CEZAR IVĂNESCU: „USR ar fi trebuit să numească şi să buşească PREŞEDINŢI în ţara asta“

– Să ne amintim că în ţara asta, chiar şi sub Ceauşescu, a fi scriitor român însemna ceva.
– Da. Ce se întâmplă? Eu am avut, cum v-am spus, o situaţie foarte dificilă după Revoluţie. Într-o frază sintetizând: nemembru de partid înainte de Revoluţie, am reuşit să lucrez în presă, am reuşit să mă pun în beţe cu membri şi chiar cu secretari de partid, respectiv tov. Sânziana Pop, care a vrut să mă scoată din presă, din „Luceafărul“, în '86 – n-a reuşit, am scos-o eu de la „Luceafărul“ pe ea, eu, nemembru de partid. După Revoluţie, drept răsplată, probabil că n-am fost pecerist, am fost dat afară de la revista „Luceafărul“şi mi s-au făcut toate manevrele posibile ca să ies din Uniunea Scriitorilor. Şi atunci am încercat să înfiinţez vechea Societate a Scriitorilor Romani. Deci, am fost în miezul acestor lupte dramatice, ca să spunem aşa. Am ştiut de atunci, am scris-o şi am prevestit că Uniunea Scriitorilor este falimentară , cu o conducere ca aceea pe care a avut-o, cu Mircea Dinescu în cap. Faptul că, după Revoluţie, la Uniunea Scriitorilor, s-a acceptat o conducere neserioasă, bişniţară, de un egoism feroce – ei niciodată în viaţa lor nu şi-au depăşit propria lor persoană, n-au reuşit să întindă o bucăţică de pâine unui câine sau o strachină de apă unui cerşetor, oameni de un egoism feroce – ăştia au dus de râpă Uniunea. Am făcut această afirmaţie, pe care o reiau şi la ora actuală şi în care cred: o autoritate autentică. Uniunea Scriitorilor, trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţă măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta.

– Cum ar arăta, din punctul dv. de vedere, o instituţie, o organizaţie a scriitorilor, care să fie viabilă acum?
– Acum este destul de dificil de spus. Ca să discuţi despre o instituţie, trebuie să ştii istoricul ei. Pentru că instituţiile în lume au un început şi un sfârşit. O instituţie poate să se dovedească, la un moment dat, caducă, şi nu mai e nevoie de ea şi dispare dintr-o societate. Societatea Scriitorilor Români – şi asta mă doare, că actualii şefi n-au ştiut niciodată istoria propriei instituţii pe care au condus-o – s-a înfiinţat la începutul acestui veac, având un program foarte mare şi generos. Iată de ce s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români: a fost o prefigurare a românismului, a avut deci un plan de creare a unei unităţi spirituale a tuturor românilor din teritoriile locuite de români. A venit Marea Unire, România Mare ş.a.m.d. Şi această Societate a câştigat câte puţin teren – teren juridic, proprietăţi etc. - între cele două războaie mondiale, încet-încet, devenind o societate de sine stătătoare, cu un statut al ei special ş.a.m.d. După război, a fost momentul dramatic pe care îl ştim, când s-a transformat Societatea Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor din România, cu multe purificări, cu mulţi scriitori care au fost marginalizaţi, cu introducerea multor ciurucuri în Uniune. Dar şi-a revenit repede. Deşi iniţial era creată pe model sovietic şi se dorea să fie o instituţie obedientă faţă de statul comunist, încet-încet Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie autonomă, a reuşit cu adevărat să recâştige vechiul program naţionalist sau patriotic, cum vreţi să-i spuneţi, şi, în plus, să devină cu adevărat un stat în stat. Să reuşească să sprijine cu adevărat iniţiativele scriitorilor români autentici de a crea literatură autentică, desprinsă de comanda socială şi de dorinţele dictaturii. Acest lucru a reuşit să-l facă Uniunea Scriitorilor, cam începând de prin anii '60 şi ceva până în '89. Adică, sunt scriitori romani – eu cunosc foarte, foarte multe cazuri – care au supravieţuit numai datorită Uniunii Scriitorilor. Eu însumi am avut perioade de şomaj, în care eram vânat de Securitate, de unii, de alţii ş.a.m.d., şi aveam un statut: eram scriitor român şi asta m-a apărat de foarte multe rele în România acelor timpuri. Dacă Uniunea noastră şi oamenii din Uniune ar fi ştiut acest istoric foarte exact, de ce a fost creată această instituţie, cu ce scopuri ş.a.m.d., după Revoluţie ar fi făcut pasul necesar... Deci, nişte minţi deştepte ar fi trebuit să facă, după Revoluţie, mişcările care trebuiau făcute. Nu mai spun de faptul că nu trebuia să implice Uniunea în politică, ea trebuia să rămână o instituţie apolitică echidistantă, ca la un moment dat să poată primi şi o subvenţie guvernamentală, dar nu asta-i cel mai important. Important este că ea trebuia să-şi păstreze autonomia...

– Să revenim puţin la poetul Cezar Ivănescu. Sunteţi considerat unul dintre cei mai mari poeţi creştini pe care i-a avut România. Credeţi că putem defini poezia ca poezie laică şi poezie religioasă?
– Cum să spun? Da. Dar doar pentru raţiuni didactice. Pentru că, dacă e să ne gândim bine – de exemplu la noi, la români – poezia laică n-are decât un trecut foarte apropiat. Adică ce înseamnă poezie laică? Poezia laică e poezia care s-a scris în ultimii 50 de ani sau sub dictatură, care n-a mai avut curajul, să spunem, să se declare deschis poezie religioasă sau mistică sau cum vreţi. Pentru că, în rest, toată poezia autentică românească nu poate ieşi din acest cadru mare religios care e Europa, creştinătatea şi tradiţiile mai vechi decât creştinismul, care sunt vechile tradiţii daco-gete, dar tot de origine religioasă. Deci, pentru noi, românii, e aproape un nonsens să vorbim de poezie laică şi aproape n-avem valori care să probeze poezia laică. Pentru că toată poezia folclorică are, cum bine se ştie, un sâmbure religios sau, în orice caz, o provenienţă sau o destinaţie religioasă. Apoi, marea poezie care a început să fie scrisă în limba română, de la Dosoftei încoace, e o poezie care totdeauna a ţinut cont de religios, adică religiosul a fost totdeauna de la sine înţeles până la marea poezie modernă interbelică; şi nu văd cum am putea să-l judecăm pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia chiar (deşi el iese un pic în afara cadrelor) sau pe Barbu decât totuşi printr-o schemă religioasă. Adică noi suntem o naţiune creştinată de timpuriu, am avut o tradiţie religioasă de dinainte de creştinism, cum bine se ştie, şi nu putem concepe crearea unor mari valori autentice şi perene în afara religiosului.

– Cum aţi defini natura profundă a poeziei?
– Destul de greu, în câteva cuvinte. Dar asta încerc să fac prin cursurile de poezie pe care am început să le ţin din toamna trecută la Casa Pogor din Iaşi. Adic, încerc – printr-o filieră guenoniană – să reîncep să demonstrez un lucru: că falimentul modernismului în general – sau al postmodernismului, n-are importanţă (pentru mine, postmodemismul este un fel de flatus vocis, e ceva care nu există) vine de acolo că a negat sau a uitat marea tradiţie religioasă a poeziei. Poezia, spun eu, a fost, în momentele ei de mare glorie, totdeauna o artă completă şi complexă şi o artă religioasă. Şi încerc să readuc poezia la marile ei origini. La originile ei autentice, la acele momente originare şi inaugurale, când poezia era, în acelaşi timp, spectacol sacru (deci religie), mitologie, artă – şi, bineînţeles, totdeauna însoţită de muzică. Asta încerc să fac în aceste cursuri de poezie. Şi încerc un lucru, riscant pentru mintea omului de azi, a omului modem: încerc să spun că s-ar putea ca poezia europeană să se fi încheiat cu trubadurii, Dante şi – hai să spunem – poate încă doi-trei poeţi moderni (doi-trei însumând destui – câţiva romantici germani, câţiva simbolişti francezi) care, pe o cale sau alta, au revenit totdeauna la o concepţie veche despre poezie, adică poezia văzută ca act liturgic, act complet, cu totul deosebit de înţelesul profan pe care îl dădeam noi unei arte liberale.

– Aţi afirmat cândva, acum câţiva ani, că nimeni nu a ajuns cu revelaţia mai departe decât dumneavoastră. Ce este revelaţia pentru un poet? Diferă ea de revelaţia misticului?
– Aici e dificil de spus. S-au şi scris la noi câteva lucruri interesante în privinţa asta. Eu nu cred că diferă. Cred că se întâmplă următorul lucru: în mod foarte clar pentru mine, cel puţin – poetul trebuie să fie o natură mistică. Altfel, rămâne la suprafaţa ludică a expresiei verbale şi nu penetrează cu adevărat misterul lumii. Deci, el trebuie să fie în mod fatal un mistic, un religios. Vai de acela pe care Dumnezeu l-a născut fără suflet mistic! Colegului meu, din nefericire azi bolnav, Ioan Alexandru, eu îi aplicam expresia franţuzească n'est pas mystique qui veut. Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un suflet mistic şi religios, degeaba înşiri la fraze, degeaba faci cuvinte şi discursuri, că nu se simte ţâşnirea aia din străfunduri. Deci, artistul trebuie să fie fatalmente un suflet religios şi mistic. Se întâmplă însă următorul lucru: momentul sau locul din care poetul, artistul se desparte de misticul pur, de sfânt, de monah, este acela în care, cum am spus, sfântul, trăitorul întru sfinţenie, se închide în tăcerea totală care comunică cu Dumnezeu, tăcere care mai înseamnă un adaos de rugăciune, iar artistul se întoarce spre lume... Asta neînsemnând nici o scădere de mesaj, nici o degradare, ci asta e destinaţia poetului. Pe el Dumnezeu l-a trimis în lume. El, de aici, din lume. trebuie să aducă o mărturie.

– Din acest punct de vedere cum aţi defini profeţia poetică?
Profeţia poetică la fel ca şi orice alta profeţie. Eu cred în faptul că poetul poate fi un profet, în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul profeţilor biblici sau al celorlalţi profeţi pe care i-a cunoscut Europa. Un caz relevant este Nostradamus – profet şi poet, în acelaşi timp – poet extraordinar, „Centuriile“ sunt o poezie nemaipomenită. Sigur, poetul profetizează. în ce sens? Presimte timpul care va să vină. Numai poeţii foarte proşti sau foarte opaci nu presimt nimic din timpul care o să vină. Un filosof poate să fie total opac – sau un gânditor – un poet nu. Când vom avea timp o să vă iau citate din cărţile mele şi osă trăiţi tot ce am trăit noi în ultima vreme. În „Doina“ mea din '83 există un poem mare, „melodie fără sfârşit“ – acolo sunt pasaje şi strofe care par să descrie Bucureştiul din '89, din timpul Revoluţiei... Un poet, aproape fără voia lui, trebuie să profeţească.

– Ce profeţeşte poetul Cezar Ivinescu în legătură cu soarta poeziei româneşti?
– Profetizez următorul lucru, pe care l-am spus şi respus şi trebuie să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus-o la Iaşi, mai ales. Acolo unde mi-am regăsit ţinuta intelectuală şi profetică de altădată, am spus că România, şi Iaşiul mai ales, este epicentrul poeziei care se va scrie de acum încolo şi al poeziei în general în lume, la ora actuală. Foarte mulţi m-au întrebat de ce epicentrul şi de ce la Iaşi. Am răspuns pentru că la Iaşi am început să ţin eu cursurile mele despre poezie, care sunt unice în lume şi care, ca tentativă – acum chiar că nu glumesc! – ca tentatită este foarte riscant, dar ca tentativă, de asemenea, este unică în lume. Un autor cu o notorietate bine stabilită nu-şi mai riscă în finalul carierei numele astăzi, în lume, încercând să facă ceea ce fac eu: să spună că poezia mare s-a scris. Noi, europenii, poate nu mai avem şansa să scriem poezia mare a lumii. Dar măcar s-o aflăm care a fost... Dacă noi, europenii, nu va fi să lăsăm nimic în istoria umanităţii – am zis eu – nu e nici o nenorocire. Or să înţeleagă lucrul ăsta cei care vor veni după noi şi poate că or să scrie ei o mare poezie. Asta este...

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI
Adevărul literar şi artistic, 28 august 1994
Prima parte a interviului:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Foto 1: EUGEN HARASIM, IAŞI, 2003

CEZAR IVĂNESCU MESAJ CĂTRE NICOLAE MANOLESCU. TEXT ŞI VIDEO

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR


Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.