Dosarul medical al unei crime „aproape“ perfecte. Moartea Poetului: consecinţa unui şir de culpe medicale, prima şi cea mai grava apartine dr V Palade

Colegiului Medicilor Bacău
În atenţia Departamentul Jurisdicţie profesională şi litigii

Subsemnata Clara Lucia Aruştei /..../:

Vă aduc la cunoştinţă cazul scriitorului Cezar Ivănescu, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din Romania, director al Editurii Junimea din Iaşi şi Comandor al Ordinului Steaua României, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a unei intervenţii minore şi programate efectuată la Clinica Palade din Bacău (Clinica Palade, str. Erou Ciprian Pintea nr. 21).

Intervenţie efectuată de medic dr. Vasile Palade în data de 22 aprilie 2008.

Semnalăm faptul că:

– în Clinica Palade pacientul Cezar Ivănescu nu a fost supus unui control medical adecvat preoperator (radiografie pulmonară, EKG, toate analizele de sânge de orientare a diagnosticului), în raport cu datele particulare ale pacientului (vârsta – 66 de ani; tipul intervenţiei: una programată, faptul că pacientul era fumator activ) şi nici nu a fost informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiei medicale propuse, a riscurilor potenţiale procedurii, a alternativelor existente la procedurile propuse, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.

– nici familia şi nici pacientul nu au fost informaţi despre faptul efectuării unei anestezii generale. Considerăm că pacientul nu a semnat nici un act în acest sens. Pentru confirmare dorim confruntarea semnă­turilor existente. În susţinerea celor afirmate pot veni şi declaraţiile persoanelor cu care Cezar Ivănescu a purtat conversaţii telefonice în cursul zilei de luni 21.04.2008 şi cărora le-a transmis, încă o dată, că va fi supus unei intervenţii minore, cu metode moderne, nefiind măcar adusă în discuţie posibilitatea unei anestezii generale. Eu însămi am fost realmente şocată la auzul veştii că a fost supus unei anestezii generale.

– în cursul zilei de miercuri 23 aprilie, după cum specifică fişa SCRISOARE MEDICALĂ, în fapt un bilet de transfer – Clinica Palade plasa pacientul aflat deja în stare foarte gravă la SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ BACĂU cu diagnosticul de: Hemoroizi grad IV SÂNGERÂNZI. Prolaps hemoroidal; Cardiopatie ischemică cronică nedureroasă; Bronşită cronică tabagică. Nici la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău, Cezar Ivănescu nu a beneficiat de o investigaţie medicală serioasă şi de un tratament adecvat, diagnosticul de embolie pulmonară fiind pus fără ca pacientul să fie investigat în sensul susţinerii diagnostice prin metode specifice paraclinice.

– s-a luat decizia trimiterii pacientului la Bucureşti cu elicopterul Smurd fără existenţa suportului diagnostic necesar (lipsa unei electrocardiograme la predarea pacientului echipajului Smurd), şi nu la Iaşi cu Salvarea. Pacientului i-a fost făcută o electrocardiogramă cu doar câteva minute înainte de transportul acestuia de la SJU Bacău la aeroportul Bacău. Solicităm o copie după această electrocardiogramă. De asemenea, Cezar Ivănescu a fost intubat în elicopter şi nu la SJU Bacău, pierzându-se din nou timp vital.

Ţinem să atragem atenţia în mod special asupra faptului că poetul Cezar Ivănescu nu figura în evidenţa nici unui medic ca având o suferinţă cardiacă. Deci, dacă conform fişei de transfer (vedeţi şi Fişa anexată) a fost diagnosticat ca având această suferinţă, atunci în mod evident acest diagnostic i-a fost pus la Clinica Palade, luni 21 aprilie a.c. Dacă într-adevăr Cezar Ivănescu a fost diagnosticat luni, ridicăm la modul cel mai grav întrebarea: Cum a fost posibil ca un medic să facă o intervenţie chirurgicală şi o anestezie generală fără a se edifica asupra gravităţii suferinţei cardiace şi fără a-i pune în vedere pacientului şi familiei faptul că este suferind cu inima? Acest amănunt foarte important ne-a fost semnalat şi de Medicul Şef de la Morga Spitalului de Urgenţă Floreasca Bucureşti, ca fiind unul extrem de grav. (Reproducem şi din Fişa de susţinere a diagnos­ticului şi tratamentului, de la Spitalul de Urgenţă Floreasca Bucureşti, Secţia de Urgenţe Majore: „Nu se cunosc detalii despre antecedentele personale patologice, nu reiese nimic din copia după FO trimisă.“)
În dimineaţa zilei de 24.04.2008, pacientul avea extremităţile reci şi cianozate, gura foarte uscată, limba de culoare normală, era în stare de conştienţă, vlăguit, extrem de deshidratat (după cum declara chiar medicul curant ATI, George Dahnovici în jurul orei 10:30), avea o sondă pentru urină la al cărui capăt dinspre pat erau difuze picături de sânge şi se afla sub tratament cu heparina şi furosemid, fiindu-i administrate în acea zi, până la ora 15, trei doze de furosemid, (în condiţiile în care pacientul venise cu o zi înainte având tensiunea 8!), ultima cu puţin înainte de a fi transportat cu Salvarea la aeroport. Cezar Ivănescu acuza dureri mari în locul operat, o stare intensă de foame şi o senzaţie imperioasă de defecaţie, fiind evident stânjenit de răspunsul medicului care afirma că nu are de ce să simtă această necesitate. (Vedeţi şi fişele anexate, la ora 11:07, ora procesării probei de sânge recoltate, Cezar Ivănescu avea Glu: 32 mg/dL; ulterior dr. Carina Ribac a transmis tele­fonic, după deces, şi valorile ultimelor analize ale sângelui recoltat pacientului în jurul orei 14, la SJU Bacău, care indicau faptul că Cezar Ivănescu intrase în insuficienţă renală acută.).

Familia pacientului nu a primit nici un fel de informaţii despre starea reală a sănătăţii pacientului, cu toate că, prin intermediul prietenilor din ţară şi din străinătate, medicii Secţiei Terapie Intensivă a SJU Bacău au fost puşi în legătură telefonică cu diverşi specialişti cardiologi de marcă din Iaşi (prof. dr. Grigore Tinică, prof. dr. Datcu).

Ignorând deontologia profesională medicii discutau lângă patul pacientului despre faptul că acesta face embolie multiplă şi afirmau că aşteptau „să vadă unde va ajunge cheagul de sânge, sperând că pacientul nu are vreo deformaţie congenitală a inimii“. Cezar Ivănescu mi-a specificat clar, insistent, repetând de două ori: „Am auzit totul. Tot ce s-a discutat.“ Chiar şi din aceste conversaţii se poate deduce că actul medical se baza pe supoziţii şi nu pe date furnizate de investigaţii medicale (ecografie cardiacă, explorare ecografică pulmonară, tomografie etc.).

Echipajul Smurd nu a primit copii după toate analizele medicale făcute – postoperatoriu - pacientului în SJU Bacău. Din analizele ajunse în Bucureşti reiese că probele de sânge recoltate pe 23.04 a.c. au ajuns la laborator la orele 14:40, respectiv 15:13. Întrucât rezultatele acestor analize aveau valori extrem de nefavorabile (D-Dimeri 1,11 ug/mL FEU etc.), devine de neacceptat faptul că medicii unei secţii de Terapie Intensivă nu au mai efectuat şi alte investigaţii, care să lămurească starea reală a pacien­tului, până în dimineaţa zilei de 24.04. ora 7:39.

În lipsa unor explicaţii medicale plauzibile considerăm că toate aceste aparente neglijenţe sunt menite să ascundă adevărul.

În Bucureşti, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, medicii au fost îngroziţi de starea extrem de gravă în care a ajuns şi de faptul că nu înţelegeau de ce un pacient prezentând simptomele unei afecţiuni cardiace a primit doar un tratament suportiv. Aici, la Secţia Urgenţe Majore scriitorului Cezar Ivănescu i-au fost efectuate numai în decursul a câtorva minute investigaţii care au inclus şi o ecografie a inimii.

În viziunea noastră lipsa de responsabilitate medicală în evaluarea reală şi documentată a pacien­tului, ignorarea unor elemente esenţiale legate de anamneză (fumător de peste treizeci de ani; pacientul nu figura în evidenţa nici unui medic de familie sau a unui medic cardiolog; scăderea bruscă în greutate cu 20 kg în perioada februarie–aprilie 2008; edeme ale membrelor inferioare bilateral; aplicarea procedurii standard în operaţia de hemoroizi efectuată de dr. Vasile Palade prin anestezie generală, fără a ţine seama de patologia multiplă a pacientului în vârsta de 66 de ani, şi fără a se autosesiza ca medic chirurg, în special, în privinţa diagnos­ticului de "cardiopatie ischemică cronică nedureroasă" – suferinţă al cărei diagnostic necesita o serie întreagă de analize şi monitorizare îndelungată, iar nu o singura zi (v. Şi cartea dr. Mircea Cinteză, Ce-i cu inima mea, doctore?, Humanitas, 2005); greşirea diagnosticului la Spitalul Judeţean din Bacău şi aplicarea ­­­trata­men­tului necorespunzător, precum şi decizia de a fi trimis cu elicopterul Smurd, ştiindu-se efectele negative ale înălţimii asupra unui pacient suspectat de embolie pulmonară nediagnosticată, au determinat, prin nerespec­tarea dreptului la viaţă al pacientului şi la un tratament corect şi eficient, un final tragic al cazului.

Din toate discuţiile purtate ulterior cu medici din Bucureşti şi din Iaşi despre cazul Cezar Ivănescu, a rezultat faptul că acesta nu ar fi trebuit sub nici o forma operat şi că, în nici un caz nu se justifica riscul major al expunerii pacientului la o anestezie generală şi mai mult, un asemenea pacient ar fi avut nevoie în mod obligatoriu de examene medicale complexe şi complete.

În numele dreptului la adevăr şi al memoriei acestei mari personalităţi a culturii române, vă rugăm să luaţi în discuţie cazul scriitorului Cezar Ivănescu cu toată seriozitatea necesară unei asemenea situaţii dramatice, întrucât considerăm că este un lucru extrem de grav faptul că un pacient a murit, în anul 2008, ca urmare a unei intervenţii minore, programate şi plătite cu bani grei.

Cu cele mai nobile sentimente,
Bucureşti, 21 iulie, 2008
Clara Aruştei


Notă

La Colegiul Medicilor din Bacău sunt depuse trei plângeri prin care se solicită explicaţii medicale în cazul morţii scriitorului Cezar Ivănescu. Plângerea redată mai sus are numărul de înregistrare 329/21.07.2008.

În continuare voi prezenta dosarul medical complet al pacientului Cezar Ivănescu, aşa cum a ajuns la Spitalul Judeţean Floreasca (conform mărturiei mele şi a celor prezenţi pe 24 aprilie 2008 şi pe 25 aprilie 2008 la Spitalul Floreasca Bucureşti, rezultatele analizelor medicale efectuate preoperator scriitorului au ajuns după decesul acestuia!, încă din primul moment al zilei de 25 aprilie 2008, medicii Morgii Spitalului Floreasca au declarat că aceasta moarte este în mod evident una de natură penală şi că pe corpul decedatului sunt semne ciudate.

Redau doar un fragment din ceea ce relata de curând una dintre persoanele prezente în acele momente, alături de mine, la Spitalul de Urgenţe Floreasca din Bucureşti, în dimineaţa zilei de 25 aprilie 2008:

„Ca un leit motiv sau ca o temă cu variaţiuni, scenariul acesta al protestului s-a repetat în câteva rânduri în viaţa lui, culminând cu greva foamei din februarie 2008, cu prilejul linşajului mediatic declanşat împotriva sa de cei care îi erau, de decenii, cei mai înverşunaţi adversari. Prin felul lui direct de a divulga adevăruri incomode Cezar Ivănescu îşi făcuse cohorte de duşmani; după aşa-zisa revoluţie aceştia şi-au sporit forţele şi s-au organizat într-o reţea subterană funcţionând după principii mafiote, astfel încât luptătorul solitar care a fost Cezar Ivănescu n-a mai avut scăpare. Şi-a dat seama atunci că este posibil să se treacă la asasinarea sa. Există documente relevante, scrise şi audio, datând din februarie 2008, în care afirmă clar acest lucru, desemnând chiar şi persoanele care să-i apere numele şi opera în caz de „moarte subită”. Îi era teamă mai ales să nu i se însceneze un „accident” de maşină, aşa că, o vreme, n-a mai îndrăznit să circule cu taxiul. Nu s-a gândit însa că, după doar două luni, îşi va întâlni călăul; care a purtat, cu această solemnă ocazie, mănuşi albe de chirurg şi a lucrat adânc cu bisturiul (deşi alta fusese înţelegerea cu pacientul: fără sânge, fără arme albe). În condiţiile în care numai în lumea a treia se mai foloseşte cuţitul pentru asemenea intervenţii. Fără analize, fără investigaţii medicale preliminare. La ce ar fi folosit? Oare condamnaţilor la moarte li se fac analizele?

Nu insinuez nimic, îmi asum doar calitatea de martor, care a fost de faţă când doctorul legist i-a spus Clarei Aruştei că „există suspiciuni majore de natură juridică” legate de această moarte; în acest timp, adjunctul său a intrat şi a ieşit de câteva ori din camera mortuară, exclamând alertat către medicul şef: «Veniţi să vedeţi, sunt nişte semne ciudate pe corpul asta!»

Aşa-zisul malpraxis de la clinica Palade continuase cu o serie lungă de «erori» medicale la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Bacău, unde Cezar Ivănescu fusese transportat în stare critică; un şir de greşeli parcă atent coordonate, însoţite de o permanentă atitudine de dezinformare a familiei; or, atunci când suspiciunile se acumulează ameţitor şi se înseriază coerent, depăşind valorile calculului probabilistic, ele tind să devină certitudini…).“

De la Clinica Palade, clinică în care Cezar Ivănescu a fost internat timp de trei zile şi supus în circumstanţe total necunoscute familiei la o „aşa-zisă intervenţie minoră de hemoroizi“, nu există decât cele câteva rânduri semnate de un singur medic prezentate la sfârşitul dosarului medical (v. prima imagine, de sus), cel implicat, V. Palade. Nu există chitanţă cu suma încasată, informaţii despre investigaţiile medicale efectuate, tratament, anestezie, durata intervenţiei, protocolul operator complet din care să rezulte tehnica chirurgicală, reacţia pacientului, echipa medicală, numele/competenţa medicului anestezist (dpdv legal chirurgul răspunde pentru echipa pe care şi-o alege), substanţele folosite, pregătirea preoperatorie, ţinând cont că era vorba de o intervenţie programată, măsurile luate pentru preîntâmpinarea apariţiei unei posibile embolii, nimic, absolut nimic.


Domnule Ministru al Sănătăţii, aveţi cunoştinţă de faptul că în România, mai exact în Bacău, „mascaţii“ se ocupă şi cu transportarea şi asigurarea securităţii documentelor medicale?!
Dacă nu, vă anunţ eu, acum!

Un alt element şocant este faptul ca membrii Colegiului Medicilor din Bacău se comportă, în ciuda aparentei lor amabilităţi, ca un „stat în stat“ sau ca pe „tarlaua proprie“, refuzând chiar şi un drept legal-elementar al familiei, acela de a deţine, în copie xerox, concluziile raportului necropsiei.

Stimaţi domni, de cine anume feriţi acele teribile secrete? De medicii implicaţi în deces, adică de cei care, practic, au produs culpa medicală generatoare de moarte? Nu, pentru că ei sunt primii şi de fapt singurii, în opinia dvs., care au drept, necondiţionat de nimic, la toate actele medicale. De familie? După cum acţionaţi se pare că DA. Atunci, de fapt, pe cine anchetaţi dvs., pe NOI sau pe CEI IMPLICAŢI în acordarea defectuoasă a unor servicii medicale? Care este rolul dvs., ca instituţie, dpdv al legii şi care este cel asumat şi pus în practică în mod real? Sunteţi o extensie menită doar să acopere ilegalităţile unor medici iresponsabili, călcând peste cadavrele pacienţilor desfiguraţi ca pe nişte vietăţi dizgraţioase şi de prisos, ignorând orice urmă de pornire vag-deontologică?

La Colegiul Medicilor din Bacău, mi s-a răspuns, în cor, culmea!, că acest raport a venit însoţit de „mascaţi“, în condiţii de maximă securitate, sigilitat şi parasigilat, şi că, pur şi simplu, acele concluzii nu îmi pot fi date pentru că domniile-lor, probabil, ca nişte autentici slujitori ai Adevărului au jurat cu mâna pe Inimă şi pe Biblie că nu vor înmâna nimănui acele informaţii (sper că nu pe inima celor omorâţi de multiplele nereguli din spitalele patriei noastre!).

În zadar am promis şi am garantat, la rândul meu, cu tăcerea mea aproape mormântală! Am fost îndrumată spre Procuratură sau oriunde în altă parte voi vedea cu ochii, dar nu la ei. În final, nu am primit absolut nimic, cu excepţia garanţiei cordiale, verbale şi nefondate decât pe moartea „cu zile“ a lui Cezar Ivănescu şi ca urmare a acelei nenorocite de intervenţii chirurgicale efectuate în clinica Palade de nimeni altul decât de „ilustrul“ dr. V. Palade, că trebuie să cred cu tărie faptul că „intervenţia a fost o reuşită“!

Dacă moartea cumplită a unui mare român, om şi poet de geniu, ca urmare a unei intervenţii „ultramoderne“ şi „banale“ este o reuşită a medicinii româneşti, atunci, da, şocant şi necreştineşte, domniile-lor pot afirma cât doresc că a fost o reuşită!

Altfel, constat, din nou, cu groază întipărită, pe veci, în suflet şi în creier, că trăim cu adevărat vremuri apocaliptice, vremuri în care doar lipsa de măsură dă măsura, şi imoralitatea, bătaia de joc şi blasfemia fac LEGEA în această ŢARĂ devenită una a durerii plânse în pumnii strânşi de revoltă şi neputinţă!

Cezar Ivănescu, Efebul de la Marathon

Un an de la „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Preşedintele USR, Nicolae Manolescu, şi Mircea Dinescu au mâinile pătate de sânge!

Un an de la moartea lui Cezar IVĂNESCU. Interviu cu Clara ARUŞTEI, fiica poetului

de Lucreția BERZINTU,

24 Aprilie, 2009

CEZAR IVĂNESCU (n. 6 august 1941, Bârlad - d. 24 aprilie 2008, București), unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut România, personalitate complexă a culturii, poet, dramaturg, traducător, a murit în condiții neelucidate încă, în urma unui acţiuni de linșaj mediatic.
Pe 29 ianuarie 2008, se pare că un membru al Colegiului CNSAS, Mircea Dinescu, a livrat presei “pe surse” dezinformarea că poetul de prestigiu Cezar Ivănescu ar fi colaborat cu Securitatea.
Cei de la agenţia NewsIn fiind primii care au intoxicat presa cu informații calomnioase.
Amintesc că poetul Cezar Ivănescu a concurat cu Nicolae Manolescu la funcția de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România.
In ziua intoxicării presei cu informații false, Nicolae Manolescu și Mircea Dinescu se aflau la Paris. Mircea Dinescu a declarat de la Paris: “nu am văzut dosarul, nu am votat, dar să răspundă, că a fost informator al Securității”.
Pe bună dreptate, Cezar Ivănescu se întreba: “De unde știe Mircea Dinescu că am fost informator, dacă nu mi-a văzut dosarul?”
Pe 31 ianuarie 2008, apare știrea în presă că CNSAS a funcționat neconstituțional, pe toată perioada, de la înființare. Astfel au declarat cei de la Curtea Constituțională.Vineri, 1 februarie 2008, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, Mircea Dinescu a declarat în direct despre Cezar Ivănescu că “a fost securist și a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”.
Cum ar fi fost posibilă o colaborare cu Securitatea, în timp ce poetul Cezar Ivănescu a fost singurul scriitor român dat în consemn la Brigada Antitero și la Direcția a 5-a, fiind considerat un element foarte periculos pentru vechiul regim comunist?
În ziua de 06 februarie 2008, Cezar Ivănescu a fost invitat la emisiunea NAȘUL, B1 TV, unde a răspuns în mod calm și cu adevăr provocărilor.
Spre finalul emisiunii a declarat: “… mulți oameni politici au fost tranșanți în a lua atitudine în acest moment față de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literații noștri, dintre care unii îmi sunt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scârbă și o stare de greață apropos de acești oameni cum nu vă închipuiți”.
Pe 21 aprilie 2008, la insistențele unei rude din Bacău, poetul Cezar Ivănescu s-a internat în Clinica privată “Vasile Palade” din Bacău pentru o intervenție o banală.
Pe 22 aprilie 2008, chiar directorul clinicii, medicul chirurg Vasile Palade i-a făcut intervenția chirurgicală, după o anestezie generală. Se pare că pe fondul unui organism slăbit (din cauza defăimării în presă, slăbise aproximativ 20 de kilograme) și din cauza nerespectării unor condiții medicale, poetul n-a rezistat acestei intervenții.
Pe 23 aprilie era transferat la Spitalul de Urgenţă Bacău, unde in timp de cca 24 de ore nu i se făcuse niciun control pentru a se vedea cauza înrăutățirii sănătății.
Pe 24 aprilie 2008 s-a hotărât transferul la Bucuresti cu un elicopter SMURD, care a venit cu patru ore întîrziere.Seara, după ora șase, poetul Cezar Ivănescu a murit la Spitalul de Urgență Floreasca, București, unde se constatase un diagnostic diferit de cel pus la Bacău.“

Cezar Ivănescu a deschis, atât cât a putut, ușile către toți cei ce arătau talent, dedicație și pasiune, indiferent de stil, voce lirică și timbru de intonație estetică. Prin “Numele Poetului” care a făcut să existe sute și poate mii de scriitori, mai importanți ori mai mărunți de pe la noi, opera lui de mentor și de îndrumător și-a găsit expresia cea mai potrivită. Era, de fapt, expresia unui om liber”. (”Cezar Ivănescu - un biruitor” de Artur Sivestri, fragment).

Zvonul infamant conform căruia Cezar Ivănescu ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea s-a dovedit a fi fals, în realitate, scriitorul neprimind niciodată nimic, fapt uşor verificabil atât prin accesarea site-ul CNSAS, cât şi prin consultarea arhivei Monitorului Oficial al României. Pentru că, nu demult, s-a împlinit un an de când poetul Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei pentru adevăr, și pentru că, încă nu s-a elucidat cazul privind linșajul mediatic cât și moartea poetului, am invitat-o la dialog pe fiica sa, Clara Aruștei, încercând să aducem la cunoștința publicului cititor cât mai multe informații.

Lucreția Berzintu: Dragă Clara, ştiu că lupţi de una singură pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivănescu, şi, te rog să ne spui în ce stadiu te afli acum?
Clara Aruștei: Voi începe prin a vă reaminti coordonatele acestei drame. Pe 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, în linia marilor poeți mistici din lirica universală, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind această moarte sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva sa la sfârşitul lunii ianuarie a anului trecut. Tot ce s-a întâmplat începând cu acea dată fatidică pare desprins dintr-un film de groază. Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, atacuri care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică, a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti. Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi. În acest context dramatic, demersul meu pentru aflarea adevărului este o luptă dusă pentru dreptatea lui Cezar Ivănescu. După cum ştiţi deja, am depus la Colegiul Medicilor din Bacău, şi eu, şi unchiul meu, prof. dr. Dumitru Ivănescu, câte o reclamaţie. De aproape un an de zile încercăm să intrăm în posesia raportului detaliat al necropsiei efectuate la I.N.M.L. „Mina Minovici” din Bucureşti. Nu am reuşit încă. Pentru a vă forma o idee despre modul în care sunt analizate reclamaţiile adresate C.M. din Bacău vă relatez faptul că am fost sunată de la secretariatul C.M. Bacău, comunicându-mi-se că se doreşte închiderea cât mai rapidă a acestui caz. Am refuzat categoric să accept discutarea dosarului în absenţa raportului detaliat al necropsiei. De asemenea, la Poliţia din Bacău este în curs de desfăşurare o anchetă. Anul trecut am fost contactată telefonic de comisarul care se ocupă de acest caz şi rugată să apelez INML „Mina Minovici” pentru a obţine raportul detaliat al necropsiei.Despre partea medicală a cazului Cezar Ivănescu ar fi încă foarte multe de relatat. Nu am cuvinte pentru a descrie tot ce am văzut, ce am trăit şi ce am simţit în Spitalul Judeţean de Urgenţe Bacău, un coşmar pe care nu-l voi uita niciodată. Cum aş putea descrie pătrunderea într-un spaţiu care părea desprins din camerele de tortură ale lagărelor de exterminare naziste?

L.B.: Cum a reacţionat Cezar Ivănescu pe 29 ianuarie 2008?
C.A.: A suferit imens şi a fost obligat, la vârsta senectuţii, după o viaţă întreagă trăită în onestitate, sărăcie şi martiraj, să înfrunte un atac mediatic unic în România postdecembristă. Ca urmare a şocului la care a fost expus şi datorită faptului că practic începând cu acea dată aproape nu a mai mâncat, Cezar Ivănescu a slăbit într-un timp foarte scurt în jur de 20 de kilograme. Pentru a rezista psihic tensiunii a început să fumeze foarte mult.Fac o scurtă paranteză. Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie 2008, poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.Sub presiunea gestului său, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă (5.02.2008), un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această reacţie întârziată (şi forţată de împrejurări) a USR a trecut însă neobservată, dată fiind slaba sa mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu - în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia - a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul - în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor - Preşedintelui României Traian Băsescu. A murit însă fără a fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, Democrat, European, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale. Astăzi, la aproape un an de la derularea acestei drame, revin şi întreb public: Care este rolul Uniunii Scriitorilor din România? De ce această instituţie, declarată şi de interes public şi susţinută şi prin taxa de timbru literar, nu este capabilă să apere imaginea marilor scriitori români, morţi sau vii? Ce acţiuni a declanşat Uniunea Scriitorilor din România, prin preşedintele ei, Nicolae Manolescu, pentru aflarea şi indicarea celor care se fac vinovaţi de „lichidarea” unui poet pe care Marin Preda îl considera „singurul mare poet contemporan” cu el? Am asistat, alături de alte câteva persoane, pe 4 februarie 2008, la discuţia pe care Cezar Ivănescu a avut-o cu Nicolae Manolescu. O voi relata în întregime cu o altă ocazie. Până atunci, în calitate de martor, afirm ceea ce a repetat şi Cezar Ivănescu până în ultimele clipe, chiar şi în Bacau, pe patul de spital: „Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu sunt iniţiatorii acestui atac”.

L.B.: Poetul Cezar Ivănescu a murit cu zile! În ce măsură instituţiile publice au răspuns la strigătul tău, după numeroasele articole pe care le-ai scris în scopul aflării adevărului, pentru memoria sa?
C.A.: Paradoxal, măsura reacţiei a fost dată de chiar lipsa oricărei reacţii! Astfel, prin această atitudine, afirmaţiile făcute de Cezar Ivănescu în decursul lunii februarie 2008 au fost confirmate tacit . Atunci, ştiind că viaţa îi este în primejdie şi fiind conştient de faptul că cei care instrumentaseră tot acest scandal de proporţii ar putea recurge la acţiuni extreme, a făcut o serie de înregistrări audio în care îşi denunţa „executorii”. Rostul acelor mărturii era de a se constitui în probe care să rămână dincolo de un posibil asasinat. Câteva fragmente din aceste documente pot fi ascultate, acum, şi pe internet. Înregistrările au fost accesate, în mediul electronic, de câteva mii de persoane. Oficial însă, din câte cunosc eu, nu a reacţionat încă nimeni, nici Poliţia Română, nici S.R.I.-ul şi nici alte instituţii care ar fi putut clarifica condiţiile stranii în care a survenit acest deces. Vă întreb şi mă întreb: există vreo modalitate legală de a determina instituţiile Statului Român să iasă din inerţia în care plutesc şi să acţioneze în conformitate cu scopul în care au fost create şi cu legile acestei ţări? Faptul că a dispărut Elodia a devenit o chestiune de interes naţional, evidenţa că un mare poet al românilor a murit în mod suspect este considerată, probabil, un lucru banal. Găsirea unui muc de ţigară într-o pâine este o „catrastrofă” îndelung mediatizată, moartea ciudată a unui om a ajuns doar un fapt curent. Ne distrăm atunci când funcţionari ai Statului Român asimilaţi funcţiei de Secretar de Stat, precum Mircea Dinescu, declară că: „ Mă doare în C… că sunt incompatibil” sau atunci când se maimuţăresc blasfemiind poporul român sau cântând la praz în direct pe la posturi tv, dar nu ne întrebăm preţ de o secundă dacă un asemenea comportament coincide cu unul normal şi decent sau dacă o asemenea încălcare a legii poate şi este firesc să fie tolerată.

L.B.: Exista probe că CNSAS ar fi emis, în cazul Cezar Ivănescu, un verdict de colaborare cu fosta Securitate comunistă?
C.A.: Nu. Absolut nicio probă. Nu există niciun „verdict” emis de CNSAS în legătură cu Cezar Ivănescu, însă cu toate acestea CNSAS-ul, prin reprezentanţii săi oficiali, nu s-a simţit dator să enunţe acest adevăr evident. Un comunicat de presă de cel mult două rânduri ar fi tranşat definitiv situaţia poetului Cezar Ivănescu, dar şi cea a onestităţii Colegiului CNSAS. În schimb, atunci, pe 4 februarie, a fost difuzată pe un post de televiziune o declaraţie bulversantă a lui Cazimir Ionescu, „Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut.” Chiar şi la o simplă accesare a site-ului CNSAS (la secţiunea Informaţii de interes general) se putea constata că în perioada 11.12.2007-20.03.2008 nu au existat comunicate de presă, deci că în acest interval Colegiul CNSAS nu a emis niciun fel de acte având caracter oficial. Aceste comunicate, chiar dacă nu conţin nume transcrise în clar, conţin, în schimb, indicii suficiente pentru a deduce că dosarul poetului Cezar Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie. (Spre exemplu, în ultima şedinţă pe anul 2007, din 11 decembrie, printre altele s-au analizat şi cazurile: unui şef de catedră în cadrul instituţiilor de învătământ superior, decizându-se că a fost colaborator al poliţiei politice comuniste, unui membru al Academiei Române, situaţie în care s-a hotărât invitarea la audiere, unui scriitor/realizator de emisiuni de televiziune, votându-se că nu a fost agent/colaborator al poliţiei politice comuniste ş.a.m.d.). Simpla lecturare a acestor documente publice ne indică adevărul, şi anume: poetul Cezar Ivănescu a fost victima unei nedreptăţi fără de limite. O altă dovadă, în sensul celor afirmate de mine, ne este oferită chiar Monitorul Oficial al României care nu conţine nicio referire la numele lui Cezar Ivănescu în legătură cu vreun „atribuit” verdict.

L.B.: În perioada care a trecut de la declașarea scandalului mediatic (pe 29 ianuarie 2008) și până in prezent s-au făcut auzite în presa românească și voci care să militeze pentru aflarea adevărului în cazul Cezar Ivanescu?
C.A.: Foarte puţine. O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008, este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”. Poate că, în acest context, nu este tocmai lipsit de importanţă faptul că cel care a declanşat acţiunea împotriva scriitorului Cezar Ivănescu este tocmai Mircea Dinescu, fost membru al Partidului Comunist Român, secretar al Uniunii Tineretului Comunist din U.S.R., absolvent al Academiei de Partid Ştefan Gheorghiu (cunoscuta şcoală de „cadre” a partidului), condamnat penal cu suspendarea execuţării pedepsei, în anul 1981, pentru agresarea unui coleg de redacţie.

L. B.: Ce crezi că s-a urmărit prin această campanie denigratoare, care a luat forma unui adevărat linsaj mediatic?
C.A.: Eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. Pentru a înţelege cât mai exact motivele pentru care s-a dorit acest lucru, voi începe prin a vă arata cine a fost Cezar Ivănescu. În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate - angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii - precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi -, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în repetate rânduri greva foamei (în perioada anilor ‘60, în 1976, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap). În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă - declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi. Aşadar, ce cred eu că s-a urmărit? S-a urmărit ce se urmăreşte întotdeauna atunci când într-o societate viciată de minciună şi demagogie apar personalităţi de excepţie, considerate „incomode” de regim, mai cu seamă pentru disponibilitatea lor de a-şi risca viaţa în numele dreptăţii, credinţei şi al poporului lor.

L.B.: A fost încălcată şi Constitutia Romaniei prin articolul 30(6): “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”. De aceea, vreau sa ne spui, daca ai vreun semnal de la institutia președințială din Romania?
C.A.: Nu, instituţia președinţială nu a răspuns la scrisorile deschise semnate de Cezar Ivănescu. Nici până la moartea sa, nici după aceea.
Consider că un stat modern trebuie să aibă atât datoria de a-şi proteja cetăţenii şi de a veghea ca drepturile omului şi Constituţia să fie respectate, cât şi pârghiile necesare prin care să pună în practică acest important rol al său. Atunci când instituţiile statului tolerează astfel de încălcări flagrante ale drepturilor omului acestea se fac vinovate, în fapt, de o sabotare a statului de drept. Cazul Cezar Ivănescu este cu atât mai grav cu cât acesta era o persoană publică, un scriitor foarte valoros aflat în plină forţă creatoare, şi cu cât persoanele care conduceau Uniunea Scriitorilor din România erau, la rândul lor, persoane publice, şi anume, Nicolae Manolescu, preşedinte al USR şi ambasador UNESCO al României la Paris, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte al USR şi ministru al Finanţelor. Şi, ca un factor agravant, amintesc că toate acestea s-au petrecut într-o ţară membră a Uniunii Europene, în timp ce România deţinea preşedinţia Consiliului ONU pentru Drepturile Omului (CDO, iun. 2007-iun. 2008)!

L. B.: Crezi că o dezbatere publică ar trezi conștiințe, acum după un an de la moartea poetului?
C.A.: Da, cred că poate fi o cale de a sensibiliza opinia publică, dar şi de a transmite celor din afara ţării dramele care se petrec aici, în România, sub perdeaua acoperitoare a unei iluzorii democraţii. Aceste rânduri se doresc a fi şi un strigăt de ajutor îndreptat către presa independentă din România.

L.B.: Ce vrei sa mai adaugi?
C.A.: Vreau să fac şi pe această cale un apel public pentru conştientizarea tuturor celor implicaţi în sistemul medical. Amintiţi-vă că pacientul nu este un cetăţean de rang inferior, că poate fi mama, tatăl, sora sau fratele dvs., că are o singură viaţă ca şi dvs., că aceasta este cel mai de preţ bun al său. Nu uitaţi că pacienţii sunt în primul rând oameni, că o dramă „personală“ nu distruge niciodată doar un singur individ, ci se răsfrânge şi asupra celorlalţi, devenind o dramă colectivă, un coşmar care continuă să ucidă oameni, să distrugă familii şi să afecteze grav societatea în plan moral şi material. Ţin, de asemenea, să mulţumesc tuturor celor care mi-au fost alături şi care prin acest gest au făcut ca ultimul parcurs terestru al lui Cezar Ivănescu, „poeta magnus”, să fie unul încununat de glorie şi nu unul al umilinţei cum ar fi dorit cei care nu au admis ca trupul său să îşi găsească odihna preţ de câteva ore în sediul USR sau în cel al Muzeului Literaturii Române din Bucureşti. Toate acestea se petreceau într-o ţară creştină, în preajma Învierii Domnului nostru Iisus Hristos! În februarie 2008, Cezar Ivănescu declara: „Mă înjură cu toţii, fără ca măcar să mă cunoască. (…) Dacă m-ar citi, m-ar înţelege. Ar înţelege cum sunt eu cu adevărat”, aşadar, citiţi pentru a cunoaşte, judecaţi pentru a înţelege, credeţi pentru a deveni liberi şi nu uitaţi nicio clipă că „în orice om o lume îşi face încercarea”.

Maria Ciornei: „A mai plecat un Caesar“

Românii rămân tot mai săraci şi mai singuri, când mai pleacă să se aşeze în stele, un ales al lor.

Trist şi încărcat de povara nemeritată a calomniei şi a urii, venite din cavernele unor conştiinţe negre, mai ales ale unor confraţi, s-a dus întro clipă, strecurată printre miliardele de suflete vii ale planetei, luată uşor şi deodată, precum vânticelul ce smulge corola fără consistenţă a unei păpădii, şi poetul Cezar Ivănescu.

Aşa ar părea lucrurile de simple, cel puţin pentru cei ce nu l-au cunoscut mai bine, sau nu l-au urmărit în ultima vreme.

S-a dus, nu în lumea umbrelor, unde, cum spune Dante, dacă intri trebuie „să laşi orice speranţă”, ci să taifăsuiscă cu un moldovean, ca şi el, cu Sadoveanu, dar a avut grijă sa fie alături şi de Creanga şi de Topârceanu, ce spunea cu umor, că „e moldovean născut la Bucureşti, din părinţi ardeleni”. Şi mai este vecin de eternitate şi cu alţii, pe care i-a cunoscut încă de când era elev de liceu, ce se odihnesc acum acolo pe aleea scriitorilor de la Iaşi, urbea unde s-a format, mai întâi pentru a deveni dascăl, apoi poet şi mentor cu har.

A intrat în lungul şir de luminători de neam şi iubitori ai acestuia, ce s-au manifestat, nu prin vorbe sforăitoare, ci prin ceea ce au lăsat în urma lor.
A plecat după „frumoşii nebuni”, care au ars precum lumânarea odată cu opera lor, care scrijelită pe inimă, le-a slăbit-o, dar numai aşa şi-au ridicat monumente, nu în parcuri, nu în palate, ci în cea mai durabilă construcţie a unui popor-în neuitarea neamului, în veşnicie.

A plecat mai întâi Florian Pitiş, Moţul, rebelul care cânta cât îl ţineau plămânii, chiar şi sub dictatură că „nu contează cât de lung ai părul/important e cât de mult gândeşti”.

După el, s-a dus tot atât de trist, chinuit de o boală nemiloasă, şi un Făt-Frumos, Adrian Pintea, pe care l-am cunoscut toţi.

L-am îndrăgit pe haiducul, fratele cel adevărat cu codrul, sau pe cel ce lumina scena transfigurat de emoţia mesajului eroului cu care se identifica, ce consuma, sănătate şi viaţă.

Maestrul ştia aceasta, dar a fost acolo unde şi-a jucat propria viaţă, mulţumind şi străluminat de bucuria reuşitei, până i s-au consumat, una câte una, viţele vieţii.
Şi, parcă pentru a nu rămâne singur, pe scena goală cu luminile stinse, a mai chemat un frate, la fel de obsedat de perfecţiunea metamorfozării realităţii, în ceea ce face să atingă sublimul sufletului, în artă.

I se spunea Ovidiu Iuliu Moldovan, şi era, în pofida numelui, ardelean, adică de-un neam cu cei amintiţi, adică român.
Actorul a purtat, însă, de când s-a născut o povară grea - povara celui care nu şi-a cunoscut tatăl.

Pe Ioan Moldovan, l-au împuşcat întrun parc hortyştii, în anul 1944, pentru vina de a fi român, aşa cum au plătit cu viaţa sute de mii de români, de-a lungul vremii, pentru aceeaşi vină de a se afla în ţara lor, a strămoşilor lor de la începutul lumii, pe pământul udat cu lacrimi şi stropit de sângele sfinţilor martiri, zdrobiţi pe roată, spânzuraţi de turla bisericii, sau devenind cadavre, lângă care s-au fotografiat călăii venetici, „ca suveniruri” ieftine.
A trăit singur şi în suferinţă. Mai întâi i s-a îmbolnăvit sufletul, încă de la vârsta fragedă, când a putut înţelege de ce el, nu are un tată.
A trăit măcinat de această durere şi de dorinţa de a ridica o statuie în amintirea şi spre pomenirea veşnică a celor, ucişi de fasciştii unguri, la Sărmaş.
Grija lui cea mare era tot Ardealul lui sfânt, în care, în ultima vreme, încurajaţi de mişcarea neo-fascisto - iredentistă, unii maghiari, în frunte cu belferii U.D.M.R –eului şi ai unor secui avizi de putere, tulbură iar, apele în România, cerând desfiinţarea statului unitar naţional, precum spune, iresponsabil, cel sprijinit de mai marele ţării, să intre în Parlamentul European; e vorba de Laszlo Tokes, ce şi-a şi pus pe birou steagul unguresc, declarând deschis că nu reprezintă statul român, intervenind pentru a obţine „drepturi, contra teritorii”. ’’Este un fapt de necontestat: noi (n. r. naţiunea maghiară), am pierdut Transilvania! Ca recompensă pentru aceasta pierdere, ar trebui să ne fie acordate drepturi”, făcând o paralelă cu situaţia din Palestin.(ziarul – Ziua - 8-9 martie 2008) şi mai recent cu declararea autonomiei provinciei Kosovo.

Şi cum să nu suferi de moarte când, de dragul căpătuielii, furând cât să le ajungă pentru câteva generaţii, conducătorii acestui stat se dovedesc fie incapabili, fie de-a dreptul trădători, devreme ce nu au luat nicio măsură, sau cel puţin o poziţie oficială, împotriva celor ce falsifică grosolan istoria, a celor aduşi de valurile de iarbă, din stepele fără hotare.

Dar specialiştii în istorie, dar Academia? Ce fac toţi aceştia?
Nu ne putem imagina, fără să ne sângereze inima, ce-ar fi simţit ardeleanul Moldovan, înainte de a citi şi “Maghyar Negylexikon”, o enciclopedie, în care adevărul istoric este distorsionat, în care se neagă orice drept al românilor în Ardeal, aducându-se argumente mincinoase citându-se “bule” (ce nume predestinat!) regale ori papale, falsificate.

E o ruşine că academia ungurească de la Budapesta a lucrat după un plan mai larg, pus în operă cel puţin din sec al XV-lea, de la Unio Triom Nationum, adică documentul oficial, prin care erau recunoscuţi, ca naţionalităţi, ungurii, germanii şi secuii, iar majoritarii, românii, adevăraţii stăpâni, culcaţi cu cnutul şi spintecaţi cu topoare, de venetici, sunt declaraţi toleraţi, plan urmărit cu obstinaţie până astăzi.

Dar kulturnicii noştri, n-au găsit cu cale să realizeze nici măcar proiectul adevăratei istorii a poporului român, incluzînd şi pe cea preantică şi antică a dacilor valahi, care au avut o uriaşă influenţă în toată istoria universală, şi cărora nu le sunt dedicate, în aşa-zisele manuale de istorie, nici măcar căteva fraze, ori să lămurească pentru totdeauna faptul istoric consemnat din antichitate, şi până astăzi, al descendenţei directe a valahilor, din pelasgii civilizatorii, cel puţin, ai vechii Europe.

Se doarme bine şi vârtos pe fotolii moi, plătite scump de “prostime”, în academii, în institute istorice şi arheologice , ori lingvistice de cercetare .
A făcut guvernul român, condus de istoricul Tăriceanu, o înţelegere cu guvernul maghiar să scrie împreună istoria celor două popoare, ca şi cum aceasta se face pe principiul “mai dau eu, jupâne, mai lasă, tu, stăpâne.”

Cu alte cuvinte o înţelegere de a măslui istoria, spre a nu supăra - vezi, Doamne!
Şi ungurii s-au ţinut de cuvânt; au scos imediat imfamanta Enciclopedie. Bravos, guvern! ar spune, frecându-şi mâinile, conu Caţavencu.
Şi despre aceste nelegiuri a vorbit ultima dată, şi Cezar Ivănescu în urmă cu numai o lună, înainte de a şti că, la distanţă în timp, numărată în ceasuri, îl pândea coasa nemiloasă a morţii.

Venise la lansarea unui nou volum de poezii al poetesei Maria Cuşnir.
L-am cunoscut bine; şi-acum cu ochii minţii şi ai sufletului refac tabloul studenţiei din anii 60. Atunci, când nu împlinisem nici 18 ani, ne-am găsit întro sală a Facultăţii de Filologie, noii boboci ai grupei 269; toţi timizi, necunoscuţi, adunaţi de un destin - acela de a ne pregăti să devenim dascăli.
Printre colegii de grupă era şi viitorul poet, ce nu se deosebea prin nimic de noi ceilalţi, la început.

De-a lungul timpului, am realizat câtă distanţă era între noi şi el, mai ales la seminarii.
Acolo la Bârlad, în oraşul natal, împreună cu alţi pasionaţi de literatură, înjghebase un cenaclu al liceenilor. Vorbea cu degajare despre Ion Barbu, ori despre Blaga, despre care, în toţi anii de studenţie, n-am aflat decât că a fost un filosof idealist şi reacţionar, ce a scris şi o poezie decadentă.
Îl ascultam fascinaţi pe cel ce ne-a deschis calea spre tărâmul magic al poeziei filosofice adevărate.

De cele mi multe ori, seminariile, chiar şi în prezenţa asistenţilor noştri, se transformau în monologuri. Avea cunoştinţe temeinice de filozofie. Avea doi prieteni, colegi cu noi, care petreceau nopţile întrun fel de cafenea literară restrânsă, discutând despre marii artişti naţionali, dar şi ai lumii.
De aceea nu prea îl vedeam des la cursuri; unele erau ‚ „cumplit meşteşug de tâmpenie”, vorba humuleşteanului.

Profesorul citea din teancul de hârtii, nereactualizat şi de 10 de ani, iar noi scriam, ca nişte roboţi, ce ni se spunea, cât puteam ţine de ritmul unei lecturi normale. N-aveam alte soluţii; profesorii nu-şi puteau multiplica cursurile; eram încă în era scrisului cu peniţa.

Pe Cezar nu-l interesau prelegerile inutile şi plictisitoare, dar nu lipsea niciodată, de la expunerile magnifice, oratoric prezentate, cu o ştiinţă anume a captivării auditoriului, în timp ce se plimba dezinvolt, prin amfiteatru, ale profesorului Al. Dima, a patra generaţie de la Titu Maiorescu, cum se definea el însuşi.
Cezar n-a putut intra niciodată în tiparele gregare; era deschis şi spunea direct ce gândeşte şi asta l-a costat – a repetat un an.

Ne-am văzut apoi peste câţiva ani, când cei din seria mea trebuiau să treacă prin proba de foc a examenului de definitivat.
Atunci, aşteptând pe un culoar, în faţa uşii dincolo de care se afla cerberul, examinatorul, cu emoţii cât turnul Goliei, s-a apropiat de mine.
Venise special să ne vadă, dar mai ales să ne arate primul lui volum de versuri.
Puţini dintre noi, în vârtejul emoţiilor, au remarcat momentul. Dar ţin minte că am luat în mână cartea, pe care, înainte de a mi-o arăta, a mângâiat-o la propriu, şi am răsfoit-o, reţinând titlul; se numea „Rod”.

Inspirat a fost poetul care a debutat sub semnul simbolic al rodului. Au urmat apoi volumele „Rod II”, şi „Rod III”… De atunci tot roade au înflorit în grădina poetului, nu le-am mai putut ţine şirul.
Talentul său l-a condus spre marea poezie, spre opera cea ziditoare, impunându-se printre marii scriitori de după generaţia lui Nichita Stănescu şi a lui Marin Sorescu.

Dovada cea mai grăitoare, dincolo de recunoaşterea sa ca o voce unică în peisajul literaturii româneşti, este faptul că în anul jubiliar „Eminescu - 2000; 150 de ani de la naşterea poetului”, mare sărbătoare a biruinţei spiritului superior, cu valenţe naţionale supreme, dar şi universale, Uniunea Scriitorilor i-a acordat cea mai râvnită şi mai înaltă distincţie, pentru întreaga operă şi activitate de mecenat- „Premiul Eminescu”.

Prieten apropiat al inegalabilului, Marin Preda, Cezar Ivănescu s-a antrenat şi a antrenat pe mulţi confraţi în nobila misiune de resuscitare a instituţiei Uniunii Scriitorilor, intrată în disoluţie, dezbinată de interese meschine şi de intrarea unora în politica dâmboviţeană.

La aceea întâlnire din martie , anul acesta, poetul nu şi-a ascuns nemulţumirea faţă de ceea ce se întâmplă pe planul creaţiei literare, unde cel ales drept preşedinte, datorită unor manevre de culise, a şi plecat din ţară pentru un alt post, gras plătit, la Paris, ca reprezentant din partea României, al unei organizaţii mondiale.

Poetul adevărat, adică cu operă palpabilă şi valoroasă, şi nu un epigon ce-şi petrece timpul pe la televiziuni, trăncănind vrute şi nevrute, a suferit, şi pentru că s-a dus o campanie murdară de culise sau directă împotriva candidaturii sale ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor, şi, mai ales, pentru nimicnicia slugarnicilor, aşa-zişi corifei, care aveau şi sprijin politic, care chiar au migrat de la un partid la altul, cum le-a dictat interesul personal.

Era conştient de faptul că spiritul implementat de Maiorescu, acela al stimulării valorilor, se pierde şi a avut dreptate. Cine, sau câţi dintre intelectualii acestei ţări pot enumera cel puţin 10 scriitori contemporani adevăraţi.
Am ajuns să limităm spiritualitatea poetică autentică la un singur nume, şi acela pentru că e scos mereu în faţă de media , pentru că a fost medaliat de instituţia prezidenţială.

Dedicat şi structurat de la natură şi mecenatului, şi-a neglijat propria creaţie, muncind pe brânci - cum singur mărturisea - timp de 8 ani - conducând editura ‘’Junimea’’ de la Iaşi, promovând cu obstinaţie tinere voci ce-şi căutau drumul şi confirmarea, în timp ce alte edituri, chiar din Iaşi făceau contracte plătite regeşte, pentru a promova autori străini, ai literaturii diurne, diversioniste sau chiar scandaloase şi ofensatoare pentru adepţii unor religii (vezi „Codul lui Da Vinci” sau „Versetele Satanice”), nesemnificativi pentru literară universală, exploatând doar un anume gust pentru falsul grosolan şi impostură, al unei mari părţi din populaţii, uşor de manipulat, dispusă să dea crezare blasfemiilor, făcute de autori, cu bună ştiinţa urmărilor, semănând confuzii în mod deliberat, în mintea celor fără nici un dumnezeu, mizând pe lipsa de informare a celor care-şi găsesc justificări pentru a impune aşa-zisa libertate de conştiinţă, o mişcare profund antinaţională, pornită cu înverşunare împotriva predării religiei în şcoli, şi pentru scoaterea icoanelor din aceste institute de educaţie, făcând de fapt jocul unor forţe oculte, interesate să distrugă identitate românilor.
Departe şi de familie (chiar în anul 2000 la Botoşani, unde l-am revăzut - fusese şeful comisiei pentru selectarea celor mai buni debutanţi în poezie, eseistică, proză şi critică literară - avea inima neagră de durere, căci soţia sa, tocmai îşi trăia ultimele zile, doborâtă de o boală nemiloasă), îmi vorbea totuşi, ca un adolescent entuziast, de dorinţa, la care n-a renunţat niciodată, să în înfiinţeze Societatea Scriitorilor Români, unde să promoveze adevăratele valori, mulţi dintre aceştia fiind şi tinerii, dintre care - spunea el-a descoperit şi a încurajat cu sutele.

Era pasionat de munca sa, era robul care şi-a băgat gâtul de bună voie întrun jug, greu de dus de unul singur.
L-au dărâmat însă, nu munca istovitoare, nu sacrificiile de toate felurile, ci murdăriile aruncate asupra lui, mai ales, de un „confrate”, care ajuns întrun post de mare importanţă pentru relevarea adevărului, din trecutul torţionarilor şi al turnătorilor la securitate, a aruncat, fără a fi fost făcută o cercetare de o comisie, fără a audia pe cel încriminat, cum obişnuieşte, de pe scările instituţiei, anatema asupra “duşmanului” său, declarând că a fost colaborator al securităţii, informaţie deliberat calomnioasă, prinsă, ca o ştire de mare preţ de gura hulpavă a presei, cu jurnalişti deveniţi peste noapte justiţiari, ce-şi permit a da verdicte, înainte ca să se fi sesizat măcar comisia.

A fost un gest deliberat al unui poet, care din barca aşa-zisei dizidenţe, a trecut direct în cea a marilor profitori ai “revoluţiei”, mare moşier, om de afaceri, flexibil ca frunza frăsinelului.

Prins întro vorbărie fără noimă, evidentă, mai cu seamă întro aşa-zisă emisiune de analiză politică, în fapt o flecăreală, fără cap şi coadă, o improvizaţie jenantă, susţinută alături de un alt personaj cunoscut, la un post T.V. ,în care se râde copios de popi - (despre unii chiar zicea, poetul amintit, cu satisfacţie că „va perpeli câţiva berbecuţi în sutană”, şi tot pe scările marelui amfiteatru amintit), ori despre sărăcimea tembelizată de neajunsuri, ce se-nghesuie să pupe moaştele sfinţilor, pentru că dacă ar avea bani s-ar duce în Caraibe sau cine ştie pe unde .
Ce şi cum să înţeleagă cei din urmă ce este Dumnezeu pentru un neam ca al nostru!

Cum să-l convingi că bisericile şi mânăstirile cele mai vechi şi până aproape de prima jumătate a secolului al XX - lea, le-au făcut cei bogaţi – domnii şi boierii, şi că, astăzi aceeaşi prostime dispreţuită, nesilită de nimeni, le construieşte şi azi, deopotrivă pe banii bogatului, milostiv şi îndumnezeit, ca şi pe cei ai umilului, care cunoaşte semnele cerului şi ale pământului, puterea lui Dumnezeu, nu din cărţi, şi nici din reviste dubioase, ci din preluarea ştiinţei bătrânilor, înţelepţiţii de vremi, din moşteniri de datini şi tradiţii, din observaţii milenare a naturii umane, dar şi al întregii creaţii lui Dumnezeu.
Dacă “marile spirite” româneşti contemporane, luând în băşcălie tot şi toate, l-ar fi citit şi înţeles pe Sadoveanu, care este un monument de stocare şi redare a legăturilor omului cu pământul, cu stelele, cu luna, cu timpul raportat la soare, cu cetitul tainelor în culoarea şi frunza florilor, ori a mersului norilor, şi câte ar mai fi de spus - n-ar mai râde, ci s-ar ruşina, căci dacă te faci frate cu dracul, apoi îi cari traista.

Şi Cezar a fost condamnat la moarte, tocmai pentru că n-a vrut să care traista lui scaraoţchi, dar s-a topit pe picioare pentru că i-a fost otrăvit sufletul - şi dacă te doare o unghie suporţi numai această durere, dar dacă te doare sufletul atunci te doare şi ultima celulă-aceasta înseamnă a muri de inimă rea.
Decesul poetului a fost tratat cu o nepăsare care uluieşte; doar ziarele “Ziua” şi ”Contemporanul” vorbesc despre acesta.

‘’Lovitura care l-a adus pe Cezar Ivănescu în starea în care se afla înainte de operaţia fatală, i-au dat-o Dinescu şi complicii săi, prin fabricarea unui zvon infam ce arunca asupra poetului mizeria unei inventate colaborări cu securitatea…Pentru tensiunea în care a trăit în ultimele luni, faptul că aproape nu se mai hrănea, trauma provocată de acea minciună grozavă, i-au afectat grav inima”(conform ziarului Ziua citat de Mircea Radu Iacoban , în Monitorul de Suceava - 10 mai 2008).

Greu, e greu să scrii despre marele poet că nu mai este printre noi. Există autori morali vinovaţi de aceasta, dar există şi o justiţie imanentă!

Istoria se repetă; Caionilor şi Salierilor nu le-a pierit sămânţa.

Şi Eminescu a fost declarat nebun, internat cu forţa în ospiciu şi otrăvit sistematic cu mercur, şi Labiş a murit în condiţii suspecte; promitea prea mult, era un potenţial pericol pentru unii ce se instalaseră singuri pe scaunul veşniciei şi Marin Preda,s-a dus “ajutat”- după cum spunea Cezar, pe calea fără întoarcere, trăsnit dintr-odată spulberat ca frunzele toamnei în vârtejurile crengilor zdrobite de furtună, prea curând şi încă în putere creatoare, pentru totdeauna.

Dispariţia romancierului, pare a fi fost o repetiţie, o punere în aceeaşi scenă a acestei recente şi tragice plecări, întro zi de mare sărbătoare; se împlineau 100 de ani de la înfiinţarea Uniunii Scriitorilor.

A venit, din străinătate, şi preşedintele Uniunii, cât va mai fi rămas din ea. A fost prezent şi şeful statului.

Poetul se stinsese în aceeaşi zi. Nimeni nu a amintit de acest lucru; domnul preşedinte al scriitorilor îl conduce galant zâmbind curtenitor pe importantul musafir.

Dar a fost în acea zi şi JOIA SFINTELOR PATIMI, când Domnul Iisus era răstignit pe cruce. Ca Dumnezeu, dar şi ca Om fără de păcat, a luat asupra sa toate păcatele noastre; a împăcat Cerul cu pământul.

Noul Adam a îndurat umilinţe şi chinuri şi batjocuri, de la cei pe care îi iubea.
De data aceasta a avut în dreapta sa, tot un crucificat, un Caesar, nu un tâlhar.
Şi dacă Iisus a strigat: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, Cezar, poate, în ultima clipă de luciditate ,a spus şi el:” Iartă-i, Doamne, că ştiu ce fac”.
Şi Iisus, de bună seamă i-a spus: „Astăzi vei fi cu mine în rai”, pentru că a fost un sfânt, pentru iubirea aproapelui, pentru sacrificarea pentru tot neamul său, pentru că, fără a fi un homo religiossus, stricto senso, l-a urmat pe Hristos, adică a găsit, Calea, Adevărul şi Viaţa, prin aşezarea sa, ca mărturisire de credinţă, şi ca valoare, în cerul spiritual, etern al neamului.

De fapt poetul n-a murit şi nu moare, căci prin opera sa, s-a înveşnicit şi ne-a îmbogăţit şi pe noi, întărindu-ne în spaţiul spiritualităţii eterne, în constelaţia cea mai strălucitoare a cerului înalt al creaţiei generatoare de optimism şi dragoste, pentru frumos şi adevăr.

Nu l-am meritat, şi poate de aceea Domnul l-a luat “să mai moară puţin”, doar atât cât să ne mustre pentru că l-am mâhnit, oprindu-i inima cu o mână vinovată care, însă nu-i poate şterge şi numele din calendarul cu nesfârşitul şir de sfinţi.

Odihneşte în pace, prieten drag, căci te-ai dus, nu spre moarte, ci spre neuitare, legându-ţi fiinţarea de un neam venit din veşnicie şi sortit a fi veşnic!

Prof. MARIA CIORNEI

Vlad Ţepeş, film documentar, 1989, cu participarea lui Cezar Ivănescu, regia Petru Maier-Bianu

Vlad Ţepeş, film documentar, 1989, cu participarea lui Cezar Ivănescu, regia Petru Maier-Bianu.

Cezar Ivănescu despre filmul documentar Vlad Ţepeş:

„Regizorul filmului, Petru Maier, a ţinut neapărat ca eu să apar în rolul lui Vlad Ţepeş pentru expresia feţei mele şi am făcut chiar un fel de sfidare a imaginii ca atare a voievodului. Adică la Curtea Veche, aici, în Bucureşti, la subsol, există un portret al lui Vlad Ţepeş, despre care eu cred că-i apocrif, nu cred că arăta aşa Ţepeş, acela este un portret tîrziu, făcut pe stilul unguresc: Vlad Ţepeş ca un ungur, cu mustăţi ungureşti; acela nu-i chip de Vlad Ţepeş, e clar că este un fals. Aparatul de filmat trecea prin faţa portretului şi arăta chipul ăla de bozgor, cu mustăţile răsucite, care se încrunta să bage fiorii în tine şi-apoi se oprea pe faţa mea care era cu adevărat înspăimîntătoare. Era o faţă de o asemenea masivitate a crunteţii, că toţi au acceptat ideea că nu trebuie să-mi pună nici mustăţi, nici nimic, că este expresia crunteţii în sine. [...]

Viorel Ilişoi: Al doilea film cînd l-aţi făcut? Ce fel de film?

Cezar Ivănescu: În 1994, cu o echipă de cineaşti germani care făcea un serial pentru televiziune pornind de la cazuri reale, istorice, care au creat legende din Grecia, Iugoslavia, Albania, Bulgaria, pînă-n Austria, cazuri de epidemii care au dat naştere la legende şi aşa mai departe, şi în România s-au oprit din nou la legenda lui Dracula. Eu am jucat rolul lui Vlad Ţepeş iar Valentin Popescu, actorul din „Hotel de lux, a jucat rolul lui Dracula. Nici aici n-am acceptat să port mustăţi, mă rog, toată cosmetica stupidă, butaforică a lui Vlad Ţepeş, personajul de film tradiţional, dar aici am jucat şi nişte scene mai mişcate.

Viorel Ilişoi: Aţi fi vrut să jucaţi în rolul unui Dracula autentic?

Cezar Ivănescu: Aş fi jucat poate într-un Dracula autentic, dar nu Dracula făcut de Coppola, kitsch-ul ăsta ordinar. Aş fi jucat de fapt într-un Vlad Ţepeş autentic şi aş juca într-un Vlad Ţepeş autentic dacă s-ar scrie un scenariu mare pentru acest personaj. Pentru că personajul istoric ca atare este fabulos, depăşeşte cu mult anvergura legendei vampirice, care este o tîmpenie. Este o legendă comună, fără mari mistere. “

Cezar Ivănescu în dialog cu Viorel Ilişoi, Kaghemusa. 7 zile cu Cezar Ivănescu, inedit, decembrie 1996-ianuarie 1997

De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu?

“Toţi în ţara asta ne trădează!”

Invitat recent la Suceava, la lansarea volumelor de versuri ale Mariei-Elena Cuşnir, poetul Cezar Ivănescu a avut un discurs incisiv la adresa actualei puteri.

După protestul prin greva foamei de la sediul Uniunii Scriitorilor, de la începutul lunii februarie, protest la care a recurs ca urmare a acuzaţiilor publice pe care i le-a adus poetul Mircea Dinescu, membru al CNSAS, că ar fi fost un colaborator al securităţii, Cezar Ivănescu a creionat la Suceava un tablou sumbru al situaţiei actuale a românilor.

„Nu e posibil să se întâmple ce se întâmplă în România în 2008; mai jalnic decât pe vremea lui Ceauşescu. Mult mai jalnic”, a spus el accentuând acuzator:
“Guvern trădător, preşedinte trădător, toţi în ţara asta ne trădează… Sug tot ce pot mai bun”.

“Toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic!”

“Jalea - remarca Cezar Ivănescu - este că în loc să se ocupe românii de ceea ce este esenţial la ora actuală - ungurii vor teritorii, nu? - toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic decât să se care în Spania şi-n Italia. O să rămânem cu bozgorii, cu mongolii, cu pakistanezii, să vedeţi atunci fericire pe ţara asta”.
Deşi a încetat greva foamei după o discuţie cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (cu care s-a confruntat în campania din anul 2005 pentru ocuparea funcţiei de conducere din fruntea breslei scriitoriceşti, campanie în care Cezar Ivănescu a uzat de un limbaj extrem de virulent) nu a ezitat ca, vorbind despre condiţia scriitorului român, să califice Uniunea Scriitorilor ca fiind o organizaţie care a încăput pe mâna unor indivizi cu interese obscure.

“E mai jalnic decât în ’89, ascultaţi ce vă spun. Mai jalnic trăieşte acest popor, mai jalnică e condiţia scriitorului român… A-ncăput şi Uniunea pe mâna unei mafii pe care-o cunoaştem cu toţii… Şi-acuma, mă rog, vor face oleacă pe ei băieţii, că vor fi toţi prin procese şi prin tribunale, dar nu se ştie, că ei cad totdeauna ca pisicile, în picioare, au potenţialul ăsta minunat. Să sperăm că scriitorul român va supravieţui şi cu Uniune, şi fără Uniune, că n-a existat din totdeauna Uniunea Scriitorilor, au existat scriitori români şi fără Uniune”.

“Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite!”

Cezar Ivănescu a subliniat că “trebuie să sprijinim toate talentele româneşti indiferent din ce colţ al României sunt şi unde trăiesc” pentru a avea “o continuitate solidă în literatura română”, spunând că speră totuşi că “salvarea va veni de la elite” şi aducând ca argument generaţia scriitorilor “cu conştiinţă naţională”, care a înfăptuit România Mare:

“Unirea şi România Mare au făcut-o scriitorii; Sadoveanu şi cu toţi ceilalţi din Societatea Scriitorilor Români, când România Mare nu era încă realizată geografic, făceau şezători literare în toate colţurile României, şi-n Bucovina, şi-n Basarabia, şi-n Ardeal, peste tot, citeau în frumoasa limbă românească românilor de acolo şi ei au realizat practic idealul Marii Uniri.

Scriitorii erau cu adevărat scriitori, aveau conştiinţă naţională, nu şi-o pierduseră ca acum şi nu se vindeau pe trei lulele ungurilor şi evreilor şi francezilor şi ruşilor şi oricui, şi-au făcut România Mare în spirit şi-n literatură şi-apoi au venit şi trupele româneşti şi, pe unde-au şezut, s-au unit de voie… Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite! Marile personalităţi au salvat totdeauna acest popor, această limbă, această istorie. Dacă ne va da Dumnezeu mari personalităţi creatoare, cu îndărătnicie, cu conştiinţa într-un destin, vom supravieţui, nu vom vorbi malgaşa, sau nu ştiu ce altă limbă!”.

Tiberiu COSOVAN, “Toţi în ţara asta ne trădează!”, Monitorul de Suceava, 2008

Notă

Nicolae Manolescu, din poziţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, nici nu a răspuns scrisorilor deschise pe care i le-a adresat Cezar Ivănescu, şi nici nu l-a susţinut în demersurile sale juridice (conform statutului USR dar şi ca o consecinţă directă a propriilor declaraţii date în mod public şi, sper, conştient). Pentru a tuşa laşitatea cumplită şi negura în care pluteşte sufletul acestui „preşedinte“ reproduc a doua scrisoare deschisă pe care Cezar Ivănescu i-a adresat-o:

4.02.2008

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Orice persoană morală aflată într-o atare situaţie şi-ar fi prezentat imediat demisia. În România apocaliptică a zilelor noastre însă reacţia celor implicaţi în această cabală ucigaşă a fost pe măsura lipsei lor de suflet şi de onoare. Nimeni nu dat niciun răspuns, nici măcar o minimă explicaţie! Nici membrii Colegiului CNSAS, nici „preşedintele“ Nicolae Manolescu... mai mult, Cezar Ivănescu mort nu a fost primit în Muzeul Literaturii Române. Atunci am aflat, cu oroare, că pentru unii indivizi complet demonizaţi „Muzeul nu este capelă!“, că pentru alţii „Lumea întreagă este mult prea strâmtă!“..., acum le amintesc şi unora şi altora cuvintele celui Ucis: „nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“. Al lor fie păcatul până la sfârşitul Lumilor. (C.A.)

Textul integral al scrisorilor: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_11_15_archive.html

Cezar Ivănescu a murit ucis

Florentina Toniţă, interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Cezar Ivănescu

Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?

Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.

Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.

Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.

Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?

Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

(Interviu realizat de Florentina Tonita, preluare http://www.stiribotosani.ro/)

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, „Scurtă istorie a conflictului meu cu Dinescu“

Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu

Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.

Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său.

Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).

În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...

În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).

După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.

Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.

Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.

Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008