Exilul interior 44444Gabriela Creţan
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?
2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?
1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.
Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.
Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.
În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…
...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.
Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.
Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…
2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.
Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.
Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.
Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.
Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol – şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că…Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial – de abia în 1995 – la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.
4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se oboseşte să facă transparente – pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?
Există o parte subterană a literaturii române de azi – mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte – o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană.
Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni.
Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste – cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.
Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR – Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecuţi – când alţii erau managerii – am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor …
În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de '89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte – deşi motivele sunt cu totul altele.
Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general – ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică. În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.
Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.
Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră – cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul – şi nu vorbeşti ca la colţul străzii – eşti considerat „expirat”.
Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” – având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului – şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.
A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).
Tăiaţi adverbul atenuant – menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii – din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică – încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte. Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).
Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.
1. Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fii scriitor în timpul dictaturii comuniste în România? Care era raportul dintre posibilităţile de receptare a valorilor culturale şi posibilităţile de evocare a umanului din epocă?
2. În ce vă priveşte, ne-aţi putea relata câteva aspecte concrete ale relaţiei dumneavoastră cu sistemul, cu oamenii lui, cu cenzura? Ce v-a provocat mai mult suferinţa, revolta?
3. Ar fi fost altfel scrise cărţile dumneavoastră dacă aţi fi dispus de libertate de exprimare?
4. E liber cu adevărat azi scriitorul român? Sunt motive ale unei alienări sau de angoasă în noul sistem? Aşadar cum staţi cu optimismul?
1) N-am reuşit să debutez editorial înainte de 1989 şi, cu siguranţă, n-aş fi publicat niciodată vreo carte dacă nu s-ar fi schimbat vremurile. Cât de mult s-au schimbat şi cum deschiderea iniţială pare a fi urmată acum de o nouă închidere, cauzată de altfel de constrângeri decât cele impuse de dictatură, nu discut deocamdată.
Eram foarte tânără pe atunci, în sumbrul „ev de aur” şi, tot ca acum, minată de o timiditate paralizantă şi de o inabilitate socială congenitală, aşa încât, de una singură aş fi fost incapabilă să fac ceva pentru a-mi vedea poemele tipărite. Am avut însă şansa unei întâlniri miraculoase, una dintre acele întâlniri care-ţi schimbă destinul dându-i pe neaşteptate o turnură favorabilă. În 1984, urmând exemplul unui coleg de institut, poet şi el, am început să frecventez cenaclul „Numele Poetului” condus de Cezar Ivănescu. Din acest moment a început cu adevărat aventura mea, nu numai scriitoricească, ci şi spirituală, în sensul cel mai pur al cuvântului. Pentru că Cezar Ivănescu emana o forţă uriaşă, nucleară, şi avea o putere de fascinaţie căreia nu puteai şi nu voiai să i te sustragi.
Reuniunile cenaclului începeau pe la ora 17 şi durau până spre sau după miezul nopţii; în acest interval se citeau volume întregi de poezie sau ample fragmente de proză, se discuta ore-n şir, în deplină libertate, fără teamă şi prohibiţii.
Timpul acela a fost pentru mine unul al libertăţii neîngrădite, eram, cum spuneam, tineri, iresponsabili şi mai ales ignoranţi în ce priveşte pericolele la care ne expuneam. Nu făceam nicio legătură cu faptul că foarte puţini dintre noi reuşeau să debuteze şi, chiar dacă mi-ar fi venit atunci ideea că Cezar Ivănescu era el însuşi „persona non grata” şi că mai înţelept ar fi, pentru cine ţine să-şi publice cărţile, să viziteze alte cenacluri – conduse de scriitori mai bine cotaţi de regim – nu m-aş fi reorientat cu nici un preţ… În preajma lui Cezar Ivănescu, atunci când îşi cânta poemele, am trăit experienţe numinoase. Şi cum între 1984 şi 1989 eu şi soţul meu îi deveniserăm foarte apropiaţi şi ne vedeam aproape zilnic, perioada asta a însemnat pentru mine un timp al graţiei şi al beatitudinii. (Ştiu că afirmaţia este cam abruptă şi va stârni ilaritate în rândul „nifiliştilor” de astăzi, dar nu acestor blazate urechi le vorbesc eu acum). Cum frumos şi exact a formulat cândva dl. Dan C. Mihăilescu, cu o sintagmă care se potriveşte întru totul propriei mele experienţe, din întunericul acela de iad noi ne salvam „evadând pe verticală”; în felul acesta rămâneam liberi şi puţin condiţionaţi de traiul nostru de vieţaşi.
În 1986, când cenaclul a fost interzis, Cezar Ivănescu a intrat în greva foamei în semn de protest, grevă care a luat sfârşit, independent de voinţa lui, după şapte zile, când a fost internat în stare foarte gravă la Spitalul de Urgenţă. Odată cu greva foamei, discipolii, prietenii, apropiaţii – care se numărau cu sutele – s-au risipit înfricoşaţi; în jurul lui s-a făcut un gol rece, abisal, un gol în care ne mai mişcam fantomatic numai noi, soţia lui Mary, eu şi Gelu Alecu, soţul meu. Am evocat acest episod pentru că e, în opinia mea, exemplar pentru ce înseamnă să-ţi aperi demnitatea (a ta şi a celor de care de simţi responsabil) în vremuri de teroare. Şi pentru că acuzaţii netrebnice şi absurde l-au ucis, nu atunci sub comunişti, ci astăzi în plină şi prealuminată democraţie. Dar despre toate astea voi depune mărturie mai târziu, în momente mai faste…
...Se citea mult în perioada aceea, nu numai intelectualii, ci şi persoanele de condiţie culturală medie găseau în lectură o cale de evaziune într-un univers ficţional paralel, ca unică alternativă posibilă la sclavia zilnică. „Bestselleruri” rămâneau însă romanele „cu cheie”şi cele care ofereau o informaţie absentă din manualele sau din documentele oficiale. Dar nu oricine şi nu oricum putea vorbi despre asemenea lucruri, ci numai „cu voie de sus”. Ideologia epocii le filtra foarte atent şi nu îngăduia decât publicarea acelor cărţi care consonau cu propriile scopuri. A existat o adevărată campanie a dezvăluirilor legate de „obsedantul deceniu” şi de „luminile şi umbrele” societăţii socialiste dirijată atent din culise de vigilenţii satrapi ai culturii. De altfel, această formulă a „luminilor şi umbrelor” ascundea o intenţie perversă: „umbrele” nu făceau decât să confere un relief mai pregnant şi o luminozitate sporită „realizărilor” socialiste; pe de altă parte, recunoaşterea de către ideologii regimului a unor greşeli săvârşite de înaintemergătorii lor era o formă de autodeculpabilizare şi, în cele din urmă, de clasare a acestora. Judecata era încheiată, verdictul declarat public, pedeapsa anulată pentru că vinovaţii erau deja morţi.
Cât de conjuncturale au fost asemenea producţii literare, chiar şi cele cu o miză estetică – pe lângă cea ideologică – se vede astăzi pe deplin. Autorii lor, răsfăţaţi şi de publicul de atunci şi de regim, au căzut în cea mai neagră uitare. Aşa se întâmplă cu toţi cei care văd în artă un fel de militantism social – în bine sau în rău. Cine nu se poate ridica la înălţimea arhetipală a răului, pentru a-l detaşa de contextul evenimenţial în care el se manifestă şi pentru a-l cuprinde într-o formulă paradigmatică, realizează doar o necesară (poate), dar perisabilă cronică socială cu valoare strict documentară.
Se citea mult şi poezie. Îngroşând lucrurile pot spune că existau două mari categorii de cititori, opuse prin statut şi pretenţii intelectuale: cei care-l adulau pe Adrian Păunescu şi ceilalţi, rafinaţii, devotaţi lui Nichita Stănescu. Numai iniţiaţii şi adevăraţii cunoscători de poezie ştiau că mai există şi alte nume de poeţi români contemporani, cu mult deasupra acestora. Majoritatea scriitorilor în vogă erau nişte artefacte, bricolate de diriguitorii regimului pentru a ocupa scena şi pentru a bloca vizibilitatea adevăratelor valori. Cei mai mulţi impostori erau depistaţi însă cu uşurinţă de publicul intelectual după tonul de trâmbiţă cu care preamăreau regimul. Nimeni nu dădea doi bani pe ei, nu era aşadar niciun pericol de infestare a minţilor. Lucrurile se complicau însă atunci când, printre fantoşele prezentate drept marile valori ale momentului – cum altfel decât cu ajutorul criticii literare din rândul căreia se ridicau coruri encomiastice? – se numărau şi indivizi talentaţi, dar care, la o judecată (estetică) atentă n-ar fi ocupat în niciun caz prima treaptă a podiumului. Mai ales dacă opera lor era mai puţin contaminată ideologic (dar nicidecum imaculată) comparativ cu a lăudătorilor oficiali. Criteriul de selecţie pentru un asemenea rol principal devenea inevident şi generator de confuzie valorică. Depistabil totuşi fără mare dificultate: era vorba de scriitori care nu creau probleme, obedienţi, cumpăraţi cu privilegii de invidiat (printre care tirajele ameţitoare în care li se publicau cărţile) şi având misiunea să ocupe centrul. Şi mai complicat este cazul scriitorilor „vânduţi”, dar de incontestabil talent. Cred de aceea că atât de necesara revizuire valorică va trebui să se folosească de instrumente adecvate domeniului de evaluat: culpa morală trebuie judecată după etaloane morale, iar opera după standarde estetice. Confuzia reperelor e un semn de tulburare a minţii…
2)-3) În 1984, când mi-am depus manuscrisul la editura Albatros, însoţit de recomandarea entuziastă a poetului Cezar Ivănescu, după doar câteva săptămâni, Gabriela Negreanu, căreia i-l încredinţasem, a fost destituită din cauza unei „culpe” ideologice. N-am mai avut apoi nicio şansă pentru că orizontul s-a întunecat tot mai mult. Deşi încercarea de a debuta în volum a eşuat, din 1980 am început să public sporadic poezie – şi, uneori, eseuri – în revistele culturale de atunci; se întâmpla însă adesea, mai ales după 1984, când frecventam deja cenaclul de la „Luceafărul”, ca textele mele să fie scoase din şpalt şi înlocuite cu altele, debordând de optimism, semnate de autori cu o gândire mai luminoasă.
Şi totuşi, chiar sub dictatură, am fost un scriitor liber. Nu mi-am permis nici cea mai măruntă concesie imperativelor ideologice ale vremii. Am plătit scump însă această libertate interioară prin marginalizare, mai exact prin excludere. Prima mea carte de poeme a zăcut prin sertarele editurilor („Albatros”, „Cartea Românească”, „Editura Eminescu”) mai mult de zece ani; primii şase au fost în perioada comunistă, dar după revoluţie (să-i spunem aşa, convenţional) a trebuit să mai aştept peste patru ani ca s-o văd tipărită (în ianuarie 1995). Fireşte că n-a mai fost aceeaşi carte: am păstrat câteva poeme, am adăugat altele noi, am schimbat titlul, iar manuscrisul a fost doar parţial publicat, din motive economice.
Trăiam în afara politicului – în mintea mea termenul acesta desemna demagogia asurzitoare a ocupanţilor comunişti –, consideram poezia drept artă pură, efort ascensional, descriere a unor peisaje interioare, de aceea nu atât revoltă, cât uluire am resimţit în momentul în care O. Crohmălniceanu a refuzat să-mi publice un grupaj de poeme în România literară, motivând că „au spini”. Grupajul respectiv îi fusese propus de poetul Geo Dumitrescu, cel care m-a debutat în Luceafărul şi a fost, pentru câţiva ani, primul meu protector. Poemele au apărut totuşi, strecurate de el altui redactor mai permisiv, într-un moment prielnic, când Crohmălniceanu a plecat pe neaşteptate din Bucureşti. Această întâmplare a însemnat o trezire brutală la realitate. Nu scrisesem până atunci niciun singur vers subversiv, poezia era pentru mine o formă imperfectă a misticii, o trudă întru iluminare şi un efort continuu de cunoaştere a Sinelui profund, a acelui Sine în care toate religiile lumii întâlnesc imaginea lui Dumnezeu; de aceea n-am intenţionat vreodată să transmit duble mesaje şi n-am apelat la limbajul „esopic”. Şi în acea epocă de grea beznă ideologică m-am exprimat în modul cel mai direct, singurul cod necesar cititorilor mei (virtuali) fiind unul cultural. „Obscuritatea care i se reproşează poetului – spunea Saint-John Perse – e chiar obscuritatea insondabilă a universului pe care el îl explorează.” Poate exista cifru mai dificil de decriptat decât acesta? Viziunea mea despre poezie m-a ferit de ispita compromisurilor, chiar dacă ele reprezentau atunci singura cale spre publicare. Preţul ar fi fost nemăsurat şi nemăsurate consecinţele unui asemenea pact: ruina fundamentelor pe care clădeam.
Paranoia cenzurii căpătase însă forme clinice grave: existau liste de cuvinte interzise, mai ales din domeniul spiritual-religios, dar nu numai, erau expurgate şi cuvinte din vocabularul comun, interpretate ca aluzii la lipsurile şi mizeria cotidiană şi termeni semnificând stări sufleteşti neconforme cu jubilaţia impusă trăitorilor în „eonul de aur”. Prin 1989, Mircea Ciobanu, redactor pe atunci la Cartea Românească, îmi spunea, râzând înfundat, că poetului X, apologet înfocat al regimului şi al „tovarăşilor”, i se refuzase editarea unui volum de poezii „pe linie”, fapt care-l năucise cu totul pe harnicul versificator; după care a adăugat pe un ton grav, alarmat: „Nu mai e suficient să-i lauzi, nici cuvintele umflate nu mai sunt de ajuns; ce vor să audă, dincolo de cuvinte, este sunetul de trâmbiţă, continuu şi strident”.
Totuşi nu atât revolta mă încerca; mă născusem în comunism, regulile jocului păreau imuabile, inexorabile, sau cel puţin instituite pentru o întreagă eră cosmică; aveam doar un sentiment copleşitor de fatalitate. Ca sa-mi tipăresc cartea era nevoie de un miracol – şi el s-a petrecut; n-a fost însă chiar atât de fast cum crezusem la început: am mai aşteptat câţiva ani buni după revoluţie ca să public de fapt cam o treime din manuscrisul predat, pentru că lipseau banii, pentru că…Revolta mea a început odată cu aşa-zisa eră a libertăţii democratice. Deşi reuşisem să debutez editorial – de abia în 1995 – la următoarele două cărţi am fost constrânsă din nou să aştept, ani şi ani. Câte patru ani la fiecare dintre ele. Răspunsul stereotip era că nu sunt bani, deşi în jurul meu se publicau tone de cărţi, apăreau şi se schimbau generaţii. Adevărul era însă mult mai simplu: nu puteam oferi nimic în atât de balcanicul comerţ al intereselor.
4) Am multe motive de îngrijorare legate, în primul rând, de grupurile de putere care şi-au extins dominaţia, reuşind să ia în stăpânire teritorii culturale strategice: edituri, reviste, canale mediatice audio-video. Au alcătuit o adevărată reţea prin ochiurile căreia nu trece decât cine îndeplineşte anumite condiţii (apartenenţa la grupul respectiv sau la un altul agreat; importanţa contraserviciilor sau a relaţiilor de care dispune persoana în cauză etc.). Clientelismul, „frăţiile”, tovărăşiile susţinute de interese extraliterare au luat locul criteriilor de excelenţă. Cine urmăreşte presa culturală observă frecvenţa cu care apar la rampă, luminate artificial din culise, câteva personaje, mereu aceleaşi, gonflate peste măsură de elogiile câtorva critici (şi ei aceeaşi), dar care, cercetate mai atent, dovedesc o debilitate îngrijorătoare la capitolul produsului cultural. Aceleaşi care primesc burse de creaţie, care sunt primele pe listele de traduceri şi culeg laurii premiilor literare. Nimeni nu se oboseşte să facă transparente – pentru ceilalţi membri ai breslei scriitoriceşti măcar, dacă nu pentru publicul larg – criteriile pentru care X, Y, Z, deveniţi peste noapte „globtrotteri”, sunt învestiţi să reprezinte literatura română la o seamă de festivaluri şi târguri de carte din străinătate. Caracteristica lor comună este activismul de tip militant şi relaţiile de întrajutorare: ei scriu unul despre altul, se gratulează reciproc în cronici deşănţat laudative, lucrează, organizaţi în falangă, unii la gloria altora şi, deşi se mai şi războiesc, se solidarizează spontan împotriva eventualelor atentate la prestigiul comun, ca şi împotriva amestecului alogen. Să fie oare o întâmplare că mulţi dintre ei au fost colegi de facultate (la Litere), au frecventat acelaşi cenaclu, au ieşit de sub mantia aceluiaşi mare maestru de ceremonii, sau că lucrează în presa scrisă sau audio-video?
Există o parte subterană a literaturii române de azi – mai obscură decât în timpul comuniştilor, când cenzorii lucrau la vedere – unde se trag sforile, se fabrică staruri, se semnează pacte – o parte întunecată şi fetidă, ca orice subterană.
Scriitorul de azi este liber să spună tot ce doreşte; nu-l aude însă nimeni dacă nu e înregimentat, sau, cum se spune, dacă „nu este în cărţi”, pentru că nu mai contează ce spui şi mai ales cum spui – în sens estetic – ci numai cu cine te aduni.
Deşi optimismul nu m-a caracterizat niciodată, în momentul actual umoarea mea este mai neagră decât antracitul. Există câteva reviste literare unde nici nu visez să mai public, deşi, în condiţiile cenzurii comuniste, am reuşit să-mi văd textele tipărite în paginile lor. Ele funcţionează acum ca nişte cluburi exclusiviste – cu desăvârşire închise pentru cei neadoptaţi de vreunul din clanurile regente.
Anul acesta noua mea carte de poeme a fost refuzată la două edituri importante ale USR – Cartea Românească şi Editura Muzeul Literaturii Române – edituri la care, în anii trecuţi – când alţii erau managerii – am publicat două volume. La Cartea Românească refuzul a fost acompaniat de o justificare penibilă: „Am citit volumul, e excepţional, dar, din păcate, editura nu-şi mai permite să publice poezie, pentru că este nerentabilă”. Penibilă spun pentru că editura a continuat şi continuă să publice poezie şi chiar să organizeze concursuri de debut în domeniu; penibilă şi din cauza calităţii mediocre sau chiar submediocre a unor autori scoşi pe piaţă în condiţii grafice de invidiat, cu CD şi cu tot tacâmul de cronici elogioase. La Editura MLR nu mi s-a oferit nicio explicaţie, nici măcar una jenantă ca la C.R. Doar pe căi ocolite am aflat că s-a schimbat „conceptul” editorial şi că n-am fost singurul autor respins, de parcă e ceva consolator în faptul că nu eşti singur pe lista neagră a indezirabililor …
În momentul de faţă, constat cu stupoare similitudinea situaţiei mele cu aceea de dinainte de '89, când nu aveam nicio şansă de a publica vreo carte – deşi motivele sunt cu totul altele.
Încercând să depăşesc această situaţie personală, văd un alt motiv de alarmă în instalarea unei noi ideologii – nu numai în domeniul literaturii, ci şi în cel al culturii în general – ale cărei note definitorii sunt antielitismul, antiintelectualismul şi antispiritualismul în plan cultural şi „iuventocraţia”, cu corolarul ei gerontofobia, în plan larg social. Insinuată cu ani în urmă, sub forma unor „manifeste” şi a unor sforăitoare declaraţii programatice, noua ideologie a devenit actualmente dominantă şi totalitară. Directivele ei acţionează ca un filtru axiologic şi, sub lozinca democraţiei, generează de fapt două forme grave de discriminare: în primul rând, între cei care exaltă „cultura populară”, statuând drept criterii ale esteticului nivelul de accesibilitate propriu „omului de pe stradă” şi cei ataşaţi de valorile culturii înalte, şi, în al doilea rând, între generaţia tânără şi cea vârstnică. În ambele cazuri discriminarea se realizează în favoarea primei categorii, a „plebeienilor” şi a tinerilor, cu anatemizarea simultană a „elitiştilor” şi a „bătrânilor”. Dacă am avea de-a face cu o mişcare estetică printre altele, lucrurile n-ar fi atât de grave. În cadrul unei culturi libere pot coexista fără dificultăţi curente cu programe dintre cele mai diferite.
Îngrijorător este însă faptul că ea este contaminată de principii extraestetice, cu îngroşate nuanţe politice, şi că aceste principii sunt impuse drept criterii de validare valorică absolută.
Noua ideologie a cuprins deja lumea occidentală şi este acum deversată şi asupra noastră – cu adaptările autohtone de rigoare; ea seamănă înspăimântător cu cea instituită de comunişti. Punctul lor comun e că ambele îşi impun dictatul sub pretextul democraţiei; acest cuvânt magic justifică orice şi închide gurile cârtitoare sub ameninţarea cu blamul public şi cu etichete dintre cele mai respingătoare. Dacă ai curajul să-ţi susţii opţiunile pentru „cultura înaltă” eşti taxat ca extremist de dreapta; dacă ai înclinaţii spre scriitura metafizică, dacă încă mai crezi în virtuţile mitului (e vorba de construcţiile mito-poetice proprii), dacă uzezi de simbol şi de metaforă pentru a exprima inexprimabilul – şi nu vorbeşti ca la colţul străzii – eşti considerat „expirat”.
Ştergerea graniţelor între ceea ce se numeşte eufemistic „cultură populară” – având drept etalon de aur nivelul de înţelegere al „omului de rând” şi hrănindu-se cu producţii din sfera divertismentului – şi cea elitaristă are drept consecinţe uniformizarea şi omogenizarea culturală prin nivelarea „vârfurilor”. Am mai spus-o cândva, într-un articol publicat cu ani în urmă în revista „Vatra”, dar şi în alte ocazii: democratizarea în domeniul culturii nu înseamnă abdicarea de la exigenţele intelectuale şi estetice, reajustate după calapodul nivelului de înţelegere al „omului de pe stradă” (înţeles şi el în accepţia cea mai joasă, drept un individ neşcolit, fără alte aspiraţii decât cele pur materiale, sedus de divertisment şi bine spălat pe creier), ci democratizarea educaţiei în sensul egalităţii de şanse şi al accesului nediscriminatoriu la instruire. Deşi „cultura de masă” propovăduită de comunişti poartă acum o nouă etichetă şi ne este impusă cu noi justificări, efectele ei sunt aceleaşi. „Omul nou”, sculat din morţi, dintr-o moarte aparentă, bântuie iar şi pe la noi ca şi aiurea, la fel de intolerant şi de abuziv în directivele lui, ca în vremurile, pe care le credeam revolute, ale totalitarismului.
A doua formă de discriminare agresivă constă în cultul tinereţii, văzută ca o valoare în sine, în defavoarea maturităţii şi mai ales a maturităţii târzii. Pentru că nu mai am spaţiu să dezvolt această afirmaţie, îi voi trimite pe cei interesaţi la articolele lui Paul Cernat apărute recent în Observatorul cultural, sub titlul semnificativ Puncte din oficiu pentru literatura tânără, articole prin care autorul a reuşit să-şi ridice în cap toată floarea criticii tinere (mai ales, dar nu numai). Fac această trimitere pentru că cele afirmate de Paul Cernat sunt în perfectă consonanţă cu propriile mele opinii, dar şi pentru că ele constituie mărturia directă a unui „insider”, cum singur se numeşte. „Nu m-am exclus de pe lista celor care, de dragul încurajării tinerilor autori, i-au supralicitat câteodată”; „din raţiuni de încurajare”; trecându-le „sub tăcere deficitul (real) de forţă şi de anvergură compoziţională”; „în calitate de cronicari literari, deseori am supralicitat literatura tânără, tratând-o cu îngăduinţă şi punând umărul la campaniile de promovare, chestiune care ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră – situaţia este generală, eu nu o neg, ar trebui şi alţii… să o accepte.” (Paul Cernat).
Tăiaţi adverbul atenuant – menit să minimalizeze sentimentul propriei vinovăţii – din sintagma „ne-a îndepărtat uşor de misiunea noastră” şi reţineţi ideea respectivă, ca şi declaraţia că situaţia este generală şi că adesea motivele unei asemenea îngăduinţe constau în implicarea interesată şi neresponsabilă a criticii literare în campaniile de promovare. Justificarea pedagogică – încurajarea scriitorilor aflaţi la început de drum – la care recurge Paul Cernat este, din păcate, invalidă. Metodele de aprobare sau de încurajare, proprii instituţiei şcolare sau celei familiale, legitime în cazul textelor publicate de elevi în revista şcolii, sunt întru totul nocive (pentru educaţia tânărului) şi generatoare de injustiţii flagrante atunci când sunt aplicate într-un context concurenţial cum este acela al editării de carte. Pentru că autorul „încurajat” este prin chiar acest lucru privilegiat în opţiunile editoriale, în defavoarea celorlalţi competitori care aspiră la publicare. De foarte multe ori „încurajarea” merge şi mai departe, asigurându-i junelui scriitor, odată cu potopul de recenzii elogioase în revistele culturale de prestigiu, un loc pe podiumul laureaţilor, o bursă de creaţie şi o serie de alte beneficii (simbolice, dar şi materiale).
Quod erat demonstrandum. Şi acum se distribuie roluri, se confecţionează false ierarhii de către grupurile de interes dominante – nu numai, dar cu precădere prin ample strategii de marketing desfăşurate de editurile prospere, edituri ce-şi asociază voci critice cu mare autoritate în rândul publicului instruit. Criteriile de piaţă, clientelismul şi interesul de grup, ca şi principiile ideologice străine de literatură se amestecă periculos cu cele estetice, ultimele fiind afectate, în plus, de frumoasele recompense menite să lecuiască eventualele scrupule morale ale celor care „pun umărul” la falsificarea tablei de valori. Rezultatul: selecţia negativă şi contrafacerea.
4 Publicat în Revista Discobolul, Anul XI, Nr. 130-131-132 / oct.-nov.-dec. 2008
%2520-%2520Early%252020th%2520C.jpg)
![Xantipa Ivănescu [Naum], mama poetului](http://1.bp.blogspot.com/_9yZLbEg108k/SLBMwWf9KgI/AAAAAAAAAXs/j-MEw-L985E/S187/Xantipa+Naum_Mama_lui_Cezar_Ivanescu.jpg)
