ETERNA REÎNTOARCERE. „...în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus“

ETERNA REÎNTOARCERE

După 45 de ani de exil, Regele Mihai I al României a revenit în Ţara sa la invitaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi timp de trei zile (25, 26 şi 27 aprilie a.c.) a participat la cea mai marc sărbătoare a Creştinităţii ortodoxe, Paştele, într-un pelegrinaj începui la Putna, continuat la Bucureşti la Biserica Sf. Gheorghe, ctitorie brâncovenească, şi încheiat la Mănăstirea Curtea de Argeş la mormintele strămoşilor Săi regali...

În toate aceste trei zile, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României s-a bucurat de o primire triumfală, de neînţeles, dacă nu acceptăm ideea că „vederea la faţă“ a Majestăţii Sale a atins nu doar un strat superficial al sensibilităţii noastre, ci a făcut să rezoneze trăirile noastre cele mai adînci, înmormîntate în ceea ce Jung numea inconştientul colectiv...

Dincolo de consideraţiile lesnicioase ce se pot face, la îndemîna oricui, privitoare la criza profundă a societăţii româneşti de azi, vizita Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a stîrnit un interes prea general în poporul român, ceea ce ne obligă să căutăm a-i da o interpretare mai adecvată.

Descoperim astfel dintru început că motivaţia cea mai profundă care a scos în stradă o mare de oameni a fost o irepresibilă sete de sacru... Poporul român, care e un popor în mod natural creştin, cum ar spune Mircea Eliade, a fost sistematic îndepărtat de tot ceea ce pentru el a constituit valorile sacre ale existenţei timp de 45 de ani şi această tehnică a îndepărtării de sacru, tipic comunistă, se exercită diabolic şi astăzi: acei care au dorit ca „revoluţia“ din decembrie 1989 să fie sîngeroasă şi sălbatică, acei care au dezbinat poporul român împingîndu-l spre fratricid ca şi acei care acuză poporul român de şovinism şi antisemitism, nu urmăresc decît să culpabilizeze treptat toate clasele şi straturile sociale româneşti spre a i se inculpa poporului român o conştiinţă de popor vinovat, „căzut“, o „căzătură“ a lumii...

Persoana Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a rezit în sufletele noastre speranţa în existenţa unor valori absolute care nu pot fi maculate de Istorie şi este imperios necesar să o spunem, Biserica Ortodoxă Română abia astfel a găsit calea adevărată a îndreptării greşelilor sale, prin reumplerea de sacru; de aceea credem că I.P.S. Pimen este cel dintîi ierarh care, de la „revoluţia“ din decembrie încoace, a săvîrşit o autentică resfinţire a sfintelor lăcaşuri, o autentică alungare a diavolului din biserică... şi din conştiinţele românesti...

„Dezbinarea“, ca manifestare diabolică, e o grea moştenire primită de poporul român de la tracii pomeniţi de Herodot şi marele istoric C. Giurescu nu fără temei spunea că ne ameninţă necontenit „blestemul tracic“ al dezbinării; la fel, Mircea Eliade scria în DE LA ZALMOXIS LA GENGIS-HAN: „În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor.“

Moştenitor al „blestemului tracic", rupt în două de retragerea aureliană din 271, predestinat numeroaselor invazii, războaielor şi emigrărilor, poporul român şi-a regăsit fiinţa în „creştinismul cosmic“ (Mircea Eliade) pe de o parte şi în instituţia monarhică pe de altă parte, instituţie care s-a impus românilor prin prestigiul ei mitologic şi istoric de la daci prin domnitorii români „descălecători de Ţară“, „dătători de legi şi datini“ pînă în epoca modernă prin Al. I. Cuza, Carol I şi Ferdinand I, regii reunirii românilor... „Dezbinarea din afară“ care a mutilat trupul Maicii Noastre România în 1940 se infiltrase deja lăuntric în sufletul românesc, numai astfel putem înţelege cum s-a ajuns ca toate cele trei personalităţi charismatice ale României care, întrunite, ar fi putut salva România, să se năruie şi să se piardă, dezbinate: Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Ion Antonescu, Regele Mihai I al României.

„Dezbinarea internaţionalistă“ a devenit principiu politic de guvernare după 23 august 1944 în România, supusă tancurilor sovietice şi dictaturii comuniste. Orice român ar trebui să se întrebe azi, spre a mai scăpa de complexele de inferioritate, de ce România, cîştigătoare a celui de-al doilea război mondial, nu a mai reeditat triumful de la sfîrşitul primului război mondial? De ce o ţară care ar trebui să se prenumere printre „stăpînele lumii“, ca şi celelalte ţări aliate, a fost vîndută şi lăsată cinic la cheremul Imperiului rusesc cum mai fusese lăsată şi în 1878 la Congresul de la Berlin după încheierea gloriosului război de independenţă? Vina Occidentului şi bătaia de joc la adresa României egalează sclavajul concret pe care ni l-a impus Imperiul sovietic... „Dezbinarea internaţionalistă“ iudeo-comunistă ca principiu intern de guvernare a desăvîrşit opera diabolică a dezunirii poporului român şi ar fi urmat să-l piardă de tot fără miracolul dumnezeiesc din decembrie 1989: nu mă refer la ceea ce prin abuz s-a numit „revoluţia“ din decembrie, (lovitura de stat regizată de nomenclatură şi Securitate nu poate fi socotită revoluţie) revolta spontană a milioane de români însă este un adevărat miracol dumnezeiesc, întrucît a trezit în sufletele noastre, speranţa în posibilitatea unei restaurări in integrum a României. Morala mai adîncă şi finală, care se desprinde din năruirea imperiului comunist este pe deplin creştină: prin „dezbinare“ continuă diavolul se „dezbină“, se năruie pe sine, şi adagiul latin divide et impera (dezbină şi slăpîneşte), divide ut regnes (dezbină ca să stăpîneşti), imperial şi păgîn a fost infirmat neîncetat de două mii de ani încoace chiar dacă au mai fost imperii care au crezut că pot sluji la doi stăpîni, şi lui Dumnezeu şi Diavolului.

Dacă în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus, a trebuit să urmeze calvarul şi crucificarea românilor (în Transnistria ea s-a petrecut la propriu) repetată zi de zi mai bine de doi ani pentru ca să ne cutremurăm cu adevărat auzind cuvintele din canonul Sîmbetei
celei Mari: „Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcîndu-Te, Mîntuitorule, cel dintîi sculat din morţi.“

„Pus în groapă“ un întreg popor se recunoaşte în mărturisirea Regelui său: „Elveţienii au vrut să înregistreze în mod obligatoriu şi un nume de familie. Dar eu am refuz net ca în dreptul numelui meu sa fie trecut de Hohenzollern. Eu sînt român, nu sînt german. Tratativele cu autorităţile au durat aproape zece luni pînă cînd am obţinut de la Berna să fiu înscris cu numele de Mihai de România. În timpul tratativelor acestora a trebuit să înregistrez şi maşina cu care venisem din Anglia, dar nu puteam s-o înregistrez pînă cînd nu se rezolva problema numelui. Iar serviciul automobilelor tot insista să adopt numele elveţian, fireşte, pentru a intra mai repede în rîndul plătitorilor de taxe, în fine. Am fost chemat de mai multe ori acolo, şi şeful acelui serviciu, pentru că nu mai avea ce să-mi spună, s-a enervat şi a început a striga: «Trebuie să aveţi un al doilea nume, de-acum înainte nu mai sînteţi nimic!»...“ (Convorbiri cu Mihai I al României, de Mircea Ciobanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

Anulat de entropia comunistă, obligat să-şi piardă identitatea, poporul român a fost şi este încă socotit „un nimic“ şi de aceea înălţarea hieratică a mîinilor regeşti i s-a arătat precum „palma cea începătoare de viaţă“ şi „cuvîntul“ s-a făcut „carne“.

Trei zile la rînd, românii care l-au văzut pe Regele Mihai I al României s-au lăsat în voia unui autentic fior religios care le dezvăluia o mirifică lume de imagini arhitipale, iar printre aceste imagini arhetipale desprindem doar una legată de „reîntoarcerea“ Regelui Mihai I al României. Inconştient, reîntoarcerea Regelui e legată în sufletul oricărui român de o „reîntoarcere a vremurilor“ şi o restaurare a lumii, ca la începuturi.

Credem însă că, dincolo de această interpretare religioasă a unui eveniment istoric, chiar istoria românilor cuprinde un moment exemplar şi uitat, în stare să o potenţeze pînă la magnific „reîntoarcerea unui Suveran“ mai mult chiar decît încoronarea sa...

Episodul istoric ne este relatat de Gibbon în Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman. După ce „Aurelian retrase forţele sale armate din Dacia şi astfel abandonă această mare provincie în mîna goţilor şi vandalilor“ se reîntoarse pe neaşteptate în Nordul Dunării pentru a pedepsi pe alţi barbari, alemanii care înţeleseseră să violeze condiţiile păcii: „În această situaţie disperată, alemanii nu mai dispreţuiră ideca de a cere pace. Aurelian îi primi pe ambasadorii lor în faţa taberei sale, cu tot fastul care putea demonstra măreţia şi disciplina Romei. Legiunile înarmate erau alineate perfect, într-o tăcere cumplită, principalii lor comandanţi, care se distingeau prin însemnele rangului, stăteau călări de o parte şi de alta a tronului, în spatele tronului se vedeau imaginile consacrate ale împăratului şi ale predecesorilor săi; acvilele de aur şi diferitele titluri ale legiunilor, înscrise cu litere de aur, erau înălţate în aer pe lungi suliţe argintate. Cînd Aurelian se aşeză, farmecul bărbătesc şi figura sa maiestuoasă treziră barbarilor un adînc respect, atît pentru persoana, cît şi pentru purpura învingătorului lor. Ambasadorii căzură cu faţa la pămînt în tăcere. Împăratul le porunci să se ridice şi le îngădui să vorbească. Cu ajutorul interpreţilor ei cuvîntară, încercînd să-şi atenueze perfidia şi-şi preamăriră isprăvile; insistară asupra vicisitudinilor soartei şi avantagiilor păcii şi, cu o încredere nelalocul ei în situaţia lor de popor învins, cerură o mare subvenţie drept preţ al alianţei ce o ofereau romanilor. Răspunsul împăratului fu aspru şi autoritar. El primi cu dispreţ ceea ce ofereau alemanii şi respinse indignat cererile lor; le reproşa barbarilor că erau tot atît de ignoranţi în arta războiului ca şi în ceea ce priveşte regulile păcii, iar în cele din urmă îi lăsă să plece, avînd în faţă o singură alternativă: capitularea fără condiţii, la bunul său plac, sau suprema pedeapsă pe care, în mînia sa, era în măsură să le-o dea.
Aurelian cedase o provincie îndepărtată goţilor, dar era periculos să ierţi sau să te încrezi în aceşti barbari perfizi, a căror putere formidabilă ţinea pînă şi Italia într-o permanentă stare de alarmă.“

„N-a fost să fie“ ca tronul Romei să rămîie vecinic de pază plaiurilor dunărene şi noi să nu mai stăm în calea tuturor răutăţilor, dar poate că Dumnezeu va face ca această „reîntoarcere“ a Regelui Mihai I al României să nu rămîie doar un vis de o clipă în vîrtejul timpului, ci semnul de început al unei eterne reîntoarceri, – a ţării în temeiurile fiinţei ei naţionale, şi a oamenilor cu faţa care Dumnezeu, căci e Singurul care iubeşte şi stăpîneşte.

Cezar IVĂNESCU
text publicat în Glasul naţiunii, vineri, 8 mai 1992