România Mare

Se vor împlini în curînd 75 de ani [1993 – n.n.] de cînd Sfatul Ţării din Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu România, prilej să medităm asupra situaţiei actuale a Basarabiei, „ţară independentă“ sfîşiată de tendinţe politice contradictorii, ţară în care doar elita intelectuală a mai păstrat nealterat sentimentul românismului ca doctrină politică întregitoare.

Nu există provincie istorică românească necontestată de vecinii noştri, astfel încît noi, românii ne aflăm într-o situaţie paradoxală, admirabil descrisă de marele istoric David Prodan în cartea sa, Transilvania şi iar Transilvania (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992): „Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adînci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare. Dacoromânismul mit, originile latine legendă, continuitatea daco-romană minciună, poporul daco-roman al Daciei trebuie readus din Balcani, istoria lui doar un joc al rivalităţilor marilor puteri, statul său unitar doar un rapt din statele limitrofe. Cum ai mai putea înfrunta o asemenea mentalitate?“

Desigur, o asemenea mentalitate, care nu e doar a vecinilor noştri din vest, nu poate fi înfruntată decît cu o conştiinţă trează a românismului întemeiat istoric, pentru care constituirea statală a României Mari la sfîrşitul primului război mondial a fost nu o cucerice întîmplătoare, ci o recunoaştere modernă a unei continuităţi istorice de două mii de ani.

Uităm prea uşor noi, românii faptul că, în istorie, energiile româneşti au fost folosite pentru realizarea unor ficţiuni politice străine şi că numai două decenii providenţiale au fost în stare să preschimbe România şi s-o impună ca un stat modern în Europa interbelică.

Numai două decenii, cît a durat România Mare (ea însăşi lăsînd înafara graniţelor sale mulţi români vieţuind în Balcani, în Ungaria sau în Uniunea Sovietică), am putut noi, românii să ne manifestăm plenar în istorie şi să scăpăm de complexul de inferioritate al unui „popor mic“. Două decenii de înflorire spirituală ne-au redat credinţa în vocaţia noastră creatoare şi conştiinţa de mare popor păstrător al romanităţii răsăritene şi după prăbuşirea Bizanţului. Schimbarea la faţă a României, cartea lui Emil Cioran, nu reprezenta în epocă altceva decît o conştiinţă românească exasperată că România nu doreşte să fie mai mult decît este.

Ne aflăm azi într-un moment istoric chiar mai favorabil decît cel de la sfîrşitul primului război mondial, moment în care asistăm la agonia prelungită a ultimului Imperiu din această parte de lume, în est, iar în vest, în Ungaria, la încercarea de reînviere a unei ficţiuni politice care este Ungaria Mare, Ungarie care în fapt nici pe teritoriul ei actual nu realizează decît prin abuz condiţiile unui stat unitar naţional.

Cum ne putem explica în această situaţie apatia politică a românilor care deţin o majoritate strivitoare atît în România, cît şi în Basarabia şi sînt deznaţionalizaţi sub ochii noştri în toate statele vecine?
Într-un singur fel, credem noi şi anume prin aceea că, mai ales în Basarabia, nu s-a instaurat o democraţie autentică iar „clasa superpusă“ a politicienilor actuali este dominată de jocul de interese şi nu de cerinţele demosului, majorităţii.

Dincolo de comportamentul lor aberant, vecinii noştri din vest, ungurii ar trebui să fie pentru noi un exemplu de dinamism politic întrucît au reuşit printr-o propagandă activă să facă, pe plan internaţional, mai credibilă ficţiunea lor (în dauna realităţii politice) şi să pună în cumpănă drepturile noastre asupra centrului românismului care este Transilvania. Un popor civilizat (Kulturvolk) fără conştiinţă istorică este de neînchipuit.

Se află oare conştiinţa naţională a românilor din Basarabia într-un declin atît de accentuat încît să nu mai realizeze pericolul care-i ameninţă identitatea şi viitorul? Nu credem. Credem mai degrabă că românii din Basarabia sînt trădaţi de politicienii incapabili cărora le-au încredinţat puterea. Şi este ştiut că orice popor care se lasă condus de nulităţi politice se condamnă practic la sinucidere. Congresul intelectualilor din Basarabia a demonstrat că există o elită nu numai intelectuală, ci şi politică şi avem speranţa că această elită exponenţială va şti să trezească întreaga Basarabie, cum a mai făcut-o dealtfel, şi să o decidă spre reeditarea marelui act al Unirii.

4 Cezar Ivănescu, România Mare, 1993

Eminescu,
simbolul central
al românismului

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace... România Mare, „De la Nistru pîn' la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice. În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

4 Cezar Ivănescu, 1992