau tot atît de ignoranţi în arta războiului ca şi în ceea ce priveşte regulile păcii, iar în cele din urmă îi lăsă să plece, avînd în faţă o singură alternativă: capitularea fără condiţii, la bunul său plac, sau suprema pedeapsă pe care, în mînia sa, era în măsură să le-o dea.
Aurelian cedase o provincie îndepărtată goţilor, dar era periculos să ierţi sau să te încrezi în aceşti barbari perfizi, a căror putere formidabilă ţinea pînă şi Italia într-o permanentă stare de alarmă.“

„N-a fost să fie“ ca tronul Romei să rămîie vecinic de pază plaiurilor dunărene şi noi să nu mai stăm în calea tuturor răutăţilor, dar poate că Dumnezeu va face ca această „reîntoarcere“ a Regelui Mihai I al României să nu rămîie doar un vis de o clipă în vîrtejul timpului, ci semnul de început al unei eterne reîntoarceri, – a ţării în temeiurile fiinţei ei naţionale, şi a oamenilor cu faţa care Dumnezeu, căci e Singurul care iubeşte şi stăpîneşte.

Cezar IVĂNESCU
text publicat în Glasul naţiunii, vineri, 8 mai 1992

Mihai Ursachi (1979), dedicaţii pentru Cezar Ivănescu

CEZAR IVĂNESCU: „USR ar fi trebuit să numească şi să buşească PREŞEDINŢI în ţara asta“

– Să ne amintim că în ţara asta, chiar şi sub Ceauşescu, a fi scriitor român însemna ceva.
– Da. Ce se întâmplă? Eu am avut, cum v-am spus, o situaţie foarte dificilă după Revoluţie. Într-o frază sintetizând: nemembru de partid înainte de Revoluţie, am reuşit să lucrez în presă, am reuşit să mă pun în beţe cu membri şi chiar cu secretari de partid, respectiv tov. Sânziana Pop, care a vrut să mă scoată din presă, din „Luceafărul“, în '86 – n-a reuşit, am scos-o eu de la „Luceafărul“ pe ea, eu, nemembru de partid. După Revoluţie, drept răsplată, probabil că n-am fost pecerist, am fost dat afară de la revista „Luceafărul“şi mi s-au făcut toate manevrele posibile ca să ies din Uniunea Scriitorilor. Şi atunci am încercat să înfiinţez vechea Societate a Scriitorilor Romani. Deci, am fost în miezul acestor lupte dramatice, ca să spunem aşa. Am ştiut de atunci, am scris-o şi am prevestit că Uniunea Scriitorilor este falimentară , cu o conducere ca aceea pe care a avut-o, cu Mircea Dinescu în cap. Faptul că, după Revoluţie, la Uniunea Scriitorilor, s-a acceptat o conducere neserioasă, bişniţară, de un egoism feroce – ei niciodată în viaţa lor nu şi-au depăşit propria lor persoană, n-au reuşit să întindă o bucăţică de pâine unui câine sau o strachină de apă unui cerşetor, oameni de un egoism feroce – ăştia au dus de râpă Uniunea. Am făcut această afirmaţie, pe care o reiau şi la ora actuală şi în care cred: o autoritate autentică. Uniunea Scriitorilor, trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţă măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta.

– Cum ar arăta, din punctul dv. de vedere, o instituţie, o organizaţie a scriitorilor, care să fie viabilă acum?
– Acum este destul de dificil de spus. Ca să discuţi despre o instituţie, trebuie să ştii istoricul ei. Pentru că instituţiile în lume au un început şi un sfârşit. O instituţie poate să se dovedească, la un moment dat, caducă, şi nu mai e nevoie de ea şi dispare dintr-o societate. Societatea Scriitorilor Români – şi asta mă doare, că actualii şefi n-au ştiut niciodată istoria propriei instituţii pe care au condus-o – s-a înfiinţat la începutul acestui veac, având un program foarte mare şi generos. Iată de ce s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români: a fost o prefigurare a românismului, a avut deci un plan de creare a unei unităţi spirituale a tuturor românilor din teritoriile locuite de români. A venit Marea Unire, România Mare ş.a.m.d. Şi această Societate a câştigat câte puţin teren – teren juridic, proprietăţi etc. - între cele două războaie mondiale, încet-încet, devenind o societate de sine stătătoare, cu un statut al ei special ş.a.m.d. După război, a fost momentul dramatic pe care îl ştim, când s-a transformat Societatea Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor din România, cu multe purificări, cu mulţi scriitori care au fost marginalizaţi, cu introducerea multor ciurucuri în Uniune. Dar şi-a revenit repede. Deşi iniţial era creată pe model sovietic şi se dorea să fie o instituţie obedientă faţă de statul comunist, încet-încet Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie autonomă, a reuşit cu adevărat să recâştige vechiul program naţionalist sau patriotic, cum vreţi să-i spuneţi, şi, în plus, să devină cu adevărat un stat în stat. Să reuşească să sprijine cu adevărat iniţiativele scriitorilor români autentici de a crea literatură autentică, desprinsă de comanda socială şi de dorinţele dictaturii. Acest lucru a reuşit să-l facă Uniunea Scriitorilor, cam începând de prin anii '60 şi ceva până în '89. Adică, sunt scriitori romani – eu cunosc foarte, foarte multe cazuri – care au supravieţuit numai datorită Uniunii Scriitorilor. Eu însumi am avut perioade de şomaj, în care eram vânat de Securitate, de unii, de alţii ş.a.m.d., şi aveam un statut: eram scriitor român şi asta m-a apărat de foarte multe rele în România acelor timpuri. Dacă Uniunea noastră şi oamenii din Uniune ar fi ştiut acest istoric foarte exact, de ce a fost creată această instituţie, cu ce scopuri ş.a.m.d., după Revoluţie ar fi făcut pasul necesar... Deci, nişte minţi deştepte ar fi trebuit să facă, după Revoluţie, mişcările care trebuiau făcute. Nu mai spun de faptul că nu trebuia să implice Uniunea în politică, ea trebuia să rămână o instituţie apolitică echidistantă, ca la un moment dat să poată primi şi o subvenţie guvernamentală, dar nu asta-i cel mai important. Important este că ea trebuia să-şi păstreze autonomia...

– Să revenim puţin la poetul Cezar Ivănescu. Sunteţi considerat unul dintre cei mai mari poeţi creştini pe care i-a avut România. Credeţi că putem defini poezia ca poezie laică şi poezie religioasă?
– Cum să spun? Da. Dar doar pentru raţiuni didactice. Pentru că, dacă e să ne gândim bine – de exemplu la noi, la români – poezia laică n-are decât un trecut foarte apropiat. Adică ce înseamnă poezie laică? Poezia laică e poezia care s-a scris în ultimii 50 de ani sau sub dictatură, care n-a mai avut curajul, să spunem, să se declare deschis poezie religioasă sau mistică sau cum vreţi. Pentru că, în rest, toată poezia autentică românească nu poate ieşi din acest cadru mare religios care e Europa, creştinătatea şi tradiţiile mai vechi decât creştinismul, care sunt vechile tradiţii daco-gete, dar tot de origine religioasă. Deci, pentru noi, românii, e aproape un nonsens să vorbim de poezie laică şi aproape n-avem valori care să probeze poezia laică. Pentru că toată poezia folclorică are, cum bine se ştie, un sâmbure religios sau, în orice caz, o provenienţă sau o destinaţie religioasă. Apoi, marea poezie care a început să fie scrisă în limba română, de la Dosoftei încoace, e o poezie care totdeauna a ţinut cont de religios, adică religiosul a fost totdeauna de la sine înţeles până la marea poezie modernă interbelică; şi nu văd cum am putea să-l judecăm pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia chiar (deşi el iese un pic în afara cadrelor) sau pe Barbu decât totuşi printr-o schemă religioasă. Adică noi suntem o naţiune creştinată de timpuriu, am avut o tradiţie religioasă de dinainte de creştinism, cum bine se ştie, şi nu putem concepe crearea unor mari valori autentice şi perene în afara religiosului.

– Cum aţi defini natura profundă a poeziei?
– Destul de greu, în câteva cuvinte. Dar asta încerc să fac prin cursurile de poezie pe care am început să le ţin din toamna trecută la Casa Pogor din Iaşi. Adic, încerc – printr-o filieră guenoniană – să reîncep să demonstrez un lucru: că falimentul modernismului în general – sau al postmodernismului, n-are importanţă (pentru mine, postmodemismul este un fel de flatus vocis, e ceva care nu există) vine de acolo că a negat sau a uitat marea tradiţie religioasă a poeziei. Poezia, spun eu, a fost, în momentele ei de mare glorie, totdeauna o artă completă şi complexă şi o artă religioasă. Şi încerc să readuc poezia la marile ei origini. La originile ei autentice, la acele momente originare şi inaugurale, când poezia era, în acelaşi timp, spectacol sacru (deci religie), mitologie, artă – şi, bineînţeles, totdeauna însoţită de muzică. Asta încerc să fac în aceste cursuri de poezie. Şi încerc un lucru, riscant pentru mintea omului de azi, a omului modem: încerc să spun că s-ar putea ca poezia europeană să se fi încheiat cu trubadurii, Dante şi – hai să spunem – poate încă doi-trei poeţi moderni (doi-trei însumând destui – câţiva romantici germani, câţiva simbolişti francezi) care, pe o cale sau alta, au revenit totdeauna la o concepţie veche despre poezie, adică poezia văzută ca act liturgic, act complet, cu totul deosebit de înţelesul profan pe care îl dădeam noi unei arte liberale.

– Aţi afirmat cândva, acum câţiva ani, că nimeni nu a ajuns cu revelaţia mai departe decât dumneavoastră. Ce este revelaţia pentru un poet? Diferă ea de revelaţia misticului?
– Aici e dificil de spus. S-au şi scris la noi câteva lucruri interesante în privinţa asta. Eu nu cred că diferă. Cred că se întâmplă următorul lucru: în mod foarte clar pentru mine, cel puţin – poetul trebuie să fie o natură mistică. Altfel, rămâne la suprafaţa ludică a expresiei verbale şi nu penetrează cu adevărat misterul lumii. Deci, el trebuie să fie în mod fatal un mistic, un religios. Vai de acela pe care Dumnezeu l-a născut fără suflet mistic! Colegului meu, din nefericire azi bolnav, Ioan Alexandru, eu îi aplicam expresia franţuzească n'est pas mystique qui veut. Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un suflet mistic şi religios, degeaba înşiri la fraze, degeaba faci cuvinte şi discursuri, că nu se simte ţâşnirea aia din străfunduri. Deci, artistul trebuie să fie fatalmente un suflet religios şi mistic. Se întâmplă însă următorul lucru: momentul sau locul din care poetul, artistul se desparte de misticul pur, de sfânt, de monah, este acela în care, cum am spus, sfântul, trăitorul întru sfinţenie, se închide în tăcerea totală care comunică cu Dumnezeu, tăcere care mai înseamnă un adaos de rugăciune, iar artistul se întoarce spre lume... Asta neînsemnând nici o scădere de mesaj, nici o degradare, ci asta e destinaţia poetului. Pe el Dumnezeu l-a trimis în lume. El, de aici, din lume. trebuie să aducă o mărturie.

– Din acest punct de vedere cum aţi defini profeţia poetică?
Profeţia poetică la fel ca şi orice alta profeţie. Eu cred în faptul că poetul poate fi un profet, în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul profeţilor biblici sau al celorlalţi profeţi pe care i-a cunoscut Europa. Un caz relevant este Nostradamus – profet şi poet, în acelaşi timp – poet extraordinar, „Centuriile“ sunt o poezie nemaipomenită. Sigur, poetul profetizează. în ce sens? Presimte timpul care va să vină. Numai poeţii foarte proşti sau foarte opaci nu presimt nimic din timpul care o să vină. Un filosof poate să fie total opac – sau un gânditor – un poet nu. Când vom avea timp o să vă iau citate din cărţile mele şi osă trăiţi tot ce am trăit noi în ultima vreme. În „Doina“ mea din '83 există un poem mare, „melodie fără sfârşit“ – acolo sunt pasaje şi strofe care par să descrie Bucureştiul din '89, din timpul Revoluţiei... Un poet, aproape fără voia lui, trebuie să profeţească.

– Ce profeţeşte poetul Cezar Ivinescu în legătură cu soarta poeziei româneşti?
– Profetizez următorul lucru, pe care l-am spus şi respus şi trebuie să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus-o la Iaşi, mai ales. Acolo unde mi-am regăsit ţinuta intelectuală şi profetică de altădată, am spus că România, şi Iaşiul mai ales, este epicentrul poeziei care se va scrie de acum încolo şi al poeziei în general în lume, la ora actuală. Foarte mulţi m-au întrebat de ce epicentrul şi de ce la Iaşi. Am răspuns pentru că la Iaşi am început să ţin eu cursurile mele despre poezie, care sunt unice în lume şi care, ca tentativă – acum chiar că nu glumesc! – ca tentatită este foarte riscant, dar ca tentativă, de asemenea, este unică în lume. Un autor cu o notorietate bine stabilită nu-şi mai riscă în finalul carierei numele astăzi, în lume, încercând să facă ceea ce fac eu: să spună că poezia mare s-a scris. Noi, europenii, poate nu mai avem şansa să scriem poezia mare a lumii. Dar măcar s-o aflăm care a fost... Dacă noi, europenii, nu va fi să lăsăm nimic în istoria umanităţii – am zis eu – nu e nici o nenorocire. Or să înţeleagă lucrul ăsta cei care vor veni după noi şi poate că or să scrie ei o mare poezie. Asta este...

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI
Adevărul literar şi artistic, 28 august 1994
Prima parte a interviului:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Foto 1: EUGEN HARASIM, IAŞI, 2003