Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (II) (4.02.2008)

Domnului Preşedinte al României

Vă aduc la cunoştinţă, textul pe care l-am transmis d-lui Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR.

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

 Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui

României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente. 

4.02.2008

Cezar Ivănescu, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Cezar Ivănescu

Comandor al Ordinului „Steaua României“

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al României, Traian Băsescu

Scrisoare deschisă semnată de Cezar Ivănescu, 4.02.2008, depusă la Preşedinţia României (nr. 2994/4.02.2008) şi la Uniunea Scriitorilor din România spre a fi transmisă presei şi CNSAS, transmisă  presei şi direct de către Cezar Ivănescu în dimineaţa zilei de 4.02.2008, prin e-mail, preluată şi de Agenţia Amosnews, tot în dimineaţa zilei de 4.02.2008. Solicitare rămasă fără răspuns.

Accesaţi şi:

Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (I) (1.02.2008)

Moartea unui mare poet român. Cazul Cezar Ivănescu. Cronologia scrisorilor deschise (I) (1.02.2008)

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16⁰⁰ agenţia de ştiri NewsIn citînd „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivanescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucît, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR pînă joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente,

Cezar Ivănescu

1.02.2008, Bucureşti

Notificare adresată CNSAS depusă de Cezar Ivănescu la sediul Uniunii Scriitorilor din România, transmisă şi preluată de mass-media (1.02.2008). Solicitare rămasă fără răspuns.

Cezar Ivănescu: Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică

Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008 


[fragmente] 

 Constatări

[…] O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic.

Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele, nu în tot dosarul de Securitate, care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte. 

Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente. […] 

Ce mai putem constata? Putem constata... O constatare gravă, gravă, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi. Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor. Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.

Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceiaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.


Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri PCR, nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.

SCRISOAREA DESCHISĂ. CAZUL CEZAR IVĂNESCU

SCRISOARE DESCHISĂ

CAZUL CEZAR IVĂNESCU

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu
Parlamentului României
Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS Dragoş Petrescu
Domnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu
Societăţii Civile din România

La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.

Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.

Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.

În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivănescu, o nebuloasă pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.

Urgenţa unei clarificări autorizate a cazului Cezar Ivănescu, validată prin prezentarea şi publicarea documentelor doveditoare, este cu atât mai mare cu cât culpa celor implicaţi în colportarea falsei ştiri a avut urmări de o gravitate extremă: pe fondul traumei provocate de compromiterea sa publică, al tensiunii în care a trăit în ultimele luni în încercarea disperată de a-şi demonstra nevinovăţia, starea de sănătate a poetului s-a înrăutăţit dramatic, pentru ca, în cele din urmă, el să se stingă răpus de o acută suferinţă cardiacă.

Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.

În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie a.c., poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.

Sub presiunea gestului său de protest, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă, un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această declaraţie târzie (şi forţată de împrejurări), publicată numai pe site-ul USR, a trecut însă neobservată, dată fiind lipsa oricărei alte forme de mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.

Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu – în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia – a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul – în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor – Preşedintelui României Traian Băsescu (nr. 2994/4.02.2008, Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală). A murit însă fără să fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, democrat, european, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale.

După moartea sa, campania de denigrare a continuat cu aceeaşi forţă. Chiar a doua zi după tragicul eveniment câţiva scriitori şi critici îşi exprimau regretele ipocrite, grăbindu-se să adauge că era o persoană „incomodă”. Nu se specifică însă din ce motiv şi, mai ales pentru cine era incomod Cezar Ivănescu. Unul din scriitorii care a făcut această mărturisire recunoaşte totuşi că nu a avut „niciun fel de relaţie cu poetul. Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte.” Din nou acuzaţii „după ureche” încheiate cu o afirmaţie infamantă, potrivit căreia ultimele informaţii despre poet, care făceau referire la colaborarea acestuia cu fosta Securitate, „au lăsat tuturor un gust amar”. În acelaşi timp, o mare parte a presei scrise şi audio-vizuale a preluat, chiar în anunţul mortuar, formula privind "verdictul de colaborare cu Securitatea ", căutând parcă s-o fixeze bine in mintea publicului neştiutor. Ca de altfel o seamă de personaje din mediul cultural, culminând cu declaraţia pe Mediafax a dlui Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor („Sigur, lucrul care a marcat într-un fel ultima perioadă a existenţei lui a fost decizia CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea”), care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi a difuzat minciuna, oferindu-i astfel valoare oficială!

Şi în faţa acestor atacuri USR a păstrat o tăcere glacială, deşi, reamintim, dezminţise prin comunicat oficial zvonul respectiv şi deşi unii dintre cei care au continuat să-l propage sunt membri ai breslei scriitoriceşti.

Singurul document oficial redactat cu această tragică ocazie a fost un scurt necrolog publicat pe site-ul USR, care conţine însă o insinuare otrăvită ("dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa" etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje în viaţa poetului. La ce fel de „sinuozităţi biografice” s-ar putea gândi cititorii neavizaţi – în contextul actual, când acuzaţia de poliţie politică n-a fost dezminţită de nicio sursă autorizată – dacă nu chiar la pactul cu diavolul de care este învinovăţit?

Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti.

Din tot ce a rămas în manuscris rezultă în mod zguduitor cât de mult a suferit Cezar Ivănescu din cauza acuzaţiilor „pe surse“ (niciodată probate!) la care a fost supus, în locul recunoaşterii cuvenite, atât a valorii sale ca autor, cât şi a valorii sale ca model uman, de existenţă exemplară.
Revelator în acest sens, precum şi pentru forţa cu care a luptat până la capăt pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este următorul pasaj dintr-o ultima scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.[…]

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi d-voastră mai bine sub ocupaţia cui.
Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnul Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu.“

Cât de enormă şi de revoltătoare este învinuirea de colaborare în cazul lui Cezar Ivănescu reiese fără echivoc din datele biografiei sale, constituind tot atâtea argumente faptice pentru o viitoare judecată a istoriei literare, când acuzatorii înşişi vor fi judecaţi.

În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate – angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi –, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în trei rânduri greva foamei (în perioada anilor '60, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap).

Cartea Albă a Securităţii, publicată sub coordonarea lui Mihai Pelin, conţine pasaje mai mult decât edificatoare privind comportamentul său curajos şi exemplar, precum şi sinteze ale formelor de represiune la care era supus în regimul comunist de către Securitate: „Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a V-a.“ (Cartea Albă a Securităţii, Ed. Presa Românească, Bucureşti, 1996).

În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă – declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.

În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi.

Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi.

De aceea, considerăm prin prezenta că atât Uniunea Scriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul le-a adresat cereri şi memorii în legătură cu defăimarea sa, sunt datoare cu un răspuns oficial, scris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi în media, adresat opiniei publice româneşti, şi, nu în ultimul rând, familiei, prietenilor şi admiratorilor săi. Aşa este democratic, aşa este corect şi moral, într-o societate în care demnităţile publice sunt obţinute sub imperativul funcţionării legale a instituţiilor publice şi a dreptului la informare corectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atât mai mult atunci când este vorba de personalităţi care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la faima României şi la cunoaşterea de sine a poporului român.

Ţinând cont de faptul că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene în care drepturile cetăţenilor ar trebui să fie integral garantate, atât de o Constituţie modernă, cât şi de un principiu fundamental în democraţie – acela al prezumţiei de nevinovăţie –, se impune, de asemenea, o luare de poziţie oficială, fermă şi imediată a Biroului de presă al CNSAS. O atare declaraţie ar fi salvat de la moarte o personalitate de geniu, de talie mondială, şi ar fi devenit, în acelaşi timp, dovada incontestabilă a faptului că CNSAS-ul este o instituţie reală, activă, care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept.

Solicităm Preşedintelui României Traian Băsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi Preşedintelui Nicolae Manolescu, precum şi Conducerii CNSAS, să dea răspunsuri clare şi precise, în legătură cu cele două cereri şi memorii trimise de Cezar Ivănescu, în timpul vieţii, la care nici post-mortem nu s-a primit vreun răspuns.

Acordăm instituţiilor în cauză, încă o dată, termenul prevăzut de lege pentru datoria de a răspunde la petiţiile cetăţenilor.

Alături de noi, opinia publică românească este interesată să afle acest răspuns.

Anexăm cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei României şi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu.

Drept pentru care semnăm.

1. Ion Murgeanu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
2. Gabriela Creţan, scriitor, membru USR, cercetător ştiinţific, Bucureşti;
3. Gelu Alecu, sociolog, Bucureşti;
4. Clara Aruştei, inginer, Bucureşti;
5. Dumitru Ivănescu, dr. în istorie, scriitor, membru USR, Iaşi
6. Magda Ursache, scriitor, critic literar, membru USR, Iaşi;
7. Petru Ursache, etnolog, estetician şi istoric literar, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi;
8. Victor Roncea, ziarist, coordonator Asociaţia Civic Media, Bucureşti;
9. Valentin Ciuca, critic de artă, membru al UAP România, membru al USR, Iaşi;
10. George Roncea, ziarist, Bucureşti;
11. Noemi Bomher, conf. dr., Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi;
12. Marcel Buzea, inginer, Editura Junimea, Iaşi;
13. Alexandru Cetăţeanu, scriitor, preşedintele Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada;
14. C.T. Ciubotaru, scriitor, membru al USR, Bacău;
15. Lucreţia Berzintu, publicist, redactor şef – Israel (STARPRESS);
16. Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, membru al USR, Filiala Iaşi;
17. Maria Oprea Dobrescu, jurnalistă, preşedinta Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor Minorităţilor Etnice din România "Europa 21", Bucureşti;
18. Marius Dobrescu, scriitor, traducător, redactor-şef al revistei "Prietenul albanezului", Bucureşti;
19. Mihaela Dordea, critic de teatru, scriitor, jurnalist, Bucureşti;
20. Mircea Gheorghe, scriitor, membru al Asociaţiei canadiene a scriitorilor români, (ACSR), Canada;
21. Dr. Mirel Giurgiu-Georg, medic, Frankenthal, Germania;
22. Ioana Greceanu, scriitor, membru USR, profesor, Bucureşti;
23. Ion Lazu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
24. Lidia Lazu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
25. Corneliu Leu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
26. Miron Manega, scriitor, ziarist, Bucureşti;
27. Alexandru Mica, scriitor, cercetător ştiinţific, prof. univ. dr., membru USR, Bucureşti;
28. Simona Modreanu, prof. univ dr., director Editura Junimea, Iaşi;
29. Niculina Oprea, scriitor, membru USR, consilier juridic in Ministerul Transporturilor, Bucureşti;
30. Alexandru Pamfil, sculptor, membru UAP România, Galaţi;
31. Aurel Podaru, scriitor, orasul Beclean, Bistriţa-Năsăud;
32. Cristinel C. Popa, corespondent Jurnalul Naţional, Iaşi;
33. Ion Scarlat, profesor de matematică, membru al Asociaţiei Culturale "Mileniul 3" Roşiori;
34. Constantin Simirad, conf. univ. dr., ex-primar al Iaşului, Iaşi;
35. Teodora Zamfir, secretar de redacţie, Editura Junimea, Iaşi;
36. Al. Florin Ţene, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România;
37. Adrian Urmanov, scriitor, Durham, UK;
38. Ion Iancu Vale, jurnalist, Târgovişte;
39. Geo Vasile, scriitor, italienist, membru al USR, Bucureşti;
40. Paula Braga Simenc, traducător, Ljubljana, Slovenia;
41. Mihaela Varga, director Editura Maiko, Bucureşti;
42. N. Georgescu, prof. univ. dr., scriitor, membru al USR, Bucureşti;
43. Victoria Milescu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
44. Cristiana Manuela Georgescu, profesor de limba engleză, Piteşti;
45. Mircea Drăgănescu, scriitor, membru al USR, profesor Titu-Dâmboviţa;
46. Victoriţa Duţu, profesor de matematică, Bucureşti;
47. Alecu Ivan Ghilia, scriitor, artist plastic, membru al USR, Bucureşti;
48. Maria Doina Bănescu, profesoară, Târgovişte;
49. Constantin Bănescu, profesor, Târgovişte;
50. Valeria Manta Tăicuţu, profesoară, membră a USR filiala Bacău;
51. Virginia Mateiaş, jurnalist, Quebec, Canada;
52. Anca-Maria Buzea, şef secţie MLR Iaşi;
53. Nicolae Creţu prof. Universitatea „Al.I. Cuza”, fost director ed. Junimea, Iaşi;
54. Ioan Vişan, cadru didactic, prozator, Târgovişte;
55. Remus Valeriu Giorgioni, scriitor şi jurnalist, Lugoj;
56. Mihai Firică, scriitor şi jurnalist, membru al USR, Filiala Craiova;
57. Nicolae Coande, scriitor, membru al USR, Craiova;
58. Alexandru Petria, scriitor şi ziarist, Bistriţa;
59. Aura Christi, scriitor, editor, redactor-şef, revista Contemporanul, Bucureşti;
60. Andrei Potlog, editor, Asociaţia EuroPress, Bucureşti;
61. Liuba Potlog, pensionară, Bucureşti;
62. George Anca, scriitor, membru USR, preşedinte, Asociaţia Culturală Româno-Indiană, membru International Union of Anthropological and Ethnological Sciences, Bucureşti;
63. Monica Mureşan, scriitor, ziarist, filolog, Bucureşti;
64. Nicolae Stan, profesor, dr. în istorie, Târgovişte;
65. Melania Florea, farmacist, Bucureşti;
66. Mihai Stan, Editura Bibliotheca, Societatea Scriitorilor Târgovişteni;
67. Munteanu Constantin, Piatra Neamţ;
68. Marian Rotaru, Bârlad;
69. Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, membru al USR;
70. Virgil Diaconu, scriitor, membru al USR;
71. Ioan Matiuţ, scriitor, membru al USR;
72. Paulina Popa, scriitor, editor, redactor-şef, revista Semna-Emia, Deva;
73. Marin Ifrim, membru USR, secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană";
74. Grişa Gherghei, poet, prozator, eseist, membru al USR, Bucureşti;
75. Ioana Elena Popescu, funcţionar bancar, Iaşi;
76. Aurelia Călinescu, artist plastic, membră a UAP, Sibiu;
77. Ileana Cudalb, scriitor, Canberra, Australia;
78. Liviu Antonesei, scriitor, prof. univ. dr., Iaşi;
79. Sorin Paliga, Dr. (PhD) în filologie, Univ. din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Bucureşti;
80. Camelian Propinaţiu, scriitor, Bucureşti;
81. Ancelin Roseti, scriitor, membru al USR, filiala Bacău;
82. Dan C. Badea, cercet.şt., Bucureşti;
83. Viorel Ilişoi, ziarist, Bucureşti;
84. Nicolaie Iordache, Gheboaia, Dâmboviţa;
85. Emilia I. Săvescu, Suceava;
86. Ionuţ-Cosmin Drăghici, Drăgăşani;
87. Ion Roşioru, scriitor, membru al USR, Filiala Dobrogea, Hârşova;
88. Olimpia Iacob, traducător literar, Satu Mare;
89. Dirlosan Gheorghe, Mediaş;
90. Lamba Claudia Evelin, Sibiu;
91. Adrian Rednic, Constanţa;
92. Claudiu Mărginean, Cluj Napoca;
93. Andrei Bârza, student, Sibiu;
94. Adina Stoicescu, scriitor, Bucureşti;
95. Laurenţia Andronache, Bucureşti;
96. Emilia Mihai, Timişoara;
97. Ion Gabriel Puşca, scriitor, Bucureşti;
98. Vasile Zetu, scriitor, membru al USR, Suceava;
99. Constantin Stan, scriitor, membru al USR, jurnalist, Bucureşti;
100. Marian Victor Buciu, prof. univ. dr., critic literar, membru al USR;
101. Florin Dochia, poet, eseist, director la „Revista Nouă”, Câmpina;
102. Anica Facina, scriitor, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Vatra Dornei;
103. Isabela Vasiliu-Scraba, eseist, filosof, istoric al filosofiei, membru USR, Liga Româno-Italiană, L’Association européenne F. Mauriac, (France), Bucureşti;
104. Alexandru Sfiraiala;
105. A.I. Brumaru, scriitor, Codlea;
106. Viorel Dianu, scriitor, Bucureşti;
107. George Ioniţă, scriitor, membru al Ligii Scriitorilor din România, Titu;
108. Nicolae Iordan-Constantinescu, profesor, Bucureşti;
109. Florin Palas, jurnalist;
110. Grigore Bobina, Braşov;
111. Mircea Brenciu, scriitor, membru al USR, Braşov;
112. Flavia Cosma, scriitor, membru al USR, Toronto, Canada;
113. Adrian Alui Gheorghe, scriitor, membru al USR, Piatra Neamţ;
114. Mihaela Ursa, critic literar, membru USR, lector universitar, Cluj;
115. Horea-Dorin Matiş, profesor, publicist, Huedin;
116. Rodica Matiş, profesor, Huedin;
117. Mitroi Maria, Titu;
118. Dumitru G. Sin, scriitor Constanţa;
119. Mircea Şerban jurnalist, ex BBC, DW, RFE, Vişeu de Sus;
120. Ion Mânzatu, Iaşi;
121. Romeo-Nicolae Ştefănescu, cpt ing.rez., scriitor, Braşov;
122. Constantin Grecu, Hunedoara;
123. Gheorghe Istrate, scriitor, membru în Consiliul de conducere al USR, Bucureşti;
124. Nicu Dan Petrescu, Craiova;
125. Marius Marian Şolea, scriitor, Bucureşti;
126. Monica L. Corleanca, scriitor, publicist, SUA;
127. Paun Octavian, Oak Harbor Stat Washington, USA;
128. Baki Ymeri, scriitor, traducător, membru al USR, red. şef al revistei Albanezul/Shqiptari, Bucureşti;
129. Liliana Bertea, Fashion Designer (Artist), Cresskill, NJ. USA;
130. Adrian Tibu;
131. Ioan Viştea, scriitor, Târgovişte;
132. Lazar Cârjan, prof. univ. dr., Bucureşti;
133. Eduard Nicolescu, Bucureşti;
134. Sabina Spătariu, scenograf, Bucureşti;
135. Eugen Axinte, scriitor, membru al USR, Braşov;
136. Ana Hâncu, scriitor, Ploieşti;
137. Ion Cristofor, scriitor, membru USR, filiala Cluj;
138. Marieta Besu, artist plastic , membră a UAP, filiala Constanţa;
139. Rusu Anca-Georgeta, Timişoara;
140. Nicoleta Cimpoae, Bacău;
141. Ion Ionescu-Bucovu;
142. Carmen Duvalma, scriitor, Târgovişte;
143. Mihai Rogobete, scriitor, publicist, Drobeta-Turnu Severin;
144. Maria Tomescu, Piteşti;
145. Maria Bălaşa, Braşov;
146. Carmen Ardelean, Bucureşti;
147. Ovidiu Slăvulete, Craiova;
148. Lucian Gruia, scriitor, membru al USR;
149. Călin Popa, Madrid, Spania;
150. Marina Loredana Oană, profesor, Târgovişte;
151. Alina Safta, profesor, Târgovişte;
152. Gavril Ioan Georgiu, investitor particular, Timişoara;
153. Eugen Evu, scriitor, membru al USR, Hunedoara;
154. Petruţ Pârvescu, scriitor, membru al USR, al ASPRO, al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură Mihai Eminescu, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni;
155. Domniţa Petri, scriitor, inginer, San Jose, California, USA;
156. Carmen Istrate Murariu, artist plastic, muzeograf, Complexul Muzeal Judeţean „Iulian Antonescu“, membră a Asociaţiei Culturale „Octavian Voicu“, Bacău;
157. Vasilica Ungureanu, medic, Bucureşti;
158. Vasile Şelaru, scriitor, membru al USR, Braşov;
160. Bogdan Ulmu, scriitor, regizor, membru al USR şi al UNITER, Iaşi;
161. Alexandru Dumitrescu, profesor, Curtea de Argeş;
162. Constantin Crăiţoiu, asist.univ.drd., Universitatea din Craiova;
163. Valeria Blejeru;
164. Nicolae Băciuţ, scriitor, membru al USR;
165. Cleopatra Lorinţiu, scriitor, membru USR, jurnalist, realizator de televiziune, ex-diplomat;
166. Stanca Mada, lector la Universitatea Transilvania din Braşov, membru al International Association for Dialogue Analysis (IADA) ;
167. George Filip, poet, membru al Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Montreal, Canada;
168. Valentin Luca, redactor Destine Literare, Montreal, Canada;
169. Marin Radu Mocanu, prof. dr., scriitor, membru al USR, Bucureşti;
170. Ioan Enescu, medic, avocat, director general al Trustului Editorial Orizonturi, preşedinte al Societăţii Editorilor din România;
171. Doru Moţoc, dramaturg, prof. dr., membru onorific al Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR);
172. Vasile Proca, scriitor, membru al USR, Filiala Bacău;
173. Robert Bibiri, Bucureşti;
174. Ioana Martin, Franţa;
175. Daniela Durduc, Galaţi, România;
176. Rotaru C. Constantin, Iaşi, România;
177. Florin I. Bojor, preşedinte Casa Romania de Catalunia, preşedinte Partidul Românilor din Spania, PIRUM, purtător de cuvânt Mişcarea Românilor din Europa, MRE;
178. Silviu Sticea, Civitavecchia, Roma, 00053, Italia;
179. Radu Muşetescu, Iaşi, România;
180. Ervino Curtis, cav. uff. dott., Presidente Associazione di amicizia italo-romena DECEBAL, Trieste, Italia;
181. George Roca, scriitor, redactor şef al revistei Romanian VIP, Dallas, Texas, SUA;
182. Lorenzo Iulian Prundeanu, Preşedinte Asociaţia română-italiană Hora Unirii din Grosseto;
183. Ecaterina Evanghelescu, preşedinte, "L'Alliance Belgo-Roumaine" Bruxelles, Belgia;
184. Florentin Adrian Crăciun, Fribourg, Elveţia;
185. Gabriel Stănescu, lector univ. dr., redactor-şef al revistei Origini, membru al USR, Georgia, SUA.
186. Irina Valoschi, Montreal,Quebec,Canada
187. Laurian Tota, Bucureşti
188. Nicolae Rotaru, Bucureşti
189. Eugenia Bulat, scriitor, R .Mol., Veneţia, Italia
190. Viorel-Gheorghe Tăutan, Jibou , România
191. Mircea Radu Iacoban, scriitor, Iaşi, România
192. Sterian Vicol, scriitor, membru USR, filiala Iaşi
193. Tudose Adi Gottfried, Timişoara, România
194. Ioanid Marilena
195. Costea Cornel, Cluj-Napoca
196. Radu Bărbulescu, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor români şi germani din Bavaria, München
197. Corneliu Monoranu , Fălticeni
198. Mirel Aniculesei, România
199. Gabi Schuster, Germania
200. Ion Corbu, conf. univ., dr., Bucureşti
201. Dumitru Cioaca, inginer, Cupertino USA
202. Radu Simion, România
203. Robert Trif, scriitor, Petroşani
204. Andor Komives, artist plastic, membru UAPR, membru al « Art in Situ », Roche sur Crane, Franta, lector univ. dr., Institutul de Arte Plastice "Ioan Andreescu" Cluj-Napoca,
205. Mirona-Ioana Tatu, regizor de film, Sibiu
206. Eugen Harasim, artist fotograf, Iaşi
207. Dan Predescu, ziarist, Bucureşti
208. Ionaşcu Petrus, Brăila
209. Radu Toderaş, jurnalist, Bucureşti
210. Valoschi Oana-Carmen,Dortmund,Germania


Listă deschisă de semnături. Fiţi alături de noi!

Semnaţi online, la:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/scrisoare_deschisa_pentru_cezar_ivanescu-p40546046.html

sau expediaţi acordul dvs. la adresa de e-mail: clara_arustei@yahoo.com

NOTĂ

Numerele de înregistrare obţinute la depunerea Scrisorii deschise la:

– Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;

– Administraţia Prezidenţială;

– Uniunea Scriitorilor din România.

CEZAR IVĂNESCU: „USR ar fi trebuit să numească şi să buşească PREŞEDINŢI în ţara asta“

– Să ne amintim că în ţara asta, chiar şi sub Ceauşescu, a fi scriitor român însemna ceva.
– Da. Ce se întâmplă? Eu am avut, cum v-am spus, o situaţie foarte dificilă după Revoluţie. Într-o frază sintetizând: nemembru de partid înainte de Revoluţie, am reuşit să lucrez în presă, am reuşit să mă pun în beţe cu membri şi chiar cu secretari de partid, respectiv tov. Sânziana Pop, care a vrut să mă scoată din presă, din „Luceafărul“, în '86 – n-a reuşit, am scos-o eu de la „Luceafărul“ pe ea, eu, nemembru de partid. După Revoluţie, drept răsplată, probabil că n-am fost pecerist, am fost dat afară de la revista „Luceafărul“şi mi s-au făcut toate manevrele posibile ca să ies din Uniunea Scriitorilor. Şi atunci am încercat să înfiinţez vechea Societate a Scriitorilor Romani. Deci, am fost în miezul acestor lupte dramatice, ca să spunem aşa. Am ştiut de atunci, am scris-o şi am prevestit că Uniunea Scriitorilor este falimentară , cu o conducere ca aceea pe care a avut-o, cu Mircea Dinescu în cap. Faptul că, după Revoluţie, la Uniunea Scriitorilor, s-a acceptat o conducere neserioasă, bişniţară, de un egoism feroce – ei niciodată în viaţa lor nu şi-au depăşit propria lor persoană, n-au reuşit să întindă o bucăţică de pâine unui câine sau o strachină de apă unui cerşetor, oameni de un egoism feroce – ăştia au dus de râpă Uniunea. Am făcut această afirmaţie, pe care o reiau şi la ora actuală şi în care cred: o autoritate autentică. Uniunea Scriitorilor, trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţă măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta.

– Cum ar arăta, din punctul dv. de vedere, o instituţie, o organizaţie a scriitorilor, care să fie viabilă acum?
– Acum este destul de dificil de spus. Ca să discuţi despre o instituţie, trebuie să ştii istoricul ei. Pentru că instituţiile în lume au un început şi un sfârşit. O instituţie poate să se dovedească, la un moment dat, caducă, şi nu mai e nevoie de ea şi dispare dintr-o societate. Societatea Scriitorilor Români – şi asta mă doare, că actualii şefi n-au ştiut niciodată istoria propriei instituţii pe care au condus-o – s-a înfiinţat la începutul acestui veac, având un program foarte mare şi generos. Iată de ce s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români: a fost o prefigurare a românismului, a avut deci un plan de creare a unei unităţi spirituale a tuturor românilor din teritoriile locuite de români. A venit Marea Unire, România Mare ş.a.m.d. Şi această Societate a câştigat câte puţin teren – teren juridic, proprietăţi etc. - între cele două războaie mondiale, încet-încet, devenind o societate de sine stătătoare, cu un statut al ei special ş.a.m.d. După război, a fost momentul dramatic pe care îl ştim, când s-a transformat Societatea Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor din România, cu multe purificări, cu mulţi scriitori care au fost marginalizaţi, cu introducerea multor ciurucuri în Uniune. Dar şi-a revenit repede. Deşi iniţial era creată pe model sovietic şi se dorea să fie o instituţie obedientă faţă de statul comunist, încet-încet Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie autonomă, a reuşit cu adevărat să recâştige vechiul program naţionalist sau patriotic, cum vreţi să-i spuneţi, şi, în plus, să devină cu adevărat un stat în stat. Să reuşească să sprijine cu adevărat iniţiativele scriitorilor români autentici de a crea literatură autentică, desprinsă de comanda socială şi de dorinţele dictaturii. Acest lucru a reuşit să-l facă Uniunea Scriitorilor, cam începând de prin anii '60 şi ceva până în '89. Adică, sunt scriitori romani – eu cunosc foarte, foarte multe cazuri – care au supravieţuit numai datorită Uniunii Scriitorilor. Eu însumi am avut perioade de şomaj, în care eram vânat de Securitate, de unii, de alţii ş.a.m.d., şi aveam un statut: eram scriitor român şi asta m-a apărat de foarte multe rele în România acelor timpuri. Dacă Uniunea noastră şi oamenii din Uniune ar fi ştiut acest istoric foarte exact, de ce a fost creată această instituţie, cu ce scopuri ş.a.m.d., după Revoluţie ar fi făcut pasul necesar... Deci, nişte minţi deştepte ar fi trebuit să facă, după Revoluţie, mişcările care trebuiau făcute. Nu mai spun de faptul că nu trebuia să implice Uniunea în politică, ea trebuia să rămână o instituţie apolitică echidistantă, ca la un moment dat să poată primi şi o subvenţie guvernamentală, dar nu asta-i cel mai important. Important este că ea trebuia să-şi păstreze autonomia...

– Să revenim puţin la poetul Cezar Ivănescu. Sunteţi considerat unul dintre cei mai mari poeţi creştini pe care i-a avut România. Credeţi că putem defini poezia ca poezie laică şi poezie religioasă?
– Cum să spun? Da. Dar doar pentru raţiuni didactice. Pentru că, dacă e să ne gândim bine – de exemplu la noi, la români – poezia laică n-are decât un trecut foarte apropiat. Adică ce înseamnă poezie laică? Poezia laică e poezia care s-a scris în ultimii 50 de ani sau sub dictatură, care n-a mai avut curajul, să spunem, să se declare deschis poezie religioasă sau mistică sau cum vreţi. Pentru că, în rest, toată poezia autentică românească nu poate ieşi din acest cadru mare religios care e Europa, creştinătatea şi tradiţiile mai vechi decât creştinismul, care sunt vechile tradiţii daco-gete, dar tot de origine religioasă. Deci, pentru noi, românii, e aproape un nonsens să vorbim de poezie laică şi aproape n-avem valori care să probeze poezia laică. Pentru că toată poezia folclorică are, cum bine se ştie, un sâmbure religios sau, în orice caz, o provenienţă sau o destinaţie religioasă. Apoi, marea poezie care a început să fie scrisă în limba română, de la Dosoftei încoace, e o poezie care totdeauna a ţinut cont de religios, adică religiosul a fost totdeauna de la sine înţeles până la marea poezie modernă interbelică; şi nu văd cum am putea să-l judecăm pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia chiar (deşi el iese un pic în afara cadrelor) sau pe Barbu decât totuşi printr-o schemă religioasă. Adică noi suntem o naţiune creştinată de timpuriu, am avut o tradiţie religioasă de dinainte de creştinism, cum bine se ştie, şi nu putem concepe crearea unor mari valori autentice şi perene în afara religiosului.

– Cum aţi defini natura profundă a poeziei?
– Destul de greu, în câteva cuvinte. Dar asta încerc să fac prin cursurile de poezie pe care am început să le ţin din toamna trecută la Casa Pogor din Iaşi. Adic, încerc – printr-o filieră guenoniană – să reîncep să demonstrez un lucru: că falimentul modernismului în general – sau al postmodernismului, n-are importanţă (pentru mine, postmodemismul este un fel de flatus vocis, e ceva care nu există) vine de acolo că a negat sau a uitat marea tradiţie religioasă a poeziei. Poezia, spun eu, a fost, în momentele ei de mare glorie, totdeauna o artă completă şi complexă şi o artă religioasă. Şi încerc să readuc poezia la marile ei origini. La originile ei autentice, la acele momente originare şi inaugurale, când poezia era, în acelaşi timp, spectacol sacru (deci religie), mitologie, artă – şi, bineînţeles, totdeauna însoţită de muzică. Asta încerc să fac în aceste cursuri de poezie. Şi încerc un lucru, riscant pentru mintea omului de azi, a omului modem: încerc să spun că s-ar putea ca poezia europeană să se fi încheiat cu trubadurii, Dante şi – hai să spunem – poate încă doi-trei poeţi moderni (doi-trei însumând destui – câţiva romantici germani, câţiva simbolişti francezi) care, pe o cale sau alta, au revenit totdeauna la o concepţie veche despre poezie, adică poezia văzută ca act liturgic, act complet, cu totul deosebit de înţelesul profan pe care îl dădeam noi unei arte liberale.

– Aţi afirmat cândva, acum câţiva ani, că nimeni nu a ajuns cu revelaţia mai departe decât dumneavoastră. Ce este revelaţia pentru un poet? Diferă ea de revelaţia misticului?
– Aici e dificil de spus. S-au şi scris la noi câteva lucruri interesante în privinţa asta. Eu nu cred că diferă. Cred că se întâmplă următorul lucru: în mod foarte clar pentru mine, cel puţin – poetul trebuie să fie o natură mistică. Altfel, rămâne la suprafaţa ludică a expresiei verbale şi nu penetrează cu adevărat misterul lumii. Deci, el trebuie să fie în mod fatal un mistic, un religios. Vai de acela pe care Dumnezeu l-a născut fără suflet mistic! Colegului meu, din nefericire azi bolnav, Ioan Alexandru, eu îi aplicam expresia franţuzească n'est pas mystique qui veut. Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un suflet mistic şi religios, degeaba înşiri la fraze, degeaba faci cuvinte şi discursuri, că nu se simte ţâşnirea aia din străfunduri. Deci, artistul trebuie să fie fatalmente un suflet religios şi mistic. Se întâmplă însă următorul lucru: momentul sau locul din care poetul, artistul se desparte de misticul pur, de sfânt, de monah, este acela în care, cum am spus, sfântul, trăitorul întru sfinţenie, se închide în tăcerea totală care comunică cu Dumnezeu, tăcere care mai înseamnă un adaos de rugăciune, iar artistul se întoarce spre lume... Asta neînsemnând nici o scădere de mesaj, nici o degradare, ci asta e destinaţia poetului. Pe el Dumnezeu l-a trimis în lume. El, de aici, din lume. trebuie să aducă o mărturie.

– Din acest punct de vedere cum aţi defini profeţia poetică?
Profeţia poetică la fel ca şi orice alta profeţie. Eu cred în faptul că poetul poate fi un profet, în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul profeţilor biblici sau al celorlalţi profeţi pe care i-a cunoscut Europa. Un caz relevant este Nostradamus – profet şi poet, în acelaşi timp – poet extraordinar, „Centuriile“ sunt o poezie nemaipomenită. Sigur, poetul profetizează. în ce sens? Presimte timpul care va să vină. Numai poeţii foarte proşti sau foarte opaci nu presimt nimic din timpul care o să vină. Un filosof poate să fie total opac – sau un gânditor – un poet nu. Când vom avea timp o să vă iau citate din cărţile mele şi osă trăiţi tot ce am trăit noi în ultima vreme. În „Doina“ mea din '83 există un poem mare, „melodie fără sfârşit“ – acolo sunt pasaje şi strofe care par să descrie Bucureştiul din '89, din timpul Revoluţiei... Un poet, aproape fără voia lui, trebuie să profeţească.

– Ce profeţeşte poetul Cezar Ivinescu în legătură cu soarta poeziei româneşti?
– Profetizez următorul lucru, pe care l-am spus şi respus şi trebuie să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus-o la Iaşi, mai ales. Acolo unde mi-am regăsit ţinuta intelectuală şi profetică de altădată, am spus că România, şi Iaşiul mai ales, este epicentrul poeziei care se va scrie de acum încolo şi al poeziei în general în lume, la ora actuală. Foarte mulţi m-au întrebat de ce epicentrul şi de ce la Iaşi. Am răspuns pentru că la Iaşi am început să ţin eu cursurile mele despre poezie, care sunt unice în lume şi care, ca tentativă – acum chiar că nu glumesc! – ca tentatită este foarte riscant, dar ca tentativă, de asemenea, este unică în lume. Un autor cu o notorietate bine stabilită nu-şi mai riscă în finalul carierei numele astăzi, în lume, încercând să facă ceea ce fac eu: să spună că poezia mare s-a scris. Noi, europenii, poate nu mai avem şansa să scriem poezia mare a lumii. Dar măcar s-o aflăm care a fost... Dacă noi, europenii, nu va fi să lăsăm nimic în istoria umanităţii – am zis eu – nu e nici o nenorocire. Or să înţeleagă lucrul ăsta cei care vor veni după noi şi poate că or să scrie ei o mare poezie. Asta este...

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI
Adevărul literar şi artistic, 28 august 1994
Prima parte a interviului:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Foto 1: EUGEN HARASIM, IAŞI, 2003

CEZAR IVĂNESCU MESAJ CĂTRE NICOLAE MANOLESCU. TEXT ŞI VIDEO

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR


Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“ (II)

INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio, partea a doua]

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

(II) (va urma)

Partea întâi a transcrierii:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/09/cezar-ivanescu-il-consider-direct.html

Cezar Ivănescu a murit ucis

Florentina Toniţă, interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Cezar Ivănescu

Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?

Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.

Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.

Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.

Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?

Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

(Interviu realizat de Florentina Tonita, preluare http://www.stiribotosani.ro/)