De ce a fost lichidat Cezar Ivănescu?

“Toţi în ţara asta ne trădează!”

Invitat recent la Suceava, la lansarea volumelor de versuri ale Mariei-Elena Cuşnir, poetul Cezar Ivănescu a avut un discurs incisiv la adresa actualei puteri.

După protestul prin greva foamei de la sediul Uniunii Scriitorilor, de la începutul lunii februarie, protest la care a recurs ca urmare a acuzaţiilor publice pe care i le-a adus poetul Mircea Dinescu, membru al CNSAS, că ar fi fost un colaborator al securităţii, Cezar Ivănescu a creionat la Suceava un tablou sumbru al situaţiei actuale a românilor.

„Nu e posibil să se întâmple ce se întâmplă în România în 2008; mai jalnic decât pe vremea lui Ceauşescu. Mult mai jalnic”, a spus el accentuând acuzator:
“Guvern trădător, preşedinte trădător, toţi în ţara asta ne trădează… Sug tot ce pot mai bun”.

“Toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic!”

“Jalea - remarca Cezar Ivănescu - este că în loc să se ocupe românii de ceea ce este esenţial la ora actuală - ungurii vor teritorii, nu? - toţi vor ceva în ţara asta, numai românii nu vor nimic decât să se care în Spania şi-n Italia. O să rămânem cu bozgorii, cu mongolii, cu pakistanezii, să vedeţi atunci fericire pe ţara asta”.
Deşi a încetat greva foamei după o discuţie cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (cu care s-a confruntat în campania din anul 2005 pentru ocuparea funcţiei de conducere din fruntea breslei scriitoriceşti, campanie în care Cezar Ivănescu a uzat de un limbaj extrem de virulent) nu a ezitat ca, vorbind despre condiţia scriitorului român, să califice Uniunea Scriitorilor ca fiind o organizaţie care a încăput pe mâna unor indivizi cu interese obscure.

“E mai jalnic decât în ’89, ascultaţi ce vă spun. Mai jalnic trăieşte acest popor, mai jalnică e condiţia scriitorului român… A-ncăput şi Uniunea pe mâna unei mafii pe care-o cunoaştem cu toţii… Şi-acuma, mă rog, vor face oleacă pe ei băieţii, că vor fi toţi prin procese şi prin tribunale, dar nu se ştie, că ei cad totdeauna ca pisicile, în picioare, au potenţialul ăsta minunat. Să sperăm că scriitorul român va supravieţui şi cu Uniune, şi fără Uniune, că n-a existat din totdeauna Uniunea Scriitorilor, au existat scriitori români şi fără Uniune”.

“Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite!”

Cezar Ivănescu a subliniat că “trebuie să sprijinim toate talentele româneşti indiferent din ce colţ al României sunt şi unde trăiesc” pentru a avea “o continuitate solidă în literatura română”, spunând că speră totuşi că “salvarea va veni de la elite” şi aducând ca argument generaţia scriitorilor “cu conştiinţă naţională”, care a înfăptuit România Mare:

“Unirea şi România Mare au făcut-o scriitorii; Sadoveanu şi cu toţi ceilalţi din Societatea Scriitorilor Români, când România Mare nu era încă realizată geografic, făceau şezători literare în toate colţurile României, şi-n Bucovina, şi-n Basarabia, şi-n Ardeal, peste tot, citeau în frumoasa limbă românească românilor de acolo şi ei au realizat practic idealul Marii Uniri.

Scriitorii erau cu adevărat scriitori, aveau conştiinţă naţională, nu şi-o pierduseră ca acum şi nu se vindeau pe trei lulele ungurilor şi evreilor şi francezilor şi ruşilor şi oricui, şi-au făcut România Mare în spirit şi-n literatură şi-apoi au venit şi trupele româneşti şi, pe unde-au şezut, s-au unit de voie… Să sperăm că salvarea va veni tot de la elite! Marile personalităţi au salvat totdeauna acest popor, această limbă, această istorie. Dacă ne va da Dumnezeu mari personalităţi creatoare, cu îndărătnicie, cu conştiinţa într-un destin, vom supravieţui, nu vom vorbi malgaşa, sau nu ştiu ce altă limbă!”.

Tiberiu COSOVAN, “Toţi în ţara asta ne trădează!”, Monitorul de Suceava, 2008

Notă

Nicolae Manolescu, din poziţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, nici nu a răspuns scrisorilor deschise pe care i le-a adresat Cezar Ivănescu, şi nici nu l-a susţinut în demersurile sale juridice (conform statutului USR dar şi ca o consecinţă directă a propriilor declaraţii date în mod public şi, sper, conştient). Pentru a tuşa laşitatea cumplită şi negura în care pluteşte sufletul acestui „preşedinte“ reproduc a doua scrisoare deschisă pe care Cezar Ivănescu i-a adresat-o:

4.02.2008

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu“

Orice persoană morală aflată într-o atare situaţie şi-ar fi prezentat imediat demisia. În România apocaliptică a zilelor noastre însă reacţia celor implicaţi în această cabală ucigaşă a fost pe măsura lipsei lor de suflet şi de onoare. Nimeni nu dat niciun răspuns, nici măcar o minimă explicaţie! Nici membrii Colegiului CNSAS, nici „preşedintele“ Nicolae Manolescu... mai mult, Cezar Ivănescu mort nu a fost primit în Muzeul Literaturii Române. Atunci am aflat, cu oroare, că pentru unii indivizi complet demonizaţi „Muzeul nu este capelă!“, că pentru alţii „Lumea întreagă este mult prea strâmtă!“..., acum le amintesc şi unora şi altora cuvintele celui Ucis: „nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui Om“. Al lor fie păcatul până la sfârşitul Lumilor. (C.A.)

Textul integral al scrisorilor: http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008_11_15_archive.html

Cezar Ivănescu a murit ucis

Florentina Toniţă, interviu cu Clara Aruştei, fiica poetului Cezar Ivănescu

Florentina Toniţă: Era Cezar Ivanescu un om incomod, irascibil, intransigent în familie, era acel om de care s-au temut atât de mult duşmanii săi? Sau, dimpotrivă, se manifesta cu bucurie, cu răbdare, cu dragoste?

Clara Aruştei: Cezar Ivănescu avea capacitatea de a transforma un loc comun într-un spaţiu sacru. Cred că puterea de a polariza pozitiv energiile locului pe care îl ocupa venea din profunzimea fiinţei sale, din bunătatea sa care depăşea limitele normalului şi mai ales din sufletul său luminat.

Atunci când intra în curtea casei sale spaţiul acela îngust, structurat aşa cum este aproape tot centrul Bucureştiul, între calcane, se umplea, devenea dintr-o dată cât un imperiu şi primea forţa şi sacralitatea unui templu. Pe mine mă emoţiona şi într-un anume sens chiar intriga felul în care putea să se bucure de lucrurile simple, faptul că în plan material se mulţumea cu atât de puţin. Ducea aproape o viaţă de ascet, în această lume îi erau suficiente o cană cu lapte şi o cafea, era mereu înconjurat de cărţi, citea enorm, dormea doar câteva ore pe noapte, avea o înclinaţie aparte către tragic şi era un om profund credincios, privea arta şi scrisul dintr-o perspectivă sacră, dar în acelaşi timp avea şi un sclipitor simţ al ironiei care îl transforma într-un partener de dialog adorabil.

Era de o modestie rară şi avea încredere totală în oameni, această putere de a crede necondiţionat în ceilalţi, de a nu putea concepe răutatea şi trădarea l-a şi dus către moarte, făcându-l să se lase sedus de promisiunea unei intervenţii minore şi a unei îngrijiri speciale. Ajuns acolo, în Bacău, a fost însă abandonat şi tratat ca ultimul animal de povară al lumii. Modul în care a murit şi apoi felul în care conducerea USR a găsit de cuviinţă să trateze această moarte este şi va rămâne pentru totdeauna o pată pe sufletul celor implicaţi, o pată făcută cu sângele unui mare poet. Poate că nu este acum chiar momentul potrivit dar ţin ca această mărturie a mea să fie transcrisă. Cezar Ivănescu a murit ucis.

Florentina Toniţă: O poveste emotionanta cu Don Cezar?

Clara Aruştei: Ar fi multe de povestit începând cu spectacolul Doina, închinare lui Eminescu pe care l-a susţinut pe scena Casei de Cultură Mihai Eminescu (pe atunci, între timp a devenit Teatrul Metropolis), pe 10 decembrie 1989, în faţa unei săli pline, îngheţate de frig dar înflăcărate de emoţie. De pe acea scenă poetul a spus, aşa cum făcea şi în viaţa de zi cu zi, lucruri cumplite împotriva comunismului şi a Fiarei Roşii de la Răsărit, a cântat Doina lui Eminescu şi împreună cu el au cântat electrizaţi şi cei din sală, erau acolo şi mulţi elevi, şi cu toţii trăiam acele momente la o intensitate maximă şi cu un soi de frison curajos pentru că în acele momente ne simţeam liberi şi asta era înălţător, dar ne şi aşteptam ca la ieşire să ni se întâmple ceva, să fim arestaţi. Revin însă la ultimele zile din viaţa sa. Vineri seara, în penultima zi în care a mai fost în Bucureşti, s-a întâlnit cu Luan Topciu, cu Ion Murgeanu şi cu Alex Cetăţeanu şi împreună au mers la Alex Cetăţeanu acasă şi apoi la Ion Murgeanu. La finalul vizitei făcute prietenului său de o viaţă Ion Murgeanu, acesta l-a întrebat ce poate să îi ofere. Cezar Ivănescu i-a răspuns că nu vrea nimic altceva decât acel măr roşu de pe masă, pentru că este foarte frumos. Aşa îi era şi sufletul, frumos şi perfect ca acel măr roşu care închidea în sine întreaga taină a Lumii.

Florentina Toniţă: Putini, prea putini romani stiu ce s-a intamplat cu Poetul in timpul mineriadei. Poti povesti, spre intelegerea tuturor, cum s-a intors Cezar Ivanescu atunci acasa? Pentru că întrebarea este: şi-a iertat, în sens creştin, agresorii de atunci?

Clara Aruştei: Pe 14 iunie 1990, Cezar Ivănescu se afla, alături de alţi scriitori, în sediul Societăţii Scriitorilor Români pe care tocmai o reînfiinţase (situat pe bulevardul Magheru, într-un apartament aflat la etajul al treilea). Cu toţii au trăit momente greu de redat, imaginaţi-vă numai pentru o clipă groaza şi frica prin care au trecut atunci când au văzut că, în ciuda eforturilor lor de a baricada uşa de la intrare cu mobila din apartament, minerii spărgeau totul, când au zărit cum trec, prin uşa dulapului, ca în filmele horror, lamele sclipind ale topoarelor. Au urmat ore întregi în care au fost bătuţi. Ore în care pe lângă bâtele minereşti au fost nevoiţi să înfrunte şi ura brută a agresorilor, să nu uităm că mineriada a fost cel mai cumplit atac în bandă cu putinţă într-o ţară modernă şi că nici în cea mai neagră perioadă stalinistă „organele de represiune” nu şi-au permis să omoare oameni la lumina zilei.

Recent am descoperit un manuscris al lui Cezar Ivănescu „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare“ în care descrie şi momentele prin care a trecut atunci, cu greu am putut citi şi culege acele pagini, încă îmi răsună în urechi: „doar am leşinat de câteva ori“.

Citez: „Ştiind să mă apăr, deşi am primit [...] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: «nţî!“ e prea multă lume!»: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia...“ (Cezar Ivănescu, 45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare)

Acasă... acasă a venit transfigurat, clătinându-se, roşu de sânge, intrând pe poarta care părea şi ea roşie de la lumina amurgului şi de la cireşele din cireşul negru de lângă poartă, cu capul spart, cusut, cu hainele îmbibate de sânge, şi cu tot trupul tumefiat. Am fost nevoite să îi tăiem hainele în fâşii pentru a reuşi să desprindem pânza de trupul plin de răni şi sânge, nu înţelegeam nimic, tatăl meu nu putea vorbi... şi apoi ce forţă mai puteau avea atunci cuvintele când totul părea destructurat de impactul cu realitatea, nu ştiam ce va urma, ne gândeam că poate agresiunea va continua, le luaseră şi actele, aveau şi adresa, aşa că am încercat asemeni unor luptători primitivi să ne organizăm o apărare, am baricadat câteva geamuri, am stins luminile dinspre poarta şi am aşteptat înspăimântaţi să treacă urgia. Cezar Ivănescu a zăcut vreme de două săptămâni întins pe un şezlog, era singura poziţie în care suporta să stea pentru că îl dureau foarte tare oasele. După ce suferinţa fizică s-a mai atentuat a urmat partea cea mai grea, şocul psihic şi alţi doi ani de boală. Da, şi-a iertat agresorii.

Florentina Toniţă: De ce cânta Poetul?

Clara Aruştei: Cânta pentru că întotdeauna a privit poezia ca pe o formă de artă completă, o îngemănare între muzică şi vers, credea că muzica a fost marea sa vocaţie neîmplinită în această viaţă şi se considera un muzician ratat… într-un interviu a şi afirmat că „poezia poate să spună cel mai mult dintre toate formele de expresie de pe pământ, cu două excepţii, căci sunt două stadii care o depăşesc: muzica şi mitul. Mitul este o formulă completă care închide un simbol care depăşeşte particularul, simbol al unei imagini, al unei gândiri, şi muzica pentru că este arta supremă, sublimă, înainte de Dumnezeu! Lângă Dumnezeu există muzică, iar după numai tăcerea!“. Puţine persoane din cele care au interferat de-a lungul vieţii cu omul şi poetul Cezar Ivănescu au perceput cu adevărat latura aceasta fabuloasă a sa şi mult mai puţine au realizat că esenţa fiinţei sale era structurată pe un suflet total religios şi deplin spiritualizat care trata viaţa şi poezia cu inima plină de lumină aşa cum un Iluminat îl priveşte pe Dumnezeu.

Florentina Toniţă: Cum îşi trata prietenii? Avea un cult al prieteniei?

Clara Aruştei: Da, în mod evident Cezar Ivănescu avea un cult al prieteniei aşa cum avea şi o mare slăbiciune faţă de victime, nu suporta nici fizic şi nici psihic suferinţa altcuiva, din cauza acestei sensibilităţi aparte pe care o avea faţă de cei expuşi de multe ori a şi căzut în capcana unora care au speculat acest aspect al personalităţii sale şi au pozat în nedreptăţiţi. S-a scris despre Cezar Ivănescu că a fost „atins de aripa geniului“, cu siguranţa gradul de genialitate nu poate fi cuantificat, dar dacă ar fi să acord o măsură eu aş spune că a fost pur şi simplu învăluit de geniu şi că din această postură privilegiată şi în egală măsură urâtă de ceilalţi a avut parte de mari prietenii şi mă refer aici în special la cele literare, îi amintesc doar pe Marin Preda, Petru Aruştei, Emil Cira, Petru Creţia, Basarab Nicolescu. Basarab Nicolescu relata la rândul său despre întâlnirea sa cu Cezar Ivănescu: „L-am cunoscut pe Cezar la Paris, acum aproape zece ani. Îi cunoşteam, bineînţeles, poezia dar nu ne întâlnisem niciodată. M-am cutremurat ascultându-l cântând. Vocea sa mi se părea că vine de foarte departe, din timpurile imemoriale ale istoriei noastre. Recunoaşterea noastră a fost imediată, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O prietenie spirituală rară s-a născut atunci.“

Florentina Toniţă: Ii placea sa bea cafea, sa revadă filme vechi (româneşti sau străine?), să se plimbe prin zăpadă, prin ploaie, în amurg?

Clara Aruştei: Adora să bea cafea, să îl răsfeţe pe Jacques (un brac german), cred că mai puţin îi plăcea să se plimbe prin ploaie pentru că era o persoană solară, iubea căldura şi lumina, se uita uneori cu plăcere şi la filme şi râdea într-un fel molipsitor la comedii, se uita mai ales la meciurile de fotbal şi de box, era tonic şi plin de umor, însă realitatea este că viaţa nu prea i-a lăsat răgazul unui trai tihnit.

Florentina Toniţă: De cine crezi că ii este dor acum?

Clara Aruştei: Aş vrea să nu îi fie dor de nimeni, să fie în Lumină lină, alinat de Dumnezeu, în cântec, să se desprindă cu totul de sine şi de noi, să uite imaginea şi calea către această lume, să fie o rază din Lumina care ne veghează... dar cred ca îi este dor de Jacques... de cărţile sale şi de tot restul lumii.

(Interviu realizat de Florentina Tonita, preluare http://www.stiribotosani.ro/)

Cezar Ivănescu, aprilie 2008, „Scurtă istorie a conflictului meu cu Dinescu“

Scurtă istorie a conflictului meu cu Mircea Dinescu

Mircea Dinescu a intrat în literatură ca un discipol al meu, chiar titlul primului său volum de versuri, Elegii de cînd eram mai tînăr, preia un vers din poemul meu, Amintirea Paradisului, „Cînd eram mai tînăr şi la trup curat...“.

Relaţia armonioasă, de reciprocă simpatie a durat destul de mult, culminînd cu o întîmplare hazlie, petrecută în 1975, la Alba-Iulia, unde ne aflam invitaţi mulţi scriitori români cu prilejul sărbătoririi oficiale a împlinirii a 375 de ani de la Prima Unire a Ţărilor Româneşti, împlinită de Mihai Viteazul.

Atunci Mircea Dinescu chiar s-a bătut cu un coleg (Mihai Gavril), amîndoi în stare de ebrietate, apărîndu-mi, chipurile, onoarea. Cînd a intervenit securistul oficial care călătorea cu noi, scriitorii, în autobuz, şi a încercat să-i despartă, toţi trei şi Mircea Dinescu şi securistul oficial au invocat numele cîte unui şef din Securitate, „eu sînt dintre oamenii lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“, „eu dintre ai lui cutare“. La acea vreme credeam ca e vorba de o pură retorică, acum îmi dau seama că mă înşelam amarnic...

Din 1975, pînă în toamna lui 1979, am locuit şi eu şi Mircea Dinescu la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia, eu fiind protejat de Maestrul meu, Marin Preda, şi urît de mai toţi colegii întrucît nu eram băutor de alcool, eram mintea trează care veghea în preajma lui Marin Preda. Tot în 1975, pe coperta a IV-a a cărţii mele Rod III (Ed. C.R., 1975), Marin Preda a semnat singurul său text în care recunoaşte „o adevărată voce de mare poet“ la un contemporan al său.

Sintagma „mare poet“ mi-a creat adversităţi durabile în lumea literară şi a coincis cu începutul ascensiunii sociale a lui Mircea Dinescu: secretar UTC la USR, apoi membru PCR şi student la „Ştefan Gheorghiu“.

În 1980, după moartea lui Marin Preda, am publicat în revista „Luceafărul“ scrisoarea testamentară pe care mi-o lăsase Maestrul meu din primăvara anului 1979 şi i-am considerat vinovaţi pe toţi acei care, în ultima zi din viaţa marelui scriitor, au contribuit într-un fel la producerea tragicului deznodămînt, printre ei numărîndu-se şi Mircea Dinescu.

Am reluat toate acuzaţiile în cartea mea Pentru Marin Preda (Ed. Timpul, Iaşi, 1996).

În 1981 am fost martorul prozatorului Iulian Neacşu în procesul pe care acesta l-a intentat numiţilor Dinescu Mircea şi Dorin Tudoran, proces finalizat cu condamnarea celor doi...

În 1990, Mircea Dinescu, „disidentul“ făcînd parte din grupul de la Comana condus de Gheorghe (Gogu) Rădulescu, ajunge Preşedinte (provizoriu şi apoi ales) al USR şi-mi desface în mod abuziv contractul de muncă (redactor la revista „Luceafărul“ a USR), fiind obligat să declar greva foamei în 5 ian. 1990.

Am plecat din USR şi am reîntemeiat Societatea Scriitorilor Români (cu aproape 1000 de membri).

După mineriada din 14 iunie 1990, am zăcut bolnav aproape doi ani (fiind bătut bestial de mineri), sediul şi arhivele Societăţii Scriitorilor Români au fost distruse iar eu am revenit în USR chemat de Laurenţiu Ulici, Preşedinte interimar al USR după ce Mircea Dinescu a plecat fără să-şi încheie mandatul şi aducând USR în pragul falimentului.

Nu s-a făcut niciodată o anchetă serioasă privind ilegalităţile comise la USR în perioada în care a fost Preşedinte Mircea Dinescu.

În 2005 l-am anunţat pe Eugen Uricaru, Preşedintele în funcţie al USR, că voi candida la preşedenţia USR (iunie 2005). Într-o zi stînd de vorbă cu Eugen Uricaru în biroul său, în prezenţa mai multor martori, Eugen Uricaru a rostit ceva de genul: „ei, dragă, în 1990 cînd scriai în «Baricada» şi-l înjurai pe Dinescu, credeam şi eu ca atîţia alţii că eşti nebun, dar acuma îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea banii Uniunii, astăzi am fi dat lefuri (şi încă mari) scriitorilor...“

La scurt timp a venit verdictul de la CNSAS, că Eugen Uricaru a făcut poliţie politică, verdict neprobat în niciun fel.

Mi-am exprimat clar încă din 2005, în presă, neîncrederea în CNSAS atît timp cît în Colegiul acestei instituţii este cel puţin un securist, Mircea Dinescu.

Semnalez similaritatea situaţiilor: şi în 1990, şi în 2008, aflat într-o poziţie-cheie, Mircea Dinescu se răzbună comiţînd o ilegalitate.

Dacă în 1990, în România domnea o stare generală de anomie, azi ne pretindem un stat democratic, de drept, un stat european.

Cum e posibil atunci ca un individ periculos, care sfidează legile, să fie în continuare tolerat în funcţii importante, liber să decidă, după bunul său plac, destinul unor oameni?

Cezar Ivănescu, Bucureşti, aprilie 2008

Cezar Ivănescu: Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor.

Florin Dochia, înterviu cu Cezar Ivănescu

Noapte rece de noiembrie la Câmpina, unde tocmai s-a încheiat a şasea ediţie a Galelor APLER. Cezar Ivănescu, mereu activ şi deschis dialogului pe temele culturii, acceptă un dialog în aer liber, sub coroanele arborilor tineri din vechiul parc Istrati.

Maestre Cezar Ivănescu, sunteţi în mijlocul, în miezul mişcării literare româneşti de câteva decenii. Cum o judecaţi acum, în toamna anului 2004?

În toamna spre iarna anului 2004, cred, în pofida unora care, mă rog, diagnostichează un fel de criză a literaturii române, cred, aşadar, că ea nu se află în criză, în criză se află, însă, întreaga existenţă românească şi de aceea şi noi, scriitorii, avem foarte mari şi foarte grave probleme. În schimb, putem spune că acest organism care înseamnă lumea scriitorilor români este un organism viu şi foarte puternic. Din nefericire, nu reuşim să comunicăm nici cu lumea românească din jurul nostru, nici cu cititorii noştri cum trebuie şi de aceea, în mod firesc, punându-ne aceste probleme mari cu toţii, am venit la aceste Gale APLER, aici, la Câmpina, ca să găsim nişte căi pragmatice şi adecvate timpului în care trăim, pentru ca rodul muncii noastre, cartea, să ajungă, pe de o parte, mai uşor de la scriitor către editor, să-şi găsească o cale, apoi, către tipograf şi, de acolo, către difuzor, pentru finalitatea ei, ştiută de toţi, publicul românesc, îndepărtat de carte, din păcate, în ultimii ani.

La Congresul Naţional de Poezie de la Botoşani-Ipoteşti s-a semnat un apel, un adevărat manifest pentru poezia română, care supravieţuieşte, suntem siguri, în orice condiţii, dar trebuie, merită adusă pe un loc mai în faţă, mai aproape de public. Sunteţi unul dintre semnatarii acestui apel, ba chiar mai mult... În ce fel îi vedeţi rezultatele în viitor?

Mda. La primul Congresul Naţional de Poezie desfăşurat la Botoşani şi Ipoteşti, în această toamnă, Congres al cărui preşedinte, împreună cu profesorul Ion Pop de la Cluj, sunt, am luat nişte decizii şi ne-am gândit la nişte căi de atac pentru a scoate şi poezia românească, cea care, nu-i un secret pentru nimeni, are cei mai numeroşi reprezentanţi în Uniunea Scriitorilor, de a o scoate dintr-un impas care ţine de această criză socială, dacă vreţi, pe care o trăieşte România la ora actuală. Dintr-o artă care avea o audienţă extraordinară până la căderea dictaturii (pentru că era o artă vie, o artă cu o mare deschidere către publicul românesc; făceam, se ştie, săli pline, înainte de '89, la recitaluri de poezie), din nou s-a ajuns la crearea unei prăpăstii între creatori, scriitori de poezie şi publicul receptor. De asemenea, am folosit şi la Congresul Naţional de Poezie sugestiile inteligente ale colegilor noştri şi mai tineri, şi mai în vârstă, pentru a face nişte proiecte şi a găsi nişte soluţii pentru criza în care ne aflăm, criză doar, cum am spus, de imagine şi de comunicare; nu există o criză de creaţie. Îmi pare rău că trebuie să-i contrazic pe criticii români, care au desemnat, de la revoluţie încoace, un fel de criză a literaturii române. Nu literatura română se află în criză, societatea românească este în criză şi de aceea s-a creat această distanţă între valorile şi creatorii de valori, pe de o parte, şi publicul românesc, pe de altă parte.

O criză a receptării.

Desigur, a receptării valorii. Se vede asta de sus până jos. De la faptul că un nenorocit de analfabet manelist are, pe lângă bani, şi o imagine de erou naţional aproape, e cunoscut de la copiii de pe stradă până la nu ştiu ce personalităţi şi savanţi, iar un creator viu de poezie, de adevărată limbă românească este complet necunoscut, ignorat, ba uneori şi în dificultate de a se descurca cu existenţa. Noi trecem printr-o criză a valorilor, este adevărat, dar nu a creatorilor de valori. Pentru că, observăm ce se întâmplă, dacă nu vom reuşi să rezolvăm această criză socială, România va fi părăsită de valorile ei; nu doar de poeţi, nu doar de scriitori, dar şi de savanţi, şi de manageri, şi de artişti, şi de sportivi, şi de tot ce vreţi. Deci, trebuie să ne gândim cum să rezolvăm această criză socială din România şi cum să facem ca o mare artă, care a supravieţuit în mod eroic aproape cinci decenii sub comunism, poezia, aflată acum într-o situaţie disperată, lipsită de o receptare pe măsura valorii ei, lipsită de ecou în afara ţării, să-şi recapete locul pe care îl merită.

Sunt foarte mulţi străini – am, mă rog, minimul acesta avantaj că mai vorbesc limbi străine – care, în momentul în care ne cunosc cu adevărat, îşi fac o impresie foarte bună despre noi; dar când e să treacă la consultarea unor antologii, a unor cărţi de poezie românească tradusă în străinătate, nu au aceste unelte în mână.

Aţi spus, la un moment dat, „cincizeci de ani“. Creaţia dvs. ocupă o bună parte din a doua jumătate a secolului trecut. Vreau să vă întreb de care generaţie, de care poeţi vă simţiţi apropiat ca şi creator de literatură?

Da... Aş înlătura termenul generaţie propus. Generaţiile astea sunt, de fapt, nişte convenţii pentru percepţia mai exactă a unor realităţi globale literare. Mă simt soljdar cu ce? Cu o linie de poeţi români, linia lirismului moldav – Conachi, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Nicolae Labiş. Cred că eu continuu această linie pe care am numit-o „linia regală a poeziei româneşti“, „nobila falangă moldavă“. Aşa... această linie cred că o continuu şi cred că o ilustrez, dovadă că şi critica literară a consemnat acest lucru, chiar într-o perioadă în care poezia română, literatura română era acoperită de autori glorioşi la acea vreme, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, cu o mare audienţă, e adevărat, dar şi cu micile compromisuri faţă de regim, care le permiteau să aibă această glorie. Chiar în acea vreme au fost critici literari care m-au desemnat drept cea mai mare valoare poetică a ultimei jumătăţi de veac douăzeci. Vreau să spun că mă simt solidar cu această linie de maeştri care m-au precedat şi pe care m-am simţit obligat la rândul meu să-i continuu prin opera mea. Şi cu unii colegi de generaţie, de generaţie mai mult spirituală decât biologică. În generaţia mea am avut şi colegi mai tineri – Daniel Turcea, dar şi colegi mai în vârstă – Leonid Dimov sau alţii, m-am simţit solidar cu ei pentru că toţi am avut proiectul de a restaura o mare tradiţie, aceea a poeziei româneşti; fie că era pe linia aceasta moldavă pe care am desemnat-o, fie pe linie muntenească, de la Cârlova la Nichita Stănescu, fie pe linie ardelenească, de la Goga la Blaga, şi la Cotruş, şi la loan Alexandru. Dar toţi am avut acest proiect de a restaura marea poezie românească, de a o repune în drepturile ei şi, într-un fel, cum să vă spun, ne-am simţit cu toţii mai solidari cu maeştrii noştri, care ne-au precedat şi care ne-au format, poate, decât cu colegii noştri, cu contemporanii noştri biologici.

„Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. “

Ştiu că, într-un fel, se poate spune că vă place să pariaţi. Din generaţiile mai noi, dacă acceptaţi convenţional termenul, generaţiile din ultimul deceniu, pe care aţi paria?

Aici am să vă spun un lucru. În general, s-a ştiut şi se ştie că, pe lângă opera mea, pe lângă scrisul meu, în literatura română am un loc aparte şi pentru alt lucru. Am lansat sau am ajutat să fie lansaţi în literatura română ori am impus cel puţin cinci sute de autori tineri – poeţi, critici literari, traducători şi prozatori, chiar. Totdeauna am fost cunoscut şi recunoscut ca un scriitor care am încurajat tinerele generaţii şi pe cei mai tineri decât mine. Cu generaţia care a venit după anul 2000, deşi aş putea să înşir nişte nume, pe unii i-am ajutat să debuteze, am o rezervă, dacă vreţi, strategică în ceea ce o priveşte. Mi se pare o generaţie foarte labilă moral şi o generaţie pe cale de a se pierde, pentru că nu are suficiente obstacole pe care să le depăşească şi, în acest fel, să se formeze ca generaţie. Au un fel de libertate prea mare cu care nu ştiu ce să facă şi, foarte repede, aceşti tineri autori, unii publicând din timpul liceului cărţi de poezie, ceea ce noi nici
nu visam când aveam vârsta lor, foarte repede ajung, dacă vreţi, într-o relaţie foarte vicioasă cu literatura. De la prima, a doua carte, vor totul, recunoaştere, premii, femei, apartamente, maşini şi aşa mai departe. Sunt foarte nemulţumiţi de toată lumea, aşa, un fel de revoltaţi fără busolă. Mă îndoiesc că, la primul obstacol real pe care-l vor întâlni în viaţă, vor reuşi să-l depăşească. Am o rezervă foarte mare şi am şi spus-o, cu ani în urmă. Nu dispreţuiţi bogăţia de talente poetice care apar într-o anumită perioadă, pentru că în marile culturi europene s-au cunoscut şi decenii, ba chiar şi veacuri sterile. Să luăm poezia spaniolă – a avut veacuri goale, pur şi simplu, când n-a mai apărut un mare poet. O asemenea mare cultură, o asemenea mare limbă, o asemenea mare poezie. Şi pe noi ne poate aştepta o secetă de-asta cumplită, o dezabuzare, dacă vreţi, o lipsă de credinţă în poezie şi o lipsă de apariţie de mari valori. Sunt mulţi tineri care promit, vorbitori de limbi străine, buni cititori de poezie bună. Dar problema pe care ne-o punem în continuare este asta, aşa am fost învăţaţi: un mare talent trebuie dublat de un mare caracter, de o puternică personalitate umană, care să ştie să răspundă la toate provocările existenţei. Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, mari personalităţi, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor. Şi să notăm un lucru: de ce spun că pun sub o suspiciune oarecare pe toţi aceşti tineri care au apărut în ultima vreme, deşi, cum am spus, pe mulţi dintre ei i-am ajutat şi eu să publice, i-am publicat chiar la editura Junimea? Nu ştiu dacă poezia lor, mă rog, arta lor, care e foarte repede acceptată – ei sunt într-un mediu prea permisiv, apoi la 19 ani, da, e bun, e foarte bun, şi cu asta s-a terminat totul...

Dacă arta lor va rezista în timp...

Da. Pentru că, în general, marile talente, marile valori se afirmă împotriva curentului, împotriva modelelor, chiar împotriva tuturor, aş putea spune. Adică, cei care cu adevărat merg cu poezia până la capăt trebuie – ca să-l citez pe marele Eugen Ionescu – trebuie, pe undeva, să ducă un război împotriva tuturor. Să-şi urmeze doar calea lor. Pentru că, până la urmă, înving. De asta spun că am un gen de reticenţă. Nu referitoare la cultura lor, nu la talentul lor, ci la forţa lor umană de a şi le duce până la capăt. Pentru că, ştiţi cum e? Talentul e, de fapt, o povară imensă, care, dacă n-ai un schelet puternic, îţi sfarmă oasele, te pulverizează. E un misterium tremendum acest talent, pe care poţi să nu reuşeşti să-l duci pe umeri până la capăt.

Vă mulţumesc.

4 Cezar Ivănescu, Florin Dochia, Revista Nouă, anul I, nr. 8, noiembrie 2004

CEZAR IVĂNESCU
Interviu realizat
de Marius DOBRESCU
(Cotidianul, 5 oct. 1999)

Este poezia într-un moment de criză?

Marius Dobrescu: După opinia dvs., care sunt scriitorii români cei mai valoroşi ai momentului?

Cezar Ivănescu: Ca să pot să vă dau un răs­puns obiectiv sau aproape de adevăr, ar trebui să îmi asum un fel de cunoaştere totală a feno­menului literar românesc la ora actuală, ceea ce ar fi un lucru fals. Nu, nu mă interesează toa­tă literatura română care se scrie acuma şi nici n-are cum să mă intereseze.

Se mai scrie literatură, totuşi, la noi?

Da, se scrie, şi încă foarte mult. Există un număr mare de scriitori, asta statistic vorbind, dovadă că imediat atunci, după ’89, numărul membrilor titulari ai Uniunii Scriitorilor a ajuns la 2.500. Mai sunt vreo 25.000 în afara Uniunii şi nu ştiu câţi alţi veleitari, pentru că românul, nu?, e născut poet, jurnalist, prozator, dramaturg... şi asta beneficiind de faptul că comunismul a făcut un lucru bun şi rău în acelaşi timp: i-a alfabetizat pe toţi. Toţi ştiind să scrie, cât de cât, se consideră toţi scriitori. Practic, am putea porni de la ideea că avem vreo 23 de milioane de scriitori în România, dintre care unii nu se exprimă încă sau nu se manifestă public. De fapt, toţi sunt scriitori. Păi, Ceauşescu era scriitor, lliescu e şi el scriitor, Radu Vasile, Mischiu, nu? Dacă şi primul-ministru e scriitor... Toţi sunt scriitori. Unii, însă, n-au timp, cum frumos se exprima un domn activist pe vremuri, inginer sau cam aşa ceva de meserie, la o întâlnire cu scriitorii: „Dom’le, n-am eu vreme să scriu, că ce cărţi v-aş rade eu...“. N-avea vreme, era ocupat, altfel ne-ar fi făcut praf pe toţi. Deci, o parte dintre români n-au vreme, că ne-ar arăta ei foarte clar.

Da, sunt foarte mulţi scriitori români. Dar, acuma ce se întâmplă? Cu foarte mare sinceritate, nu m-au interesat şi nu mă interesează decât cazurile de scriitori români foarte buni, deci numai vârfurile, numai cei care în propria lor disciplină pot să spun că aduc ceva nou. Proză am scris întotdeauna şi am publicat în ultima vreme nişte cărţi care pot fi considerate în marginea prozei, între pamflet şi proză, dar nu vreau să mă pronunţ nici despre proză, nici despre teatru... Deşi am scris şi proză şi teatru. Mă refer strict la poezie. Cu poezia s-a întâmplat următorul fenomen: după ’89 au explodat în presă câteva mii de poeţi români, care nu puteau să publice înainte de 1989, nu toţi dintre ei fiind foarte valoroşi. Asta este foarte clar, foarte mulţi fiind nişte veleitari de pe vremuri, pe care-i ştiam foarte bine, şi care acum şi-au găsit editurile şi calea să se exprime. Este însă vorba şi de câţiva scriitori sau câţiva poeţi foarte foarte valoroşi, care au fost ţinuţi pe tuşă de cenzura românească.

Dintre ei, cea pe care eu o consider o valoare absolută în poezia românească, este o poetă, Gabriela Creţan, care a publicat deja două cărţi de poezie. Una la Editura Eminescu, „Mic tratat despre arta trădării“, cealaltă la Cartea Românească, întâmpinate de critica literară cu articole extrem de elogioase. Sigur că ar mai fi încă nişte nume de poeţi şi poete care au reuşit să se exprime cu adevărat plenar acum, după revoluţie. Este cazul Angelei Marinescu, care este o mare poetă şi a putut să-şi tipărească nişte antologii reprezentative.

„Nume noi, care să fi schimbat poezia românească, n-au apărut“

Deci au mai fost cazuri de colegi de-ai noştri poeţi care au putut să apară în public la adevărata lor măsură, dar în general pot spune că în aceşti zece ani, deja, de la revoluţie încoace ceva nou propriu-zis în poezia românească nu s-a întâmplat. Adică, nume noi cu adevărat şi care să fi schimbat poezia românească n-au apărut. Poezia românească a rămas, în mare, cam aceeaşi. A apărut o nouă generaţie, după cea optzecistă, cea nouăzecistă, dar ca să spui că s-a întâmplat un fenomen revoluţionar în poezia românească... acest lucru nu s-a petrecut.


„Pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei '80“

Apropo de generaţia optzecistă, ce părere aveţi de vârful ei de lance, Mircea Cărtărescu?

Foarte proastă, după cum am exprimat-o de foarte multe ori, şi la asta vreau să şi revin. La o discuţie pe care am avut-o cu nişte domni nouăzecişti, pe unii dintre ei apreciindu-i foarte mult şi sperând să dea o operă literară importantă (Mihai Gălăţanu, Lucian Vasilescu şi alţii), ei mi-au pus o întrebare aşa, oarecum somativă, să spun din generaţia optzecistă pe cine apreciez. Am spus, domnule, o generaţie, în primul rând, nu rămâne prin patruzeci sau cincizeci de autori, asta e o aberaţie. O generaţie rămâne prin doi-trei autori mari, de vârf, care sunt reţinuţi de istoria literară şi pe care şi publicul îi acceptă şi i-am rugat pe ei să-şi definească, ca să spun aşa, liderii sau pe cei care-i consideră ei ca lideri ai generaţiei optzeciste. Şi mi-au spus de loan Mureşan de la Cluj, nu ştiu de mai cine, al doilea şi de Mircea Cărtărescu. Şi am spus că pe Mircea Cărtărescu nu-l pot accepta ca lider al generaţiei optzeciste pentru faptul flagrant, şi de altfel evident în presă la vremea lui, că a debutat ca un plagiator. Eu însumi am scris un articol de incriminare, l-am somat să-mi răspundă ceva la acuzaţia de plagiat, nu mi-a răspuns nici până în ziua de azi, deci îl consider un autor dubios în continuare. În măsura în care nu răspunzi la o acuză de plagiat care ţi se aduce în presă, nu răspunzi nici măcar credibil sau cât de cât onest, rămâi în continuare sub semnul întrebării, nu? Eu nu pot fi sigur că citesc într-o carte de Mircea Cărtărescu textul lui. La ora actuală, cel puţin, plagiatul se poate practica într-o măsură uluitoare. Cine controlează tot ce se scrie-n lume? Asta ar fi jalea şi, pe deasupra, cei care l-au împins foarte tare şi l-au susţinut foarte tare pe Mircea Cărtărescu din anii ’80 şi până acuma ar trebui să dea un examen de onestitate în faţa publicului şi să-i arate acestui public cam ce ar însemna marca Mircea Cărtărescu. Pentru că Mircea Cărtărescu scrie ca Labiş, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu... absolut toată lumea. El este un fel de almanah de proastă calitate, care însumează toate stilurile de poezie, lucru pe care l-a şi exprimat, de altfel, spunând că el rezumă, că face un fel de inventar al poeziei româneşti, că este el însuşi o piatră tombală a poeziei româneşti. […] Mircea Cărtărescu reprezintă la noi un fel de cosmopolitism de prost gust, fezandat, care miroase de nu se mai poate.

„Arta poeziei ne înghite pe toţi“

Adică, acum, când noi începem să redescoperim marile idei, ce înseamnă cu adevărat o mare artă, ce înseamnă arta tradiţională, ce înseamnă arta poeziei... Arta poeziei ne înghite pe toţi, cum se spune. Noi, cei care practicăm poezia suntem, de fapt, nişte anonimi care ne subsumăm acestei arte. Tu vii şi spui că poezia ta este o piatră tombală pe istoria poeziei româneşti. Poezia românească o să mai trăiască (dacă va mai trăi limba asta) mii de ani de-acum încolo şi o să uite sau nu o să uite de un Mircea Cărtărescu. Eminescu, care ştim bine că rezumă eonul ăsta de civilizaţie românească, spunea foarte clar: „Nu noi suntem stăpânul limbii, limba e stăpânul nostru“. Deci, avem nişte realităţi suprapersonale, care sunt limba, istoria unei arte, a poeziei, în speţă... Ele sunt importante, nu autorii, care pot sau nu să aducă ceva nou într-o artă. Generaţia optzecistă este pentru mine, de fapt, o deziluzie uluitoare, cu excepţiile care confirmă regula. Adică, o poetă ca Mariana Marin, care recent a tipărit o nouă carte, admirabilă şi de primă mână, de exemplu, merită toată atenţia. Sigur că printre ei pot apărea autori, care, în maturitatea vârstei, pot să dea nişte opere poetice de mare valoare şi de mare rezistenţă. în orice caz, eu îi privesc cu mefienţă pentru că sunt o generaţie care s-a impus aşa, cu mulţimea, neştiind foarte bine ce rămâne din ei şi ce vor lăsa literaturii române. Spun lucrul ăsta, deci, pentru că s-a petrecut şi în literatura română un fenomen.

„Lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii...“

Sentimental, lumea nu mai trăieşte soarta întregii literaturi române, lumea literară românească s-a grupat pe interese, pe amiciţii, pe coterii ş.a.m.d. şi fiecare, de fapt, urmăreşte un cerc de autori pe care-i cunoaşte foarte bine, de cunoscuţi sau de prieteni, este afectat de evoluţia acestora. Vreau să spun că evoluează mulţi scriitori în literatura română de astăzi, dar, din nefericire, despre foarte mulţi nu poţi spune că mai aduc ceva nou sau scriu ceva nou. Sau că ceea ce ei dau drept inedit şi nou în ceea ce scriu este inedit şi nou ca atare. Nu am sesizat aşa ceva. În acelaşi timp, însă, începe cu voia sau fără voia noastră o reaşezare foarte serioasă a valorilor, o regândire a valorilor literare româneşti şi, de aceea, în deplină libertate, fără a mai fi condiţionaţi politic de un regim totalitar, putem gândi liber valorile româneşti. De aceea, am şi scris o carte, care în mare rezumă tot ceea ce v-am spus aici, „Timpul asasinilor“. Este o carte despre Labiş, despre biografia şi opera poetică a lui Labiş, în care am încercat un fel de reexaminare a poeziei româneşti din ultima jumătate de veac, începând cu primul reprezentant care poate fi luat în serios după război, Labiş. Labiş este primul caz de poet pe care l-a dat regimul comunist, cu calităţile şi defectele lui, cu luminile şi umbrele lui, dar primul caz care poate fi luat în serios. Şi primul caz de autor legendar, care şi-a impus şi o operă şi o legendă şi care poate fi reprezentativ pentru poezia românească. Nu ştiu, de aceea, cum se va continua acest acest al poeziei româneşti, dar este foarte clar că în opera tuturor poeţilor români importanţi de după război va trebui creată o selecţie foarte clară, vor trebui emise nişte judecăţi foarte clare. Adică nu se poate, sub nici o formă, oricât de mult l-am iubit noi pe Nichita Stănescu, nu se poate păstra integral opera lui Nichita. Pentru că nu poţi să pui într-o ediţie de opere complete poezia lui comunistă, care din nefericire există, şi toată partea aceea a lui din operă, care este, clar, maculată. Şi nu mai poate fi citită, la ora actuală, nu că nu ar avea valoare literară în sine, dar nu mai e credibilă. Deci, acest proces va trebui de fapt să continue şi cu multe alte nume din poezia românească, care nu vor rămâne cu nimic, deşi au rafturi de cărţi. Este adevărat că procesul este foarte anevoios şi am să vă dau un exemplu.

Recent, criticul literar şi universitarul, în acelaşi timp, Marin Mincu a făcut o antologie a poeziei româneşti, în două volume, care însumează vreo mie de pagini. El este un textualist şi judecă poezia românească din ultima jumătate de veac conform acestei viziuni critice. Dar, dacă la un om de valoarea lui şi de vârsta lui şi de experienţa lui se pot încă, la ora actuală, permanentiza nu nişte greşeli sau erori, ci nişte falsuri grosolane şi de neîngăduit, atunci nu mai ştiu ce să mai cred. Adică, în această antologie este prezentat poetul Ion Gheorghe, poet de valoare indiscutabilă, de altfel, dar care, până-n ultima clipă a morţii lui Ceauşescu, i-a închinat poeme acestuia. Deci, un poet de curte al lui Ceauşescu. Aşadar, acest Ion Gheorghe, cum este prezentat în antologie? Este prezentat drept cel mai reprezentativ poet antitotalitar român. Tehnica respectivă, francezii o numesc contre-verite, contra-adevăr. Dom’le, asta înseamnă să răspândeşti în mod conştient anti-adevărul pe piaţă. Adică dă un poet totalitar notoriu, care chiar intenţiona să scrie un fel de epopee despre Ceauşescu (a şi publicat fragmente din ea în „Luceafărul“) drept un poet antitotalitar prin excelenţă. Ei bine, aşa ceva nu se poate. Adică suntem foarte jos...

„Andrei Pleşu este un copil de geniu al eseisticii româneşti“

Şi pentru că tot vorbim despre filosofie şi despre impostură, ce părere aveţi despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe?

Ca să mă pot pronunţa despre prestaţia lui Andrei Pleşu ca ministru de Externe ar însemnă să comit eu însumi o impostură, pentru că nu sunt om politic. Nici el nu este, fireşte, mai mult om politic decât mine, dar el este ministru de Externe şi eu nu. Ce vreau să spun? Un singur lucru: sigur că Andrei, Pleşu este, cum am afirmat şi-n scris, un copil de geniu al eseisticii româneşti. De acord. Dar, în momentul în care îţi asumi o anumită funcţie şi mai ales o funcţie de asta, publică, într-un guvern al României, să reprezinţi România ca ministru de Externe, este un lucru foarte grav. Iar declaraţiile lui publice din ultima vreme, în cazul războiului din Iugoslavia, de pildă, când i s-a înmânat distincţia de Cavaler de Onoare, că ar fi dorit să fie un pilot pe un avion american şi să bombardeze şi el Iugoslavia mi se pare penibilă. Jalnică de tot.

Cu atât mai mult cu cât, deşi a exprimat retoric, într-o convorbire cu Octavian Paler la Pro TV, ideea că noi avem foarte mulţi români în Iugoslavia, care nu au drepturi, în felul în care s-a comportat ca ministru de Externe a dovedit că nu este om politic. Un ministru de Externe român, în cadrul crizei iugoslave, trebuia să speculeze următorul lucru: în Iugoslavia, luată per total, există mai mulţi români decât albanezi şi eu nu au drepturi nici pe sfert cât albanezii. El ar fi trebuit să bată monedă pe acest lucru. Pe lângă criza din Kosovo, să declanşeze criza românească. În Iugoslavia nu este doar cazul albanezilor, care e real, noi ştim foarte bine cum stau lucrurile... E un caz real. Albanezii au fost striviţi de tancurile sârbeşti şi înainte de perioada asta şi ştim tot ce le-au făcut sârbii, albanezilor, acolo, în Kosovo. E clar. Au fost cumplit asupriţi de sârbi. Dar nu doar ei, ci şi românii, şi un ministru de Externe trebuia să speculeze această criză Iugoslavă şi să spună: „Domnule, stai că albanezii nu sunt un caz singular. Este şi cazul românilor de pe Valea Timocului...“. Că s-a văzut: românii de pe Valea Timocului sunt aproape un milion. Mai mulţi decât albanezii din Iugoslavia, şi puteai să declanşezi atunci, ca ministru de Externe, o criză pe ce te interesa pe tine.

De acord, frumos lucru să te arăţi solidar cu cazul Kosovo şi cu cu cazul albanezilor din Kosovo, dar să-ţi urmăreşti şi interesele proprii. Eu am toată stima şi pentru sârbi şi pentru albanezi, fiecare are partea lui de dreptate, dar am stimă şi pentru neamul nostru românesc, care este asuprit în Iugoslavia de pe vremea lui Tito. Atunci existau manifestări culturale patronate de Tito şi Ceauşescu şi când se bătea toba pe marea prietenie româno-iugpslavă. La defilări, în Iugoslavia, ţiganii aveau steag şi românii nu aveau steag... Cam asta era situaţia românilor de acolo. Deci, din punctul ăsta de vedere spun şi nu vreau să vorbesc mai mult, pentru că aş intra în nişte lucruri delicate şi dificil de discutat în presă la ora actuală. Adică, dl. Andrei Pleşu este din acea echipă de oameni care nu ştiu dacă e în stare să apere interesele României în momentul acesta.

Ştiţi foarte bine, s-a scris şi în presă, s-a vorbit, eu însumi am primit scrisori de la CADA atunci, imediat după revoluţie, şi cam ştiu situaţia celor care au semnat pe la diferite ambasade angajamente că vor prelua puterea în cazul căderii lui Ceauşescu. Deci, oameni care au semnat pe la ambasade străine să-i pui miniştri de Externe ai României... mi se pare cam grav. Încep să-i dau dreptate d-lui Adrian Severin şi încep să-l înţeleg pe undeva.

„Nu mai există public de poezie“

Este poezia în criză? Este ea ameninţată cu dispariţia?

Acum, după revoluţie, am ţinut la Iaşi un curs de poezie tradiţională. Chiar aşa se şi chema: Curs de poezie tradiţională. Cu totul, vreo nouă prelegeri, în care încercam să circumscriu acest moment de criză pe care-l trăieşte poezia şi ce ar urma să se întâmple în continuare. Dacă în România, la ora actuală, mai există cititori de poezie, în mod garantat, în Germania de exemplu sau în Statele Unite ale Americii, nu există aşa-numita categorie de cititori de poezie. Cititorii de poezie de acolo (şi asta în urma discuţiile pe care le-am purtat cu oamenii respectivi) sunt poeţii înşişi, cei care scriu, se citesc unii pe alţii, sau viitorii poeţi sau numai artiştii. Poezia a devenit un fel de artă numai pentru artişti. Asta este evident. Public de poezie nu mai există, pentru că publicul este, foarte clar, captat de alte arte şi alte interese. Ne aflăm în faţa unui moment de criză, deci.

Raţionamentul meu a fost următorul: dacă noi, poeţii, suntem chiar nişte oameni serioşi, ne luăm în serios condiţia şi arta noastră, trebuie să ne întrebăm foarte sincer dacă noi suntem vinovaţi de această criză, publicul este vinovat sau istoria poeziei pe care am parcurs-o. Şi concluzia mea a fost că vina nu este doar a publicului sau a societăţii în care trăim, care este clar a societate despiritualizată, şi care, cu metoda şi cu toate mijloacele posibile, încearcă să elimine poezia din statutul ei. E o societate care vrea să funcţioneze fără poezie. De ce spun asta? Pentru că dacă ne uităm de dimineaţă, de la ora trezirii, până noaptea târziu, nu există nici un minut în care omul să fie programat foarte clar pentru poezie.

„Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment“

Cum era programat în societăţile tradiţionale sau în societatea burgheză cunoscută până acum. În societăţile tradiţionale ştim că poezia avea un rol foarte important, funcţional, în cadrul ritualului, al spectacolului de teatru (care era un spectacol religios la greci) sau mai târziu. La latini, apoi mai târziu în societatea medievală, la trubaduri, poezia avea o funcţionalitate foarte clară. Ea servea un anumit scop. în societatea medievală, scopul comunicării. Erau aşa numitele curţi de dragoste, courts d’amour, în care, dacă vroiai să cucereşti o femeie frumoasă, trebuia să scrii poeme. Dacă nu, plăteai un trubadur, care le scria, şi un altul, care le interpreta, şi te duceai... Deci, avea o funcţionalitate, între laic şi religios. La noi, modernii, această funcţionalitate a dispărut. Ea, practic, nu mai este programată în societatea noastră. În cazul acesta, noi trebuie să ne gândim foarte clar dacă este o artă pe cale de dispariţie, dacă nu mai este necesară, cu adevărat, publicului, sau dacă îi lipseşte ceva. Şi eu cred că-i lipseşte ceva. Ce anume? Legătura cu religia. Legătura cu această altă componentă majoră a sufletului uman. Un om modern nu mai poate folosi poezia ca pe un divertisment, pentru că arta divertismentului este, azi, foarte largă: se duce şi priveşte un strip-tease sau un spectacol sau nu ştiu ce. Atunci, poezia trebuie să se reapropie de acea zonă gravă, care ţine de mit, de religie, de manifestări importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reaproprie de manifestările importante şi funcţionale din viaţa omului, să se reapropie de manifestările fundamental umane. Şi nu poate face acest lucru, şi nu poate recâştiga publicul pierdut, decât devenind o artă importantă.

„Arta poeziei este o artă fundamentală, religioasă şi totală!“

Noi avem un model în poezia tradiţională. Ce înseamnă poezia tradiţională? înseamnă toată marea operă poetică a umanităţii, de la Vede până la Homer. Homer sau homerizii aveau o liră şi băteau toată lumea grecească şi cântau epopei. Erau un spectacol viu, încă legat de tradiţiile religioase, de cele mitologice ş.a.m.d. Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică. Acesta este un lucru foarte important, şi multă lume din jurul meu crede că la mine este doar un fix sau o idee care-mi vine din faptul că sunt şi muzician, nu numai poet / în recitalurile susţinute în public, CI. îşi cântă versurile pe muzică proprie, M.D./. Nu, marea poezie a lumii s-a scris întotdeauna însoţită de muzică.

Să-l luăm pe Ştefan Bezdechi, unul din marii elenişti ai noştri şi un mare traducător din poezia lirică greacă, care spunea următorul lucru: „Cum să ne imaginăm noi astăzi ce însemna poezia lui Pindar, când lipseşte muzica?“ Odele lui Pindar erau însoţite de muzică, la toate olimpiadele la care participa le cânta pe muzică. Muzica aceea s-a pierdut.

Spune Bezdechi: „Este ca şi cum, peste ani de zile, am pune pe cineva să citească libretele lui Wagner fără să asculte muzica lui. Ar spune, domnule, bunicel Wagner ăsta, da’ nu cine ştie ce“. Pentru că lipseşte lucrul cel mai important, muzica, suportul. Wagner era un autor de geniu şi ca scriitor şi ca muzician. El a reuşit una dintre marile sinteze ale spiritului european. Dar în momentul în care îi prezinţi unui cititor doar libretul, fără muzică... Prezintă-l pe Verdi doar cu libretele, fără muzica lui. Sau pe Mozart. Nu se poate. Şi am ajuns la această concluzie, că marea poezie va trebui să redescopere această alianţă, care este absolut salvatoare, cu muzica. Şi să redeschidă acest mare drum al poeziei viitorului, în această alianţă cu muzica. Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, în textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale. Şi ea să răspundă unei nevoi reale a omului, să fie programată în societate, pentru că în momentul în care o laşi ca un simplu divertisment, poezia niciodată nu va mai redeveni o mare artă. Ea trebuie făcută pentru marele public (marea poezie trebuie să fie înţeleasă şi de ultimul analfabet şi de primul savant al unei ţări). Ăsta-i regimul marii poezii.

Interviu realizat de Marius DOBRESCU

http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/12/mircea-crtrescu-acuzat-de-plagiat-in.html

Exilul interior

44444Gabriela Creţan


1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?

2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?

3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?

4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?

1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.

Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.

Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.

În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…

...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.

Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.

Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…

2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.

Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.

Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.

Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.

Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol – şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că…Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial – de abia în 1995 – la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.

4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se oboseşte să facă transparente – pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?

Există o parte subterană a literaturii române de azi – mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte – o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană.
Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni.
Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste – cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.

Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR – Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecuţi – când alţii erau managerii – am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor …

În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de '89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte – deşi motivele sunt cu totul altele.

Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general – ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică. În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.

Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.

Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră – cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul – şi nu vorbeşti ca la colţul străzii – eşti considerat „expirat”.

Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” – având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului – şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.

A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).

Tăiaţi adverbul atenuant – menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii – din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică – încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte. Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).

Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.

4 Publicat în Revista Discobolul, Anul XI, Nr. 130-131-132 / oct.-nov.-dec. 2008

România Mare

Se vor împlini în curînd 75 de ani [1993 – n.n.] de cînd Sfatul Ţării din Chişinău a proclamat unirea Basarabiei cu România, prilej să medităm asupra situaţiei actuale a Basarabiei, „ţară independentă“ sfîşiată de tendinţe politice contradictorii, ţară în care doar elita intelectuală a mai păstrat nealterat sentimentul românismului ca doctrină politică întregitoare.

Nu există provincie istorică românească necontestată de vecinii noştri, astfel încît noi, românii ne aflăm într-o situaţie paradoxală, admirabil descrisă de marele istoric David Prodan în cartea sa, Transilvania şi iar Transilvania (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992): „Şi iată-ne, cel mai mare popor, singurul autohton, singurul sedentar, singurul indefinit băştinaş în această parte a Europei, cu rădăcini adînci în daci, geţi, traci, iliri, mărturie vie a romanităţii de Răsărit, fără o identitate precisă, fără origini certe, fără istorie proprie, fără patrie, fără un loc sub soare. Dacoromânismul mit, originile latine legendă, continuitatea daco-romană minciună, poporul daco-roman al Daciei trebuie readus din Balcani, istoria lui doar un joc al rivalităţilor marilor puteri, statul său unitar doar un rapt din statele limitrofe. Cum ai mai putea înfrunta o asemenea mentalitate?“

Desigur, o asemenea mentalitate, care nu e doar a vecinilor noştri din vest, nu poate fi înfruntată decît cu o conştiinţă trează a românismului întemeiat istoric, pentru care constituirea statală a României Mari la sfîrşitul primului război mondial a fost nu o cucerice întîmplătoare, ci o recunoaştere modernă a unei continuităţi istorice de două mii de ani.

Uităm prea uşor noi, românii faptul că, în istorie, energiile româneşti au fost folosite pentru realizarea unor ficţiuni politice străine şi că numai două decenii providenţiale au fost în stare să preschimbe România şi s-o impună ca un stat modern în Europa interbelică.

Numai două decenii, cît a durat România Mare (ea însăşi lăsînd înafara graniţelor sale mulţi români vieţuind în Balcani, în Ungaria sau în Uniunea Sovietică), am putut noi, românii să ne manifestăm plenar în istorie şi să scăpăm de complexul de inferioritate al unui „popor mic“. Două decenii de înflorire spirituală ne-au redat credinţa în vocaţia noastră creatoare şi conştiinţa de mare popor păstrător al romanităţii răsăritene şi după prăbuşirea Bizanţului. Schimbarea la faţă a României, cartea lui Emil Cioran, nu reprezenta în epocă altceva decît o conştiinţă românească exasperată că România nu doreşte să fie mai mult decît este.

Ne aflăm azi într-un moment istoric chiar mai favorabil decît cel de la sfîrşitul primului război mondial, moment în care asistăm la agonia prelungită a ultimului Imperiu din această parte de lume, în est, iar în vest, în Ungaria, la încercarea de reînviere a unei ficţiuni politice care este Ungaria Mare, Ungarie care în fapt nici pe teritoriul ei actual nu realizează decît prin abuz condiţiile unui stat unitar naţional.

Cum ne putem explica în această situaţie apatia politică a românilor care deţin o majoritate strivitoare atît în România, cît şi în Basarabia şi sînt deznaţionalizaţi sub ochii noştri în toate statele vecine?
Într-un singur fel, credem noi şi anume prin aceea că, mai ales în Basarabia, nu s-a instaurat o democraţie autentică iar „clasa superpusă“ a politicienilor actuali este dominată de jocul de interese şi nu de cerinţele demosului, majorităţii.

Dincolo de comportamentul lor aberant, vecinii noştri din vest, ungurii ar trebui să fie pentru noi un exemplu de dinamism politic întrucît au reuşit printr-o propagandă activă să facă, pe plan internaţional, mai credibilă ficţiunea lor (în dauna realităţii politice) şi să pună în cumpănă drepturile noastre asupra centrului românismului care este Transilvania. Un popor civilizat (Kulturvolk) fără conştiinţă istorică este de neînchipuit.

Se află oare conştiinţa naţională a românilor din Basarabia într-un declin atît de accentuat încît să nu mai realizeze pericolul care-i ameninţă identitatea şi viitorul? Nu credem. Credem mai degrabă că românii din Basarabia sînt trădaţi de politicienii incapabili cărora le-au încredinţat puterea. Şi este ştiut că orice popor care se lasă condus de nulităţi politice se condamnă practic la sinucidere. Congresul intelectualilor din Basarabia a demonstrat că există o elită nu numai intelectuală, ci şi politică şi avem speranţa că această elită exponenţială va şti să trezească întreaga Basarabie, cum a mai făcut-o dealtfel, şi să o decidă spre reeditarea marelui act al Unirii.

4 Cezar Ivănescu, România Mare, 1993

Eminescu,
simbolul central
al românismului

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace... România Mare, „De la Nistru pîn' la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice. În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare... Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

4 Cezar Ivănescu, 1992

Anul 1992 şi cele două Restauraţii

Imediat după Revoluţia Română din Decembrie 1989, reprezentanţii opoziţiei, condamnată la tăcere timp de 45 de ani de către dictatura comunistă, şi-au exprimat speranţa într-o Restauraţie completă (restauratio ad integrum) a României, favorizată de începutul destrămării agresivului Imperiu sovietic.

Această Restauraţie începuse în mod concret în dramaticele zile din decembrie 1989, la Timişoara, la Bucureşti şi în toată România prin înlăturarea clanului Ceauşescu de la conducerea ţării şi prin scoaterea înafara legii a P.C.R.-ului, partidul de inspiraţie bolşevică adus la putere de trupele ocupantului sovietic. Revenirea partidelor istorice pe scena politica a României, cum şi înfiinţarea unor noi partide, prea multe de la bun început, au creat o senzaţie de autentică democraţie şi se părea că Restauraţia îşi urmează cursul ei natural, aproape fatal. Primele alegeri libere din mai 1990 au pus însă capăt euforiei opoziţiei care s-a trezit învinsă categoric de F.S.N., partidul recompus din foştii membri ai P.C.R., nomenclaturişti sau doar fii de nomenclaturişti, activişti mai modeşti şi revoluţionari mai zgomotoşi. Victoria în alegeri a F.S.N., cum şi a d-lui Ion Iliescu, primul Preşedinte al României, ales în deplină libertate de către români, la care se adaugă mineriada sângeroasă din iunie 1990, erau semnele evidente ale unei alte Restauraţii nu numaidecât comuniste, cum credea presa de opoziţie din România, cât instrumentată de foşti oameni politici comunişti, doritori să-şi asume liberalismul necesar unei perioade de tranziţie, cum a făcut-o Guvernul Roman, şi de asemenea „reconcilierea naţională“ în scopul dinamizării energiilor româneşti pentru realizarea idealului naţional de reîntregire a ţării. Anul 1992 a limpezit pentru multă lume lucrurile şi a dat încă o dată dreptate Poetului care zice, „Non idem est si duo dicunt idem“...

Vom încerca astfel să arătăm că nu atât discursul politic al opoziţiei cât şi al puterii sunt deosebite, amândouă afirmând uneori aceleaşi lucruri (schimbare, reconciliere naţională, reîntregirea ţării etc.), cât modul în care este concepută Restauraţia României, mod adesea subînţeles, căci oamenii noştri politici s-au deprins cu o anume prudenţă în declaraţiile şi atitudinile lor publice. Încheiat convulsiv atât în România cât şi în Basarabia, anul 1991 ne-a pregătit pentru confruntările decisive din 1992, în România, alegerile, locale, legislative, prezidenţiale, în Basarabia, războiul din Transnistria. Acum, după ce febra trăirii evenimentelor ne-a părăsit putem întocmi un bilanţ corect, nu cinic şi dezabuzat, ci doar realist.

Mai întâi, şi foarte pe scurt, câteva cuvinte despre războiul din Transnistria. Dacă vinovăţia Puterii de la Chişinău poate fi identificată într-un soi de paralizie politică şi chiar de subterană complicitate cu Moscova, apoi nici vinovăţia Puterii de la Bucureşti nu e de trecut cu vederea, Putere care manifestă o specială inhibiţie comunistă, un fel de pudoare internaţionalistă când trebuie să intervină în conflictele interetnice: o asemenea inhibiţie a dus la masacrul de la Târgu-Mureş, din martie 1990.

Cu tot regretul trebuie să spunem că venerabila instituţie care este Armata Română, după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu avem ştiinţă să se fi remarcat în vreun fel în apărarea poporului român, singurii români care au luptat cu arma în mână într-o armată regulată fiind voluntarii moldoveni din Transnistria care, indiferent de rezultatul luptei lor, ne-au reamintit că această instituţie, armata, este creată ca să ne apere de duşmanii noştri naturali, dar că nesusţinută de geniul oamenilor politici nu poate duce decât la iugoslavizarea României. Geniul oamenilor politici, din România şi din Basarabia, trebuia să speculeze prilejul oferit de puciul de la Moscova, să-şi asume toate riscurile şi să proclame unirea Basarabiei cu ţara iar nu o iluzorie independenţă. Trebuie să recunoaştem azi că Restauraţia politică a României a suferit un eşec lamentabil şi de aceea discursurile despre „reîntregire“, atât ale Puterii cât şi ale opoziţiei din România ni s-au părut demagogie curată. Presa românească, cel puţin, a făcut un efort stimabil informând publicul despre condiţiile ingrate în care trăiesc românii din Albania, Bulgaria, Grecia, Ungaria, fosta Iugoslavie şi Ucraina, concluzia amară care se desprinde din toate mărturiile fixându-ne locul de cea mai urgisită şi desnaţionalizată etnie din Europa. Vizita Regelui Mihai I de România de Sfintele Sărbători de Paşti, vizită sobră şi triumfală a precizat opţiunea republicană a Puterii, neîntemeiată istoric, decât cel mult pe nefasta perioadă de dictatură comunistă şi opţiunea monarhistă a unei părţi din opoziţie, opţiune pe care apoi amintita opoziţie a trecut-o sub tăcere, din oportunism copilăresc în timpul confruntărilor electorale care au dominat câteva luni toată suflarea românească. Dacă în alegerile locale din februarie, partidele politice din opoziţie, unite în cadrul Convenţiei Democratice, au repurtat o victorie dătătoare de speranţe, în alegerile legislative şi prezidenţiale, în schimb, în cadrul aceleiaşi Convenţii ele au fost înfrânte de o parte doar din vechiul F.S.N., recompusă în noul partid F.D.S.N., „partid prezidenţial“, ca să-i spunem aşa, care nu urmărea de fapt decât să susţină personalitatea politică indiscutabilă care este domnul Ion Iliescu angajată în disputa electorală pentru câştigarea celui de-al doilea mandat de Pereşedinte al României. Disputa electorală, dizgraţioasă şi adesea comică, nu merită să fie amintită decât în treacăt. Ea a impus un personaj politic impresionant, domnul Emil Constantinescu, singurul redutabil adversar al domnului Ion Iliescu, un candidat la Preşedinte din Basarabia, domnul Mircea Druc şi a adus în noul Parlament al României, în Camera Deputaţilor, o personalitate notorie din Basarabia, poeta Leonida Lari. Noul Guvern al României, începând cu domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministru, este oarecum calchiat după Guvernul Stolojan, iar noul Parlament vine să întărărească ideea dublei restauraţii. Comemorarea Revoluţiei din Decembrie, la împlinirea celor trei ani de la declanşarea ei a mediatizat suficient existenţa celor două tendinţe restauratoare ale României, astfel încât, simplificând lucrurile, putem spune că ambele tendinţe reprezintă viziuni utopice, irealizabile în totalitate ca orice proiect ideal.

Restauraţia imaginată de opoziţie ar dori o recuperare a unui statu quo ante: România, monarhie constituţională în care cetăţenii să decidă printr-un referendum viitoarea formă de stat; separarea reală a puterilor în stat şi judecarea tuturor acelora care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva umanităţii, de la tortiţionarii închisorilor comuniste până la ucigaşii revoluţionarilor din Decembrie 1989; edificarea unei democraţii autentice şi a unui stat de drept neprimejduit de existenţa unor organizaţii oculte care să acapareze puterea financiară şi economică şi să manipuleze instituţiile statului; protecţie socială şi folosirea în scopuri naţionale a imensei energii intelectuale a românilor; reintrarea glorioasă a României în rândul ţărilor civilizate.

Restauraţia imaginată de Putere şi în general de partidele care se pretind „de stânga“ diferă numai puţin de cea oarecum nostalgică a opoziţiei, numai puţin dar prin părţile esenţiale: diferă, în primul rând, prin opţiunea ei categoric republicană, apoi prin modul straniu de a concepe reconcilierea naţională ca o fraternizare instantanee între victime şi călăi (dar numai în plan juridic şi moral, nu şi în plan economic) şi în sfârşit prin aceea că doreşte să salveze „pătura superpusă“ a posedanţilor comunişti şi să perpetueze astfel inegalitatea socială deja strigătoare la cer înainte de Revoluţie... Revoluţia Română din Decembrie 1989 a pornit ca o revoltă pură împotriva degradării sadice a condiţiei umane; spunem sadice deoarece era şi este un sadism instituţionalizat ca într-o ţară bogată şi frumoasă ca România, oamenii ei deştepţi şi frumoşi să trăiască în condiţii de colonişti africani. Oamenii Puterii trebuie să înţeleagă că părinţii săraci şi obidiţi ai căror copii au fost în Revoluţie, nu-i pot vedea la televizor pe ucigaşii copiilor lor dându-le lecţii cum să ajungă milionari. Un pic de măsură e necesară, căci poporul nostru, bun şi cuminte, îndrăgeşte măsura.

Cezar Ivănescu, articol din anul 1992