BASARAB NICOLESCU
Poetul şi vânătoarea de oameni

Vânătoarea de oameni nu este niciodată bună. Ea face întotdeauna victime inocente. Dar vânătorii au inima împăcată. Ei nu au în mâinile lor nici puşti, nici pistoale. Ei doar se joacă cu sufletul oamenilor. Hămesiţi de sângele celor puri, îi hăituiesc îmbătaţi de propria lor putere. Geniul îi scandalizează, inocenţa li se pare o anomalie diabolică şi demnitatea – o ridiculă pretenţie.

Desigur, mi se va spune că exagerez, din motive sentimentale. Vânătorii de oameni au întotdeauna inima împăcată. Vor spune că Cezar Ivănescu a murit în urma unei banale operaţii şi nu pentru că trupul îi era epuizat de nemiloasa hăituire. Noi nu putem păstra tăcerea când o pagină ruşinoasă a istoriei literaturii române s-a scris acum, la începutul secolului 21. Cerneala acestei pagini este sângele cald încă al sufletului unui mare poet.

L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Cezar era invitat de doamna Simona Modreanu la Centrul Cultural Român. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.

Am descoperit în Cezar nu numai o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet dar şi un om de o profundă cunoaştere filosofică, mai ales în domeniul filosofiei orientale. Un om bun, de o bunătate aproape de neimaginat în lumea de astăzi. Am aflat că a ajutat o mulţime de oameni să îşi actualizeze potenţialităţile lor în domeniul literaturii. Unii au devenit scriitori cunoscuţi, ca Aura Christi, căreia i-a inventat de altfel minunatul pseudonim. O memorabilă întâlnire, la Lido, cu Clara, fiica sa adoptivă, mi-a arătat cum această bunătate a lui Cezar se exercita nu numai în literatură dar şi în domeniul vieţii de fiecare zi.

Era atât de generos, încât era incapabil să conceapă răutatea, trădarea, mârlănia. În sinea lui era un copil inocent şi timid. Această afirmaţie poate surprinde. Toţi ne amintim de redutabilul polemist, de setea lui de a vorbi şi povesti fără încetare, de accesele lui de mânie. Dar aceste manifestări erau cele de auto-apărare ale unui mare timid, surprins de tulburata lume în care trăim şi de nemilostiva trecere a timpului care ne apropie de moarte. Îmi vine în minte o scenă trăită la ediţia din 2007 a Salonului Gaudeamus de la Bucureşti. Cezar reeditase la "Junimea" trei cărţi ale mele şi organizase, într-un spaţiu ingrat, la capătul unei scări, o prezentare a lor de către Magda Stavinschi şi Solomon Marcus. Lumea trecea, grăbită să consume cât mai multe evenimente. Şi îl auzim pe neaşteptate pe Cezar, urlând în microfon: "Dacă aţi şti că în faţa voastră se află Cioran, Eliade sau Ionesco, tot aşa veţi trece, orbilor?". Printr-o extraordinară coincidenţă, tocmai atunci trecea în faţa micului nostru grup un cunoscut grafician, care ocupase un important post diplomatic la Paris. Ne-am dat mâna, dar persoana, vizibil jenată, s-a făcut că plouă şi a plecat mai departe. Dar lumea s-a strâns ca urmare apelului-strigăt şi evenimentul a rămas pentru totdeauna înscris în memoria mea.

Avea proiecte editoriale extraordinare şi nutrea multe speranţe în privinţa dezvoltării editurii "Junimea", ajutat fiind şi de o excelentă echipă. Cumpărase drepturile a două colecţii conduse de mine la Paris (multe cărţi au fost deja traduse datorită abnegaţiei Doamnei Simona Modreanu) şi în noiembrie 2007 am discutat cu el, la Iaşi, despre continuarea colaborării noastre. Mă bucuram că, în contextul României de astăzi, un mare poet poate fi şi un eficace editor.

Într-o noapte, răsfoind, ca de obicei, paginile electronice ale ziarelor din România, cad pe infama şi neruşinata ştire, provenită dintr-o sursă neidentificată. O avalanşă de noroi încerca să sugrume vocea poetului. După câteva zile, i-am telefonat de la Paris. "Să nu crezi, Basarab, un singur cuvânt din ce spun ăştia!" – îmi spune, vizibil obosit, Cezar. L-am asigurat că un asemenea gând nici nu se putea ivi în mine. Mi-a descris în amănunt acţiunile pe care dorea să le întreprindă pentru a-şi apăra demnitatea. Dar am înţeles că ceea ce îl mâhnea cel mai mult era reacţia unor persoane apropiate lui, care, cel puţin pentru un moment, au putut da crezare infamei ştiri. Cezar avea, ca şi mine, cultul prieteniei, pe care o punea mai presus de toate. Nu putea înţelege infidelitatea în prietenie.

Pe 9 februarie 2008, în preajma unei conferinţe pe care trebuia să o ţin la Teatrul Naţional din Bucureşti, i-am telefonat spunându-i că îl aştept şi că invitaţia sa se află la casa teatrului. Mi-a spus că, din cauza evenimentelor, nu poate veni. "Dar te voi îmbrăţişa în faţa tuturor, Cezar!" - i-am răspuns. "Da, dar dacă prezenţa cuiva în sală m-ar enerva, aş putea reacţiona în mod nepotrivit." L-am înţeles. A fost ultima noastră convorbire pe acest tulburat pământ.

Moartea lui am trăit-o ca o supremă injustiţie. Dar opera lui rămâne, intactă, în imediata vecinătate a operei unui alt mare nedreptăţit, Mihai Eminescu. Este convingerea mea intimă că noile generaţii vor descoperi, mai mult decât contemporanii noştri, dimensiunea de mare poet a lui Cezar Ivănescu.

Acum puţină vreme, Aura Christi şi Lucia Dărămuş mi-au trimis, prin curier electronic, o casetă conţinând un testament spiritual al poetului. Mărturisesc că am izbucnit în plâns, ceea ce nu mi se mai întâmplase de multă vreme. Printr-un miracol al Internetului, vocea lui îmi parvenea, vie, de dincolo de lumea noastră. Cuvinte potolite, înţelepte, pătrunse de o infinită dragoste faţă de ţara unde s-a născut, fără nici o urmă de ură pentru vânătorii de oameni. Fie ca lacrimile mele să îi aline sufletul încă însângerat.

4 Paris, 21 iunie 2008

articol preluat din revista Dacia literară, nr. 80 (5/2008), Iaşi

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!

În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Ascultaţi acest mesaj: http://www.trilulilu.ro/alki/74d9e365e72197

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia).

„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...

Încercăm să redam, pe cât ne va sta în puteri, măsura dramei trăite de un scriitor de exceptie, mort în condiţii neclare, ca urmare a unei intervenţii minore şi programate.

Atacul nedrept asupra lui Cezar Ivănescu a căpătat dimensiuni de nebănuit începând cu 29.01.2008. Bazându-ne pe documentele audio rămase, pe manuscrisele şi pe multele declaraţii din ultima perioadă a vieţii sale vom încerca sa restabilim câte ceva din adevărul acestei morţi.

Acest prim fragment înregistrat şi făcut public este de fapt un mesaj profund creştin de mulţumire şi iertare pe care Cezar Ivănescu a dorit să îl adreseze celor care i-au făcut rău, celor care l-au trădat, celor care în mod nedemn i-au provocat, într-un final, moartea... celor care l-au preţuit, celor care l-au iubit, celor care l-au cunoscut si celor şi mai mulţi pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar pentru care a scris, a suferit şi a murit.

Reproduc şi un scurt fragment din textul care ar fi trebuit să deschidă blogul Cezar Ivănescu, în timpul vieţii scriitorului, intitulat Mesajul lui Cezar Ivănescu pentru discipolii, prietenii şi susţinătorii cauzei sale.

De la Alex Cetăţeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul în Montréal, George Filip şi toţi ceilalţi membri ai Asociaţiei, până la bravii mei cenaclişti de odinioară din Târgovişte, Mircea Drăgănescu, Ion Iancu Vale, Ioan Vişan şi mai tinerii discipoli Alina Safta sau Sebastian Drăgan, de la minunata doamnă Lucreţia Berzintu din Israel şi până la genialul şi dragul meu poet din Botoşani, Lucian Alecsa, grav bolnav, de la hagiograful meu de o viaţa, Ion Murgeanu, care crede că sunt cel mai mare poet român de la Eminescu încoace, la George Roca din Australia, de la marele pictor şi scriitor Sorin Dumitrescu şi până la incomparabilul uomo universale românul de geniu de la Paris, Basarab Nicolescu, cu toţii mi-aţi încălzit inima... Dar pe toţi v-a întrecut copilul fără nume care mi-a postat pe net fotografia şi un poem... Care e numele tău, îngere? /.../ Închei şi iar închei cu vorbele aceleia pe care o iubesc de când mă ştiu, Mahalia Jackson: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să îl ador!" (Cezar Ivănescu, 11 martie 2008)