Moartea Poetului Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime (1)
-----------
„am scris numai dintr-un imperativ moral şi adversitatea continuă care mi s-a arătat la fiecare rând scris de mine ar fi descurajat pe oricare altul ar fi căutat în literatură glorie, bogăţie, putere...“

Cezar Ivănescu, manuscris, 20 martie 1980

-----------

Pe 24 aprilie 2008, Cezar Ivănescu a încetat din viaţă. Moartea sa fulgerătoare ridică foarte multe semne de întrebare şi pare a veni aproape de la sine în continuarea tristei tradiţii a morţilor tipic româneşti în care singurul fapt cumplit de exact este doar acela al morţii. Poetul a murit asasinat precum Eminescu şi Labiş şi a murit nu înainte de a simţi ce înseamnă „adversitatea continuă“, dar şi prietenia sfântă a acelor oameni – rari prin valoare şi excepţionali prin genialitate – pe care i-a considerat, cu onoare şi admiraţie sacră, de-a lungul timpului, prieteni. A murit nu înainte de a fi atacat în haită, neîncetat, în viaţa de zi cu zi şi în cea literară, bătut cu bestialitate timp de peste două ore şi jumătate de mineri, în 14 iunie 1990, hăituit atât în tinereţe, cât mai ales la vârsta senectuţii, de personaje dubioase, lipsite de orice urmă de demnitate, de repere morale şi valorice...

În timp ce aceia care, la începutul acestui an, îl atacau în mod diabolic şi concertat pe Cezar Ivănescu, sfidând legislaţia în vigoare şi adevărul, studiau temeinic şi din greu doctrina PCR-ului la Academia de Partid Ştefan Gheorghiu, ba mai şi luau zelos notiţe în calitate de ziarişti oficiali, de-a stânga tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Cezar Ivănescu făcea greve repetate ale foamei, era urmărit de securitate, traducea din Mircea Eliade şi suporta consecinţele libertăţii sale depline: nepublicarea, marginalizarea extremă, sărăcia, lipsa unei locuinţe şi a unei cariere pe măsura valorii sale şi chiar lipsa unei slujbe cu o normă întreagă... toate acestea au continuat într-un crescendo de neînchipuit şi după anul 1989... şi până la moartea sa dorită şi provocată în mare măsură prin atacul mediatic de nesuportat declanşat în 29 ianuarie 2008.

(Accesaţi şi http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/ , explicaţia la articolul Louis-Ferdinand Céline, cel mai original scriitor francez al secolului 20)

De aceea voi spune acum şi mereu nu ce frumoasă este ţara mea, ci doar cât de sfântă este ţărâna ţării mele, în care morţii se transformă neîncetat în rod... şi voi spera neîncetat că undeva există un dincolo – al Păcii, al Dreptăţii şi al Luminii.

Îmi este frica doar, de fapt sunt convinsă de asta, că odată cu moartea sufletele pierd orice legătură cu ceea ce e uman, terestru. Ele se alătură Luminii şi ne uită şi îşi uită existenţa de aici. Noi reuşim să mai intrăm în contact doar cu o anume energie remanentă, cu ceva care nu şi-a încheiat combustia, cu încă o formă a existenţei corporale care are totuşi legături cu justiţia umană, cu tot ceea ce este încă pământesc, cu arderea unui ciclu existenţial („nici un cuvânt nu va lua cu sine cel care pleacă“, cumplit vers, mie îmi spune la un mod tranşant şi traumatizant şi că tot ce e din această lume se va închide şi judeca aici, Totul: şi crima şi iubirea.). Şi de aceea ce au făcut domnii Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu şi cei care le-au determinat acţiunile este cu atât mai cumplit. Şi-au luat asupra lor şi asupra celor dragi lor un teribil blestem, blestem de sânge şi de moarte.

-----------
„tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi“

„Către cerul ascuns, către neant, către ceea ce trebuie văzut şi arătat, te înalţ, gând liber, cum liber sunt să te trimit către ceea ce te poate învia sau ucide; tocmai liber fiind, dintre cei liberi, care mor liberi.“

Petru Aruştei, manuscris, Privire creatoare, 1978

-----------

-----------
„A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului“

„Iertarea, în sensul scripturii înseamnă că se naşte din iubire şi trebuie să ducă la vindecare. Nu e cu putinţă iertarea fără vindecare şi spuneam «de veţi ierta păcatele şi tatăl vostru vă va ierta». Deci, dintr-o dată descoperi pe Dumnezeu ca tată, şi în calitatea mea de fiu al părintelui ceresc, atunci iubirea din fire se revarsă în mine, în fiul şi de la mine se revarsă asupra semenului meu. Dar această înseamnă iertarea, iertarea răului? tolerarea răului? Ferească Dumnezeu. A tolera răul înseamnă a nu iubi. Iertarea înseamnă vindecarea răului. Eu pot să-l iubesc şi trebuie să-l iubesc pe om chiar atunci când el este supus unei pedepse. Dar pedeapsa păcatul pedepseşte, căci se zice «păcatul îşi caută vinovatul». Bunăoară, şi-mi spuneam azi-dimineaţă, când Mântuitorul era răstignit pe cruce şi între doi tâlhari, Tatăl îl iubea pe Fiul? Da, nici vorbă că-l iubea. Îl iubea tocmai în jertfa lui, dar Fiul suferea. Suferea pentru păcatele noastre. Şi-atunci, a iubi înseamnă a te strădui să se reverse iubirea purificatoare în semenul tău, pentru vindecarea lui. Şi dacă el nu vrea, spunea Mântuitorul în altă parte: «de-ţi greşeşte fratele tău, mustră-l. /.../ De n-ascultă nici aşa, supune-l bisericii, soborului, judecăţii. Dacă n-ascultă nici de ea înseamnă că e un păgân şi trebuie să te fereşti, ca să nu te contaminezi, dar tot trebuie să continui să-l iubeşti. Iubeşte pe păcătos, urăşte păcatele lui!».“

Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

-----------

-----------
„aceasta e marea tragedie a acestor decenii“

Dacă omul acesta [Nichifor Crainic] n-ar fi stat în închisoare atâta vreme – vreo 14 ani şi ceva – tocmai anii de maturitate, ar fi lăsat o operă bogată. Şi aceasta e marea tragedie a acestor decenii.

Părintele Constantin Galeriu, martie 1990

-----------

-----------
„A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările.“

„[Nae Ionescu] A fost asasinat. I s-au otrăvit ţigările. Kant mi se pare că a scris pe la cincizeci de ani Critica raţiunii pure. Dar n-are importanţă. Beethoven spunea că atunci când un om e la treizeci de ani filosof, e un monstru. Nemţii cer eine inerliche Reife – o coacere interioară. Eu am citit Critica raţiunii pure ca student şi am înlemnit de emoţie. Acum am faţă de ea, ca mistic biblic, consideraţia pe care am avut-o faţă de Informaţia Bucureştiului. Dar a trebuit să fac optzeci de ani. Vorba lui Romano Guardini...“

Petre Ţuţea, martie 1990

-----------

-----------
„asta după ce mă vor fi otrăvit“

„! merg şi scriu – şi scriu ! –
şi că te caut nu-ţi promit,
iar compun mintal
de când hârtia s-a scumpit,
scriu pe creier
cu negreala de pe suflet
negru negru negru negru
– şi negreala asta negreşit
apele-or s-o spele –
când îmi va ploua direct pe creier –
asta după ce-mi voi fi vândut calota
fiindcă osu-i bun pentru hârtie –
asta după ce mă vor fi otrăvit:
zilnic iau şi beau otravă,
zilnic beau otrava lor,
mă omoară, ştiu, dar cu zăbavă,
doamnelor şi domnilor !“
Cezar Ivănescu, Doina (Oralităţi)


-----------

„[...] Osuarul Mausoleului ridicat de foştii deţinuţi politici la Aiud în memoria miilor de luptători anticomunişti morţi in condiţii de exterminare în penitenciarul din localitate.

Reprezentând un şir de 7 cruci înfrăţite, purtând pe braţe o altă cruce uriaşă (ce simbolizează crucificarea martirilor din temuta temniţă a Aiudului), toate susţinute de un imens osuar-biserică, zidit chiar în cornişa «Râpei Robilor» unde, între 1945–1964, erau îngropaţi, fără cruce şi în secret, deţinuţii politici exterminaţi de comunişti, mausoleul a fost ridicat dupa 1990, prin strădaniile supravieţuitorilor acelui experiment sângeros, grupaţi în asociaţiile fostilor deţinuti politici de pe întregul cuprins al ţării. În prezent, acolo functionează un schit, osuarul având functia de altar în care se oficiaza zilnic Sfânta Liturghie crestină pentru mântuirea sufletelor martirilor anticomunişti.“ (4 preluare de pe http://victor-roncea.blogspot.com/)

„a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sînt nu e nici o cestie de «creştere», nici cestie de «limbagiu», ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care au luat neplăcuta sarcina de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.“ Mihai Eminescu

Cutremurător... După zeci de ani de comunism feroce, după accederea la putere, în anul 1989, a celor din noua orânduire, frumos şi scenic orânduiţi şi prezentaţi la TVRL şi prin acea deja antologică replică „Mircea, fă-te că lucrezi!“, după ce am vizualizat cu toţii, încremeniţi, înregistrarea terifiantelor scene în care doi bătrâni, pe jumătate senili şi pe de-a-ntregul analfabeţi, chiar dacă dictatori, erau împuşcaţi, pentru marea parte a poporului român au urmat ani la fel de grei... Un regim instaurat şi printr-o execuţie pusă în practică într-o zi sfântă a întregii creştinătăţi este un regim care nu poate fi „nici mistic, nici christic...“... Şi s-a văzut...

Au urmat mineriadele, acţiuni „bine gândite şi exemplar coordonate“, probabil, de grupuscule ale serviciilor secrete şi ale securităţii sau poate de indivizi clarvăzători, de vreme ce „haitele“ de mineri erau conduse cu mare acurateţe fix la adresele „duşmanilor de clasă“.

Cezar Ivănescu se afla, pe 14 iunie 1990, alături de alţi scriitori, membri ai Societăţii Scriitorilor Români, în sediul Societăţii, un apartament de la etajul al treilea al unui bloc de pe bulevardul Magheru. Aproape treizeci de mineri au năvălit spărgând uşa cu topoarele şi sfărâmând dulapurile puse în dreptul uşii într-o încercare disperată a celor din interior de a se apăra... priveau năuciţi cum topoarele despică totul, sparg, se apropie... A urmat masacrul... Ore întregi de bătaie cruntă şi sistematică şi din nou punerea în practică a scenariului... care cuprindea şi interacţiunea cu masele aflate în delir, în stradă, scandând spasmodic: „moarte intelectualilor!“... vedeţi bine, reapare acelaşi joc scenic, „minerii“ interacţionau cu ceilalţi reprezentanţi ai maselor, comunicau..., de vreme ce masele doreau circ şi sânge aceştia le ofereau cu prisosinţă sânge şi circ... Cezar Ivănescu, plin de sânge şi cu trupul tumefiat, ţinut, totuşi, de picioare, cu capul în jos era aproape azvârlit, într-o succesiune de mişcări brutale, peste balustrada balconului, timp în care cei de jos urlau: „aruncaţi-l, aruncaţi-l!“... Acest calvar a durat ore întregi... Martorii, bătuţi temeinic şi ei, dar nu chiar cu atâta devotament şi aplecare ca Cezar Ivănescu, au afirmat ulterior că scriitorul a fost agresat cu mult mai multă ură şi înverşunare decât ei, de parcă bătaia s-ar fi „distribuit“ în funcţie de valoarea literară...

A urmat apoi scoaterea „elementelor duşmănoase, posesoare de cocktailuri Molotov [!]“ din acel apartament şi conducerea acestora la Miliţie, nu înainte de a le mai fi aplicate „patern“ încă câte o serie cumplită de lovituri de „bulan“ şi pentru văzul marelui public care se afla înşiruit frumos, de o parte şi de alta a ieşirii, şi care contribuia şi „el“ cu câte un pumn-doi, la punerea la punct a „infractorilor“ şi la reinstaurarea adevăratei ordini sociale. În apartament se afla şi o tânără doamnă, foarte frumoasă, de o frumuseţe sidefiu-angelică şi slăbuţă ca o trestie, împreună cu soţul ei, scriitor. A fost desfigurată. Numai Bunul Dumnezeu i-a scăpat atunci, pe toţi, de la moarte... duşi la Poliţie asemeni infractorilor periculoşi... Cezar Ivănescu a fost în mod miraculos recunoscut de cineva şi astfel au fost cu toţii eliberaţi... şi duşi la Spitalul de Urgenţă Floreasca, dintre toţi, Cezar Ivănescu era în starea cea mai gravă... la spital l-au cusut, întrucât avea capul spart şi i-au umplut partea superioară a capului cu pansamente şi cusături... Apoi, cu mare greutate, de-abia târându-se în stradă au reuşit să convingă un taximetrist să nu îi reducă la Poliţie, ci spre casă... Un „domn“ care părăsise Sediul societăţii cu doar câteva minute înainte de momentul năvălirii minerilor i-a filmat, ulterior, pe toţi cei bătuţi atunci în acel apartament... şi apoi a şi cerut azil politic în Elveţia... în cazul în care mai deţine acea înregistrare video îl rugăm să o facă publică.

România a fost readusă în plin ev mediu sub privirile şocate şi neputincioase ale întregii Europe. Sigur, după cum aţi putut constata şi domniile-voastre, românii nu au fost chiar cu toţii zguduiţi de crimele comise de mineri. La scurt timp după mineriadă de exemplu, domnul Ion Iliescu discuta detaşat probleme culturale cu domnul N. Manolescu, „elitele tot elite“, domniile-lor nu observaseră că în tot Bucureştiul a curs sânge, că au murit oameni, că alţii, nu puţini, au părăsit România ca pe un tărâm iremediabil pierdut, că au fost maltratate femei însărcinate, că au fost batjocoriţi bătrânii şi căsăpiţi bărboşii... interviul amplu – întânzindu-se pe cinci pagini – nu conţinea nici măcar o singură întrebare în legătură cu masacrul din capitală... un număr întreg al României literare...

Revin la anul 2008. Sunt aceste vremuri mai bune? Priviţi osemintele din osuarul Mausoleului de la Aiud... Comemorare... Mausoleu ridicat prin strădania foştilor deţinuţi politici... şi nu din bani publici... Normal ar fi fost ca în fiecare colţ al acestei ţări umilite timp de cincizeci şi mai bine de ani să fie ridicată măcar câte o troiţă în memoria sfinţilor puşcăriilor comuniste... În semn de recunoştinţă şi pentru aducere-aminte...

Simţiţi aerul morţii în jur? Aerul dintr-o celulă cu trupuri muribunde, răni încă vii, ruguri arzând de suferinţă, cu suflete tânjind la moarte ca pruncii visând la mamă, puteţi cuantifica câtă suferinţă au încorporat acele oscioare, câte lacrimi şi cât sânge a curs din acele trupuri vlăguite, mutilate şi aruncate apoi de-a valma în gropi comune, batjocorite de torţionari şi mâncate de câini?

„pici de râs...“

Suportaţi, de dragul adevărului, încă un salt în timp?

Anul 2005. An electoral pentru membrii Uniunii Scriitorilor din România.

15 iunie 2005, Cezar Ivănescu susţine la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti recitalul Aş vrea să mor cântând Mihai Eminescu, recital închinat memoriei marelui Petru Creţia... (accesaţi http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/)

17 iunie 2005. În discursul ţinut în calitate de candidat la funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Cezar Ivănescu a amintit de bătăia cumplită pe care a suportat-o în timpul mineriadei din iunie 1990... Victor Frunză, de asemenea. Domnul Nicolae Manolescu le-a replicat „Pici de râs!“... Dumnevoastră?

6.12.2005. „La nici şase luni de la alegerea sa în funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu a decis să plece în Franţa, ca şef al Delegaţiei Permanente pe lângă UNESCO, de la Paris. «Nu am cum să părăsesc conducerea Uniunii Scriitorilor pentru că sunt un organ ales», ne-a declarat Nicolae Manolescu. «Nu ştiu deocamdată când voi pleca, cert este că nu voi părăsi Uniunea», a promis proaspatul diplomat. /.../ Însă voci din Consiliul USR cer deja, pe baza statutului, alegeri anticipate. Manolescu a fost ales preşedintele USR, din primul tur, în 17 iunie a.c. El a preluat ştafeta de la Eugen Uricaru, căzut în dizgraţie după ce a fost deconspirat drept agentul Udrea. Şi Manolescu a avut parte de un debut fulminat, după ce l-a numit pe Paul Goma antisemit pentru un text publicat în Viaţa românească.“ (M.G./R.D., Gardianul, 2005)

29 ianuarie 2008. Cezar Ivănescu. Începutul morţii. Cezar Ivănescu a fost „livrat“ linşajului public. Fără nici o singură probă, fără să fi existat vreodată măcar un singur rând sosit pe adresa Uniunii Scriitorilor din România [instituţie care ceruse această verificare pentru toţi membrii Consiliului USR], fără nici o minimă declaraţie din partea CNSAS sau a biroului de presă al CNSAS în legătură cu acest caz [nici acum, la aproape 6 luni de la moartea sa], Poetul a fost dat morţii de o „sursă“, aflată la Paris care a şi declarat imediat „că nu ştie nimic, că nu a văzut nimic, dar că asta e, este securist...“

La Paris, la Paris... cu toţii la Paris...

„Poetul Mircea Dinescu, unul dintre membrii Colegiului CNSAS, a declarat, luni, pentru ROMPRES, că nu a votat în şedinţa în care scriitorul Cezar Ivănescu ar fi primit din partea CNSAS decizie de colaborare cu securitatea. «Eu nu am votat în şedinţa aceea, pentru că mă aflam în Franţa», a spus Dinescu. Declaraţia demnitarului CNSAS vine ca reacţie a acuzaţiilor aduse de Cezar Ivănescu potrivit cărora Dinescu a «intoxicat» toată presa cu învinuiri la adresa sa, «fără o bază reală şi legală», întrucât scriitorul nu a fost chemat la CNSAS ca să-şi vadă dosarul şi nu a primit un verdict de colaborare. Referitor la faptul că Cezar Ivănescu susţine că nu a primit înştiinţarea oficială de la CNSAS privitoare la decizia de colaborare, Mircea Dinescu a declarat că nu intră în atribuţiile sale să-i înştiinţeze oficial pe cei care primesc decizii CNSAS. «Nu sunt eu de vină că nu a primit el adresa oficială din partea CNSAS. Nu e treaba mea asta» [! – n.n.], a spus Dinescu. /... / «El e director de editură şi riscă să-şi piardă postul, dacă a primit decizie de colaborare cu securitatea” [! – n.n.], a mai spus Dinescu. /.../ Conform unor surse din CNSAS [! – n.n.], Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu securitatea în şedinţa din 29 ianuarie a Colegiului CNSAS. Scriitorul declara, la acea dată, pentru ROMPRES, că de 12 ani face cereri repetate la CNSAS să i se arate dosarul politic şi, de fiecare dată, a fost refuzat. «Acum vin şi spun că am făcut poliţie politică. Este ultima nemernicie care se putea întâmpla: fostul membru PCR Mircea Dinescu spune că Ivănescu a făcut poliţie politică, pe când eu eram cel urmărit politic», a declarat Cezar Ivănescu. (sursa: Rompres, http://stiri.itbox.ro/stiri-online/justitie/dinescu-spune-ca-nu-era-in-tara-cand-cnsas-i-ar-fi-dat-decizie-lui-ivanescu.html, vedeţi de asemenea şi Kaghemusa. 7 zile cu Cezar Ivănescu, 1996)

4 februarie 2008. Cezar Ivănescu declară greva foamei în semn de protest faţă de atacul mediatic fără precedent la care a fost supus fără nici un temei legal, faţă de lipsa de reacţie a întregii conducerii a USR care a acţionat inuman şi complet nestatutar, şi faţă de lipsa de reacţie a CNSAS-ului, instituţie care nu a dat nici măcar un comunicat de presă care să lămurească situaţia. Cu preţul vieţii sale obţine un minim rezultat, acel comunicat de presă dat de Consiliul USR pe 5 februarie, dar numai ca urmare a grevei foamei şi a discuţiei avute la sediul USR cu domnul Ambasador Nicolae Manolescu. Tot pe 4 februarie a.c. Cezar Ivănescu îi trimite în mod oficial domnului Nicolae Manolescu, dar şi preşedintelui României o scrisoare deschisă, scrisoare preluată şi de agenţia de ştiri amosnews. Nu a primit răspuns, nici de la primul, nici de la al doilea... nici atunci, nici de atunci... Greva foamei a fost anunţată la numărul de urgenţă 112, apel preluat de Salvare şi Poliţie simultan. Şi tot pe 4 februrie m-a sunat şi mi-a spus că viaţa îi este în pericol în Sediul USR [unde intenţiona să rămână în grevă a foamei şi peste noapte]. De altfel, un e-mail conţinând solicitarea poetului adresată poliţiei de a îi fi asigurată protecţia a şi fost expediat către mai multe adrese de e-mail ale Poliţiei Bucureşti. Se pare că suspiciunile scriitorului erau pe deplin întemeiate. Asupra acestui subiect voi mai reveni cu mult mai multe informaţii şi cu unele înregistrări audio.

24 aprilie 2008. Bacău–Bucureşti. Cezar Ivănescu moare fulgerător, în condiţii cel puţin suspecte.

29 aprilie 2008. Cezar Ivănescu este înmormântat cu onoruri militare la Iaşi, în cimitirul Eternitatea. ...Nu înainte de fi omagiat de sutele de iubitori ai poeziei, de zecile de prieteni veniţi din toate colţurile ţării şi din afara ţării... şi nu înainte de a asculta cu toţii, printre lacrimi, în timpul primei slujbe ţinute la Muzeul Mihai Eminescu [29 aprilie, dimineaţa] ţârâitul ostentativ, nesfârşit al telefonului unui domn-scriitor, şi nu înainte de a asista în Parcul Copou la îmbrăţişările euforic-macabre [oare de ce?!] ale unor domni-scriitori-şi-revoluţionari din Iaşi, se ştiu domniile-lor prea bine... urmaşi ai dacilor, desigur... Telefonul domnului-scriitor a continuat să sune şi la mormânt şi probabil că mai sună încă şi acum... astea sunt însă nimicuri, flecuşteţe pe lângă refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al Poetului preţ de câteva ore... pe lângă absenţa de la funeralii a „oficialilor“ de la Bucureşti ai Uniunii Scriitorilor din România [uniune din a cărei conducere făcea parte şi Cezar Ivănescu]... şi încă toate acestea la un loc sunt absolut insignifiante faţă de ce şi-au luat cu toţii asupra lor, blestem cumplit de moarte şi de sânge... şi peste toate acestea o ultimă imagine cu Cezar Ivănescu, în şi din altă lume, desculţ în sicriu... (C.A.)

Numele poetului

Într-o dimineaţă de toamnă, stînd înghesuit într-un colţ de autobuz care mă ducea la şcoală, pe cînd eram elev într-un oraş de provincie, am auzit rostit pentru prima oară numele poetului. O persoană ceva mai în vîrstă decît mine, elevă-poetă prin ultimii ani de liceu, vorbea gesticulînd despre acel care „ar fi putut fi un al doilea Eminescu“. Şi cum, de cîteva luni, transferat la liceul de fete prin repetenţie, scriam poezii, bineînţeles că propoziţiunea mi-a sunat bizar. În primul rînd pentru că noi, moldovenii, avem cultul autorităţii absolute a lui Eminescu (şi credinţa obscură şi nemărturisită din pudoare că Alecsandri e incomparabil cel mai mare poet pur-moldav – Eminescu este moldav prin somnolenţă şi sentimentalism şi străin de spiritul locurilor prin ispita cercetării). Apoi, în acea dimineaţă în care descopeream că poezia se mişcă şi-ntr-o sferă socială, (personal credeam că poezia e numai un act perfect analog unei maladii ruşinoase care-şi serveşte însă – răul fecund în delicii) am zîmbit la auzul propoziţiunii ca orice ins fraged care nu a depăşit individualismul pur biologic, fără acces la înţelegerea lumii ca operă comună şi diversă, individualism ce nu ne permite să acceptăm valoarea celuilalt decît ca negaţie a persoanei pe care o reprezentăm.

Dus mai mult cu forţa la bibliotecă, de un grup de prieteni care tînjeau amintindu-şi de vremurile glorioase ale Academiei Bîrlădene, am găsit şi am citit peste cîtva timp amîndouă cărţile lui Labiş. „Primele iubiri“ – cu excepţia poemului „Moartea căprioarei“ care-mi pare şi azi antologic – nu mi-a plăcut, enervîndu-mă graba evidentă a scrierii, (nesusţinută de febra presimţirii morţii din „Lupta cu inerţia“), epicitatea obositoare, patosul contrafăcut. Adaug faptul că, sentimental, lumea care-i popula viziunile îmi era străină. „Lupta cu inerţia“ însă m-a năucit pentru un atribut esenţial: violenţa cuvîntului, mai puţin a expresiei. Mai toată poezia acelei vremi – pe care vrînd-nevrînd o citisem – se scria cu o grămăjoară de cuvinte: sloganele plus alte trei-patru, verificate, aparţinătoare fondului principal de cuvinte. (Izvor, codru, stele, brazdă, coasă şi „viaţă grea“, „neamul nevoii“). În poemele lui Labiş sunau ca nişte trîmbiţe neaşteptate neologismele şi, dacă atribuim cuvîntului adevărata sa calitate de semnificant al unei arii de cultură, numai pentru acest amănunt, şi e destul, poezia lui Labiş îşi are locul ei în istoria limbii literare. Şi – permiţîndu-mi o dezvăluire intimă – ca ins care nu am putut crede niciodată în cuvînt, care n-am putut imagina niciodată că limbajul ar fi altceva decît o degradată şi trădătoare formă de contact, esenţa fiinţei umane necomportînd decît o expresie pur muzicală, relaţia de mare încredere care se stabilea între poet şi verbul său tunător mă descumpănea în plus. Era o furie directă a forţei raţionale, o infirmare brutală a neantului cuvintelor în comunicarea sufocată de orgoliu a versurilor. Nu mai citisem, de la Eminescu încoace, o poezie atît de conştientă de forţa ei ca „Balada“. Dacă Arghezi mă teroriza prin siguranţa de mecanism a limbajului, Labiş în schimb traducea iminenţa unei incomparabile deveniri.

În Iaşi am ascultat recitată „Moartea căprioarei“ de un poet aproape legendar prin 1960: Adi Cusin. Acest poet scria la 15 ani de zece ori mai bine ca la 30. Cu un talent actoricesc nativ, el recita „Moartea căprioarei“ ca pe un bocet ritmat atît de exact, încît făcea din acest poem un text ritual atemporal: crima oribilă, lamentaţia mortuară a fiinţei care şi-a ucis totemul, a fiinţei care urcînd în civilizaţie trebuie ciclic să-şi desfiinţeze obiectul adoraţiei în scopul supravieţuirii.

Pe atunci toţi cei care eram grupaţi instinctiv, Adi Cusin, Richard Regwald, Mircea Ciobanu, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Octavian Stoica, Eugen Simion (Eugen Iacob), genialul nostru Petru Aruştei (permiteţi-mi exprimarea de atunci!), eram siguri că datoria noastră este să dăm un nou Labiş. Poate nu-mi revin în memorie anume persoane, ştiu însă că într-un timp erau cîţiva (dacă ar fi să-i amintesc numai pe Laurenţiu Ciobanu şi Adi Cusin) care scriau excepţional, fiind posedaţi şi de vehemenţă tipic labişiană (de asemenea influenţaţi de poezia lui Labiş).

Duhul mortului George Mărgărit şi al numitului Creţescu (cunosc un poet actual care şi-a făcut o artă poetică desfăşurată în publicaţii etc. dintr-o singură poezia a sa, „Portocala“) vieţuitor aproape nebun, asasinat în corsetul de fier al unei reputaţii imorale, dar cunoscător al poeziei franceze, ceva mai bun decît catedra de franceză a facultăţii locale în totalitatea ei, ne spaţializau cetatea în care aveam o misiune precisă. L-am iubit pe Labiş în acele vremuri, cu disperarea de a ne fi născut moldavi.

Spiritul mărginit căruia i s-au încorporat apoi cei dintre noi rămaşi în cetatea sfîntă îmi jefuieşte speranţa că s-ar mai putea întîmpla ceva important în acele locuri pînă prin anul 2000.

Cu timpul, Labiş n-a mai însemnat nimic pentru foarte mulţi dintre prietenii mei.

Individualitate de rasă, întărit în convingerea sa de patriarhul Mihail Sadoveanu, Labiş aducea în literatura noastră ambiţia unei supremaţii moldovene, ca urmaş direct al lui Alecsandri, Eminescu şi Bacovia: din toţi aceştia se nutreşte poezia sa descriptivă, epică şi idilică, devorată de nevoia unei gîndiri filozofice, spleenetică şi amară ca drojdia băuturii uneori.

Cu convingerea că nu deranjez pe nimeni, vreau să exprim coerent încă odată, părerea că Labiş ar fi fost singurul (şi a şi fost la un moment dat) care ar fi putut delimita, prin el însuşi şi prin toţi cei care i-au urmat, o exactă mişcare literară moldavă ce ar fi adăugat poeziei de azi un anumit patetism.

Am crezut foarte mult timp că Labiş înseamnă pentru noi o valoare poetică îndeplinind acelaşi rol ca Rimbaud, Lautréamont ori Radiguet în literatura franceză. Cred însă că apropierea e numai de circumstanţă. Fundamental, deosebirea e foarte mare; şi dacă la o anume vîrstă Labiş a putut fi influenţat (foarte vizibil) de Rimbaud şi a putut încarna un personaj cu un comportament asemănător, la o analiză atentă devine foarte clar faptul că el nu avea nimic comun cu poetul precoce al unei culturi care se crează pe sine prin opoziţie dementă şi consecventă la o tradiţie, prin apetitul pentru experienţa abisală a noului. Asemenea poeţi sînt mai ales originali, vîrsta biologică traducîndu-se aproape direct în expresie artistică (opera lor miroase a sînge tînăr – ca la Lautréamont). Sînt mai ales teribili cavaleri ai negaţiei. Opera lor este la fel de importantă ca oricare alta, conservînd liniile de forţă ale unei literaturi.

Labiş, însă, prin situaţia istorică al cărei fiu a fost, avea misiunea să consolideze tradiţia marii poezii româneşti dintotdeauna.
Neconformismul lui Labiş reacţionează în faţa unei situaţii, poezia sa urmînd o dezvoltare normală, cîştigînd adevărul elementar al unei veritabile tradiţii. Vehemenţa lui Labiş nu e altceva decît puritatea adevărurilor elementare. Paradoxala situaţie care a făcut dintr-un copil tribunul acestor adevăruri şi-a lăsat urmele în opera sa. Labiş trebuia să facă la douzeci de ani ceea ce de obicei se face după „il mezzo del camin di nostra vitta“. Pentru el, moartea a fost cu adevărat neiertătoare.

Cîţi eminescologi, la anii apariţiei lui Labiş, ne-au învăţat, sensibil, ce este poezia lui Eminescu, cum ne-au învăţat versurile:

„Nu mai cuget, cred mereu
Strîns în mine ca-ntr-un templu,
Însă demn în miezul meu
Cu zgîrcenie contemplu“?

Ori cîţi ne-au vorbit despre Bacovia ca el:

„Asculte-mi numai vîntul şi ploaia şi copacii
Urarea generoasă ce desperat v-o strig“?

Cîţi shakespearologi ne-au făcut să-nţelegem că sîntem „sunet prea grav şi răsunet prea slab“ şi cîţi esteţi bine instruiţi au strigat pentru inviolabilitatea celei de a doua lumi, a realităţii duble care e arta: „Trăiesc în altă lume decît voi“?

Nu ştiu ce loc ocupă Labiş în poezia românească. El rămîne un exemplu de poet perfect conştient de imperativele artei dintotdeauna. Cei care-l regretă cu adevărat au un bun prilej de a învăţa să devină pedagogi înţelepţi. Destinul lui Labiş nu epuizează nici putinţa încarnărilor excepţionale, nici tentaţia sadismului. Poezia de azi nu poate eluda cazul Labiş şi, de asemeni, nu poate ignora dependenţa de împlinirile poetice şi de orizontul spiritual sugerat de vocaţia labişiană.

Un volum cuprinzînd „Moartea căprioarei“ şi cel puţin 30 de titluri din „Lupta cu inerţia“ poate grăi oricînd despre un poet excepţional.

Cei a căror memorie nu păstrează decît imaginea unui morman de carne roşie zdrobit de roţile unui tramvai, („e trist, vai, cînd te gîndeşti, ce poţi să faci?“) uită frecvenţa cu care literatura română s-a edificat din eşecuri, aparente neîmpliniri tragice.

4 Cezar Ivănescu, Argeş, octombrie 1970, nr. 10 (53)

Explicatio

„De cîte ori îmi amintesc cum l-au ucis pe Labiş, mă podideşte groaznic plînsul... Precum aş revedea crucificarea lui Iisus, martiriul şi batjocorirea lui Eminescu, ori cum «se sfătuiră, pe l-apus de soare ca să mi-l omoare pe cel moldovan...»

De două mii de ani, de la crucificarea Fiului Luminos al lui Dumnezeu, s-a coborît pe lume vîrtejul întunecat al Timpului Asasinilor... Crucificaţi Apostolii, cu capul spre Dumnezeu sau spre pămînt, martirizaţi şi sfîrtecaţi de fiare primii creştini în Auschwitzurile protocronice ale Imperiului Roman şi s-a instaurat Auschwitzul din inimi şi orice arătanie mongoloido-vizigoto-ostrogoto-asiatică, cum închega o bandă de ucigaşi, se punea pe exterminat tot ce mişca în jur, de la firul de iarbă la fecioarele pascînd mieii în luncile Hebronului...“

/.../

Mă rog de cei vii şi de cei morţi să-mi redeie vocea angelică... Pentru a vă spune cea mai groaznică poveste despre un copil dus acolo în miezul nopţii, în cea mai lungă Noapte a Anului Cosmic, a Marelui An-Kali-Yuga şi ucis... E un subiect pe măsura îngerilor, suflete, ei sigur ne vor citi, e un subiect pe care l-am exersat la moartea lui Daniel Turcea, şi la moartea Antuţei, Anta-Raluca-Buzinschi, la nici nouăsprezece ani, şi la moartea lui Dan David şi a lui Aurel Dumitraşcu şi-a lui Ronald gasparic, puiuţul Milicăi [...] ...şi la moartea tuturor celorlalţi, la nici nouăsprezece ani, la nici douăzeci şi nouă, la nici treizeci şi nouă, la nici patruzeci şi nouă, la nici cincizeci şi nouă? Ştim noi care a murit mai copil?

Îţi promit, îngere, că dinspre partea mea nici o înjurătură... Steluţa însă rămîne liberă, asta e condiţia, ea a fost chiar acolo în inima beznei şi-apoi în puşcărie, în celulele beznei, ea a fost acolo şi acum e aici, lîngă mine, va veni să depună mărturie că:

! Fraţi creştini!
! A venit timpul asasinilor!“

4 Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, p. 17, Editura Libra, Bucureşti, 1997

Şi pentru că noi încă trăim...
....vă trimitem vouă celor devoraţi de propria voastră ţară, vouă celor omorâţi cu zile, la lumina zilei şi la întunericul nopţii, cu sufletul tremurând doar de groaza sfântă a iminentei voastre morţi, vouă schelete încă vii aruncate în gropile comune, vouă celor ucişi în puşcăriile comuniste în numele veniţilor pe tancuri, vouă, plugari şi preoţi, învăţători şi muncitori, sfinţi şi oameni simpli, şi vouă celor ucişi pentru păcatul suprem de a nu vă fi trădat ţara, vouă, tuturor celor cunoscuţi, şi încă atâtor altora necunoscuţi, nepomeniţi în veci, vă trimitem ruga noastră de iertare...