Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (1)
-----------
„am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere...“

Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980

-----------

Pe 24 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a încetat din viaţă. Moartea sa fulgerătoare ridică foarte multe semne de întrebare şi pare a veni aproape de la sine în continuarea tristei tradiţii a morţilor tipic româneşti în care singurul fapt cumplit de exact este doar acela al morţii. Poetul a murit asasinat precum Eminescu şi Labiş şi a murit nu înainte de a simţi ce înseamnă „adversitatea continuă“, dar şi prietenia sfântă a acelor oameni – rari prin valoare şi excepţionali prin genialitate – pe care i-a considerat, cu onoare şi admiraţie sacră, de-a lungul timpului, prieteni. A murit nu înainte de a fi atacat în haită, neîncetat, în viaţa de zi cu zi şi în cea literară, bătut cu bestialitate timp de peste două ore şi jumătate de mineri, în 14 iunie 1990, hăituit atât în tinereţe, cât mai ales la vârsta senectuţii, de personaje dubioase, lipsite de orice urmă de demnitate, de repere morale şi valorice...

În timp ce aceia care, la începutul acestui an, îl atacau în mod diabolic şi concertat pe Cezar Ivănescu, sfidând legislaţia în vigoare şi adevărul, studiau temeinic şi din greu doctrina PCR-ului la Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, ba mai şi luau zelos notiţe în calitate de ziarişti oficiali, de-a stânga tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Cezar Ivănescu făcea greve repetate ale foamei, era urmărit de securitate, traducea din Mircea Eliade şi suporta consecinţele libertăţii sale depline: nepublicarea, marginalizarea extremă, sărăcia, lipsa unei locuinţe şi a unei cariere pe măsura valorii sale şi chiar lipsa unei slujbe cu o normă întreagă... toate acestea au continuat într-un crescendo de neînchipuit şi după anul 1989... şi până la moartea sa dorită şi provocată în mare măsură prin atacul mediatic de nesuportat declanşat în 29 ianuarie 2008.

(Accesaţi şi http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/ , explicaţia la articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20)

De aceea voi spune acum şi mereu nu ce frumoasă este ţara mea, ci doar cât de sfântă este ţărâna ţării mele, în care morţii se transformă neîncetat în rod... şi voi spera neîncetat că undeva există un dincolo – al Păcii, al Dreptăţii şi al Luminii.

Îmi este frica doar, de fapt sunt convinsă de asta, că odată cu moartea sufletele pierd orice legătură cu ceea ce e uman, terestru. Ele se alătură Luminii şi ne uită şi îşi uită existenţa de aici. Noi reuşim să mai intrăm în contact doar cu o anume energie remanentă, cu ceva care nu şi-a încheiat combustia, cu încă o formă a existenţei corporale care are totuşi legături cu justiţia umană, cu tot ceea ce este încă pământesc, cu arderea unui ciclu existenţial („nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“, cumplit vers, mie îmi spune la un mod tranşant şi traumatizant şi că tot ce e din această lume se va închide şi judeca aici, Totul: şi crima şi iubirea.). Şi de aceea ce au făcut domnii Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi cei care le-au determinat acţiunile este cu atât mai cumplit. Şi-au luat asupra lor şi asupra celor dragi lor un teribil blestem, blestem de sânge şi de moarte.

-----------
„tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“

„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“

Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978

-----------

-----------
„A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“

„Iertarea, în sensul scripturii înseamnă că se naşte din iubire şi trebuie să ducă la vindecare. Nu e cu putinţă iertarea fără vindecare şi spuneam «de veţi ierta păcatele şi tatăl vostru vă va ierta». Deci, dintr-o dată descoperi pe Dumnezeu ca tată, şi în calitatea mea de fiu al părintelui ceresc, atunci iubirea din fire se revarsă în mine, în fiul şi de la mine se revarsă asupra semenului meu. Dar această înseamnă iertarea, iertarea răului? tolerarea răului? Ferească Dumnezeu. A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului. Eu pot să-l iubesc şi trebuie să-l iubesc pe om chiar atunci când el este supus unei pedepse. Dar pedeapsa păcatul pedepseşte, căci se zice «păcatul îşi caută vinovatul». Bunăoară, şi-mi spuneam azi-dimineaţă, când Mântuitorul era răstignit pe cruce şi între doi tâlhari, Tatăl îl iubea pe Fiul? Da, nici vorbă că-l iubea. Îl iubea tocmai în jertfa lui, dar Fiul suferea. Suferea pentru păcatele noastre. Şi-atunci, a iubi înseamnă a te strădui să se reverse iubirea purificatoare în semenul tău, pentru vindecarea lui. Şi dacă el nu vrea, spunea Mântuitorul în altă parte: «de-ţi greşeşte fratele tău, mustră-l. /.../ De n-ascultă nici aşa, supune-l bisericii, soborului, judecăţii. Dacă n-ascultă nici de ea înseamnă că e un păgân şi trebuie să te fereşti, ca să nu te contaminezi, dar tot trebuie să continui să-l iubeşti. Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui!».“

Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

-----------

-----------
„aceasta e marea tragedie a acestor decenii“

Dacă omul acesta [Nichifor Crainic] n-ar fi stat în închisoare atâta vreme – vreo 14 ani şi ceva – tocmai anii de maturitate, ar fi lăsat o operă bogată. Şi aceasta e marea tragedie a acestor decenii.

Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

-----------

-----------
„A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările.“

„[Nae Ionescu] A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările. Kant mi se pare că a scris pe la cincizeci de ani Critica raţiunii pure. Dar n-are importanţă. Beethoven spunea că atunci când un om e la treizeci de ani filosof, e un monstru. Nemţii cer eine inerliche Reife – o coacere interioară. Eu am citit Critica raţiunii pure ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului. Dar a trebuit să fac optzeci de ani. Vorba lui Romano Guardini...“

Petre Ţuţea, martie 1990

-----------

-----------
„asta după ce mă vor fi otrăvit“

„! merg şi scriu – şi scriu ! –
şi că te caut nu-ţi promit,
iar compun mintal
de când hârtia s-a scumpit,
scriu pe creier
cu negreala de pe suflet
negru negru negru negru
– şi negreala asta negreşit
apele-or s-o spele –
când îmi va ploua direct pe creier –
asta după ce-mi voi fi vândut calota
fiindcă osu-i bun pentru hârtie –
asta după ce mă vor fi otrăvit:
zilnic iau şi beau otravă,
zilnic beau otrava lor,
mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,
doamnelor şi domnilor !“
Cezar Ivănescu, Doina (Oralităţi)


-----------

„[...] Osuarul Mausoleului ridicat de foştii deţinuţi politici la Aiud în memoria miilor de luptători anticomunişti morţi in condiţii de exterminare în penitenciarul din localitate.

Reprezentând un şir de 7 cruci înfrăţite, purtând pe braţe o altă cruce uriaşă (ce simbolizează crucificarea martirilor din temuta temniţă a Aiudului), toate susţinute de un imens osuar-biserică, zidit chiar în cornişa «Râpei Robilor» unde, între 1945–1964, erau îngropaţi, fără cruce şi în secret, deţinuţii politici exterminaţi de comunişti, mausoleul a fost ridicat dupa 1990, prin strădaniile supravieţuitorilor acelui experiment sângeros, grupaţi în asociaţiile fostilor deţinuti politici de pe întregul cuprins al ţării. În prezent, acolo functionează un schit, osuarul având functia de altar în care se oficiaza zilnic Sfânta Liturghie crestină pentru mântuirea sufletelor martirilor anticomunişti.“ (4 preluare de pe http://victor-roncea.blogspot.com/)

„a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de «creştere», nici cestie de «limbagiu», ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care au luat neplăcuta sarcina de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.“ Mihai Eminescu

Cutremurător... După zeci de ani de comunism feroce, după accederea la putere, în anul 1989, a celor din noua orânduire, frumos şi scenic orânduiţi şi prezentaţi la TVRL şi prin acea deja antologică replică „Mircea, fă-te că lucrezi!“, după ce am vizualizat cu toţii, încremeniţi, înregistrarea terifiantelor scene în care doi bătrâni, pe jumătate senili şi pe de-a-ntregul analfabeţi, chiar dacă dictatori, erau împuşcaţi, pentru marea parte a poporului român au urmat ani la fel de grei... Un regim instaurat şi printr-o execuţie pusă în practică într-o zi sfântă a întregii creştinătăţi este un regim care nu poate fi „nici mistic, nici christic...“... Şi s-a văzut...

Au urmat mineriadele, acţiuni „bine gândite şi exemplar coordonate“, probabil, de grupuscule ale serviciilor secrete şi ale securităţii sau poate de indivizi clarvăzători, de vreme ce „haitele“ de mineri erau conduse cu mare acurateţe fix la adresele „duşmanilor de clasă“.

Cezar Ivănescu se afla, pe 14 iunie 1990, alături de alţi scriitori, membri ai Societăţii Scriitorilor Români, în sediul Societăţii, un apartament de la etajul al treilea al unui bloc de pe bulevardul Magheru. Aproape treizeci de mineri au năvălit spărgând uşa cu topoarele şi sfărâmând dulapurile puse în dreptul uşii într-o încercare disperată a celor din interior de a se apăra... priveau năuciţi cum topoarele despică totul, sparg, se apropie... A urmat masacrul... Ore întregi de bătaie cruntă şi sistematică şi din nou punerea în practică a scenariului... care cuprindea şi interacţiunea cu masele aflate în delir, în stradă, scandând spasmodic: „moarte intelectualilor!“... vedeţi bine, reapare acelaşi joc scenic, „minerii“ interacţionau cu ceilalţi reprezentanţi ai maselor, comunicau..., de vreme ce masele doreau circ şi sânge aceştia le ofereau cu prisosinţă sânge şi circ... Cezar Ivănescu, plin de sânge şi cu trupul tumefiat, ţinut, totuşi, de picioare, cu capul în jos era aproape azvârlit, într-o succesiune de mişcări brutale, peste balustrada balconului, timp în care cei de jos urlau: „aruncaţi-l, aruncaţi-l!“... Acest calvar a durat ore întregi... Martorii, bătuţi temeinic şi ei, dar nu chiar cu atâta devotament şi aplecare ca Cezar Ivănescu, au afirmat ulterior că scriitorul a fost agresat cu mult mai multă ură şi înverşunare decât ei, de parcă bătaia s-ar fi „distribuit“ în funcţie de valoarea literară...

A urmat apoi scoaterea „elementelor duşmănoase, posesoare de cocktailuri Molotov [!]“ din acel apartament şi conducerea acestora la Miliţie, nu înainte de a le mai fi aplicate „patern“ încă câte o serie cumplită de lovituri de „bulan“ şi pentru văzul marelui public care se afla înşiruit frumos, de o parte şi de alta a ieşirii, şi care contribuia şi „el“ cu câte un pumn-doi, la punerea la punct a „infractorilor“ şi la reinstaurarea adevăratei ordini sociale. În apartament se afla şi o tânără doamnă, foarte frumoasă, de o frumuseţe sidefiu-angelică şi slăbuţă ca o trestie, împreună cu soţul ei, scriitor. A fost desfigurată. Numai Bunul Dumnezeu i-a scăpat atunci, pe toţi, de la moarte... duşi la Poliţie asemeni infractorilor periculoşi... Cezar Ivănescu a fost în mod miraculos recunoscut de cineva şi astfel au fost cu toţii eliberaţi... şi duşi la Spitalul de Urgenţă Floreasca, dintre toţi, Cezar Ivănescu era în starea cea mai gravă... la spital l-au cusut, întrucât avea capul spart şi i-au umplut partea superioară a capului cu pansamente şi cusături... Apoi, cu mare greutate, de-abia târându-se în stradă au reuşit să convingă un taximetrist să nu îi reducă la Poliţie, ci spre casă... Un „domn“ care părăsise Sediul societăţii cu doar câteva minute înainte de momentul năvălirii minerilor i-a filmat, ulterior, pe toţi cei bătuţi atunci în acel apartament... şi apoi a şi cerut azil politic în Elveţia... în cazul în care mai deţine acea înregistrare video îl rugăm să o facă publică.

România a fost readusă în plin ev mediu sub privirile şocate şi neputincioase ale întregii Europe. Sigur, după cum aţi putut constata şi domniile-voastre, românii nu au fost chiar cu toţii zguduiţi de crimele comise de mineri. La scurt timp după mineriadă de exemplu, domnul Ion Iliescu discuta detaşat probleme culturale cu domnul N. Manolescu, „elitele tot elite“, domniile-lor nu observaseră că în tot Bucureştiul a curs sânge, că au murit oameni, că alţii, nu puţini, au părăsit România ca pe un tărâm iremediabil pierdut, că au fost maltratate femei însărcinate, că au fost batjocoriţi bătrânii şi căsăpiţi bărboşii... interviul amplu – întânzindu-se pe cinci pagini – nu conţinea nici măcar o singură întrebare în legătură cu masacrul din capitală... un număr întreg al României literare...

Revin la anul 2008. Sunt aceste vremuri mai bune? Priviţi osemintele din osuarul Mausoleului de la Aiud... Comemorare... Mausoleu ridicat prin strădania foştilor deţinuţi politici... şi nu din bani publici... Normal ar fi fost ca în fiecare colţ al acestei ţări umilite timp de cincizeci şi mai bine de ani să fie ridicată măcar câte o troiţă în memoria sfinţilor puşcăriilor comuniste... În semn de recunoştinţă şi pentru aducere-aminte...

Simţiţi aerul morţii în jur? Aerul dintr-o celulă cu trupuri muribunde, răni încă vii, ruguri arzând de suferinţă, cu suflete tânjind la moarte ca pruncii visând la mamă, puteţi cuantifica câtă suferinţă au încorporat acele oscioare, câte lacrimi şi cât sânge a curs din acele trupuri vlăguite, mutilate şi aruncate apoi de-a valma în gropi comune, batjocorite de torţionari şi mâncate de câini?

„pici de râs...“

Suportaţi, de dragul adevărului, încă un salt în timp?

Anul 2005. An electoral pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România.

15 iunie 2005, Cezar Ivănescu susţine la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti recitalul Aş vrea să mor cântând Mihai Eminescu, recital închinat memoriei marelui Petru Creţia... (accesaţi http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/)

17 iunie 2005. În discursul ţinut în calitate de candidat la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Cezar Ivănescu a amintit de bătăia cumplită pe care a suportat-o în timpul mineriadei din iunie 1990... Victor Frunză, de asemenea. Domnul Nicolae Manolescu le-a replicat „Pici de râs!“... Dumnevoastră?

6.12.2005. „La nici şase luni de la alegerea sa în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a decis să plece în Franţa, ca şef al Delegaţiei Permanente pe lângă UNESCO, de la Paris. «Nu am cum să părăsesc conducerea Uniunii Scriitorilor pentru că sunt un organ ales», ne-a declarat Nicolae Manolescu. «Nu ştiu deocamdată când voi pleca, cert este că nu voi părăsi Uniunea», a promis proaspatul diplomat. /.../ Însă voci din Consiliul USR cer deja, pe baza statutului, alegeri anticipate. Manolescu a fost ales preşedintele USR, din primul tur, în 17 iunie a.c. El a preluat ştafeta de la Eugen Uricaru, căzut în dizgraţie după ce a fost deconspirat drept agentul Udrea. Şi Manolescu a avut parte de un debut fulminat, după ce l-a numit pe Paul Goma antisemit pentru un text publicat în Viaţa românească.“ (M.G./R.D., Gardianul, 2005)

29 ianuarie 2008. Cezar Ivănescu. Începutul morţii. Cezar Ivănescu a fost „livrat“ linşajului public. Fără nici o singură probă, fără să fi existat vreodată măcar un singur rând sosit pe adresa Uniunii Scriitorilor din România [instituţie care ceruse această verificare pentru toţi membrii Consiliului USR], fără nici o minimă declaraţie din partea CNSAS sau a biroului de presă al CNSAS în legătură cu acest caz [nici acum, la aproape 6 luni de la moartea sa], Poetul a fost dat morţii de o „sursă“, aflată la Paris care a şi declarat imediat „că nu ştie nimic, că nu a văzut nimic, dar că asta e, este securist...“

La Paris, la Paris... cu toţii la Paris...

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu. (sursa: Rompres, http://stiri.itbox.ro/stiri-online/justitie/dinescu-spune-ca-nu-era-in-tara-cand-cnsas-i-ar-fi-dat-decizie-lui-ivanescu.html, vedeţi de asemenea şi Kaghemusa. 7 zile cu Cezar Ivănescu, 1996)

4 februarie 2008. Cezar Ivănescu declară greva foamei în semn de protest faţă de atacul mediatic fără precedent la care a fost supus fără nici un temei legal, faţă de lipsa de reacţie a întregii conducerii a USR care a acţionat inuman şi complet nestatutar, şi faţă de lipsa de reacţie a CNSAS-ului, instituţie care nu a dat nici măcar un comunicat de presă care să lămurească situaţia. Cu preţul vieţii sale obţine un minim rezultat, acel comunicat de presă dat de Consiliul USR pe 5 februarie, dar numai ca urmare a grevei foamei şi a discuţiei avute la sediul USR cu domnul Ambasador Nicolae Manolescu. Tot pe 4 februarie a.c. Cezar Ivănescu îi trimite în mod oficial domnului Nicolae Manolescu, dar şi preşedintelui României o scrisoare deschisă, scrisoare preluată şi de agenţia de ştiri amosnews. Nu a primit răspuns, nici de la primul, nici de la al doilea... nici atunci, nici de atunci... Greva foamei a fost anunţată la numărul de urgenţă 112, apel preluat de Salvare şi Poliţie simultan. Şi tot pe 4 februrie m-a sunat şi mi-a spus că viaţa îi este în pericol în Sediul USR [unde intenţiona să rămână în grevă a foamei şi peste noapte]. De altfel, un e-mail conţinând solicitarea poetului adresată poliţiei de a îi fi asigurată protecţia a şi fost expediat către mai multe adrese de e-mail ale Poliţiei Bucureşti. Se pare că suspiciunile scriitorului erau pe deplin întemeiate. Asupra acestui subiect voi mai reveni cu mult mai multe informaţii şi cu unele înregistrări audio.

24 aprilie 2008. Bacău–Bucureşti. Cezar Ivănescu moare fulgerător, în condiţii cel puţin suspecte.

29 aprilie 2008. Cezar Ivănescu este înmormântat cu onoruri militare la Iaşi, în cimitirul Eternitatea. ...Nu înainte de fi omagiat de sutele de iubitori ai poeziei, de zecile de prieteni veniţi din toate colţurile ţării şi din afara ţării... şi nu înainte de a asculta cu toţii, printre lacrimi, în timpul primei slujbe ţinute la Muzeul Mihai Eminescu [29 aprilie, dimineaţa] ţârâitul ostentativ, nesfârşit al telefonului unui domn-scriitor, şi nu înainte de a asista în Parcul Copou la îmbrăţişările euforic-macabre [oare de ce?!] ale unor domni-scriitori-şi-revoluţionari din Iaşi, se ştiu domniile-lor prea bine... urmaşi ai dacilor, desigur... Telefonul domnului-scriitor a continuat să sune şi la mormânt şi probabil că mai sună încă şi acum... astea sunt însă nimicuri, flecuşteţe pe lângă refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al Poetului preţ de câteva ore... pe lângă absenţa de la funeralii a „oficialilor“ de la Bucureşti ai Uniunii Scriitorilor din România [uniune din a cărei conducere făcea parte şi Cezar Ivănescu]... şi încă toate acestea la un loc sunt absolut insignifiante faţă de ce şi-au luat cu toţii asupra lor, blestem cumplit de moarte şi de sânge... şi peste toate acestea o ultimă imagine cu Cezar Ivănescu, în şi din altă lume, desculţ în sicriu... (C.A.)

Kagemusha.
7 zile cu Cezar Ivănescu


Viorel Ilişoi în dialog cu Cezar Ivănescu.
21 decembrie 1996, fragment

„Prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă“

Viorel Ilişoi: Ştiu că după cartea despre Marin Preda urmează să tipăriţi o carte despre Nicolae Labiş, o reinterpretare a circumstanţelor morţii lui.
Cezar Ivănescu: Cartea am şi scris-o, va apărea în curînd.

Viorel Ilişoi: Poate că e o coincidenţă că am venit la dumneavoastră chiar astăzi, 21 decembrie: peste cîteva ore se vor împlini exact 40 de ani de la moartea lui Labiş. Intenţionam să facem un interviu pe o altă temă, dar nu pot trece peste această coincidenţă; şi apoi, subiectul este tentant, ar putea ieşi un fel de avancronică la cartea despre Labiş.
Cezar Ivănescu: Da, îmi convine subiectul. Numai că trebuie să precizez că eu nu sînt singurul autor al cărţii. E prima şi probabil ultima oară în viaţa mea cînd accept să semnez o carte cu încă un autor – şi este o situaţie excepţională.

Viorel Ilişoi: De ce excepţională?
Cezar Ivănescu: Cel de al doilea autor este Stela Covaci, văduva marelui traducător de poezie şi numai de poezie Aurel Covaci, cunoscător a paisprezece limbi străine, unul dintre cei mai mari traducători pe care i-a avut cultura românească din toate timpurile. Stela Covaci a fost colegă la facultate cu Aurel Covaci; pe acea vreme ea se numea Stela Pogorilovschi, soră cu Ion Pogorilovschi, filosoful şi autorul binecunoscut; deci era colegă cu Aurel Covaci şi cu Labiş la facultatea de filologie. Că lumea nu ştie cu exactitate că Labiş a trecut de la Şcoala de literatură la facultatea de filologie. Erau colegi de grupă. Colegi şi prieteni. Iar Stela avea o situaţie ambiguă, adică era fată tînără care practic, la acea vîrstă, inocentă aşa, cocheta şi cu Aurel Covaci şi cu Labiş. Ea este de altfel aceea căreia Labiş îi dedică cunoscutul poem „De ce-a venit şi toamna cu palele-i tristeţi“, ea este cea numită acolo: „Studentei de acasă i s-a trimis un vin./ Eu am băut dintr-însul. Era un vin modest/ Ca mămăliga bună, ca pîinea de sub ţest...“ Ea a primit într-o zi din provincie, de acasă, nişte vin bun şi s-a dus şi l-a băut împreună cu Labiş şi Labiş a scris acest poem. Deci ea a trăit în intimitatea vieţii lor şi cunoaşte foarte bine perioada respectivă. De asta semnez cartea împreună cu Stela Covaci: ea are o sută de pagini de mărturii de epocă, momentul '56, toamna şi iarna, pînă la moartea lui Labiş. Ei, aproape asasinată moral după moartea lui Aurel Covaci, Stela Covaci mi-a dat în această toamnă un telefon disperat că dacă eu scriu cartea despre Labiş, să-mi dea şi ea paginile ei de mărturie să le adaug la cartea mea. Cum eu nu am stilul G(î) Tomozei sau Jorj Astaloş de la Paris [...], am spus: nu, domnule, semnăm cartea împreună. Eu – Cezar Ivănescu şi tu – Stela Covaci.

Viorel Ilişoi: O secundă, vă rog, să fac o probă de înregistrare. Faceţi nişte afirmaţii care sigur vor stîrni reacţii şi e bine să păstrez caseta pentru orice eventualitate, dar mai întîi să mă asigur că se înţelege bine ce spuneţi. Aşa, perfect. Putem continua.
Cezar Ivănescu: Da, să o şi păstrezi, că nu se ştie.

Viorel Ilişoi: Fiindcă tot am făcut o pauză, să remediem o omisiune. N-am precizat obiectul discuţiei noastre: cum se va intitula cartea?
Cezar Ivănescu: Se va numi „Timpul asasinilor“.

Viorel Ilişoi: Cu tot cu li(n)gamentul acesta supărător?
Cezar Ivănescu: Nu contează. Eu am teorie, preluată dealtfel de la o distinsă doamnă, aristocrată de pe vremuri, şi care e probată şi de Eminescu, că limba română e o limbă cacofonică. Fiind o limbă cacofonică, perversă şi ambiguă, orice ambiguitate şi polisemantism de acesta, cît de dubioase, prind bine. La Eminescu, într-una din capodoperele lui, „Doina“, ai să întîlneşti vreo patru cacofonii. Dacă le scoţi, strici poemul, mă-nţelegi? […] Limba română nu poate evita fatal nişte cacofonii. Atunci ce să faci? Să zici catolica biserică? Să-ţi strîmbi limba-n gură? Deci se cheamă „Timpul asasinilor“ […]. Sintagma îi aparţine lui Rimbaud şi nu întîmplător am dat acest titlu cărţii; aveam trei-patru titluri tentante dar l-am ales pe acesta. E unul din versurile lui Rimbaud, din „Iluminări“: „Voici le temp de l'assassins“. Timpul asasinilor este de fapt timpul celor două mii de ani trecuţi de la crucificarea lui Hristos pînă la intrarea noastră în noua zodie, a Vărsătorului. Două mii de ani de sfîşiere, de crimă, de asasinat. De la urcarea pe cruce a lui Hristos şi pînă acuma, umanitatea abjectă în care am trăit cum a prins un sfînt, un iluminat sau o fiinţă genială sau excepţional dotată, i-a luat capul. Cu asta s-a ocupat umanitatea. La orice înălţare pe verticală a venit cîte o banda de asta de turcoizi, de mongoloizi, de asiatici, de ruşi, de tot ce vrei, şi a ras-o de pe faţa pămîntului; abia au rămas catedralele ridicate prin secolele X, XI, XII, în Franţa, pentru că erau la capătul celălalt al Europei. Deci un timp al asasinilor pe care eu îl analizez pe un segment redus: 45 de ani de ocupaţie rusească sovietică în România care condensează, dacă vrei, această mare perioadă de timp criminală. Timpul asasinilor este acest timp al slugilor, de la Dej şi Ceauşescu pînă la Iliescu, timpul slugilor puse de o putere de ocupaţie să distrugă această naţie. Deci prin regula jocului apariţia unui poet de geniu în România era exclusă. Iar dacă apărea, trebuia decapitat. Acest poet de geniu a fost Labiş; eu pe Labiş l-am considerat de cînd l-am citit prima oară, ca elev de liceu, cea de a doua epifanie a poeziei româneşti. Cel mai mare talent – deci nu poet împlinit, nu ca operă: ca talent. Cel mai mare talent ivit în poezia românească de la Eminescu pînă astăzi. Deci în regula jocului Labiş nu putea să se împlinească.

„Am avut revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş“
Viorel Ilişoi: Gheorghe Tomozei a scos o carte amplă despre Nicolae Labiş, „Moartea unui poet“.
Cezar Ivănescu: În cartea mea o să afli lucruri copioase despre acest individ […]. Nu a scris-o el. Au scris-o alţii şi a semnat-o el.

Viorel Ilişoi: Mă rog, pe copertă era scris numele lui şi eu, ca şi cititor, am luat faptul ca atare. În carte ideea era aceea a morţii lui Labiş într-un accident de tramvai. Dumneavoastră veniţi în carte cu altă ipoteză?
Cezar Ivănescu: Da, absolut. Ca redactor şef de secţie la revista „Argeş“, avîndu-l redactor-şef pe Gheorghe Tomozei, am aflat prima chestiune zguduitoare apropo de Labiş de la prietenul meu Ilie Purcaru, astăzi bolnav, care mi-a pus această întrebare: cum îi face ăsta, domnule, o carte lui Labiş, el care l-a omorît pe Labiş? Eu neştiind nimic despre această chestie, am răms trăsnit. Cum l-a omorît pe Labiş, domnule?, zic. Păi ăsta era secretar adjunct de UTM iar Niculae Stoian secretar-prim cînd l-au dat afară pe Labiş de la UTM, după aceea l-au dat afară de la „Gazeta literară“; şi după asta, cum era moda timpului, venea şi te căuta Securitatea pe-acasă. Că nu te lua cu binişorul pe-atunci, cu procese, te lua cu duba şi te zvîrlea în puşcărie. Şi-atunci am avut eu revelaţia acestei manipulări a operei şi a morţii lui Labiş. Manipulare uriaşă, pornită din sînul familiei şi preluată de o echipă întreagă de oameni de rea credinţă. În anul l955, acest copil de geniu s-a trezit, avusese revelaţia minciunii. Şi mai ales în '56, anul raportului lui Hruşciov; în 20 februarie Hruşciov a prezentat raportul la cel de al XX-lea Congres al PCUS. Acel raport i-a zguduit pe toţi comuniştii, unii de bună credinţă, pentru că au crezut în utopia asta comunistă. Atunci şi-au dat seama ce se ascunde sub învelişul utopiei: crimele înfiorătoare ale lui Stalin. Ăsta a fost primul moment. Apoi, în 5 martie l956 a fost o aşa-zisă conferinţă a tinerilor scriitori, un fel de înscenare comunistă, unde tineri scriitori au fost împinşi din spate de către securişti să spună tot ce au în ei, adică să fie... curajoşi. Ei au fost aţîţaţi. Şi tinerii sînt uşor de stîrnit. Şi toţi au spus ceea ce au vrut să spună şi după aia li s-au pus securişti pe urme. Erau urmăriţi, dar fără să ştie. Au realizat asta tîrziu, după moartea lui Labiş, după ce-au trecut prin puşcării. Pentru că erau nişte inocenţi. Cum îşi putea închipui un puşti de pe vremea aia că el are tot timpul un securist pe urmele lui? Că tot ce vorbeşte, tot ce face el este înregistrat şi urmărit? Şi Labiş la fel, avea şi el umbra lui.

„Acuma am probele că a fost un asasinat“
Viorel Ilişoi: Produceţi dovezi în carte despre acest episod?
Cezar Ivănescu: Păi sigur că da, bineînţeles, doar nu vorbesc pe imaginaţia mea. Deci teza mea, după ce am analizat bine toate documentele, este, ca să fac un joc de cuvinte absurd, că chiar dacă a fost un acident, nu a fost un accident întîmplător. Că accidentul ăla a fost consecinţa unui şir de cauzalităţi criminale. Adică după asasinarea lui literară, politică, morală, existenţială, asasinatul în sine, concret, era un fleac, era o scamă. Un om care se ştie urmărit de partidul comunist sau UTM, de Securitate, de Miliţie – cum era pe vremea aia –, de colegii din jur, de ura lor şi de pizma lor, nu-i de mirare că-ntr-o zi, dezechilibrat psihic sau cum vrei, terorizat, alunecă pe o coajă de pepene şi cade cu capul pe trotuar şi moare. Ăla mai e accident? Nu e un accident, e un asasinat!

Viorel Ilişoi: Aveţi probe că a fost un asasinat?
Cezar Ivănescu: Am avut în vedere premisa asasinatului, dar pînă de curînd nu am avut probe. Adică nu am avut in concreto dovada că nu a fost totuşi un accident absurd, ci un asasinat. Ei, acuma am probele că a fost un asasinat. Pentru că, cum îţi spuneam, existenţa lui Labiş a fost manipulată, opera lui Labiş a fost manipulată; toţi au minţit […]. […] Ceauşescu, cînd a venit la putere, într-unul din discursurile lui oficiale a rostit pe gură (dar n-a mai apărut şi-n „Scînteia“ – că, ştii?, şi el era cenzurat, băiatul) că n-o să mai permită sub conducerea lui să se întîmple cu scriitorii ce s-a întîmplat cu Labiş. Deci el ştia că moartea lui Labiş n-a fost un accident, că a fost ceva pus la cale. […]

Viorel Ilişoi: Care e, totuşi, dovada asasinatului? Dovada!
Cezar Ivănescu: Eram gata să pun punct cărţii fără a putea argumenta cu fapte sau cu mărturii concrete teza asasinatului, cînd Dumnezeu, că nu pot să invoc pe altcineva – dacă greşesc, să mă trăsnească Dumnezeu, dar nu cred că greşesc –, Dumnezeu mi-a trimis fiinţa salvatoare şi providenţială, pe Mioara Cremene, care a venit de la Paris să-şi lanseze o carte, „Penthesileea la Troia“, o carte de piese de teatru scrise împreună cu soţul ei, Adrian Cremene; venind să-şi lanseze cartea, a avut o discuţie îndelungă cu soţia mea, de la care a aflat că scriu o carte despre Labiş, şi i-a relatat soţiei mele tot ce ştia ea în legătură cu Labiş, la căpătîiul căruia a vegheat cînd el era pe patul de moarte, la spital. Bulversat de ceea ce i-a comunicat soţiei mele, am discutat şi eu cu Mioara Cremene, îndelung.

Viorel Ilişoi: În rezumat, care este mărturia Mioarei Cremene?
Cezar Ivănescu: Ea a vorbit cu Labiş cînd acesta se afla pe patul de moarte şi întrebîndu-l cum s-a petrecut accidentul, Labiş i-a spus aşa: el s-a dus să ia tramvaiul, la ora 2.40 noaptea, de la Colţea, staţie în care-şi dăduse întîlnire cu o cucoană mai în vîrstă, Maria Polivoi, dansatoare pe nu ştiu unde, care voia să-l ia şi să-l culce la ea acasă în seara aia; şi acolo, în staţie, securistul care-l urmărea pe Labiş s-a urcat în remorca tramvaiului în care urma să se urce şi poetul. Labiş era un pic băut – nu tare băut, că s-a dovedit că n-a prea băut în seara aia – şi cum se clătina aşa un pic şi era indecis, securistul a avut senzaţia că Labiş nu se va urca în acel tramvai şi, de frică să nu-l scape de sub observaţie (că el îl avea în urmărire, îţi dai seama, filatorii, ce meserii au, trebuie să se ducă după ăla peste tot, dimineaţă dau raportul, că altfel au îmbulinat-o), a sărit prin uşa din faţă şi, în săritură, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Viorel Ilişoi: Involuntar?
Cezar Ivănescu: Dă-mi voie! Eu îţi relatez faptul: a sărit, l-a izbit pe Labiş şi l-a băgat sub tramvai.

Viorel Ilişoi: Şi Margareta Labiş ce v-a spus?
Cezar Ivănescu: Că fratele ei i-a spus doar atît: că l-a tras cineva de palton. Crezi mata că numai atît i-a spus Labiş? I-a spus Mioarei Cremene tot ce s-a întîmplat şi soră-sii nu? […]. Şi iată urmarea şi confirmarea: i-a mărturisit Labiş Mioarei Cremene că acest securist, care era şi el un funcţionar al statului comunist de pe vremuri, a venit la Labiş la spital cu o hîrtie scrisă de el dinainte prin care Labiş declara că nu are nici un fel de pretenţii materiale, că ştii cum e: domnule, l-ai izbit pe unul din greşeală, neintenţionat, dar dacă ăla rămîne infirm pe viată, plăteşti de te omori. Şi Labiş, exact ca-n „Mioriţa“ – că de asta eu şi citez „Mioriţa“ toată în carte –, a semnat, domnule! A semnat hîrtia! Să-l descarce pe animal! îţi dai seama, probabil că ăla n-a vrut să-l omoare, el s-a izbit ca boul peste Labiş şi l-a băgat sub tramvai. Şi Labiş a semnat acea hîrtie! Eu acuma pun această întrebare: crezi mata că din sutele de oameni, colegi, prieteni buni, care s-au perindat pe la capul lui Labiş la spital, Labiş n-a mai spus încă la măcar cîteva zeci cum s-a întîmplat accidentul? Şi inclusiv surorii lui? Bineînţeles că a spus.

Viorel Ilişoi: Aici sesisez o mică incongruenţă în cele ce spuneţi.
Cezar Ivănescu: Să vedem care ar fi.

Viorel Ilişoi: Spuneţi că Labiş i-a spus Mioarei Cremene că securistul l-a izbit...
Cezar Ivănescu: Şi l-a împins sub tramvai, da.

Viorel Ilişoi: Mai înainte aţi afirmat că un puşti ca Labiş habar n-avea că este urmărit în permanenţă de un securist şi că prietenii lui n-au aflat că şi ei erau urmăriţi decît după moartea lui. Ştia sau nu ştia Labiş că este urmărit? Şi dacă ştia, îl şi identificase pe securist?

Cezar Ivănescu: Atunci a aflat, tăticule! Ce incongruenţă? Ţi-am spus: ei nu ştiau că sînt urmăriţi de securişti. Labiş nu a ştiut cine a fost insul acela din tramvai pînă nu a venit peste cîteva zile la spital cu hîrtia, că el este tovarăşul cutare şi să-i semneze că a fost un gest involuntar şi că Labiş nu are nici o pretenţie. M-ai înţeles? Atunci a realizat că ăla era securistul care-l urmărea pe el.

Viorel Ilişoi: N-am spus că aţi încurcat datele, ci doar că a apărut o confuzie în expunere; mi-am exprimat o nelămurire. Ca să fie clar pentru oricine.
Cezar Ivănescu: Pai să fie clar. El de unde era să ştie că e securistul lui? Atunci a aflat că ăla era umbra lui, pentru că ăla a venit: să trăiţi, sînt ofiţerul cutare, eu eram în tramvai... Ei erau inconştienţi. Labiş atunci a realizat, iar toţi ceilalţi, prietenii lui, pe 25 decembrie, în prima zi de Crăciun; s-au dus cu toţii la mormîntul lui Labiş, la Bellu, cu nişte crenguţe de brad în mînă, să i le pună pe mormînt. Şi atunci, stînd lîngă mormînt, în pustietatea aia, nu mai era nimeni în cimitir, ridicînd capetele la un moment dat, au realizat că pe fundalul cimitirului Bellu era un lanţ de securişti îmbrăcaţi în negru, ca un lanţ de ciori. Se vedeau umbrele lor. Atunci a fost prima oară în viaţa lor cînd au realizat că sînt urmăriţi. Şi la maşină, după aia, cînd s-au dus la tramvai, la autobuze, cu ce-au plecat ei, ăia toţi erau postaţi pe-acolo: unul citea un ziar, altul se-ncheia la şireturi... ştii, erau funcţionarii Securităţii române conduse încă de sovieticul Pantiuşa, la ora aia; că nu era Securitate românească, ce să vorbim aiurea! Pantiuşa-l chema. Îşi luase un nume românesc, Pintilie. Comandantul Securităţii româneşti în 1956 era acest Pantiuşa, fost spion ucrainean în România interbelică, prins de Siguranţa românească şi băgat în puşcărie, eliberat după '45 de trupele sovietice eliberatoare şi făcut omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej. El l-a asasinat pe Pătrăşcanu, el l-a asasinat pe Foriş şi i l-a recomandat lui Stalin pe Gheorghiu-Dej, să-l pună şef, că-l simpatiza. Se simpatizau ei, ştii, cum e între oameni: îi plăcea lui de Gheorghiu-Dej că era aşa, cam ca el, malac, mare mîncău, curvar, beţivan; ştii, cum se simpatizează bărbaţii între ei. El este cel care stă la baza ascensiunii lui Dej. Acest Pantiuşa era un pic antisemit şi n-o înghiţea nici pe Ana Pauker, nici pe Vasile Luca, care era de fapt evreu maghiar, şi nu prea-i înghiţea nici pe unguri, nici pe evrei, dar îl simpatiza pe Dej. Acuma ce vreau să spun? Labiş a semnat ca ciobanul din „Mioriţa” ca să-l descarce pe animal, dar putem noi şti dacă a fost intenţionat sau neintenţionat saltul securistului? Fapt e că ăla l-a omorît pînă la urmă, nu? Că l-a omorît cu voie sau fără voie, el ştie. Sau Dumnezeu ştie!

Viorel Ilişoi: Cine e acest personaj, securistul? L-aţi identificat? Trăieşte? Ce s-a întîmplat cu el?
Cezar Ivănescu: Ei, aici e aici. De aici începe altă carte. Investigaţia mea de scriitor eu mi-am oprit-o aici. De aici începe deja investigaţia istoricului acelei epoci şi, eventual a procurorului. Eu am făcut o cerere către domnul Virgil Măgureanu […] ca să-mi permită accesul la tot dosarul de Securitate al lui Labiş.

Viorel Ilişoi: Să-i vedeţi tot dosarul de Securitate după ce aţi scris cartea?
Cezar Ivănescu: După. Pentru că pentru mine teza e clară în privinţa asasinatului. Acuma vreau să văd şi alte lucruri de dincolo de ceea ce ştiu şi ceea ce probez eu.

Viorel Ilişoi: Aşadar să aşteptăm încă o carte despre Labiş?
Cezar Ivănescu: Nu ştiu dacă o carte despre Labiş ca atare, mai degrabă o carte despre epocă – sigur despre epocă.

Viorel Ilişoi: Dacă Virgil Măgureanu vă va permite accesul şi la propriul dosar de Securitate, veţi putea confrunta datele din propria biografie, pe care o ştiţi, cu datele despre aceeaşi biografie care apar în documentele Securităţii şi astfel să le verificaţi veridicitatea. Cîtă încredere poţi să ai în asemenea documente care de multe ori au falsificat realitatea?
Cezar Ivănescu: Am luat acuma „Cartea albă a Securităţii“, asta referitoare la perioada dintre 1969 şi 1989. Cartea este extrem de interesantă şi de valoroasă. Vedem cum scriau ei despre noi. Acuma să aştepte să vadă cum scriem noi despre ei. Pornind de la această „Carte albă a Securităţii“, am să scriu eu despre ei acuma. Că totuşi eu sînt scriitor de geniu, nu căpitanul Munteanu, nu? Îi arăt eu lui, căpitanului Munteanu, cum se scrie istoria, ştii? Ce vreau să spun? E o mare greşeală dacă ne lăsăm prinşi în plasa documentului, a aşa-zisului document, nu? „Cartea albă a Securităţii”! Păi îţi dau un exemplu. Eu am fost dat în urmărire, după „Cartea albă a Securităţii“, şi în atenţia USLA, ţine cont! USLA! Cînd citeşte unul chestia asta, îşi imaginează că aveam cel puţin o mitralieră în casă, nu? Că n-aveam voie să mă apropii la o sută de metri de Ceauşescu şi de cei din anturajul lui. O sută de metri, ţine cont! Păi trebuia să fi avut un aruncător de flăcări, o bazooka ceva, dar eu nu aveam decît un baston şi un cuţit. Nici praştie măcar n-aveam. Îţi dai seama ce demenţă, domnule, cotropise societatea în care am trăit noi?; că numai doi securişti, două gărzi de corp mă puteau înşfăca de cîte o mînă şi băga în sac, cît sînt eu de mic. Păi oamenii ăia trăiau într-o psihoză continuă. Deci cartea va fi sigur despre epocă, nu ştiu dacă numai despre Labiş.

Viorel Ilişoi: Ce senzaţie aţi avut cînd intuiţiile dumneavoastră în ce priveşte cazul Labiş au început să fie confirmate de dovezile care veneau din realitate?
Cezar Ivănescu: N-am avut decît o senzaţie de bine şi de plăcere, de împlinire. În „Pentru Marin Preda“ eu am făcut observaţia că în existenţa mea mi s-a întîmplat aşa: am scris numai despre ceea ce am trăit cu adevărat, autentic, deci în trupul şi în sufletul meu, şi dacă cumva am scris şi despre ceva ce n-am trăit, în mod fatal a trebuit să trăiesc acel fapt după aceea. Am fost obligat deci să fac proba a ceea ce am scris. Adică să nu mint niciodată. Să am totdeauna acoperire în ceea ce am trăit. Am scris un poem despre calvar, despre urcarea calvarului, şi pentru că nu trăisem exact, pas cu pas, tot ce scrie acolo, mi-a fost dat să trăiesc momentul în 14 iunie 1990, punct cu punct, chiar şi durata, timpul ca atare cît a urcat Isus muntele calvarului, de la orele prînzului pînă după amiază, deci vreo patru-cinci ore de calvar, de tortură, de schingiuire. Întotdeauna eu am pornit de la intuiţii metafizice, nu de la observaţii concrete. Am un coleg de literatură, ratat chiar de la debutul lui, unul Dan Laurenţiu, [...] de la Podu Iloaiei, de lîngă Iaşi, şi care acuma scrie o poezie căcăcioasă, fără nici o valoare şi-i beat de treizeci de ani încoace; acest ratat, aşadar, neavînd ce să zică despre mine niciodată nimic, zice: da' Ivănescu n-are metafizică! El, idiotul, care a făcut filosofie pe vremea lui Dej, nu ştiu ce o fi înţelegînd prin metafizică. Greacă veche nu ştie, germană nu ştie şi aşa mai departe. Eu ştiu greacă. Eu ştiu ce-i aia metafizică.

Viorel Ilişoi: Metafizica e o chestiune de limbă? Îţi trebuie organ special pentru ea...
Cezar Ivănescu: Ştii cum e cu metafizica? Metafizica ţi se dă sau nu ţi se dă. Poţi să înveţi o viaţă metafizică, să citeşti tomuri întregi, dar dacă nu ai o apercepţie metafizică a lucrurilor, n-o ai, aşa cum zice francezul: n'est pas mistique qui veux – nu e mistic cine vrea. Adică vreau şi eu să fiu mistic! Nu-ţi iese, tăticu'! Ţi se dă un suflet de mistic. Sau nu ţi se dă. Deci eu întotdeauna pornesc de la apercepţii metafizice. Cînd l-am văzut pe Preda prima oară în viaţa mea, povestesc în carte, i-am spus aşa: domnule Preda, noi vom fi prieteni toată viaţa. Pentru că era ca şi cum aş fi văzut un fost prieten din altă reîncarnare. Stiam că el era prietenul meu dintotdeauna în lumea asta. Deci totdeauna m-am călăuzit după apercepţii, după intuiţii metafizice care apoi mi s-au probat in concreto. Aşa am lucrat şi la această carte. Dumnezeu, care n-a vrut să mă lase fără acoperire, mi-a trimis-o, în ultimele două zile, pe Mioara Cremene. Dacă nu venea ea atunci, eu încheiam cartea şi o dădeam la tipar şi astăzi era tipărită fără să aibă acea notă de siguranţă şi de împlinire pe care o are cu mărturisirea acestei minunate doamne.

Viorel Ilişoi: Poetul, cu capacităţile sale extrasenzoriale, poate fi mai bun „detectiv” decît altcineva?
Cezar Ivănescu: Absolut. Nu e vorba doar de fabulaţie sau de artă sau de filme (că s-a transmis chiar pe canalele astea româneşti un film): la ora actuală există în S.U.A. un soi de detectivi particulari plătiţi cu sume fabuloase care nu lucrează pe baza cercetării detectivistice obişnuite, cu cauzalităti, cu determinisme sau mai ştiu eu ce, ci, pe baza calităţilor lor paranormale – că acuma nu mai sîntem nişte copii, ştim ce e paranormalul: o treabă serioasă, o ştiinţă ca toate ştiinţele –, ei au forţa să re-creeze, ca pe un film, scena omorului. Asta e şi cu artiştii: pot să recreeze, într-o stare de graţie, pe căi inexplicabile, oculte, astfel de scene.

Viorel Ilişoi: În poezia dumneavoastră apar frecvent termeni şi concepte din filosofia indiană în care se vede că vă mişcaţi confortabil. Domeniul acesta poate fi un bun catalizator pentru capacităţile extrasenzoriale ale „poetului detectiv“.
Cezar Ivănescu: Da, şi nu numai atît. Eu în această carte, „Timpul asasinilor“, fac pentru prima oară mărturisirea că sînt iniţiat. După revoluţia culturală din '71, cînd am demisionat de la „Argeş“, unde era redactor şef Tomozei (care a vrut să-mi ia şi mie capul ca lui Labiş), am venit în Bucureşti: şomer, vagant, urmărit de Securitate şi toate celelalte la acea vreme. [...]

Viorel Ilişoi: Şi care ar fi misiunea dumneavoastră în literatura română?
Cezar Ivănescu: Misiunea mea este să fac ceea ce ar fi trebuit să facă Labiş dacă n-ar fi fost asasinat. La japonezi există acel kagemusha, ceea ce înseamnă un fel de sosie care ţine locul unui rege mort sau dispărut, ca duşmanul să nu afle adevărul. Gîndeşte-te, să spunem, că, la noi, Ştefan cel Mare ar fi murit mai devreme decît ştiau turcii şi ar fi avut un înlocuitor care, semănîndu-i leit şi jucîndu-i rolul perfect, ar mai fi domnit încă 30 de ani preluîndu-i toate atributele, substutindu-i-se perfect, fără nici o fisură, pînă la capăt. Rolul meu în literatura română este de kagemusa. Să-l răzbun şi să-i duc pînă la capăt misiunea lui Labiş, deci să-i împlinesc opera.

Viorel Ilişoi: Aşadar, consideraţi că v-aţi îndeplinit misiunea?
Cezar Ivănescu: Eu am tipărit pînă acum, cu totul, pînă la această carte, şaisprezece cărţi. În 1992, cînd am tipărit, la editura „Cartea Românească“, „Alte fragmente din Muzeon“, a zecea mea carte, la ea, mă rog, s-au scris nişte cronici: genial, chestii [...] de astea. Pe mine nu mă interesează critica literară românească [...]; dar, în „Curierul românesc“, Ion Murgeanu scrie: „Descoperim astăzi în „Alte fragmente din Muzeon“ ceea ce noi bănuiam mai demult. E cel mai mare poet român, poate, de la Eminescu încoace, în linie pur moldavă şi «boierească»". Asta poate fi o confirmare că din punct de vedere literar mi-am îndeplinit misiunea.

Viorel Ilişoi: Din ce motive şi cînd v-aţi asumat rolul de kagemusha, de continuator al lui Labiş?
Cezar Ivănescu: Mi l-am asumat iniţial, fără a-mi închipui vreodată că voi fi un inţiat, din tinereţe, ca elev, apoi ca student la Iaşi. Atunci toţi, şi eu, şi Adi Cusin, şi Mircea Ciobanu, şi Dan Laurenţiu, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu, toată generaţia noastră, doream să dăm un nou Labiş. Voiam să intrăm în literatura română cu un vîrf, cu un lider al nostru. Nu eram pe vremea aia geloşi unul pe altul, eram bucuroşi ca oricare dintre noi să joace acest rol. Pe rînd l-au jucat Adi Cusin, apoi Dan Laurenţiu, apoi eu. În momentul în care am fost inţiat, în iarna lui 1971, mi s-a impus categoric acest rol; şi nu numai atît, sînt multe altele, pe care nu le pot spune acum. Nu mi-a fost impus ca o misiune de asta umană, dacă vrei, ci ca o linie de conduită destinală. Adică îţi închei misiunea şi redevii liber; dacă nu, nu poţi fi liber – în sensul ăsta.

Viorel Ilişoi: Ar fi putut fi altcineva în locul dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Să nu-ţi facă impresia că ceva este întîmplător în Univers. Fiindcă nu întîmplător Labiş a fost moldav, ca şi Eminescu dealtfel, nu întîmplător şi eu sînt moldav. Adică dacă am picat pe pămînt tot în partea aia de ţară, că m-am încarnat tot acolo, asta nu-i o întîmplare. Crede lumea ca te naşti la Pocreaca pentru că, iaca, te-ai născut la Pocreaca. Nu, acolo trebuia să te naşti. Cum zicea şi săracul Einstein, Dumnezeu nu joacă lumea la zaruri, domnule. Totul este perfect calculat în economia asta divină.

Numele poetului

Într-o dimineaţă de toamnă, stînd înghesuit într-un colţ de autobuz care mă ducea la şcoală, pe cînd eram elev într-un oraş de provincie, am auzit rostit pentru prima oară numele poetului. O persoană ceva mai în vîrstă decît mine, elevă-poetă prin ultimii ani de liceu, vorbea gesticulînd despre acel care „ar fi putut fi un al doilea Eminescu“. Şi cum, de cîteva luni, transferat la liceul de fete prin repetenţie, scriam poezii, bineînţeles că propoziţiunea mi-a sunat bizar. În primul rînd pentru că noi, moldovenii, avem cultul autorităţii absolute a lui Eminescu (şi credinţa obscură şi nemărturisită din pudoare că Alecsandri e incomparabil cel mai mare poet pur-moldav – Eminescu este moldav prin somnolenţă şi sentimentalism şi străin de spiritul locurilor prin ispita cercetării). Apoi, în acea dimineaţă în care descopeream că poezia se mişcă şi-ntr-o sferă socială, (personal credeam că poezia e numai un act perfect analog unei maladii ruşinoase care-şi serveşte însă – răul fecund în delicii) am zîmbit la auzul propoziţiunii ca orice ins fraged care nu a depăşit individualismul pur biologic, fără acces la înţelegerea lumii ca operă comună şi diversă, individualism ce nu ne permite să acceptăm valoarea celuilalt decît ca negaţie a persoanei pe care o reprezentăm.

Dus mai mult cu forţa la bibliotecă, de un grup de prieteni care tînjeau amintindu-şi de vremurile glorioase ale Academiei Bîrlădene, am găsit şi am citit peste cîtva timp amîndouă cărţile lui Labiş. „Primele iubiri“ – cu excepţia poemului „Moartea căprioarei“ care-mi pare şi azi antologic – nu mi-a plăcut, enervîndu-mă graba evidentă a scrierii, (nesusţinută de febra presimţirii morţii din „Lupta cu inerţia“), epicitatea obositoare, patosul contrafăcut. Adaug faptul că, sentimental, lumea care-i popula viziunile îmi era străină. „Lupta cu inerţia“ însă m-a năucit pentru un atribut esenţial: violenţa cuvîntului, mai puţin a expresiei. Mai toată poezia acelei vremi – pe care vrînd-nevrînd o citisem – se scria cu o grămăjoară de cuvinte: sloganele plus alte trei-patru, verificate, aparţinătoare fondului principal de cuvinte. (Izvor, codru, stele, brazdă, coasă şi „viaţă grea“, „neamul nevoii“). În poemele lui Labiş sunau ca nişte trîmbiţe neaşteptate neologismele şi, dacă atribuim cuvîntului adevărata sa calitate de semnificant al unei arii de cultură, numai pentru acest amănunt, şi e destul, poezia lui Labiş îşi are locul ei în istoria limbii literare. Şi – permiţîndu-mi o dezvăluire intimă – ca ins care nu am putut crede niciodată în cuvînt, care n-am putut imagina niciodată că limbajul ar fi altceva decît o degradată şi trădătoare formă de contact, esenţa fiinţei umane necomportînd decît o expresie pur muzicală, relaţia de mare încredere care se stabilea între poet şi verbul său tunător mă descumpănea în plus. Era o furie directă a forţei raţionale, o infirmare brutală a neantului cuvintelor în comunicarea sufocată de orgoliu a versurilor. Nu mai citisem, de la Eminescu încoace, o poezie atît de conştientă de forţa ei ca „Balada“. Dacă Arghezi mă teroriza prin siguranţa de mecanism a limbajului, Labiş în schimb traducea iminenţa unei incomparabile deveniri.

În Iaşi am ascultat recitată „Moartea căprioarei“ de un poet aproape legendar prin 1960: Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de zece ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita „Moartea căprioarei“ ca pe un bocet ritmat atît de exact, încît făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care urcînd în civilizaţie trebuie ciclic să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei în scopul supravieţuirii.

Pe atunci toţi cei care eram grupaţi instinctiv, Adi Cusin, Richard Regwald, Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Octavian Stoica, Eugen Simion (Eugen Iacob), genialul nostru Petru Aruştei (permiteţi-mi exprimarea de atunci!), eram siguri că datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că într-un timp erau cîţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de vehemenţă tipic labişiană (de asemenea influenţaţi de poezia lui Labiş).

Duhul mortului George Mărgărit şi al numitului Creţescu (cunosc un poet actual care şi-a făcut o artă poetică desfăşurată în publicaţii etc. dintr-o singură poezia a sa, „Portocala“) vieţuitor aproape nebun, asasinat în corsetul de fier al unei reputaţii imorale, dar cunoscător al poeziei franceze, ceva mai bun decît catedra de franceză a facultăţii locale în totalitatea ei, ne spaţializau cetatea în care aveam o misiune precisă. L-am iubit pe Labiş în acele vremuri, cu disperarea de a ne fi născut moldavi.

Spiritul mărginit căruia i s-au încorporat apoi cei dintre noi rămaşi în cetatea sfîntă îmi jefuieşte speranţa că s-ar mai putea întîmpla ceva important în acele locuri pînă prin anul 2000.

Cu timpul, Labiş n-a mai însemnat nimic pentru foarte mulţi dintre prietenii mei.

Individualitate de rasă, întărit în convingerea sa de patriarhul Mihail Sadoveanu, Labiş aducea în literatura noastră ambiţia unei supremaţii moldovene, ca urmaş direct al lui Alecsandri, Eminescu şi Bacovia: din toţi aceştia se nutreşte poezia sa descriptivă, epică şi idilică, devorată de nevoia unei gîndiri filozofice, spleenetică şi amară ca drojdia băuturii uneori.

Cu convingerea că nu deranjez pe nimeni, vreau să exprim coerent încă odată, părerea că Labiş ar fi fost singurul (şi a şi fost la un moment dat) care ar fi putut delimita, prin el însuşi şi prin toţi cei care i-au urmat, o exactă mişcare literară moldavă ce ar fi adăugat poeziei de azi un anumit patetism.

Am crezut foarte mult timp că Labiş înseamnă pentru noi o valoare poetică îndeplinind acelaşi rol ca Rimbaud, Lautréamont ori Radiguet în literatura franceză. Cred însă că apropierea e numai de circumstanţă. Fundamental, deosebirea e foarte mare; şi dacă la o anume vîrstă Labiş a putut fi influenţat (foarte vizibil) de Rimbaud şi a putut încarna un personaj cu un comportament asemănător, la o analiză atentă devine foarte clar faptul că el nu avea nimic comun cu poetul precoce al unei culturi care se crează pe sine prin opoziţie dementă şi consecventă la o tradiţie, prin apetitul pentru experienţa abisală a noului. Asemenea poeţi sînt mai ales originali, vîrsta biologică traducîndu-se aproape direct în expresie artistică (opera lor miroase a sînge tînăr – ca la Lautréamont). Sînt mai ales teribili cavaleri ai negaţiei. Opera lor este la fel de importantă ca oricare alta, conservînd liniile de forţă ale unei literaturi.

Labiş, însă, prin situaţia istorică al cărei fiu a fost, avea misiunea să consolideze tradiţia marii poezii româneşti dintotdeauna.
Neconformismul lui Labiş reacţionează în faţa unei situaţii, poezia sa urmînd o dezvoltare normală, cîştigînd adevărul elementar al unei veritabile tradiţii. Vehemenţa lui Labiş nu e altceva decît puritatea adevărurilor elementare. Paradoxala situaţie care a făcut dintr-un copil tribunul acestor adevăruri şi-a lăsat urmele în opera sa. Labiş trebuia să facă la douzeci de ani ceea ce de obicei se face după „il mezzo del camin di nostra vitta“. Pentru el, moartea a fost cu adevărat neiertătoare.

Cîţi eminescologi, la anii apariţiei lui Labiş, ne-au învăţat, sensibil, ce este poezia lui Eminescu, cum ne-au învăţat versurile:

„Nu mai cuget, cred mereu
Strîns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu
Cu zgîrcenie contemplu“?

Ori cîţi ne-au vorbit despre Bacovia ca el:

„Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig“?

Cîţi shakespearologi ne-au făcut să-nţelegem că sîntem „sunet prea grav şi răsunet prea slab“ şi cîţi esteţi bine instruiţi au strigat pentru inviolabilitatea celei de a doua lumi, a realităţii duble care e arta: „Trăiesc în altă lume decît voi“?

Nu ştiu ce loc ocupă Labiş în poezia românească. El rămîne un exemplu de poet perfect conştient de imperativele artei dintotdeauna. Cei care-l regretă cu adevărat au un bun prilej de a învăţa să devină pedagogi înţelepţi. Destinul lui Labiş nu epuizează nici putinţa încarnărilor excepţionale, nici tentaţia sadismului. Poezia de azi nu poate eluda cazul Labiş şi, de asemeni, nu poate ignora dependenţa de împlinirile poetice şi de orizontul spiritual sugerat de vocaţia labişiană.

Un volum cuprinzînd „Moartea căprioarei“ şi cel puţin 30 de titluri din „Lupta cu inerţia“ poate grăi oricînd despre un poet excepţional.

Cei a căror memorie nu păstrează decît imaginea unui morman de carne roşie zdrobit de roţile unui tramvai, („e trist, vai, cînd te gîndeşti, ce poţi să faci?“) uită frecvenţa cu care literatura română s-a edificat din eşecuri, aparente neîmpliniri tragice.

4 Cezar Ivănescu, Argeş, octombrie 1970, nr. 10 (53)

Explicatio

„De cîte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plînsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum «se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan...»

De două mii de ani, de la crucificarea Fiului Luminos al lui Dumnezeu, s-a coborît pe lume vîrtejul întunecat al Timpului Asasinilor... Crucificaţi Apostolii, cu capul spre Dumnezeu sau spre pămînt, martirizaţi şi sfîrtecaţi de fiare primii creştini în Auschwitzurile protocronice ale Imperiului Roman şi s-a instaurat Auschwitzul din inimi şi orice arătanie mongoloido-vizigoto-ostrogoto-asiatică, cum închega o bandă de ucigaşi, se punea pe exterminat tot ce mişca în jur, de la firul de iarbă la fecioarele pascînd mieii în luncile Hebronului...“

/.../

Mă rog de cei vii şi de cei morţi să-mi redeie vocea angelică... Pentru a vă spune cea mai groaznică poveste despre un copil dus acolo în miezul nopţii, în cea mai lungă Noapte a Anului Cosmic, a Marelui An-Kali-Yuga şi ucis... E un subiect pe măsura îngerilor, suflete, ei sigur ne vor citi, e un subiect pe care l-am exersat la moartea lui Daniel Turcea, şi la moartea Antuţei, Anta-Raluca-Buzinschi, la nici nouăsprezece ani, şi la moartea lui Dan David şi a lui Aurel Dumitraşcu şi-a lui Ronald gasparic, puiuţul Milicăi [...] ...şi la moartea tuturor celorlalţi, la nici nouăsprezece ani, la nici douăzeci şi nouă, la nici treizeci şi nouă, la nici patruzeci şi nouă, la nici cincizeci şi nouă? Ştim noi care a murit mai copil?

Îţi promit, îngere, că dinspre partea mea nici o înjurătură... Steluţa însă rămîne liberă, asta e condiţia, ea a fost chiar acolo în inima beznei şi-apoi în puşcărie, în celulele beznei, ea a fost acolo şi acum e aici, lîngă mine, va veni să depună mărturie că:

! Fraţi creştini!
! A venit timpul asasinilor!“

4 Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, p. 17, Editura Libra, Bucureşti, 1997

Şi pentru că noi încă trăim...
....vă trimitem vouă celor devoraţi de propria voastră ţară, vouă celor omorâţi cu zile, la lumina zilei şi la întunericul nopţii, cu sufletul tremurând doar de groaza sfântă a iminentei voastre morţi, vouă schelete încă vii aruncate în gropile comune, vouă celor ucişi în puşcăriile comuniste în numele veniţilor pe tancuri, vouă, plugari şi preoţi, învăţători şi muncitori, sfinţi şi oameni simpli, şi vouă celor ucişi pentru păcatul suprem de a nu vă fi trădat ţara, vouă, tuturor celor cunoscuţi, şi încă atâtor altora necunoscuţi, nepomeniţi în veci, vă trimitem ruga noastră de iertare...

Pentru prietenie,

întru slava celor morţi

şi cinstirea celor vii

„! înainte de toate aş vrea să vă asigur de moralitatea deplină pe care actul scrisului o incorporează la mine [...]; am scris numai dintr-un imperativ moral: Baaadul l-am scris fiindcă într-una din serile în care scriam în camera din mijloc din casa noastră din Bârlad, mama, bolnavă, în pat, în spatele meu cu o voce groaznic de lamentabilă mi-a cerut: «Cezarul mamei, să scrii despre viaţa mea!» – o necăjea probabil faptul că scriam şi nu-i dădeam atenţie şi de asemenea o apăsa probabil singurătatea; tot ce am scris, exceptând primele însăilări neserioase din liceu, am scris dintr-o exigenţă morală: întâi, primii mei prieteni literaţi, Sandu Tacu, Dan Ravaru, Dumitru Hănceanu, Dumitru Grigoraş, nu se îndoiau de talentul meu şi dintr-un fel de românism advers şi activ pe atunci, mă îndemnau să scriu; mulţi alţii au venit la rând, am scris în Iaşi ca student pentru a fi alături de cei ţinuţi în afara vieţii literare şi a proba nulităţilor oficiale că sunt nişte căcaţi; am scris pentru că prietenul meu sfânt, Emil Cira, în sărăcia tinereţii sale, părea îmbogăţit dacă purta cu el hârtiile cu poemele mele; am scris unele poeme pentru soţia mea, Maria, şi pentru alte femei, resimţind totala umiliţă a celui care ştie că unei femei trebuie să poţi să-i dăruieşti totul;

scriu această carte pentru că eu însumi am fost extaziat în faţa a mai multor persoane umane care pentru mine rezumă un ideal de umanitate şi misterul pe care îl admir: Bătrâna Zoe, Zoe Ivănescu, mama tatălui meu şi Gheorghe Ivănescu, unchiul meu, vărul primar al tatei, Profesorul, Bătrânul, «nenea Gică» (horrible dictu) cum era numit în familia noastră, cu veneraţie...

am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere... ar fi multe de spus în privinţa acestei adversităţi, dar sper, dacă timpul mi-o va îngădui, să dezvolt muzical şi acest «motiv» în această carte; [...]

! aş fi dorit pentru pura mea plăcere să scriu şi o carte numită Piaţa, carte mereu amânată din sărăcie, lipsă de timp şi din sentimentul unei gratuităţi vinovate; dacă voi mai avea timp până la moarte o voi scrie, nu cu gândul să o termin, ci cu acea inenarabilă plăcere şi fericire pe care o simţi, într-un balcon, vara, în intimitatea unei femei pe care o iubeşti; totul e posibil; când nimic nu mai speram, Dumnezeu, îmi dăruia alături o femeie şi inima acelor care iubesc cu toată inima şi tot trupul: poate-mi va da şi zilele bune şi ale acestei cărţi a recluziunii mele ultime, carte pe care de o viaţă doresc să o scriu «cu tot trupul» aşa cum te sinucizi azvârlindu-te de la etajul unei clădiri de pavaj...“

(Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980, noaptea)

Prieteni, prietenii, scrisori...

Dinu Cernescu, 24 octombrie 1967

Petru Aruştei, 18 iunie 1968

Emil Brumaru, 18 iulie 1969, 2 septembrie 1970

Mihai Ursachi, 6 mai 1969, 17 mai 1969

Nichita Stănescu, 28 noiembrie 1970

Am ales, aproape întâmplător, din sutele de scrisori aflate în arhiva Poetului Cezar Ivănescu, câteva. Le-am citit şi am înţeles de ce a fost cu putinţă ca Cezar Ivănescu să moară acum şi în acest mod cumplit şi nu atunci, în vremurile de cruntă prigoană comunistă.

----------------

„Suntem într-un ceas greu, Părinte, căci, iată, pleacă de lângă noi oameni pe care i-am iubit şi am uitat să le spunem cât de mult îi iubim şi am greşit căci spunându-le neîncetat i-am mai fi putut reţine lîngă noi... Au plecat pe rând, Ovidiu Iuliu Moldovan, marele actor, George Pruteanu, actor şi el şi personaj shakespearean, şi preot al limbii române şi acum, pictorul Sabin Bălaşa, legat prin opera lui şi prin mâna de ţărână a trupşorului lui de Destinul Moldovei şi al Iaşului de Înalt Prea Sfinţia din scaunul Mitropolitan... Ne doare sufletul, Părinte, ca un obraz de copil pălmuit... De ce atâta moarte în preajma Învierii? Să intonăm Prohodul şi să-i urmăm pe morţi, cu inima uşoară cu cât suntem mai aproape de Înviere? Să rămânem liniştiţi şi să ne bucurăm de prezenţa lucrătoare a celor vii suferinzi de boli grele şi necruţătoare dar rămânând în destinul lor, torturaţi fizic şi înfruntând tortura fizică, încarnarea diavolului spre a-şi lumina chipul să privească icoanele luminate de lumânări din bisericile Iaşului nostru cel plin de biserici şi de muzee...

/..../

Greşesc dacă, după Înviere, îmi arăt faţa de Înger Cumplit, de Înger cu Armură, cum m-a pictat marea pictoriţă Aurelia Călinescu, şi dau ia-ma-n diavoli să le rup gâturile? Să le iau tot ceea ce au şi tot ceea ce sunt şi să-i fac surcele, să ardă mocnit la cazanele de smoală din Iad în care tot ei or să fiarbă?

Şi dacă greşesc, Preafericite, şi persist în greşală chiar peste povaţa Preafericirii Tale de a nu persista, se dă osândă grea pentru aşa greşală?

Spre un exemplu, pot fi obligat să citesc în eternitate poemele lui Dan Deşliu publicate înainte de 1989, la Editura „Minerva“, în colecţia Bpt, cu prefaţa lui Nicolae Manolescu, exultând în faţa versurilor deşliuene: Să ne strîngem ura stivă/Şi să facem colectivă!

Nu s-ar putea, Preafericite, osândă mai uşoară, să zicem o Veronica Porumboiu sau o Maria Banuş, sunt totuşi fete, cu fetele trece timpul mai uşor şi Paolo Malatesta era de aceeaşi părere, ca şi drăguţa Francesca da Rimini: Nessun maggior dolore che ricordarsi del tempo felice nella miseria...

What is a man, Preafericite?

Nu e voinţa lui Dumnezeu în el, dacă el simte în el adânc pe Domnul?

Rămânem azi lângă cei vii şi înfruntăm totul, batjocura şi praştia Destinului, sau o pornim pe urmele acelor care au coborât în Moarte cum Domnul Nostru Iisus Hristos s-a coborât la rându-i printre morţi?

În braţele Tale, Doamne, îmi pun Sufletul!“

(Cezar Ivănescu, fragment dintr-o scrisoare deschisă, martie 2008, publicată postum, adresată Patriarhului României, Preafericitului Daniel

-----------------

Am citit şi am simţit cum e să stai la masă cu Îngerii şi cum din foşnetul îngeresc răzbate strigătul celor dispăruţi, şi cum plânge în veci şi în veci va plânge inima Poetului, sângerândă, ca un porumbel roşu cu aripi lăcrimând de sânge, zbătându-se în mâinile de neiertat, de necurăţat mâini, ale celor care l-au ucis.

Şi deodată cu Îngerii răsuna şi vocea Poetului: „Nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om.“.

Închinare Moldovei

„Eugenia Guzun: Aş fi vrut să vă mai întreb în încheiere despre marile dumnevoastră prietenii literare, despre romane, despre proiecte, fireşte, şi despre multe altele, semn că ar trebui să pun doar o virgulă în acest interviu şi la sfârşitul lui şi să vă mulţumesc pentru amabilitate şi în mod deosebit pentru acele vibrante versuri dintr-o doină care începe astfel: „M-a prins dorul de Moldova/ Sfânta ceea-n violet...“

Cezar Ivănescu: Da, eu ce să vă spun... Nu vă pot spune decât că cine are cu adevărat ceva în comun cu mine sau cine intră în rezonanţă cu mine, are, fireşte, şi şansa să intre în dialog, să putem comunica chiar pe această cale a dialogului civilizat şi ordonat, şi metodic, menit, fireşte să mai informeze un public. Versurile pe care mi le-aţi citat, sunt pentru mine un motiv – dacă vreţi – dureros de reflecţie, ele îmi aduc aminte de o realitate despre care poate vom vorbi altădată, în mod special, despre această realitate traumatică, care înseamnă pentru mine Moldova. Moldova eternă şi Moldova actuală, Moldova istorică şi socială, Moldova literară şi creatoare, în orice caz, acea Moldovă care, după cum spunea Vasile Pârvan într-un început de text – „Tu, Moldovă, care ai dat pe toţi marii istorici ai Patriei...“, iar eu continuam textul lui Pârvan – şi pe toţi marii muzicieni, pe toţi marii poeţi şi pe toţi marii prozatori ai Patriei... Acea Moldova care astăzi se află într-o stare sfâşiată de o parte şi de cealaltă parte a Prutului, sfâşiată, dezonorată, călcată în picioare, batjocorită ş.a.m.d.“
4 Fragment dintr-un interviu realizat de Eugenia Guzun, Revista Sud-Est, 2000


Închinare Moldovei

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Hristoase-n veci cu mâni frumoase
sângeră în Moldova vin,

cu mânile împarte-ţi trupul,
cum Crucii-n veci l-ai împărţit,
cei ce purtau pe flamuri Lupul
azi poartă semnul tău sfinţit,

cu sânge şi cenuşă ninge
cerul Moldovei, cer deschis,
sub semnul Crucii-i vom învinge
pe-acei ce fiii ne-au ucis,

pe-acei ce ne-au ucis părinţii,
bătrânii, tot ce-i viu în jur,
pentru Moldova suferinţii
Teodiceea o conjur,

Lucrăm cu Domnul dimpreună
Grădina Maicii Domnului
Şi Domnul singur ne răzbună,
turnând urgia cerului

în Ţara cea Mongolo-Rusă,
Pustiul cel Ruso-Mongol,
Moldovă, Tu, Lumină Susă,
Ceresc Ierusalim, Simbol

al Îndurării – Învierii,
arată-ţi chipul tău cumplit
şi-n graiul cu dulceaţa mierii
slăveşte-ţi neamul izbăvit!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
morminte cu sfărmate oase,
îndurător popor creştin,
cu mânurile-i luminoase
Domnul ţi-a scris un nou destin;
întoarceţi-vă pe la case,
moldavi îngenuncheaţi deplin,

căci astăzi Domnul pustieşte
„pământul împânzit de ruşi“
şi aşteptând, nu putrezeşte
Cel Sfânt Codrean Fecior din Huşi!

! eu ţie mă închin, Hristoase,
Ţie, Moldovă, mă închin,
Domnul cu mânile frumoase
sângeră în Moldova vin

Lui ne-nchinăm şi azi şi mâine,
bem sângele-i, ichor divin,
şi trupul lui, – cea sfântă pâine,
scoşi din robie pe deplin,

călăuziţi de scrisa slovă,
pe cer, de stele, viers divin,
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!
eu, ţie mă închin, Moldovă,
Ţie, Hristoase, mă închin!

4 Cezar Ivănescu, Ivănescu, opera poetică, vol. I, Editura Cartier, Chişinău, 2000

„Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“

Redau cel mai frumos, succint şi trist text („Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului)“) primit prin e-mail de la o persoană dragă, cu un comentariu emoţionant: „este textul pe care aş fi vrut să îl scriu…“.

„Cezar Ivănescu pare să fi fost, pe timpul vieţii şi al morţii, cel mai controversat poet din literatura română a ultimului secol. Detractorii s-au întrecut pe ei înşişi. Iubitorii poeziei lui Cezar Ivănescu au stat deoparte. Tăcuţi, uimiţi, umiliţi, plânşi de dinăuntru.

Poetul nu a avut nevoie, pe timpul vieţii şi al morţii, nici de unii, nici de alţii. Cezar Ivănescu s-a trăit pe sine, aşa cum doar spiritele superioare au curajul, dincolo de regimuri, politici, abuzuri sau false încadrări valorice strălucinde, la ore de maximă audienţă, pe sticle colorate în doctrine sau latrine duhnind a (sub)cultură. A murit la 66 de ani. Doar 66 de ani. Aveai impresia ca Ivănescu trăieşte dintotdeauna şi că va trăi şi după noi toţi.

De ce, însă, televiziunile l-au ignorat şi nu i-au dat dreptul, câştigat cu mare şi neagră suferinţă, la ultimele aplauze? Cel puţin aşa cum au procedat in cazul ultimilor dispăruţi, Sabin Bălaşa şi George Pruteanu... Cezar Ivănescu a fost, este adevărat, cel mai incomod personaj al ultimelor decenii, cel mai indisciplinat interlocutor, cel mai agresiv comentator, cel mai intransigent prieten şi cel mai pitoresc duşman. Însă România dispune de atâtea mii de exemplare disciplinate, cu platforme şi insigne, încât un Cezar Ivănescu ar fi putut fi, de-ar fi încăput pe undeva, Nebunul conştient al Adevărurilor despre noi. Ar fi putut fi Poetul, feeria universală a cuvântului nerostit.

Cezar Ivănescu ar fi putut fi multe. A fost, însă, doar ce a vrut sa fie. Cu un curaj deseori nepământean. Cezar Ivănescu a fost acel om căruia, privindu-l, îi mulţumeai în gând că spune fără teamă ceea ce tu ai gândit întotdeauna, însă niciodată nu ai îndrăznit sa strigi.

Cel mai hulit român! Ar fi concurat şi ar fi câştigat categoria detaşat, dacă vreo televiziune s-ar fi hazardat să organizeze un astfel de concurs. Cel mai adevărat. Poetul care a existat şi a murit fără să mai existe. O tăcere răzbunătoare, încrâncenată. Rostul acestui articol este de a scandaliza. De a intriga într-atât încât să incite la poezie, la adevărata cunoaştere a Poetului. Veţi descoperi versul divin, cântat, duios al unui om care a trăit pentru oameni, dar care nu a avut nevoie de ei.“
4 (Florentina Toniţă, Să-i dăm Cezar(ului) ce-i al Cezar(ului), ziarul Evenimentul de Botoşani, ediţia din 30.04.2008)

Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi maicii Domnului, Fecioara Maria, instanţe absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totusi şi a rămas printre cei…, a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, tigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăsit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali.

În această încercare mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, sârbi, albanezi. Cu toţii s-au dovedit nu doar adevăraţi europeni, ci adevăraţi cetăţeni ai Universului!

În faţa lor mă plec precum statuile din templu în fata lui Buddha. Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

(Cezar Ivănescu, transcriere a unui mesaj audio din 15.02.2008)

Ascultaţi acest mesaj: http://www.trilulilu.ro/alki/74d9e365e72197

Pe 24 aprilie Cezar Ivănescu a murit... Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total antisistem, Cezar Ivănescu a murit martirizat în propria sa Ţară, Ţara Tatălui, pe 24 aprilie... („!Tu erai Tatăl meu şi noi copiii îţi spuneam Rusia... / Tatăl dement cu epoleţi şi cu centură ca leşia... / Tu erai Tatăl meu şi noi copiii te uram şi Mama, / că ni l-ai pus tu pereţi pe Stalin şi-ai dat jos icoana!“, Cezar Ivănescu, Tatăl meu Rusia).

„Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om“, afirma Cezar Ivănescu. În preajma marii sărbători creştine a Învierii trupul său zăcea la Morga Spitalului de Urgenţe Floreasca abandonat şi fără lumânare pentru că tot acolo se mai aflau trupurile a doi Infractori care prin moartea lor deveniseră probe... Poate exista un absurd mai perfect? Cezar Ivănescu, personalitate de excepţie a culturii române, poet de geniu, traducător, director de editură, membru al USR şi membru în Consiliul USR zăcea în preajma Învierii fără lumânare, în morga unui spital... captiv pentru ultima dată într-o lume care nu îl înţelegea... şi toate acestea parcă se petreceau spre a ne fi transmisă o ultimă lecţie de iubire şi spre a ni se adeveri din nou că Cezar Ivănescu avea dreptate atunci când acuza. Încă o dată, din preajma morţii şi de dincolo de moarte, ne arăta nimicnicia apocaliptică a Omului Nou, fără morală, lege şi Dumnezeu, şi ne învăţa cu blândeţe ceea ce nu ar trebui sa devenim vreodată...

Încercăm să redam, pe cât ne va sta în puteri, măsura dramei trăite de un scriitor de exceptie, mort în condiţii neclare, ca urmare a unei intervenţii minore şi programate.

Atacul nedrept asupra lui Cezar Ivănescu a căpătat dimensiuni de nebănuit începând cu 29.01.2008. Bazându-ne pe documentele audio rămase, pe manuscrisele şi pe multele declaraţii din ultima perioadă a vieţii sale vom încerca sa restabilim câte ceva din adevărul acestei morţi.

Acest prim fragment înregistrat şi făcut public este de fapt un mesaj profund creştin de mulţumire şi iertare pe care Cezar Ivănescu a dorit să îl adreseze celor care i-au făcut rău, celor care l-au trădat, celor care în mod nedemn i-au provocat, într-un final, moartea... celor care l-au preţuit, celor care l-au iubit, celor care l-au cunoscut si celor şi mai mulţi pe care nu i-a cunoscut niciodată, dar pentru care a scris, a suferit şi a murit.

Reproduc şi un scurt fragment din textul care ar fi trebuit să deschidă blogul Cezar Ivănescu, în timpul vieţii scriitorului, intitulat Mesajul lui Cezar Ivănescu pentru discipolii, prietenii şi susţinătorii cauzei sale.

De la Alex Cetăţeanu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada, cu sediul în Montréal, George Filip şi toţi ceilalţi membri ai Asociaţiei, până la bravii mei cenaclişti de odinioară din Târgovişte, Mircea Drăgănescu, Ion Iancu Vale, Ioan Vişan şi mai tinerii discipoli Alina Safta sau Sebastian Drăgan, de la minunata doamnă Lucreţia Berzintu din Israel şi până la genialul şi dragul meu poet din Botoşani, Lucian Alecsa, grav bolnav, de la hagiograful meu de o viaţa, Ion Murgeanu, care crede că sunt cel mai mare poet român de la Eminescu încoace, la George Roca din Australia, de la marele pictor şi scriitor Sorin Dumitrescu şi până la incomparabilul uomo universale românul de geniu de la Paris, Basarab Nicolescu, cu toţii mi-aţi încălzit inima... Dar pe toţi v-a întrecut copilul fără nume care mi-a postat pe net fotografia şi un poem... Care e numele tău, îngere? /.../ Închei şi iar închei cu vorbele aceleia pe care o iubesc de când mă ştiu, Mahalia Jackson: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi îngăduie să îl ador!" (Cezar Ivănescu, 11 martie 2008)