Cezar IVANESCU, greva foamei din 1983, pentru poemul „Doina“, închinat împlinirii a 100 de ani de tipărirea „Doinei“ eminesciene

Tovarăşului redactor-şef al revistei „Luceafărul“, Nicolae Dan Fruntelată
Tovarăşului director al revistei „România literară“, George Ivaşcu


Vă aducem la cunoştinţă că am depus la Uniunea Scriitorilor următoarea reclamaţie:

Iubite tovarăşe Preşedinte D.R. Popescu

Subsemnatul, Cezar Ivănescu, scriitor, redactor cu 1/2 normă la revista „Luceafărul“ a Uniunii Scriitorilor, domiciliat în Bucureşti, [...], vin să vă aduc la cunoştinţă următoarele... Pe un fond de continuitate a persecuţiilor „cenzoriale“ de care am avut parte toată viaţa, numai în săptămâna asta (11–17 iulie 1983) mi-au fost „cenzurate“ 51 (cincizeci şi una) de pagini dactilografiate:

– 8 pagini dactilografiate în „Suplimentul literar-artistic“ al „Scânteii tineretului“ mi-au fost „amânate“ pentru săptămâna viitoare din raţiuni pe care nu le înţeleg [...], dar dată fiind deplina bunăcredinţa cu care m-a întâmpinat totdeauna tov. redactor-şef-adjunct al „Scânteii tineretului“, Ion Cristoiu, consider chestiunea rezolvabilă...

– 37 de pagini dactilografiate, un poem, „Doina“, închinat împlinirii a 100 de ani de tipărirea „Doinei“ eminesciene, la 15 iulie 1983 în „Convorbiri literare“... Am trimis poemul tovarăşului director George Ivaşcu personal tocmai pentru a-l tipări în nr. din 14 iulie a.c. al „României literare“... Numai întâmplător întâlnindu-ma cu poetul Ion Horea în bufetul Consiliului Culturii din cadrul Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii“ am aflat (vineri, 15 iulie a.c.) că tovarăşul director George Ivaşcu a trimis poemul în redacţie cu recomandarea să mi se comunice că revista „România literară“ a luat „hotărârea“ să nu mai publice decât „câte o coloană de poezie“, fie poetul Ion Gulie, fie Cezar Ivănescu, acelaşi spaţiu, păi nu, că doar asta e „politica literară“ pe care o face de ani de zile tovarăşul George Ivaşcu...

Vă comunic ferm că dacă până joi, 21 iulie a.c. când se tipăreşte numărul următor al „României literare“ nu apare în această publicaţie poemul meu, joi, la orele 12:00 în biroul în care lucrez la revista „Luceafărul“ (şi unde-şi desfăşoară activitatea şi cenaclul de poezie „Numele Poetului“ condus de mine) voi declara greva foamei în semn de protest împotriva batjocoririi demnităţii mele de scriitor...

– 6 pagini dactilografiate, memorialul-necrolog intitulat „Trandafirul japonez“ scris la dispariţia tragică a unei tinere fete, Anta Raluca Buzinschi, fiica prozatorului Corneliu Buzinschi, care a lăsat în manuscris un impresionant număr de poeme bulversante... mi-au fost scoase din revista „Luceafărul“, nr. din 16 iulie a.c. Cum numărul din 23 iulie a.c. este un număr aniversar, vă comunic că dacă până sâmbătă, 30 iulie a.c. când se tipăreşte următorul număr al revistei „Luceafărul“ nu apare în această publicaţie şi textul meu, în aceeaşi zi, la ora 12:00 în biroul în care lucrez la revista „Luceafărul“ voi declara greva foamei în semn de protest împotriva obtuzităţii cenzoriale care se instaurează din ce în ce mai arbitrar...

Cu nedezminţită stimă şi dragoste pentru persoană şi operă...

16 iulie 1983
Cezar Ivănescu

Tovarăşului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.R.


0 0 0

Tovarăşului redactor-şef al revistei „Luceafărul“, Nicolae Dan Fruntelată

Vă aducem la cunoştinţă că am depus la Uniunea Scriitorilor următoarea reclamaţie:

Iubite tovarăşe Preşedinte D.R. Popescu,
Iubiţi tovarăşi vicepreşedinţi

Subsemnatul, Cezar Ivănescu, scriitor, redactor cu 1/2 normă la revista „Luceafărul“ a Uniunii Scriitorilor, domiciliat în Bucureşti, [...], vă anunţ pe această cale că începând de azi, 4 august 1983, ora 12:00 am declarat greva foamei în biroul în care lucrez în sediul revistei „Luceafărul“ deoarece toate chestiunile pe care le-am adus la cunoştinţa Uniunii Scriitorilor prin textul din 16 iulie a.c. au rămas nesoluţionate.

Declar că nu voi înceta greva foamei până când poemul meu „Doina“ („Variantă“) – „Melodie fără sfârşit“ nu va apărea integral, fără tăieturi şi modificări în revista „România literară“ a Uniunii Scriitorilor şi de asemenea până când nu va fi destituită jigodia bătrână, cu o fiica transfugă în Occident, numită George Ivaşcu...

Cer de asemenea să fie făcut responsabil de decizia mea şi funcţionarul din Consiliul Culturii, tovarăşul Poiană Virgil. Declar greva foamei împotriva unor iresponsabili şi vă rog să precizaţi celor în drept scopul exact al acţiunii mele.

Cu nedezminţită stimă şi dragoste pentru persoanele şi opera Domniilor-Voastre
4 august 1983
Cezar Ivănescu

Tovarăşului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.R.
Tovarăşilor Vicepreşedinţi ai Uniunii Scriitorilor din R.S.R.

DOINA INCHINARE LUI EMINESCU, Cezar Ivănescu, 10 decembrie 1989

„peste tot am simţit că este vorba de ceva sacru în scrisul d-tale“
Constantin Noica

Cezar Ivănescu (dialog cu Viorel Ilişoi, inedit, 1996): „Tatăl meu Rusía este un poem extras din cîteva mii de pagini de text scrise mai ales în proză nu în poezie, asta e culmea; eu am scris foarte multă proză, sper în partea asta a doua de viaţă să reuşesc s-o tipăresc. Tatăl meu Rusía închide tot acest complex faţă de tatăl castrator care a fost tatăl meu biografic, care a fost România comunistă, Rusia comunistă, dar închide şi celălalt complex, mai mare, religios, al relaţiei dintre tată şi fiu, care există şi-n creştinism: Iisus Hristos/Dumnezeu relaţia asta dramatică şi tragică dintre Fiul şi Dumnezeu Tatăl care-L trimite pe pămînt să se jertfească. Este, în orice caz, un poem care închide foarte mult din tot ce-am trăit şi-am gîndit eu în toată perioada mea de tinereţe şi are o semnificaţie: în tablele legii romane era o lege care spunea că dacă fiul va fi vîndut de trei ori de către tatăl său, fiul va fi liber de tatăl său.“

Nicolae Georgescu (Poezie şi muzică, Luceafărul, 16 decembrie 1989): Scriitorii au publicul lor răspîndit în masa cititorilor, o plasă latentă formată din ochi la pîndă, buze fierbinţi, mîini aşternute pe ziare şi cărţi, mîngîind, netezind... Din cînd în cînd plasa aruncată în lume se strînge: Cezar Ivănescu a strîns şi a adus cu sine în sala unei respectabile instituţii culturale un public de cîteva sute de elevi, studenţi, poeţi născuţi şi hrăniţi sub cupola cenaclului „Numele Poetului”, pictori, muzicieni, ziarişti, prieteni. „Mobilizarea” s-a făcut spontan: un zvon ca o adiere a trecut din om în om şi a vălurit năvodul prietenilor lui Cezar Ivănescu – apoi, ca din ape liniştite, a ieşit deasupra şi s-a aşezat în jurul poetului lumea lui.

Zic „plasă”, „năvod” – şi ar trebui să zic lanţuri. Pentru că aceasta este impresia : Cezar Ivănescu înlănţuieşte, cu poezia sa, ţine locului. Nu vrăjeşte, nu încîntă, nu rupe din contingent – toate acestea poetul însuşi parcă nu le vrea. Stai lucid, cu totul şi cu totul întreg, nimic din tine nu pleacă spre el, spre scenă – dar nici nu te poţi ridica ori rupe din tine: poezia, după ce te prinde, te ţintuieşte, o regăseşti în tine însuţi, o auzi şi o vezi şi o pipăi. Cezar Ivănescu sculptează în cuvînt – cînd îşi cîntă poemele rămîi cu această impresie că din statuia care devine pe scenă se rup „bucăţi de elocinţă” (cum spune Iorga despre verbul lui Nicolae Filipescu) care „nu conving, strivesc”; se remodelează în faţa ta şi în tine însuţi...
Cezar Ivănescu s-a aşezat sub semnul lui Eminescu începîndu-şi spectacolul cu „Doina” Lui. Cezar Ivănescu aduce o melodie nouă, a sa, pentru poemul eminescian, un fel de descîntec monoton la început, care te invită să-i intri în ritmuri, apoi, pe măsură ce participi, o apă adîncă a muzicii şi cuvîntului care te prinde, te domină şi în final te striveşte ridicîndu-te în picioare. Îmi aduc aminte de vorbele lui Mihai Ungheanu: una e să valsezi cu o farfurie în mînă – şi cu totul alta să ai deasupra capului o lespede de marmură. Cezar Ivănescu ne „ajută” să purtăm pe umeri, demni, lespedea de marmură, ne oferă şi ne impune condiţia de cariatide. Nimic din ceea ce s-ar putea numi o exacerbare a eului, megalomanie, infatuare, mîndrie exagerată de sine în acest spectacol. Nici modestie, umilinţă etc. Poetul se supune, el însuşi, greutăţii logosului pe care-1 naşte, recreează pe loc, în spectacol, condiţia aceasta a cariatidei pe care o impune (nu o transmite). Este, mai degrabă, vorba despre măsură, despre decenţă, demnitate. Aceasta este greutatea poeziei» mele – pare a spune el – iată, eu însumi mă aşez sub ea să văd dacă o pot duce. Acesta este punctul de sprijin, acesta este punctul de atracţie al spectacolului lui Cezar Ivănescu: lupta scrîşnită pentru aflarea măsurii. O măsură nu între forţe mici, farmaceutice – o măsură între cea mai de sus mîndrie omenească, aceea care naşte hybrisul – şi cea mai de jos umilinţă, aceea care apasă omul sub tălpile sale. Să ţii în echilibru dinamic asemenea forţe – iată vocaţia poeziei, iată ce ne spune poemul lui Eminescu spus în cîntec de Cezar Ivănescu, iată ce ne spun chiar poemele lui Cezar Ivănescu. L-au acompaniat pe Cezar Ivănescu: Augustin Zbora, Verona Maier, Florian Nanu şi Ion Meţiu. Poetul şi-a interpretat şapte doine din volumul său, unele dintre ele apărute (tipărite) – altele, nu. Spectacolul s-a deschis cu un cuvînt despre Eminescu, a continuat cu poemul eponim amintit şi s-a încheiat tot astfel. Prezentatorul – pictorul Augustin Zbora – ne-a spus un lucru pe care dorim să-l consemnăm: din 1979, de zece ani. Cezar Ivănescu n-a mai urcat pe vreo scenă. Iar cronicarul, în încheiere, îşi spune gîndul de la început: prietenii lui Cezar Ivănescu sînt cariatidele poeziei adevărate.

„Doina, închinare lui Eminescu“

Spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“ este compus din opt poeme puse pe muzică şi interpretate de Cezar Ivănescu acompaniat de Pedro Negrescu (violoncel), Mircea Tiberian (pian) şi Daniel Marin (percuţie)... Cele opt poeme sunt „Doina“ lui Mihai Eminescu şi şapte poeme „Doina“ semnate de Cezar Ivănescu şi care au constituit volumul „Doina“ publicat în 1983 la Editura „Cartea Românească“, volum tipărit şi ameninţat să fie dat la topit de autorităţile comuniste şi, în final, difuzat şi încununat cu Premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române.

Prima reprezentaţie a acestui spectacol a avut loc pe 10 decembrie 1989, pe scena Casei de Cultură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti şi a însemnat un protest al poetului Cezar Ivănescu împotriva modului în care s-a sărbătorit centenarul morţii lui Eminescu sub dictatura comunistă. Deşi spectacolul a fost înregistrat pe o casetă video, „Televiziunea Română Liberă“ nu a acceptat, decât după câţiva ani buni, să difuzeze câteva fragmente din spectacol într-o emisiune realizată de regretata Gabriela Negreanu. În anul 2000, „anul Mihai Eminescu“, Cezar Ivănescu, laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, a realizat acest spectacol pe scena Naţionalului ieşean [acest spectacol poate fi accesat in varianta sa audio – n.n.] şi a făcut un turneu prin ţară.

Cezar Ivănescu consideră acest spectacol drept o formă de artă tradiţională (nu tradiţionalistă), căci reface alianţa poeziei cu muzica şi cu scrisul. Pornind de la capodopera eminesciană „Doina“, Cezar Ivănescu nu doar îşi urmează şi glorifică Maestrul, ci polemizează cu el descriind situaţia paradoxală trăită de români sub dictatura ceauşistă când au fost asupriţi de „unul de-al lor“ mai rău decât au fost oprimaţi de „străini“ vreodată.

Spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“ ni-l revelează pe Cezar Ivănescu în deplină maturitate artistică, în tripla sa manifestare de poet, muzician şi actor.

Luni, 15 ianuarie 2001, la ora 17, în studioul de concerte „Mihail Jora“ al Radiodifuziunii Române în cadrul proiectului „Arta poetică“ (proiect conceput şi coordonat de Ana Maria Sireteanu), în regia muzicală a lui Nicolae Neagoe, spectacolul „Doina, închinare lui Eminescu“, transmis în direct pe Canalul România Cultural a impresionat şi tulburat deopotrivă.

După ce au fost prezentate de-a-lungul timpului creaţiile poetice ale unor importanţi poeţi contemporani (Nichita Stănescu, Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Dimitrie Stelaru, Radu Gyr), proiectul „Arta poetică“ ne-a înlesnit contactul cu cea mai insolită personalitate poetică actuală, probabil.

Înzestrat cu o „adevărată voce de mare poet“, cum scria Marin Preda acum un sfert de veac, Cezar Ivănescu este dificil de încadrat ca poet, cu atât mai mult cu cât, astăzi când e la modă postmodernismul, el încearcă să refacă poezia ca artă tradiţională (în sensul lui René Guénon), spectacol depăşind limitele profanului şi încercând să atingă esenţa sacrului. Muzica însoţitoare a versului tinde de asemenea, spre incantaţia pură, magică, hipnotică şi aliată cu rostirea originală a poemului dau cuvântului o energie neobişnuită. Aşa cum unii dintre noi ştiu, „Doina, închinare lui Eminescu“ nu e singurul spectacol pe care Cezar Ivănescu l-a urcat pe o scenă în ultimii ani, în 1998 a fost protagonistul unui alt spectacol de muzică şi poezie, „Rosarium“. Cum „Doina, închinare lui Eminescu“, spectacolul de luni seara va intra în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii, sugerăm inspiraţilor organizatori de azi să îmbogăţească, pe cât posibil, acest tezaur şi cu alte înregistrări ale vocii poetului Cezar Ivănescu.

4 prezentarea spectacolului extraordinar
susţinut în studioul de concerte „Mihail Jora“