România Mare

Se vor împlini în curînd 75 de ani [1993 – n.n.] de cînd Sfatul Ţării din Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu România, prilej să medităm asupra situaţiei actuale a Basarabiei, „ţară independentă“ sfîşiată de tendinţe politice contradictorii, ţară în care doar elita intelectuală a mai păstrat nealterat sentimentul românismului ca doctrină politică întregitoare.

Nu există provincie istorică românească necontestată de vecinii noştri, astfel încît noi, românii ne aflăm într-o situaţie paradoxală, admirabil descrisă de marele istoric David Prodan în cartea sa, Transilvania şi iar Transilvania (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992): „Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adînci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare. Dacoromânismul mit, originile latine legendă, continuitatea daco-romană minciună, poporul daco-roman al Daciei trebuie readus din Balcani, istoria lui doar un joc al rivalităţilor marilor puteri, statul său unitar doar un rapt din statele limitrofe. Cum ai mai putea înfrunta o asemenea mentalitate?“

Desigur, o asemenea mentalitate, care nu e doar a vecinilor noştri din vest, nu poate fi înfruntată decît cu o conştiinţă trează a românismului întemeiat istoric, pentru care constituirea statală a României Mari la sfîrşitul primului război mondial a fost nu o cucerice întîmplătoare, ci o recunoaştere modernă a unei continuităţi istorice de două mii de ani.

Uităm prea uşor noi, românii faptul că, în istorie, energiile româneşti au fost folosite pentru realizarea unor ficţiuni politice străine şi că numai două decenii providenţiale au fost în stare să preschimbe România şi s-o impună ca un stat modern în Europa interbelică.

Numai două decenii, cît a durat România Mare (ea însăşi lăsînd înafara graniţelor sale mulţi români vieţuind în Balcani, în Ungaria sau în Uniunea Sovietică), am putut noi, românii să ne manifestăm plenar în istorie şi să scăpăm de complexul de inferioritate al unui „popor mic“. Două decenii de înflorire spirituală ne-au redat credinţa în vocaţia noastră creatoare şi conştiinţa de mare popor păstrător al romanităţii răsăritene şi după prăbuşirea Bizanţului. Schimbarea la faţă a României, cartea lui Emil Cioran, nu reprezenta în epocă altceva decît o conştiinţă românească exasperată că România nu doreşte să fie mai mult decît este.

Ne aflăm azi într-un moment istoric chiar mai favorabil decît cel de la sfîrşitul primului război mondial, moment în care asistăm la agonia prelungită a ultimului Imperiu din această parte de lume, în est, iar în vest, în Ungaria, la încercarea de reînviere a unei ficţiuni politice care este Ungaria Mare, Ungarie care în fapt nici pe teritoriul ei actual nu realizează decît prin abuz condiţiile unui stat unitar naţional.

Cum ne putem explica în această situaţie apatia politică a românilor care deţin o majoritate strivitoare atît în România, cît şi în Basarabia şi sînt deznaţionalizaţi sub ochii noştri în toate statele vecine?
Într-un singur fel, credem noi şi anume prin aceea că, mai ales în Basarabia, nu s-a instaurat o democraţie autentică iar „clasa superpusă“ a politicienilor actuali este dominată de jocul de interese şi nu de cerinţele demosului, majorităţii.

Dincolo de comportamentul lor aberant, vecinii noştri din vest, ungurii ar trebui să fie pentru noi un exemplu de dinamism politic întrucît au reuşit printr-o propagandă activă să facă, pe plan internaţional, mai credibilă ficţiunea lor (în dauna realităţii politice) şi să pună în cumpănă drepturile noastre asupra centrului românismului care este Transilvania. Un popor civilizat (Kulturvolk) fără conştiinţă istorică este de neînchipuit.

Se află oare conştiinţa naţională a românilor din Basarabia într-un declin atît de accentuat încît să nu mai realizeze pericolul care-i ameninţă identitatea şi viitorul? Nu credem. Credem mai degrabă că românii din Basarabia sînt trădaţi de politicienii incapabili cărora le-au încredinţat puterea. Şi este ştiut că orice popor care se lasă condus de nulităţi politice se condamnă practic la sinucidere. Congresul intelectualilor din Basarabia a demonstrat că există o elită nu numai intelectuală, ci şi politică şi avem speranţa că această elită exponenţială va şti să trezească întreaga Basarabie, cum a mai făcut-o dealtfel, şi să o decidă spre reeditarea marelui act al Unirii.

4 Cezar Ivănescu, România Mare, 1993

Eminescu,
simbolul central
al românismului

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace... România Mare, „De la Nistru pîn' la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice. În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

4 Cezar Ivănescu, 1992

Anul 1992 şi cele două Restauraţii

Imediat după Revoluţia Română din Decembrie 1989, reprezentanţii opoziţiei, condamnată la tăcere timp de 45 de ani de către dictatura comunistă, şi-au exprimat speranţa într-o Restauraţie completă (restauratio ad integrum) a României, favorizată de începutul destrămării agresivului Imperiu sovietic.

Această Restauraţie începuse în mod concret în dramaticele zile din decembrie 1989, la Timişoara, la Bucureşti şi în toată România prin înlăturarea clanului Ceauşescu de la conducerea ţării şi prin scoaterea înafara legii a P.C.R.-ului, partidul de inspiraţie bolşevică adus la putere de trupele ocupantului sovietic. Revenirea partidelor istorice pe scena politica a României, cum şi înfiinţarea unor noi partide, prea multe de la bun început, au creat o senzaţie de autentică democraţie şi se părea că Restauraţia îşi urmează cursul ei natural, aproape fatal. Primele alegeri libere din mai 1990 au pus însă capăt euforiei opoziţiei care s-a trezit învinsă categoric de F.S.N., partidul recompus din foştii membri ai P.C.R., nomenclaturişti sau doar fii de nomenclaturişti, activişti mai modeşti şi revoluţionari mai zgomotoşi. Victoria în alegeri a F.S.N., cum şi a d-lui Ion Iliescu, primul Preşedinte al României, ales în deplină libertate de către români, la care se adaugă mineriada sângeroasă din iunie 1990, erau semnele evidente ale unei alte Restauraţii nu numaidecât comuniste, cum credea presa de opoziţie din România, cât instrumentată de foşti oameni politici comunişti, doritori să-şi asume liberalismul necesar unei perioade de tranziţie, cum a făcut-o Guvernul Roman, şi de asemenea „reconcilierea naţională“ în scopul dinamizării energiilor româneşti pentru realizarea idealului naţional de reîntregire a ţării. Anul 1992 a limpezit pentru multă lume lucrurile şi a dat încă o dată dreptate Poetului care zice, „Non idem est si duo dicunt idem“...

Vom încerca astfel să arătăm că nu atât discursul politic al opoziţiei cât şi al puterii sunt deosebite, amândouă afirmând uneori aceleaşi lucruri (schimbare, reconciliere naţională, reîntregirea ţării etc.), cât modul în care este concepută Restauraţia României, mod adesea subînţeles, căci oamenii noştri politici s-au deprins cu o anume prudenţă în declaraţiile şi atitudinile lor publice. Încheiat convulsiv atât în România cât şi în Basarabia, anul 1991 ne-a pregătit pentru confruntările decisive din 1992, în România, alegerile, locale, legislative, prezidenţiale, în Basarabia, războiul din Transnistria. Acum, după ce febra trăirii evenimentelor ne-a părăsit putem întocmi un bilanţ corect, nu cinic şi dezabuzat, ci doar realist.

Mai întâi, şi foarte pe scurt, câteva cuvinte despre războiul din Transnistria. Dacă vinovăţia Puterii de la Chişinău poate fi identificată într-un soi de paralizie politică şi chiar de subterană complicitate cu Moscova, apoi nici vinovăţia Puterii de la Bucureşti nu e de trecut cu vederea, Putere care manifestă o specială inhibiţie comunistă, un fel de pudoare internaţionalistă când trebuie să intervină în conflictele interetnice: o asemenea inhibiţie a dus la masacrul de la Târgu-Mureş, din martie 1990.

Cu tot regretul trebuie să spunem că venerabila instituţie care este Armata Română, după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu avem ştiinţă să se fi remarcat în vreun fel în apărarea poporului român, singurii români care au luptat cu arma în mână într-o armată regulată fiind voluntarii moldoveni din Transnistria care, indiferent de rezultatul luptei lor, ne-au reamintit că această instituţie, armata, este creată ca să ne apere de duşmanii noştri naturali, dar că nesusţinută de geniul oamenilor politici nu poate duce decât la iugoslavizarea României. Geniul oamenilor politici, din România şi din Basarabia, trebuia să speculeze prilejul oferit de puciul de la Moscova, să-şi asume toate riscurile şi să proclame unirea Basarabiei cu ţara iar nu o iluzorie independenţă. Trebuie să recunoaştem azi că Restauraţia politică a României a suferit un eşec lamentabil şi de aceea discursurile despre „reîntregire“, atât ale Puterii cât şi ale opoziţiei din România ni s-au părut demagogie curată. Presa românească, cel puţin, a făcut un efort stimabil informând publicul despre condiţiile ingrate în care trăiesc românii din Albania, Bulgaria, Grecia, Ungaria, fosta Iugoslavie şi Ucraina, concluzia amară care se desprinde din toate mărturiile fixându-ne locul de cea mai urgisită şi desnaţionalizată etnie din Europa. Vizita Regelui Mihai I de România de Sfintele Sărbători de Paşti, vizită sobră şi triumfală a precizat opţiunea republicană a Puterii, neîntemeiată istoric, decât cel mult pe nefasta perioadă de dictatură comunistă şi opţiunea monarhistă a unei părţi din opoziţie, opţiune pe care apoi amintita opoziţie a trecut-o sub tăcere, din oportunism copilăresc în timpul confruntărilor electorale care au dominat câteva luni toată suflarea românească. Dacă în alegerile locale din februarie, partidele politice din opoziţie, unite în cadrul Convenţiei Democratice, au repurtat o victorie dătătoare de speranţe, în alegerile legislative şi prezidenţiale, în schimb, în cadrul aceleiaşi Convenţii ele au fost înfrânte de o parte doar din vechiul F.S.N., recompusă în noul partid F.D.S.N., „partid prezidenţial“, ca să-i spunem aşa, care nu urmărea de fapt decât să susţină personalitatea politică indiscutabilă care este domnul Ion Iliescu angajată în disputa electorală pentru câştigarea celui de-al doilea mandat de Pereşedinte al României. Disputa electorală, dizgraţioasă şi adesea comică, nu merită să fie amintită decât în treacăt. Ea a impus un personaj politic impresionant, domnul Emil Constantinescu, singurul redutabil adversar al domnului Ion Iliescu, un candidat la Preşedinte din Basarabia, domnul Mircea Druc şi a adus în noul Parlament al României, în Camera Deputaţilor, o personalitate notorie din Basarabia, poeta Leonida Lari. Noul Guvern al României, începând cu domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministru, este oarecum calchiat după Guvernul Stolojan, iar noul Parlament vine să întărărească ideea dublei restauraţii. Comemorarea Revoluţiei din Decembrie, la împlinirea celor trei ani de la declanşarea ei a mediatizat suficient existenţa celor două tendinţe restauratoare ale României, astfel încât, simplificând lucrurile, putem spune că ambele tendinţe reprezintă viziuni utopice, irealizabile în totalitate ca orice proiect ideal.

Restauraţia imaginată de opoziţie ar dori o recuperare a unui statu quo ante: România, monarhie constituţională în care cetăţenii să decidă printr-un referendum viitoarea formă de stat; separarea reală a puterilor în stat şi judecarea tuturor acelora care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva umanităţii, de la tortiţionarii închisorilor comuniste până la ucigaşii revoluţionarilor din Decembrie 1989; edificarea unei democraţii autentice şi a unui stat de drept neprimejduit de existenţa unor organizaţii oculte care să acapareze puterea financiară şi economică şi să manipuleze instituţiile statului; protecţie socială şi folosirea în scopuri naţionale a imensei energii intelectuale a românilor; reintrarea glorioasă a României în rândul ţărilor civilizate.

Restauraţia imaginată de Putere şi în general de partidele care se pretind „de stânga“ diferă numai puţin de cea oarecum nostalgică a opoziţiei, numai puţin dar prin părţile esenţiale: diferă, în primul rând, prin opţiunea ei categoric republicană, apoi prin modul straniu de a concepe reconcilierea naţională ca o fraternizare instantanee între victime şi călăi (dar numai în plan juridic şi moral, nu şi în plan economic) şi în sfârşit prin aceea că doreşte să salveze „pătura superpusă“ a posedanţilor comunişti şi să perpetueze astfel inegalitatea socială deja strigătoare la cer înainte de Revoluţie... Revoluţia Română din Decembrie 1989 a pornit ca o revoltă pură împotriva degradării sadice a condiţiei umane; spunem sadice deoarece era şi este un sadism instituţionalizat ca într-o ţară bogată şi frumoasă ca România, oamenii ei deştepţi şi frumoşi să trăiască în condiţii de colonişti africani. Oamenii Puterii trebuie să înţeleagă că părinţii săraci şi obidiţi ai căror copii au fost în Revoluţie, nu-i pot vedea la televizor pe ucigaşii copiilor lor dându-le lecţii cum să ajungă milionari. Un pic de măsură e necesară, căci poporul nostru, bun şi cuminte, îndrăgeşte măsura.

Cezar Ivănescu, articol din anul 1992

„Ave, maree-a luminilor, ave!“

Moartea tragică a lui Labiş în 1956 şi apariţia postumă a Luptei cu inerţia în 1958 au fost cele două evenimente care au zguduit lumea literară românească şi au anunţat, într-un fel, apariţia generaţiei tinere care avea să debuteze în 1960 în recent înfiinţata colecţie „Luceafărul“ a Editurii de stat pentru literatură şi artă (E.S.P.L.A.).

Trebuie să spun, pentru acei care nu au trăit atmosfera acelor ani în România, că provinciile culturale româneşti erau destul de izolate unele de altele, că totul se decidea la „centru“, adică în Bucureşti, şi că pentru un june student moldav în Iaşi, cum eram eu pe vremea aceea, o călătorie în Bucureşti era o aventură cu adevărat insolită.

În această aventură mă angajam fiind chemat de poetul Niculae Stoian, redactor la „Luceafărul“, căruia îi trimisesem poeme şi urma să discutăm despre ele în cadru redacţional. Sosit în Bucureşti în primele zile ale lui ianuarie 1961, pictoriţa Cici Constantinescu (al cărei nepot eram) m-a înştiinţat că vom merge la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ să participăm la prezentarea primelor cărţi de debut în poezie lansate de E.S.P.L.A. în colecţia „Luceafărul“.

Prezentarea o făcea criticul literar Ov. S. Crohmălniceanu iar poeţii erau: Ilie Constantin, Cezar Baltag şi Nichita Stănescu, de la „centru“ şi Fl. M. Petrescu de la Iaşi şi Leonida Neamţu de la Cluj.
Casa Scriitorilor ne-a întâmpinat cu un fast cu adevărat boieresc, multe lumini şi multă servitorime şi toată floarea cea vestită a realismului socialist era la vedere prin preajma piticoidului Mihai Beniuc. Debutanţii, „sărbătoriţii“ momentului se ţineau mai în umbră, pentru ei era mai puţin o sărbătoare şi mai mult o judecată şi aşteptau cu emoţie verdictul criticului prezentator cât şi pe cel al juraţilor căci ştiau bine ce importanţă aveau cuvintele în acea vreme.

Am urcat cu toţii în marea sală de şedinţe de la primul etaj invitaţi de Niculae Stoian care fiind şi secretar al U.T.M. la Uniune acţiona ca un maestru de ceremonii. În sală erau două rânduri de scaune, cel din stânga şi cel din dreapta şi masa prezidiului. Ritualul ocupării locurilor părea copiat după eticheta curţii bizantine. Astfel la masă au luat loc Ov. S. Crohmălniceanu, Niculae Stoian şi alţi câţiva critici literari. În partea stângă a sălii, pe primul rând de scaune stătea singur Mihai Beniuc, pe rândul al doilea, criticii literari; Emma Beniuc, frumoasă şi statuară stătea printre ultimele rânduri, acolo unde stăteau cu fereală şi debutanţii. În partea dreaptă a sălii, primul rând de scaune era neocupat. Abia în rândul al doilea trona, singură, Maria Banuş şi exact în spatele ei, pe rândul al treilea stătea Veronica Porumbacu, sfioasă şi respectuoasă când i se adresa Mariei Banuş care abia de întorcea puţin capul peste umăr. În prezentarea sa, Ov. S. Crohmălniceanu îi lichida rapid pe provinciali, îi lăuda suficient pe Ilie Constantin şi Cezar Baltag şi îl lăuda şi pe Nichita Stănescu dar mai cu măsură pentru că poetul i se părea a fi cam fără măsură şi asta speria pe acea vreme... În cadrul prezentării sale, Ov. S. Crohmălniceanu cita in poemul lui Nichita Stănescu, O călărire în zori, „Soarele rupe orizontul în două./ Tăria ăşi năruie sfârşitele-i carcere. / Suliţe-albastre, fără întoarcere, / privirile mi le-azvârl, pe-amândouă, / să-l întâmpine fericite şi grave. / Calul meu saltă pe două potcoave. / Ave, maree-a luminilor, ave!“ şi efectul incantaţiei se dovedi magic. Mascarada care a urmat, aşa-zisa dezbatere critică în care vorbitorii îşi începeau cuvântările cu, „aşa cum a zis Mihai Beniuc, maestrul nostru, al tuturora“, nu a mai contat pentru nimeni, căci poezia, ca şi frumuseţea fizică, aşa cum am mai spus-o, se impune prin evidenţă. Poemul O călărire în zori era dedicat „lui Eminescu tânăr“ şi, pentru o clipă, lumea bună realist-socialistă din sală a fost frisonată ca de un joc de flăcări pe comori, căci renaşterea literaturii române era tutelată de acel „pururi tânăr“ izvor de lumină românească...

Pentru mine, cea dintâi imagine a lui Nichita Stănescu se dizolvă în iluminarea acestui vers emblematic: „Ave, maree-a luminilor, ave!“

Cezar Ivănescu

Cezar Ivănescu.
Slujba de pomenire la şase luni de la moarte săvârşită la Reprezentanţa Patriarhiei Române de la Ierusalim de către Prea Cuviosul Părinte Protosinghel Serafim Pasca împreună cu soborul de monahii

„Ştiu că anul acesta e decisiv şi dacă Dumnezeu va vrea să fie şi ultimul în viaţă, vreau să ştii că îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine în această lume, şi-n Ţara Sfântă în care te afli îţi trimit gândul meu de dragoste, femeie singură ca nisipul trăind alături de altă femeie singură în lumea lui Dumnezeu...
Pe 14 aprilie voi merge la Tirana, în Albania, pentru lansarea primei mele cărţi de poeme într-o limbă străină, limba mamei mele, Xantipa, într-o ţară străină, Albania, ţara de origine a mamei mele...
Ce semne secrete pentru mine, de viaţă sau de moarte, voi descoperi în Pământul Ţării Maicii mele?
Din casa ta scriu către tine şi tot pustiul vieţii petrecute printre oameni urâţi şi răi, dispare din sufletul meu şi rămâne doar gândul meu de dragoste: ştiu că prin voi, femeile îndrăgite de mine şi care m-aţi îndrăgit, mi-a arătat că mă iubeşte Dumnezeu...
De acum trebuie să trăiesc mai aproape de duhul, vocea şi voia Domnului şi să-i întorc darurile prin ascultare. Voi face numai ceea ce Domnul îmi va şopti să fac...
Casa ta mă apără şi-mi poartă noroc!
Eu te sărut şi vă sărut (pe tine şi pe mama mea, Evreica!)“

Cezar Ivănescu, fragment din ultima scrisoare către Flory (Lucreţia Berzintu), miercuri, 2 aprilie 2008, Iaşi

-------------------

Mulţumim doamnei Lucreţia Berzintu a cărei strădanie a făcut cu putinţă că această slujbă să se săvârşească la Reprezentanţa Patriarhiei Române de la Ierusalim.

Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (3)

n n n

„a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sunt nu e nici o cestie de «creştere», nici cestie de «limbagiu», ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care au luat neplăcuta sarcina de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.“ Mihai Eminescu

29 ianuarie 2008, ora 16. O ştire falsă incendiază presa. Cezar Ivănescu este supus unui asalt mediatic masiv, fără precedent în presa liberă, postdecembristă. Nici un alt scriitor nu a mai fost astfel hăituit în mod repetat, concertat şi public. Conducerea USR se autoimplică în acest scandal mediatic printr-o tăcere suspectă, cu toate că ar fi fost obligată moral şi statutar la o decizie fermă şi imediată, cum erau de altfel obligaţi şi membrii Colegiului CNSAS.

• [Ca o măsura a dimensiunii atacului îndreptat împotriva scriitorului semnalez şi că în mediul electronic, pe internet, „intrările“ denigratoare erau de ordinul sutelor de mii! Citiţi rândurile de mai jos pentru a înţelege absurdul întregii situaţii, atacul nu conţinea acuze de fond, ci unele care l-ar împietri până şi pe Kafka, erau chestiuni de „estetică facială“ după care „frumoşii“ literaturii române deduceau că Cezar Ivănescu este... securist!
  
  În cazul defăimării „pe surse”, a cărui victimă a fost Cezar Ivănescu, este foarte important de precizat că toate actele de la CNSAS veneau în mod oficial pe adresa instituţiei care ceruse verificarea, Uniunea Scriitorilor din România (verificare solicitată cu acordul dat în clar de către toţi cei care urmau a fi verificaţi).
  
  Deci propriul statut şi toate aceste evidenţe îi obligau să aibă o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat. Adică să spună clar dacă au primit ceva sau nu. Atât şi nimic mai mult. Nedând această declaraţie au arătat în mod categoric de care parte a baricadei se situează.
  
  Dacă ar fi existat o singură vocală, o virgulă, orice fapt minor suspectibil de a-i fi imputabil lui Cezar Ivănescu presa ar fi fost plină, ar fi vuit, l-ar fi tranşat public, precum pe stâlpnici, odinioară.
  
  Înţelegeţi, o campanie de presă totală dusă fără nici un fel de probe!
  
  Puteau afirma orice, că a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că Ştiu Ei. (În acest sens domnul Cristian Teodorescu şi începuse, tot în presă, şi tot în Cotidianul, cu afirmaţii de genul „are privire de criminal”, „ca de cuţitar” ş.a.m.d.
  
  Dumneavoastră cum aţi numi un om care afirmă că X-ulescu este securist pentru ca are privire ca de criminal? (Şi aici aş face o trimitere la bancul clasic, cel cu tuberculoasa... pentru cunoscători!) Citez spre ruşinea veşnică a domnului Cristian Teodorescu: „Poetul umbla cu o rangă de fier în mână, cu care îţi bătea în masă, la restaurantul scriitorilor, dacă i se părea că nu i-ai observat apariţia. Cu nas fracturat de fost boxer şi cu mişcări piezişe ca de cuţitar experimentat”. (Cezarul Securităţii, 30 ianuarie 2008, Cotidianul)
  
  Atunci l-am întrebat pe Cezar Ivănescu ce este cu acest Cristian Teodorescu. Nu o să vă spun ce mi-a răspuns, dar a răspuns într-un mod sublim, rafinat şi elegant. La sfâşitul discuţiei mi-a spus, şi nu-mi ies din minte cuvintele sale, cu o resemnare şi o tristeţe de natură divină: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (...) Dacă m-ar citi, m-ar înţelege. Ar înţelege cum sunt eu cu adevărat“.]

1 februarie 2008. Cezar Ivănescu îi trimite domnului Nicolae Manolescu o primă scrisoare.

4 februarie 2008. Cezar Ivănescu declară greva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor din România în semn de protest faţă de ilegalităţile comise de CNSAS şi de faptul că întreaga conducere a USR reacţionează nestatutar. În aceeaşi zi îi transmite o Scrisoare deschisă domnului preşedinte al USR şi ambasador al României la UNESCO Nicolae Manolescu, scrisoare depusă şi la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală (nr. 2994 din 4.02.2008) şi adresată şi domnului preşedinte al României Traian Băsescu (textul integral la: http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/11/moartea-poetului-cezar-ivnescu.html).

februarie 2008. În mai puţin de o lună scriitorul slăbeşte peste 20 de kilograme.

martie 2008. Cezar Ivănescu este atras într-o cursă a morţii, fiind convins să suporte o intervenţie „cu laser, modernă, complet neinvazivă“ pentru rezolvarea unei probleme de sănătate minore şi cronice. „Elementul morţii“ este o rudă îndepărtată, medic în Bacău, care după o absenţă de peste 15 ani apare ca din senin, după prezenţa lui Cezar Ivănescu la emisiunea Naşul (B1tv, febr. a.c.). În scurt timp se transformă în medicul personal al poetului, tratându-l în mod straniu şi recomandându-i să ia diverse pastile, printre care şi furosemid, dar şi „nişte pastiluţe mici“, despre care afirmă că „nici nu va şti ce sunt, dar care îl vor ajuta să se lase de fumat“. De asemenea, îl convinge să facă acea intervenţie în Bacău la un „eminent profesor universitar“ [sic!, ulterior s-a dovedit a nu fi profesor] şi la „o clinică dotată la standarde occidentale“, intervenţie care îl va duce direct în mormânt. Îi îndepărtează pe toţi cei apropiaţi explicându-i că este „o intervenţie banală, promiţându-i că va sta tot timpul lângă el, ca nu îl va lăsa nici o clipă singur şi că, dacă va fi nemulţumit de ceva, îl va lua imediat de acolo“. De asemenea, i s-a promis că după o zi va părăsi clinica şi că va putea face imediat chiar şi o călătorie la Chişinău. Toată intervenţia era relatată la un mod idilic, aproape infantil, cu scopul evident de a-l convinge şi atrage în cursă. Până în ultimul moment, în seara zilei de 23 aprilie, Carina Ribac a minţit în legătura cu starea sănătaţii Poetului, şi nu numai că a minţit şi a minimalizat situaţia, dar ceea ce este şi mai grav, este că a minţit în mod diferit, în funcţie de persoana care o întreba, ceea ce denotă preexistenţa unui plan. Tot ce s-a petrecut acolo este straniu, medicul care l-a „operat“ a fost, după cum a declarat chiar domnia-sa în presă acum câţiva ani, preşedinte al Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România din UMF Iaşi, membru în Consiliul Naţional al Studenţilor Comunişti din România, dar şi un apropiat al grupului de la Tescani (al domnului Andrei Pleşu etc.). Vom reveni cu amănunte terifiante despre aceasta parte medicală a dosarului Cezar Ivănescu şi despre persoanele implicate în acest caz.

Moartea ca o nesfârşită dramă

24 aprilie 2008. Cezar Ivănescu moare.
29 aprilie 2008. Poetul este înmormântat la Iaşi.

Şi în Bacău, de pe patul secţiei de terapie intensivă, Cezar Ivănescu mă întreba dacă am făcut ceea ce mă rugase cu două zile în urmă la telefon (în legătura cu documentarea pentru procesul împotriva domnului M. Dinescu).

„S-a eliberat şi Tanzania!“

„Omnes vulnerant ultima necat!“
„Toate rănesc, ultima ucide!“
(Este vorba de orele vieţii.
Inscripţie pe unele vechi orologii.)

După moartea sa am încercat să aduc la lumină o parte din Adevăr. M-am izbit neîncetat de reacţia făţişă a unor oameni dominaţi de frică, a unor oameni care, în libertate fiind, vieţuiesc ca şi cum ar fi supuşi ai unui terifiant imperiu şi am înţeles că fiecare individ primeşte atâta libertate câtă poate suporta. În puşcăriile comuniste deţinuţii – descarnaţi, răni încă vii sângerând mir –, mureau în chinuri cumplite, schingiuiţi dar nesupuşi, ştiind că temniţele le pot încătuşa trupurile, nu şi Sufletele. De la moartea lui Cezar Ivănescu viaţa mea s-a transformat într-un continuu strigăt al „Adevărului în numele celui Ucis“. „Strigătul“ meu a inclus toate formele de comunicare legal posibile, am trimis Scrisori Preşedintelui României Traian Băsescu, am semnat alături de alte persoane scrisori deschise adresate Preşedintelui României, Preşedintelui USR, Societăţii Civice, am expediat adrese care au circulat pe internet ş.a.m.d., acum, la peste şase luni de la tragicul sfârşit al unui mare scriitor român, cred că este timpul ca cineva să răspundă.

În continuarea demersului meu redau Scrisorile lui Cezar Ivănescu către Preşedintele USR, Ambasadorul României la UNESCO, Nicolae Manolescu.

I) 1.02.2008

• Domnule Preşedinte
  
  Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
  
  Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.
  
  CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.
  
  Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citînd „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivanescu a făcut poliţie politică“.
  
  Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucît, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR pînă joi, 7.02.2008 [termen prevăzut de lege – n.n.], decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.
  
  Cu cele mai nobile sentimente.
  
  1.02.2008 Cezar Ivănescu
  Bucureşti

II) 4.02.2008

• Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu
  
  Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
  
  Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
  
  După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
  
  De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
  
  1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
  
  2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
  
  3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
  
  4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
  
  5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
  
  Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
  
  Cu cele mai nobile sentimente.
  
  4.02.2008,
  Bucureşti
  
  Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

III) 6.03.2008 (am încercat să public această scrisoare după moartea lui Cezar Ivănescu, evident acest lucru nu a fost posibil, am primit în schimb răspunsuri încurajatoare, de genul „suntem alături de dvs., vă susţinem, vă dorim succes, adevărul trebuie spus, nu vă lăsaţi...“ mă abţin de la alte comentarii, dar sunt obligată să notez faptul că o schizoidie cumplită domină societatea actuală... pentru că trebuie să ai mult sânge rece ca în timp ce practici cenzura pe faţă să te prefaci a fi emisarul libertăţii de expresie!)

• A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR
  
  Domnule Preşedinte
  
  Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, va reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.
  
  Domnule Preşedinte
  
  Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
  
  Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.
  
  CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.
  
  Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.
  
  Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.
  
  Cu cele mai nobile sentimente.
  
  1.02.2008 Cezar Ivănescu
  Bucureşti
  
  D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu
  
  ----------
  Domnule Preşedinte
  
  Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
  
  Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.
  
  După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
  
  De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:
  
  1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).
  
  2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.
  
  3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.
  
  4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.
  
  5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.
  
  Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
  
  Cu cele mai nobile sentimente.
  
  4.02.2008 Cezar Ivănescu
  Bucureşti
  D-Sale D-lui Preşedinte al USR,
  Nicolae Manolescu
  
  ---------
  
  Solicitarea adresată CNSAS
  
• Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.
  
  Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]
  
  Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România
  
  Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.
  
  Să trecem însă la chestiunile de fond.
  
  Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.
  
  Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 1200, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...
  
  Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.
  
  Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?
  
  Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.
  
  Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.
  
  În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.
  
  Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...
  
  Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...
  
  Aştept răspuns.
  Cu cele mai nobile sentimente
  
  6.03.2008 Cezar Ivănescu
  
  Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Aşteptăm, în virtutea nobilelor sentimente la care fac cu multă înverşunare trimitere atât domnul Nicolae Manolescu, cât şi domnul Eugen Uricaru, clarificări, atât în cazul atacului cumplit la care a fost expus cu o nonşalanţă inexplicabilă Cezar Ivănescu, cât şi în ceea ce priveşte declaraţiile cel puţin bulversante ale domnului Eugen Uricaru [care afirma în timpul unei conversaţii telefonice cu Cezar Ivănescu că în spatele atacului declanşat împotriva domniei-sale în anul 2005 se afla domnul Nicolae Manolescu].

Din necesitatea de a clarifica circumstanţele stranii în care şi-a pierdut viaţa Cezar Ivănescu vom reda, în timp şi cu orice risc, toate documentele rămase, cele scrise şi cele rostite. Din păcate, chiar şi aceste mărturii cutremurătoare, nu pot transpune decât într-o măsură infimă drama trăită şi asumată până la moarte de un mare Poet. Celor care au comis un păcat iremisibil [„pentru că a batjocori Sufletul unui Om nu se poate plăti nici cu întreaga lume“], celor care tind mereu să inverseze Valorile, prin sfidarea Adevărului şi prin trufie diabolică, le amintesc că: „nici a lui Dumnezeu şi nici a noastră / Dreptatea-n Lume singură lucrează“. (C.A.)

Cezar Ivănescu – poetul tălpilor albe

E trist să vorbesc despre el la trecut. Nici nu ştiu dacă putem vorbi despre Don Cezar la trecut. Petru Ursache, cred că unul dintre cei mai buni exegeţi ai operei poetice ivănesciene, scria în urmă cu patru ani în cartea „Înamoraţi întru moarte – ErosPoesis la Cezar Ivănescu, apărută la Editura Timpul, că poetul „n-a existat cu adevarat. El s-a născut într-o ţară nemaiauzită şi cosmicizată, între iad şi paradis”. Acum, când privesc spre omul şi poetul care a fost Cezar Ivănescu, nu pot să spun decît că el, cu adevărat, a creat „între iad şi paradis”, a creat un paradis din iad, şi în acelaşi timp a trăit iadul în ciuda paradisului creat.

Forţa poetică, limbajul de cele mai multe ori rapsodic al rostirii româneşti, dar şi structura morală i-au determinat pe cei mai mulţi dintre adversari să îşi arate încă de timpuriu intenţiile diabolice. Dacă, de exemplu, cu un curaj aproape divin, în timpul regimului comunist, poetul reuşea să treacă de cenzură, de multe ori practicînd şi greva foamei atunci cînd libertatea expresie poetice era ameninţată, iată că efectele postdecembriste, datorită adevărurilor ce le purta în vene, lăsate pe casete audio sau în cărţi, i-au determinat pe rivali, iar aici ma refer la Mircea Dinescu şi hoarta lui de CNSAS-işti, să îşi ducă programul dibolic pînă la capăt, pînă la eliminarea din cenaclul poetic al pământului, pe poetul Cezar Ivănescu. Or, poetul bîrlădean, în ciuda tuturor piedicilor puse de cenzorii de astăzi, participă, aş putea spune, în continuare la cenaclul de poezie, însă, de data aceasta, în lumea creată de el, de Eminescu, de Stănescu, de Blaga, alături de alţi îngeri, în acel „paradis” despre care am amintit mai sus.

În poemele sale, Cezar Ivănescu a lăsat în urmă nu doar poemele pe care de cele mai multe ori, singur şi le cânta, ci şi un jurnal intim, în versuri, al suferinţei şi deopotrivă al biruinţei, un sistem ontologic ce are ca scop îmbogăţirea luminei fiinţei. Relevante sunt, în acest sens versurile „!cei ce-L ucid azi pe Domnul, tot ei şi ieri l-au ucisu-L / L-or duce în dimineaţă, L-or duce să-l răstignea -, / cei care azi ne-nchid, tot ei şi ieri ne-au închisu-L / Sufletul Nemuritor, tot în temniţă grea, ... // !ei ne-au scuipat toată viaţa, ne-au scuipat faţa şi scrisul, / casă a vieţii doar visul, visul în el ne primea, / ne întorcem doar în vis şi preamărim numai visul, / visul în inimă scria doar cu inima mea, ... // !cei ce ucid mă aşteaptă, eu pentru ei sunt ucisul, / vine acea dimineaţă care mă va libera, ...” [Jeu d`Amour (Clară lumină), în La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].

Aflat într-o continua bătălie cu conştiinţa publică, o conştiinţă uşor manipulată de cei fără de lumină, Cezar Ivănescu îşi purta inima ca pe-o adevarată candelă. Credinţa că singura, doar ea, lumina poate aduce curăţenia în sufletul celor de mult roşu pătat, dar şi în propria-i existenţă, îi dădea poetului puterea să propună o nouă umanitate. Cu toate acestea, cuprins de groaza haitei ce-l vîna, el se retrăgea încet, odată cu înaintarea în vîrstă, cînd trupul nu-i mai permitea lupta fizică, în propria-i inimă, loc în care rugăciunea era singura formă de apărare. „!mă rog ţie, Sfîntă Fecioară, / îmi sînt mie prea povară, luminat de tine, străluceo, / poate un an-doi oi mai duce-o, / luminat de tine, lumină, / ca să pot muri fără vină, / luminat de tine, lumină, / inima de toţi mi-i străină! // !mă rog ţie sfîntă şi sfîntă / trupuşorul mi-l înmormîntă. / cu mînurile-ţi de tămîie / osicioarele-mi le mîngîie, ...” [Rosarium (Stela Maris), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].

Deşi a fost ţinta unor abjecte jigniri, atît la persoană cât şi asupra operei poetice, cel care, ca şi Hristos, a fost bătut de angajaţii cetaţii, SPP-işti în cazul nostru, pentru că deţinea adevărul în Timpul asasinilor (carte apărută la Editura Libra, Bucureşti, 1997), Cezar Ivănescu îi iartă: „!cum trece-n lume toată slava / şi fiul Omului, bătut, / sfărmat cu graba şi zăbava, / îndură iar Calvarul, mut, // cum trece suliţa preabine / prin trupul celui mai căzut, / fie să treacă de la mine / tot Răul ce mi s-a făcut!” [Jeu d`Amour (Exorcism), La Baaad, Editura Eminescu, 1996, Bucureşti].

Preocuparea faţă de problema morţii, poetul pe care îl avem în discuţie în aceste pagini, o avea încă din tinereţe. Chiar în volumul de debut, Rod, ce a apărut în 1968, reeditat în 1985 la Editura Albatros, primul poem, în mod, am putea spune paradoxal, face referiri la greutatea metafizică pe care o are sentimentul asupra morţii. Trebuie să ţimen cont, în acest context, că poemul apare autorului ca un act profetic, acesta simţind încărcarea vârstei lui cu anii celor mai învîrstă: „!acum, fiindcă frigul face bulboane / şi fiindcă eu sînt bolnav şi mă tem, / ca sălbaticul am să-mi fac leul meu pe peşteră, / iar voi să spuneţi: îl vîna în fiecare zi! /.../ !acum, finndcă am chiar şaptezeci de ani / cu cei lăsaţi de mama, / îngăduiţi-mi deruta suportabilă / şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!”. [De profundis, din vol. Rod, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).

Poetul tălpilor albe, cum îmi place să îl numesc pe Don Cezar, este şi va rămîne în istoria conştiinţei poporului român un martir al adevărului, al libertăţii şi al generaţiei sacrificate. El este tînărul preocupat de cromatica existenţei omului în univers, un pacifist şi un simbol al creaţiei, un personaj care îi va deranja, din orice lume posibilă sau imposibilă, pe impostorii de umanitate, pe aceia care nu o văd pe Moartea decît „citind ziare”, asemenea unor călători alfaţi în metrourile îmbîcsite de transportul fiinţei. Don Cezar nu plimbă fiinţa de la o staţie la alta, ci dimpotrivă, îi caută acesteia lumina necesară participării la un cenaclu cu îngeri, el păşeşte alb şi anapoda pe treptele realului, aşa cum doar un poet poate păşi.

4 Cezar Ivănescu – poetul tălpilor albe, Paul Gorban (fragment, http://paulgorban.blogspot.com/2008/10/cezar-ivnescu-particip-la-un-cenaclu.html)

INTERVIU
CU POETUL CEZAR IVĂNESCU

-------

Ştefan Ion Ghilimescu. Domnule Cezar Ivănescu, aş vrea să vorbim, cu voia dumneavoastră, despre Poezie; despre „acel lucru gingaş, înaripat şi sacru“, cum îi plăcea lui Platon să o numească. Despre acel ceva care îl vorbeşte necontenit pe poet, dacă este fireşte, Poet în chip desăvîrşit şi absolut! Aş începe prin a vă întreba cum resimţiţi, cum pune stăpînire pe fiinţa dumneavoastră poezia?

Cezar Ivănescu. Dacă m-aş lua în serios pînă la capăt, v-aş răspunde printr-un adagiu taoist, „cel care ştie nu vorbeşte, cel care vorbeşte mult nu ştie“, dar aş comite o impoliteţe, trebuie să „dialogăm“ civilizat, să-i dăm curs „vorbăriei“ moderne; veni-va, poate, un alt veac să redescopere o mistică-a tăcerii... În veacul nostru, dominat de zgomot şi furie, am resimţit totdeauna poezia ca o mînie delirantă (indignatio facit versus, Juvenal)... Într-o noapte a copilăriei mele, în bezna din vagonul de clasa a III-a al unui preistoric „trenuleţ de Crasna-Huşi“, reîntorcîndu-mă la şcoală, în Bîrlad, după ce-mi petrecusem vacanţa mare în paradisiacul sat moldav Curteni, am trăit în ritmul implacabil al roţilor de tren, totul, absolut totul, şi moartea bunicii mele Zoe pe care o adoram şi moartea mamei mele Xantipa, şi moartea surioarei mele Marlena care dormea cu capul rezemat de umărul meu, şi-atunci am amuţit de indignare şi-am simţit acea mînie dementă care şi azi mă face să-mi părăsesc imaculatul habitaclu al visului şi-al somnului şi să îndrug vorbe de nebun pentru cretini, pe o scenă goală... „Citoyen de l'univers je parle dans l'air“, vorba preaînţeleptului Casanova... Dar şi asta se va sfîrşi într-o zi, sau, poate nu se va sfîrşi niciodată şi voi sta ca un dibuk plin de mînie în faţa lui Dumnezeu o eternitate?

Ştefan Ion Ghilimescu. Împărtăşiţi-mi – dacă se poate – cum transvazează poezia în „textele“ dumneavoastră. Cum devin perechi, prin atingere şi respingere, aceste două entităţi?

Cezar Ivănescu. Este adevărat că şi noi, modernii, (căci eu nu folosesc vorba asta toantă, postmodernii) după indieni şi greci am redescoperit „problema limbajului“, „poate cea mai grea problemă filosofică“ se afirmă undeva în Platon, am redescoperit că inefabila stare poetică, starea de inspiraţie se „încarnează“ într-un „text poetic“ numai printr-un miracol. Nu e nimic exagerat, nici blasfematoriu în a echivala naşterea poeziei cu miracolul, cu misterul creştin al încarnării, căci şi poezia e revărsare de ichor divin în vase de lut. Confruntat cu „problema limbajului“, poetul modern se mai confruntă, dacă e onest, şi cu o situaţie aparent paradoxală: pentru a dobîndi o techné poetică trebuie să scrie mult, chiar foarte mult, în timp ce adevărata inspiraţie, adevărata stare de graţie e rară... Ca şi în cazul sfinţilor care tînjesc după clipele de graţie şi iluminare pe care le-au cunoscut şi trăiesc în aşteptarea clipelor de graţie care vor veni şi poeţii au clipe privilegiate şi asta se simte... În rest, totul e „discurs poetic“, orice s-ar zice... Asta ca să rămînem în limitele europeismului nostru prost crescut, pentru că dacă am aminti de Milarepa (modelul meu absolut de azi) ar trebui să vorbim de o altă lumină spirituală şi nu e bine fiindcă oamenii noştri de litere au rămas exact ca pe vremea răposatului Ceauşescu, mefienţi la maximum în tot ceea ce ţine de religie, de mistică, de spiritualitate... Nu doar de Milarepa, nici de Dante nu trebuie să amintim. Am avut, în ceea ce mă priveşte, două momente de inspiraţie în viaţă, cînd am avut viziunea primului meu volum de poeme, Rod şi cînd am conceput La Baaad (1966), carte pascaliană pe care am scris-o copleşit de lumina morţii în absenţa luminii lui Dumnezeu.

Ştefan Ion Ghilimescu. Scrieţi undeva că truda aşternerii pe hîrtie a Cuvîntului este o asceză. Aţi vrea să-mi desluşiţi cîte ceva din profunzimea acestei credinţe?

Cezar Ivănescu. Am fost obsedat din tinereţe de imaginea scribului egiptean, de „frontalitatea“ poziţiei, cu tăbliţa pe genunchi pregătindu-se să transcrie un text sacru: ceva ca o teroare fericită se desluşeşte pe figura omuletului stînd în aşteptare şi eu însumi, toată viaţa, nu m-am crezut altceva decît un umil scrib egiptean aşteptînd să aud un verset care să-mi despice trupul în două... Artistul trăieşte în lume, şi dacă Dumnezeu l-a trimis în lume, nu se poate reîntoarce la Dumnezeu decît prin arta lui, prin scrisul lui, aceasta e yoga lui, jugul lui, crucea lui, singura sfinţenie posibilă pentru artist... Să poţi trece prin întunericul cel mai cumplit, cum am trecut eu, nu ai decît rugaciunea şi scrisul... Sigur, ar mai fi muzica şi mai adîncă decît ea, tăcerea...

Scrisul rămîne o artă pe deplin umană şi divină, scriind poţi face acel semn ca abisul în care să se resoarbă lumile, scriind, hîrtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu... Ştim noi care e cea mai cumplită armă a viitorului? Poate e un blînduţ semn negru, pe o hîrtie albă...

Ştefan Ion Ghilimescu. Declicul poeziei, la dumneavoastră, este sincron sau precede actul scrierii? Aveţi sentimentul că poezia preexistă?

Cezar Ivănescu. Aşa cum le spuneam şi unor studenţi, la Iaşi, cu mai mulţi ani în urmă, nu pot compara, acum, poezia decît cu Tantra.
Nu săvîrşeşti ritualul iubirii tantrice decît după o îndelungă iniţiere şi pregătire, nu-l săvîrşeşti decît cu o soţie sacră şi la timp potrivit.
Nu mai scrii de la o anume vîrstă poezie, oricînd şi oricum, aştepţi o clipă privilegiată, iar cînd o faci, o faci continuînd să îmbogăâeşti această fină ţesătură de pînză de paianjen care e poezia sau tantra.
Poezia preexistă şi subzistă în sufletul unui mare poet şi uneori un pustiitor sentiment al inutilităţii îl determină să nici n-o mai scrie...

Ştefan Ion Ghilimescu. Poate poetul să îmbogăţească lumina fiinţei şi cu lumina altor lumi?

Cezar Ivănescu. Da, cu osebire, mai ales atunci cînd se numeşte Lao-Tî, Pindar sau Eminescu... Sînt apropieri de cuvinte, ca o rază, care scot din beznă o parte nemanifestată, necunoscută a fiinţei noastre:

„Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adînc mi-o linişteşte
Ca răsărirea stelei în tăcere.“

Ştefan Ion Ghilimescu. Aţi atras atenţia criticii asupra faptului că un poet nu evoluează?

Cezar Ivănescu. Bineînţeles, toată tinereţea mea am fost supărat pe criticii literari care-mi reproşau că nu evoluez... După decenii, se pare că azi şi criticii literari au înţeles că un poet nu evoluează... Ei bine, vin azi şi zic că un poet totuşi evoluează... de la expresie spre tăcere... Cea mai recentă carte a mea de poeme se intitulează Sutrele muţeniei.

Ştefan Ion Ghilimescu. Şi totuşi poezia este într-o măsură însemnată, cum susţineau şi cei vechi, un efect galvanic de înaltă cărturărie. Cezar Ivănescu este, cel puţin pentru mine, un poet cu lecturi „foarte speciale“. Este poetul un iniţiat?

Cezar Ivănescu. Nu poate fi decît un iniţiat, ca şi pictorul şi muzicianul dealtfel, o iniţiere în arcanele artei pe care o practici este obligatorie... Iniţierea presupune şi o continuitate a unei tradiţii, de la maestru la discipol... Şi în acest caz mă pot considera asigurat, răzbunat de cel mai desăvârşit discipol al meu, poeta Gabriela Creţan... [...] Orice adevărat mare artist are „lecturi foarte speciale“, de la Lautréamont, la Brâncuşi... Brâncuşi, în Parisul avangardei, îl citea pe Milarepa...

Ştefan Ion Ghilimescu. Pînă unde merge ezoterismul poeziei dumneavoastră?

Cezar Ivănescu. Pînă acolo unde eu însumi nu ajung întotdeauna... Obişnuiam să spun asta, de obicei, prezentîndu-mi un poem, Doina (Uri memento)... Şi închei cu un vers dintr-un alt poem, Jeu d'Amour (Maithuna): „! ce eu nu ştiu, ce tu nu ştii, Acela Viersul ştie.“

Ştefan Ion Ghilimescu. Se spune despre Pitagora, ca şi despre Empedocle, că aveau amintiri precise din mai multe existenţe. Vă simţiţi solidar cu vremurile de dincolo de amintire? Vă pun această întrebare, fiindcă aţi exprimat de curînd ideea că „scrisul e lanţ karmic şi se contabilizează fatal în destinul nostru“.

Cezar Ivănescu. Sigur că scrisul, ca şi fapta, ne poate îngreuna sau uşura încărcătura karmică: sînt păcate uşoare dar şi păcate iremisibile într-o singură existenţă, mi se pare normal să te reîncarnezi pînă reuşeşti să arzi sarcina karmică, această energie negativă care trebuie transmutată în energie pozitivă... Nu ştiu dacă pot numi „amintiri precise“ ceea ce resimt eu şi recunosc dintr-o altă existenţă, pot să vă spun însă că există doi terapeuţi care tratează şi vindecă pacienţi care suferă de dureri fără o bază fiziologică în organismul actualei încarnări... Cei doi terapeuţi care practică hipnoza se bazează pe credinţa că au de-a face cu dureri moştenite dintr-o altă existenţă...

Sînt enunţuri celebre pe care le-am ştiut dintotdeauna, anumite bucăţi muzicale care mă cutremură şi locuri în care îmi pare că am mai trăit... În Albania, în 1973, am trăit nişte întîmplări miraculoase în această privinţă, ba chiar am întîlnit şi o femeie, o franţuzoaică pe care „am recunoscut-o“ şi care „m-a recunoscut“... Cînd ea s-a întors în Franţa, mi-a trimis o reproducere a unui tablou al lui Picasso, din tinereţe, în care eram noi doi pictaţi; poate sîntem şi acum amîndoi, tineri, în adoraţie, ascunşi undeva între pliurile timpului: dacă-am şti că e chiar aşa, „ne-am duce în noapte prin mare-ntuneric“.
Eminescu spunea mereu că i se pare anormal că nu ştie araba...

Ştefan Ion Ghilimescu. Ştiu că sunteţi interesat, şi poezia dumneavoastră din ultima vreme o probează suficient, de mito-filosofia indiană. În ce fel poate cuvîntul să devină mantra?

Cezar Ivănescu. Pentru noi, europenii moderni, în nici un fel cuvîntul nu poate redeveni „cuvînt de forţă“, mantra, dar, sigur, pentru vreo babă din Maramureş sau din Nordul Moldovei, el poate capta o forţă magică uluitoare într-un descîntec sau într-un blestem... De la greci şi latini încoace, la noi, europenii, s-a pierdut o întreagă tradiţie a rostirii limbii...

Sigur, uneori, printr-un abuz verbal, ne iluzionăm să credem că şi noi rostim cuvinte de putere... Trebuie să asculţi cum sună în sanscrită o mantra rostită de un adevărat maestru pentru a-ţi da seama de abisul dintre cele două civilizaţii...

Ştefan Ion Ghilimescu. Versul dumneavoastră din Poeme (Editura Crater, 1998) – mai cu osebire – se înnoadă minunat şi din bogăţia graiului arhaic, resimţit – aţi spus-o undeva – ca muzică genezică. Ce va fi venind de acolo?

Cezar Ivănescu. Adevăratul ermetism al unei limbi este dat de graiul arhaic care, în cazul limbii noastre, ne rezervă încă mari surprize care pot fi echivalente cu veritabile descoperiri arheologice... Nu ştiu care alt popor european îşi poate documente ca al nostru, prin grai arhaic, permanenţa, de la Vechea Civilizaţie Europeană şi pînă astăzi...

Ştefan Ion Ghilimescu. Am să vă pun acum o întrebare pe care şi-a pus-o şi Novalis: „Ai putea explica unui surd ce e muzica?“

Cezar Ivănescu. Sigur că da, cu condiţia să nu fie şi orb: îlfaci să vadă big bang-ul...!

Ştefan Ion Ghilimescu. V-am auzit rostind / psalmodiind / cîntîndu-vă propriile poeme. Superb! Ce înseamnă muzica în viaţa şi poezia dumneavoastră? („Tu, muzică! Din muzici ce te doare?“).

Cezar Ivănescu. Am repetat-o pînă la saţietate, mă consider un muzician ratat şi am scris literatură în speranţa că literatura mea are cît de cît ceva din frumuseţea muzicii... Muzica e arta supremă şi poezia a trăit în alianţă cu această sacră însoţitoare... Cred din tot sufletul că voi mai avea parte de încă o reîncarnare pentru a-mi împlini vocaţia de muzician...

Ştefan Ion Ghilimescu. Singurătatea, bătrîneţea, moartea „ca supremă singurătate“, spunea Borges, aduc mult poeziei... Ce este acest „mult“? Poezia dumneavoastră din urmă poposeşte adesea în aceste zone.

Cezar Ivănescu. Acest „mult“ este totul, dacă înlocuim singurătatea cu boala, avem cele trei experienţe ale prinţului tînăr Buddha Gautama, mai rămîn iubirea şi Dumnezeu, teme ale verticalităţii şi cam asta e totul şi cercul poeziei se închide... Dintotdeauna am fost impresionat puternic de buddhism şi chiar din tinereţe am folosit obsedant sintagma-titlu copilul bătrîn (traducerea numelui Lao-ţî)... Acum probabil e mai vizibilă în poezia mea o anume reluare aproape canonică a aceloraşi teme... La Baaad, carte scrisă la 25 de ani, este încă cartea mea profund buddhistă, se va vedea bine cînd o voi publica în întregime... Pot spune că atunci, la 25 de ani mă preocupau mai mult bătrîneţea, boala, moartea...

Ştefan Ion Ghilimescu. A iubi. Acelaşi verb în două infinitive. Cum se con-jugă Ea? Ce este iubirea?

Cezar Ivănescu. Se con-jugă prin cununie, mirii purtînd cununa martirilor, în Taina Nunţii... şi dacă exceptăm Întîia epistolă către corinteni a Sfîntului Apostol Pavel (cap. 13), creştinismul, marea religie universală a iubirii nu posedă un corpus de texte sacre după care să ne călăuzim metodic, să ne iniţiem în această mare şi dificilă artă a iubirii. Prin Denis de Rougemont ne putem familiariza cu tot scandalul pe care l-a propus creştinismul omului modern şi cu toate reprimările pe care biserica le-a aplicat tuturor tentaţiilor neortodoxe, de la gnosticii antici, la cathari...
Este exact ceea ce nu am acceptat niciodată din creştinism; în această privinţă indienii ne sînt, cred, superiori, toate tratatele lor despre Tantra valorizînd trupul uman ca un adevărat vas sacru...
Ce este iubirea după aceste tratate? Este un val de energie infinită care porneşte din inimă şi de la baza şirei spinării şi ajunge la Dumnezeu...

Ştefan Ion Ghilimescu. Orgoliul umilinţei, ca supliciu al dumnezeirii în om, credeţi că poate ajuta poetului să afirme noul Eon al Vărsătorului – cum vă exprimaţi profetic în Pentru Marin Preda?

Cezar Ivănescu. Da, cred că această expresie oximoronică, orgoliul umilinţei, exprimă singura conjuncţie lipsită de păcat a orgoliului uman, dinamizat de orgoliul umilinţei, omul se va reînvăţa să-l admire şi să-l iubească pe celălalt, va reînvăţa să descopere lumea şi frumuseţea ei internă care îl preced şi-i supravieţuiesc şi îl conţin în eternitate...

Ştefan Ion Ghilimescu. Ca redactor într-o vreme la revista Argeş (Calende, în noua serie), ce secret aţi dori să transmiteţi făuritorilor ei de astăzi?

Cezar Ivănescu. O revistă nu-şi justifică existenţa dacă nu atacă o problemă sau dacă nu descoperă un autor de geniu...

Cezar Ivănescu, octombrie, 1999, Bucureşti

IN MEMORIAM
GELLU NAUM, CEZAR IVĂNESCU, NICOLETA DRAGOMIR
------
Rugăciunea continuă

De aproape doi ani, la Antena Bucureştilor, doamna Nicoleta Dragomir, împreună cu distinsul prozator şi poet, doctorul Alexandru Ciocâlteu susţin o emisiune, unică în felul ei, De la suflet la suflet. Emisiunea se difuzează duminică începînd de la ora 15.

A durat, de-a-lungul timpului şi patru ore şi trei ore şi două ore... Cei doi împătimiţi de literatură au citit poezie mare, de la Eminescu la Rilke şi Gellu Naum şi au însoţit-o cu „muzică profană“, aleasă cu un gust desăvîrşit, fără restricţie... Sună foarte bine o piesă clasică de jazz după un poem de Gellu Naum...

Alături de poeţi şi-au găsit loc, uneori, şi pagini din marea proză universală...
Mai multe persoane mi-au vorbit despre această emisiune şi mau îndemnat să o ascult deoarece, uneori, se citeau şi poeme din cărţile mele... Mărturisesc vinovat că aveam o oareşice strîngere de inimă pentru că ştiu că nu e deloc uşor să faci o asemenea emisiune... Amintiţi-vă, rogu-vă, de celebra scenă a rugăciunii din Hamlet (actul III, scena 3) în care regele Claudius nu se poate ruga: „Cuvîntu-mi zboară, gîndu-i pe pămînt: / Nu urcă-n cer cuvîntul fără gînd.“... Orice rugăciune e o rugăciune a inimii mai întîi, purificatoarea gîndului care trebuie să coboare în inimă... Trebuie să ai inima în stare să facă o asemenea emisiune, de la suflet la suflet şi cîţi dintre noi mai au inima pregătită să primească murmurul unei rugăciuni...? Apoi, tot din Shakespeare (domeniul doamnei Nicoleta Dragomir), numai cei buni iubesc muzica, dispariţia viselor sau dispariţia plăcerii de a asculta muzică sînt semne ale morţii... Am urmărit deci această emisiune şi m-am lăsat invadat de tranşa comunicării şi de imprevizibilul care-i dădea o pulsaţie vie...

De mai bine de o lună, doamna Nicoleta Dragomir a început să invite în studiou poeţi români sau personalităţi care au trăit în preajma unor poeţi care au făcut gloria poeziei româneşti de astăzi, Gellu Naum şi Rodica Sofia Ciobanu, văduva poetului Mircea Ciobanu, Gabriela Creţan şi Angelea Marinescu, Liviu Ioan Stoiciu şi...

Invitat eu însumi la aceste emisiuni, m-am înfiorat ascultîndu-i vocea lui Mircea Ciobanu rostindu-şi versurile din eternitate şi vocea lui Gellu Naum citindu-şi poemele din preajma mea.

Păstrate, în timp, aceste voci vor deveni fabuloase...
Nu toate epocile dau mari poeţi... Vor veni şi vremuri de secetă. E bine că cineva se gîndeşte să strîngă ca într-un lacrimarium aceste voci care pot răcori sufletele celor singuri, celor uitaţi, celor bătrîni, celor bolnavi, cum ne mărturisea la telefon, cu blîndeţe, o doamnă...

Cu inima curată, rostiţi-vă rugăciunea continuă, iubită doamnă, Nicoleta Dragomir, cînd noi ceilalţi, abia mai găsim puterea să ne-o scriem...

Cezar Ivănescu

„Doina, închinare lui Eminescu“

Spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“ este compus din opt poeme puse pe muzică şi interpretate de Cezar Ivănescu acompaniat de Pedro Negrescu (violoncel), Mircea Tiberian (pian) şi Daniel Marin (percuţie)... Cele opt poeme sunt „Doina“ lui Mihai Eminescu şi şapte poeme „Doina“ semnate de Cezar Ivănescu şi care au constituit volumul „Doina“ publicat în 1983 la Editura „Cartea Românească“, volum tipărit şi ameninţat să fie dat la topit de autorităţile comuniste şi, în final, difuzat şi încununat cu Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române.

Prima reprezentaţie a acestui spectacol a avut loc pe 10 decembrie 1989, pe scena Casei de Cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti şi a însemnat un protest al poetului Cezar Ivănescu împotriva modului în care s-a sărbătorit centenarul morţii lui Eminescu sub dictatura comunistă. Deşi spectacolul a fost înregistrat pe o casetă video, „Televiziunea Română Liberă“ nu a acceptat, decât după câţiva ani buni, să difuzeze câteva fragmente din spectacol într-o emisiune realizată de regretata Gabriela Negreanu. În anul 2000, „anul Mihai Eminescu“, Cezar Ivănescu, laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, a realizat acest spectacol pe scena Naţionalului ieşean [acest spectacol poate fi accesat in varianta sa audio – n.n.] şi a făcut un turneu prin ţară.

Cezar Ivănescu consideră acest spectacol drept o formă de artă tradiţională (nu tradiţionalistă), căci reface alianţa poeziei cu muzica şi cu scrisul. Pornind de la capodopera eminesciană „Doina“, Cezar Ivănescu nu doar îşi urmează şi glorifică Maestrul, ci polemizează cu el descriind situaţia paradoxală trăită de români sub dictatura ceauşistă când au fost asupriţi de „unul de-al lor“ mai rău decât au fost oprimaţi de „străini“ vreodată.

Spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“ ni-l revelează pe Cezar Ivănescu în deplină maturitate artistică, în tripla sa manifestare de poet, muzician şi actor.

Luni, 15 ianuarie 2001, la ora 17, în studioul de concerte „Mihail Jora“ al Radiodifuziunii Române în cadrul proiectului „Arta poetică“ (proiect conceput şi coordonat de Ana Maria Sireteanu), în regia muzicală a lui Nicolae Neagoe, spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“, transmis în direct pe Canalul România Cultural a impresionat şi tulburat deopotrivă.

După ce au fost prezentate de-a-lungul timpului creaţiile poetice ale unor importanţi poeţi contemporani (Nichita Stănescu, Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Radu Gyr), proiectul „Arta poetică“ ne-a înlesnit contactul cu cea mai insolită personalitate poetică actuală, probabil.

Înzestrat cu o „adevărată voce de mare poet“, cum scria Marin Preda acum un sfert de veac, Cezar Ivănescu este dificil de încadrat ca poet, cu atât mai mult cu cât, astăzi când e la modă postmodernismul, el încearcă să refacă poezia ca artă tradiţională (în sensul lui René Guénon), spectacol depăşind limitele profanului şi încercând să atingă esenţa sacrului. Muzica însoţitoare a versului tinde de asemenea, spre incantaţia pură, magică, hipnotică şi aliată cu rostirea originală a poemului dau cuvântului o energie neobişnuită. Aşa cum unii dintre noi ştiu, „Doina, închinare lui Eminescu“ nu e singurul spectacol pe care Cezar Ivănescu l-a urcat pe o scenă în ultimii ani, în 1998 a fost protagonistul unui alt spectacol de muzică şi poezie, „Rosarium“. Cum „Doina, închinare lui Eminescu“, spectacolul de luni seara va intra în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii, sugerăm inspiraţilor organizatori de azi să îmbogăţească, pe cât posibil, acest tezaur şi cu alte înregistrări ale vocii poetului Cezar Ivănescu.

4 prezentarea spectacolului extraordinar
susţinut în studioul de concerte „Mihail Jora“

BASARAB NICOLESCU
Poetul şi vânătoarea de oameni

Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.

Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Român. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunătate aproape de neimaginat în lumea de astăzi. Am aflat că a ajutat o mulţime de oameni să îşi actualizeze potenţialităţile lor în domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuţi, ca Aura Christi, căreia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabilă întâlnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptivă, mi-a arătat cum această bunătate a lui Cezar se exercita nu numai în literatură dar şi în domeniul vieţii de fiecare zi.

Era atât de generos, încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte. Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la "Junimea" trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: "Dacă aţi şti că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?". Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare şi nutrea multe speranţe în privinţa dezvoltării editurii "Junimea", ajutat fiind şi de o excelentă echipă. Cumpărase drepturile a două colecţii conduse de mine la Paris (multe cărţi au fost deja traduse datorită abnegaţiei Doamnei Simona Modreanu) şi în noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iaşi, despre continuarea colaborării noastre. Mă bucuram că, în contextul României de astăzi, un mare poet poate fi şi un eficace editor.

Într-o noapte, răsfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din România, cad pe infama şi neruşinata ştire, provenită dintr-o sursă neidentificată. O avalanşă de noroi încerca să sugrume vocea poetului. După câteva zile, i-am telefonat de la Paris. "Să nu crezi, Basarab, un singur cuvânt din ce spun ăştia!" – îmi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat că un asemenea gând nici nu se putea ivi în mine. Mi-a descris în amănunt acţiunile pe care dorea să le întreprindă pentru a-şi apăra demnitatea. Dar am înţeles că ceea ce îl mâhnea cel mai mult era reacţia unor persoane apropiate lui, care, cel puţin pentru un moment, au putut da crezare infamei ştiri. Cezar avea, ca şi mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea înţelege infidelitatea în prietenie.

Pe 9 februarie 2008, în preajma unei conferinţe pe care trebuia să o ţin la Teatrul Naţional din Bucureşti, i-am telefonat spunându-i că îl aştept şi că invitaţia sa se află la casa teatrului. Mi-a spus că, din cauza evenimentelor, nu poate veni. "Dar te voi îmbrăţişa în faţa tuturor, Cezar!" - i-am răspuns. "Da, dar dacă prezenţa cuiva în sală m-ar enerva, aş putea reacţiona în mod nepotrivit." L-am înţeles. A fost ultima noastră convorbire pe acest tulburat pământ.

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.

Acum puţină vreme, Aura Christi şi Lucia Dărămuş mi-au trimis, prin curier electronic, o casetă conţinând un testament spiritual al poetului. Mărturisesc că am izbucnit în plâns, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multă vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui îmi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastră. Cuvinte potolite, înţelepte, pătrunse de o infinită dragoste faţă de ţara unde s-a născut, fără nici o urmă de ură pentru vânătorii de oameni. Fie ca lacrimile mele să îi aline sufletul încă însângerat.

4 Paris, 21 iunie 2008

articol preluat din revista Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi