CEZAR IVĂNESCU

Cezar Ivănescu, Erudita pietate

2011-11-20T16:18:00.001+01:00

SCRISOAREA DESCHISĂ. CAZUL CEZAR IVĂNESCU

2010-11-12T05:30:00.000+01:00

SCRISOARE DESCHISĂ

CAZUL CEZAR IVĂNESCU

Domnului Preşedinte al României Traian Băsescu
Parlamentului României
Domnului Preşedinte al Colegiului CNSAS Dragoş Petrescu
Domnului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu
Societăţii Civile din România

La 24 aprilie 2008 a încetat din viaţă, în mod neaşteptat şi în condiţii încă neelucidate, unul dintre marii scriitori români contemporani, Cezar Ivănescu. Suspiciunile privind moartea poetului sunt legate, pe de o parte, de o serie de culpe medicale, cu totul stranii (pentru că nu este vorba de o singură greşeală, ci de un şir întreg de erori, parcă bine coordonate), iar, pe de altă parte, de înscenarea pusă la cale împotriva lui la sfârşitul lunii ianuarie 2008.

Zvonul infamant transmis de agenţia de ştiri NewsIn, referitor la existenţa unui verdict de poliţie politică pronunţat de CNSAS în cazul lui Cezar Ivănescu şi aceeaşi afirmaţie defăimătoare repetată pe un post de televiziune, două zile mai târziu, de dl Mircea Dinescu, membru CNSAS, au fost rapid preluate şi difuzate, fără discernământ şi fără o minimă cercetare, de aproape toate canalele de ştiri, ducând la declanşarea unui scandal mediatic de proporţii.

Dacă declaraţia dlui M. Dinescu îşi găseşte o explicaţie (psihologică) în sentimentele de inamiciţie pe care acesta i le purta de zeci de ani lui Cezar Ivănescu (animozităţile dintre ei constituind deja un fapt de istorie literară), rămân în schimb cu totul de neînţeles urgenţa şi lipsa de profesionalism cu care a reacţionat cea mai mare parte a presei.

În lipsa oricărui document oficial care să probeze temeiul acestei acuzaţii şi având în vedere că mediatizarea ei necontrolată a avut consecinţe dintre cele mai grave, nu putem decât să o considerăm calomnioasă şi să solicităm instituţiilor abilitate să facă lumină în acest caz.
O anchetă realizată de Jurnalul Naţional din 12.02.2008 (“Cezar Ivănescu, o nebuloasă pentru CNSAS”), este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS – care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cel mai în măsură să cunoască adevărul – sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris în acea perioadă!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei.

Urgenţa unei clarificări autorizate a cazului Cezar Ivănescu, validată prin prezentarea şi publicarea documentelor doveditoare, este cu atât mai mare cu cât culpa celor implicaţi în colportarea falsei ştiri a avut urmări de o gravitate extremă: pe fondul traumei provocate de compromiterea sa publică, al tensiunii în care a trăit în ultimele luni în încercarea disperată de a-şi demonstra nevinovăţia, starea de sănătate a poetului s-a înrăutăţit dramatic, pentru ca, în cele din urmă, el să se stingă răpus de o acută suferinţă cardiacă.

Hotărârea de a solicita CNSAS să verifice dosarele membrilor din conducerea USR, luată în 2006 de Consiliul USR, fusese aprobată cu entuziasm şi votată de Cezar Ivănescu însuşi. În urma acestei decizii, toată corespondenţa, adresele, înştiinţările şi orice alt act emis de CNSAS referitor la oricare dintre persoanele supuse verificării soseau în mod oficial pe adresa USR (de altfel, până la data de 4.02.2008, veniseră doar 9 decizii din 67 solicitări, aşadar CNSAS a verificat doar 9 persoane din conducerea USR, pe parcursul unui întreg an). De aceea, conducerea USR, căreia nu-i parvenise niciun astfel de document, era obligată moral şi statutar să declare public acest lucru. Conform Statutului USR (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), atât Conducerea USR, cât şi Directorul de Imagine al USR erau obligaţi să adopte o atitudine tranşantă în mod direct şi imediat, fie printr-o conferinţă de presă, fie printr-un comunicat de presă în care să indice cu fermitate adevărul şi anume faptul că USR nu a primit o hârtie oficială în cazul Cezar Ivănescu.

În absenţa unei asemenea atitudini, pe 4 februarie a.c., poetul se vede constrâns să recurgă la o formă radicală de protest, declarând greva foamei la Sala cu Oglinzi a USR, cu intenţia de a-i determina pe cei în cunoştinţă de cauză să recunoască public adevărul.

Sub presiunea gestului său de protest, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România redactează, în cele din urmă, un comunicat în care se afirmă că dialogul cu CNSAS este necesar din cauza „apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS”, recunoscând astfel că nu este în posesia niciunui document incriminant. Această declaraţie târzie (şi forţată de împrejurări), publicată numai pe site-ul USR, a trecut însă neobservată, dată fiind lipsa oricărei alte forme de mediatizare, dar şi formularea ei confuză şi ezitantă.

Tot cu această ocazie, Cezar Ivănescu – în calitate de membru al USR şi al Consiliului de conducere al acesteia – a înaintat un memoriu Preşedintelui USR Nicolae Manolescu şi un altul – în calitate de Cetăţean român şi de membru al Ordinului Steaua României în grad de Comandor – Preşedintelui României Traian Băsescu (nr. 2994/4.02.2008, Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală). A murit însă fără să fi primit vreun răspuns la întâmpinările sale, trimise şi înregistrate legal, conform legislaţiei în vigoare, fără a-şi vedea dosarul/dosarele de la CNSAS, fără ca măcar o instituţie a Statului Român, democrat, european, să-i dea de ştire că ar fi luat notă de petiţiile sale.

După moartea sa, campania de denigrare a continuat cu aceeaşi forţă. Chiar a doua zi după tragicul eveniment câţiva scriitori şi critici îşi exprimau regretele ipocrite, grăbindu-se să adauge că era o persoană „incomodă”. Nu se specifică însă din ce motiv şi, mai ales pentru cine era incomod Cezar Ivănescu. Unul din scriitorii care a făcut această mărturisire recunoaşte totuşi că nu a avut „niciun fel de relaţie cu poetul. Nu era un om deosebit de plăcut. Am avut informaţii indirecte în ceea ce îl priveşte.” Din nou acuzaţii „după ureche” încheiate cu o afirmaţie infamantă, potrivit căreia ultimele informaţii despre poet, care făceau referire la colaborarea acestuia cu fosta Securitate, „au lăsat tuturor un gust amar”. În acelaşi timp, o mare parte a presei scrise şi audio-vizuale a preluat, chiar în anunţul mortuar, formula privind "verdictul de colaborare cu Securitatea ", căutând parcă s-o fixeze bine in mintea publicului neştiutor. Ca de altfel o seamă de personaje din mediul cultural, culminând cu declaraţia pe Mediafax a dlui Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii şi Cultelor („Sigur, lucrul care a marcat într-un fel ultima perioadă a existenţei lui a fost decizia CNSAS cu privire la colaborarea sa cu Securitatea”), care, fără să se informeze, aşa cum l-ar fi obligat statutul său de înalt funcţionar al statului, a repetat şi a difuzat minciuna, oferindu-i astfel valoare oficială!

Şi în faţa acestor atacuri USR a păstrat o tăcere glacială, deşi, reamintim, dezminţise prin comunicat oficial zvonul respectiv şi deşi unii dintre cei care au continuat să-l propage sunt membri ai breslei scriitoriceşti.

Singurul document oficial redactat cu această tragică ocazie a fost un scurt necrolog publicat pe site-ul USR, care conţine însă o insinuare otrăvită ("dincolo de sinuozităţile biografiei, amintirea sa" etc.), sugerând indirect existenţa unor derapaje în viaţa poetului. La ce fel de „sinuozităţi biografice” s-ar putea gândi cititorii neavizaţi – în contextul actual, când acuzaţia de poliţie politică n-a fost dezminţită de nicio sursă autorizată – dacă nu chiar la pactul cu diavolul de care este învinovăţit?

Poetul Cezar Ivănescu a murit umilit în propria ţară, ucis fizic, moral şi social de atacurile nedemne îndreptate asupra sa în foc încrucişat, care au urmărit să-l elimine din viaţa publică, precum, odinioară, pe Eminescu şi Labiş. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti.

Din tot ce a rămas în manuscris rezultă în mod zguduitor cât de mult a suferit Cezar Ivănescu din cauza acuzaţiilor „pe surse“ (niciodată probate!) la care a fost supus, în locul recunoaşterii cuvenite, atât a valorii sale ca autor, cât şi a valorii sale ca model uman, de existenţă exemplară.
Revelator în acest sens, precum şi pentru forţa cu care a luptat până la capăt pentru a-şi dovedi nevinovăţia, este următorul pasaj dintr-o ultima scrisoare, postumă, adresată Domniei-Sale Domnului Traian Băsescu, în calitate de Preşedinte al României şi de Şef al Ordinului Steaua României.

„Domnule Preşedinte, supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia inacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16 şi agravată continuu, până la paroxism, de o masă de ziarişti, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ din Colegiul CNSAS, conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.[…]

Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu.

Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi d-voastră mai bine sub ocupaţia cui.
Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnul Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu.“

Cât de enormă şi de revoltătoare este învinuirea de colaborare în cazul lui Cezar Ivănescu reiese fără echivoc din datele biografiei sale, constituind tot atâtea argumente faptice pentru o viitoare judecată a istoriei literare, când acuzatorii înşişi vor fi judecaţi.

În timpul regimului comunist poetul a trăit şi şi-a scris cea mai mare parte a operei într-o stare apăsătoare de sărăcie, pe care şi-a asumat-o însă cu demnitate – angajat fiind doar cu jumătate de normă la revista „Luceafărul”; în această neagră perioadă nu s-a bucurat de niciun fel de funcţii sau privilegii – precum unii dintre inchizitorii săi de astăzi –, dimpotrivă, a fost constant marginalizat şi ţinut într-un con de umbră, atât de liderii comunişti, cât şi de mai mărunţii lor executanţi; a declarat în trei rânduri greva foamei (în perioada anilor '60, în 1983 şi în 1986), cu un curaj sinucigaş pentru vremurile acelea, mai ales că gesturile sale repetate de protest n-au fost niciodată susţinute de forţe din afara ţării (aşa cum s-a întâmplat cu unii dintre „dizidenţii” cu patalama de astăzi, cărora, cu toată teroarea comunistă, nu li s-a clintit un fir de păr de pe cap).

Cartea Albă a Securităţii, publicată sub coordonarea lui Mihai Pelin, conţine pasaje mai mult decât edificatoare privind comportamentul său curajos şi exemplar, precum şi sinteze ale formelor de represiune la care era supus în regimul comunist de către Securitate: „Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a V-a.“ (Cartea Albă a Securităţii, Ed. Presa Românească, Bucureşti, 1996).

În noua societate democratică, Cezar Ivănescu devine primul grevist al foamei în momentul în care, la 5 ianuarie 1990, Mircea Dinescu, proaspăt recompensat pentru activitatea sa „revoluţionară” cu învestitura de Preşedinte al USR, îl dă afară abuziv din colectivul de redacţie al revistei „Luceafărul” („Am fost singurul ziarist dat afară din presă – declara în ianuarie 2008 Cezar Ivănescu rememorând acest episod. Nu s-a luat atunci atitudine faţă de Ion Gheorghe, care a scris atâtea laude lui Ceauşescu, şi nici faţă de Titus Popovici, care a făcut parte din Comitetul Central al PCR ); tot în 1990 este maltratat în timpul mineriadei din iunie, când indivizi travestiţi în „ortaci” îl trimit în stare gravă la Spitalul de Urgenţă.

În comunism, ca şi în postcomunism, Cezar Ivănescu a luptat întotdeauna de unul singur împotriva ideologiilor nocive, a minciunii proliferante, a contrafacerilor valorice şi a imposturii generalizate, împotrivindu-se unei maşinării infernale, care, în cele din urmă, l-a spulberat. Ce nu au reuşit comuniştii, care s-au mulţumit să-l împingă la marginea vieţii literare şi sociale, dar nu l-au lichidat fizic, au izbutit, într-un elan de furie primitivă, urmaşii lor, „democraţii” de astăzi.

Deşi în ce priveşte persoana lui Cezar Ivănescu nicio reparaţie nu mai este posibilă, dat fiind faptul irevocabil al morţii sale, memoria sa trebuie să rămână nepătată aşa cum a fost poetul însuşi de-a lungul întregii sale vieţi.

De aceea, considerăm prin prezenta că atât Uniunea Scriitorilor cât şi Preşedinţia României, cărora poetul le-a adresat cereri şi memorii în legătură cu defăimarea sa, sunt datoare cu un răspuns oficial, scris, cu dreptul de a fi făcut public, în presă şi în media, adresat opiniei publice româneşti, şi, nu în ultimul rând, familiei, prietenilor şi admiratorilor săi. Aşa este democratic, aşa este corect şi moral, într-o societate în care demnităţile publice sunt obţinute sub imperativul funcţionării legale a instituţiilor publice şi a dreptului la informare corectă şi nemijlocită a cetăţeanului, cu atât mai mult atunci când este vorba de personalităţi care, prin întreaga lor activitate, au contribuit la faima României şi la cunoaşterea de sine a poporului român.

Ţinând cont de faptul că trăim într-o ţară membră a Uniunii Europene în care drepturile cetăţenilor ar trebui să fie integral garantate, atât de o Constituţie modernă, cât şi de un principiu fundamental în democraţie – acela al prezumţiei de nevinovăţie –, se impune, de asemenea, o luare de poziţie oficială, fermă şi imediată a Biroului de presă al CNSAS. O atare declaraţie ar fi salvat de la moarte o personalitate de geniu, de talie mondială, şi ar fi devenit, în acelaşi timp, dovada incontestabilă a faptului că CNSAS-ul este o instituţie reală, activă, care funcţionează în deplină armonie cu legile unui stat de drept.

Solicităm Preşedintelui României Traian Băsescu, Conducerii Uniunii Scriitorilor şi Preşedintelui Nicolae Manolescu, precum şi Conducerii CNSAS, să dea răspunsuri clare şi precise, în legătură cu cele două cereri şi memorii trimise de Cezar Ivănescu, în timpul vieţii, la care nici post-mortem nu s-a primit vreun răspuns.

Acordăm instituţiilor în cauză, încă o dată, termenul prevăzut de lege pentru datoria de a răspunde la petiţiile cetăţenilor.

Alături de noi, opinia publică românească este interesată să afle acest răspuns.

Anexăm cele două petiţii înaintate de poet Preşedinţiei României şi Conducerii Uniunii Scriitorilor, Preşedintelui Nicolae Manolescu.

Drept pentru care semnăm.

1. Ion Murgeanu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
2. Gabriela Creţan, scriitor, membru USR, cercetător ştiinţific, Bucureşti;
3. Gelu Alecu, sociolog, Bucureşti;
4. Clara Aruştei, inginer, Bucureşti;
5. Dumitru Ivănescu, dr. în istorie, scriitor, membru USR, Iaşi
6. Magda Ursache, scriitor, critic literar, membru USR, Iaşi;
7. Petru Ursache, etnolog, estetician şi istoric literar, prof. univ. dr., Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi;
8. Victor Roncea, ziarist, coordonator Asociaţia Civic Media, Bucureşti;
9. Valentin Ciuca, critic de artă, membru al UAP România, membru al USR, Iaşi;
10. George Roncea, ziarist, Bucureşti;
11. Noemi Bomher, conf. dr., Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi;
12. Marcel Buzea, inginer, Editura Junimea, Iaşi;
13. Alexandru Cetăţeanu, scriitor, preşedintele Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Canada;
14. C.T. Ciubotaru, scriitor, membru al USR, Bacău;
15. Lucreţia Berzintu, publicist, redactor şef – Israel (STARPRESS);
16. Theodor Codreanu, critic şi istoric literar, membru al USR, Filiala Iaşi;
17. Maria Oprea Dobrescu, jurnalistă, preşedinta Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor Minorităţilor Etnice din România "Europa 21", Bucureşti;
18. Marius Dobrescu, scriitor, traducător, redactor-şef al revistei "Prietenul albanezului", Bucureşti;
19. Mihaela Dordea, critic de teatru, scriitor, jurnalist, Bucureşti;
20. Mircea Gheorghe, scriitor, membru al Asociaţiei canadiene a scriitorilor români, (ACSR), Canada;
21. Dr. Mirel Giurgiu-Georg, medic, Frankenthal, Germania;
22. Ioana Greceanu, scriitor, membru USR, profesor, Bucureşti;
23. Ion Lazu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
24. Lidia Lazu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
25. Corneliu Leu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
26. Miron Manega, scriitor, ziarist, Bucureşti;
27. Alexandru Mica, scriitor, cercetător ştiinţific, prof. univ. dr., membru USR, Bucureşti;
28. Simona Modreanu, prof. univ dr., director Editura Junimea, Iaşi;
29. Niculina Oprea, scriitor, membru USR, consilier juridic in Ministerul Transporturilor, Bucureşti;
30. Alexandru Pamfil, sculptor, membru UAP România, Galaţi;
31. Aurel Podaru, scriitor, orasul Beclean, Bistriţa-Năsăud;
32. Cristinel C. Popa, corespondent Jurnalul Naţional, Iaşi;
33. Ion Scarlat, profesor de matematică, membru al Asociaţiei Culturale "Mileniul 3" Roşiori;
34. Constantin Simirad, conf. univ. dr., ex-primar al Iaşului, Iaşi;
35. Teodora Zamfir, secretar de redacţie, Editura Junimea, Iaşi;
36. Al. Florin Ţene, scriitor, preşedintele Ligii Scriitorilor din România;
37. Adrian Urmanov, scriitor, Durham, UK;
38. Ion Iancu Vale, jurnalist, Târgovişte;
39. Geo Vasile, scriitor, italienist, membru al USR, Bucureşti;
40. Paula Braga Simenc, traducător, Ljubljana, Slovenia;
41. Mihaela Varga, director Editura Maiko, Bucureşti;
42. N. Georgescu, prof. univ. dr., scriitor, membru al USR, Bucureşti;
43. Victoria Milescu, scriitor, membru USR, Bucureşti;
44. Cristiana Manuela Georgescu, profesor de limba engleză, Piteşti;
45. Mircea Drăgănescu, scriitor, membru al USR, profesor Titu-Dâmboviţa;
46. Victoriţa Duţu, profesor de matematică, Bucureşti;
47. Alecu Ivan Ghilia, scriitor, artist plastic, membru al USR, Bucureşti;
48. Maria Doina Bănescu, profesoară, Târgovişte;
49. Constantin Bănescu, profesor, Târgovişte;
50. Valeria Manta Tăicuţu, profesoară, membră a USR filiala Bacău;
51. Virginia Mateiaş, jurnalist, Quebec, Canada;
52. Anca-Maria Buzea, şef secţie MLR Iaşi;
53. Nicolae Creţu prof. Universitatea „Al.I. Cuza”, fost director ed. Junimea, Iaşi;
54. Ioan Vişan, cadru didactic, prozator, Târgovişte;
55. Remus Valeriu Giorgioni, scriitor şi jurnalist, Lugoj;
56. Mihai Firică, scriitor şi jurnalist, membru al USR, Filiala Craiova;
57. Nicolae Coande, scriitor, membru al USR, Craiova;
58. Alexandru Petria, scriitor şi ziarist, Bistriţa;
59. Aura Christi, scriitor, editor, redactor-şef, revista Contemporanul, Bucureşti;
60. Andrei Potlog, editor, Asociaţia EuroPress, Bucureşti;
61. Liuba Potlog, pensionară, Bucureşti;
62. George Anca, scriitor, membru USR, preşedinte, Asociaţia Culturală Româno-Indiană, membru International Union of Anthropological and Ethnological Sciences, Bucureşti;
63. Monica Mureşan, scriitor, ziarist, filolog, Bucureşti;
64. Nicolae Stan, profesor, dr. în istorie, Târgovişte;
65. Melania Florea, farmacist, Bucureşti;
66. Mihai Stan, Editura Bibliotheca, Societatea Scriitorilor Târgovişteni;
67. Munteanu Constantin, Piatra Neamţ;
68. Marian Rotaru, Bârlad;
69. Liviu Ioan Stoiciu, scriitor, membru al USR;
70. Virgil Diaconu, scriitor, membru al USR;
71. Ioan Matiuţ, scriitor, membru al USR;
72. Paulina Popa, scriitor, editor, redactor-şef, revista Semna-Emia, Deva;
73. Marin Ifrim, membru USR, secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană";
74. Grişa Gherghei, poet, prozator, eseist, membru al USR, Bucureşti;
75. Ioana Elena Popescu, funcţionar bancar, Iaşi;
76. Aurelia Călinescu, artist plastic, membră a UAP, Sibiu;
77. Ileana Cudalb, scriitor, Canberra, Australia;
78. Liviu Antonesei, scriitor, prof. univ. dr., Iaşi;
79. Sorin Paliga, Dr. (PhD) în filologie, Univ. din Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Bucureşti;
80. Camelian Propinaţiu, scriitor, Bucureşti;
81. Ancelin Roseti, scriitor, membru al USR, filiala Bacău;
82. Dan C. Badea, cercet.şt., Bucureşti;
83. Viorel Ilişoi, ziarist, Bucureşti;
84. Nicolaie Iordache, Gheboaia, Dâmboviţa;
85. Emilia I. Săvescu, Suceava;
86. Ionuţ-Cosmin Drăghici, Drăgăşani;
87. Ion Roşioru, scriitor, membru al USR, Filiala Dobrogea, Hârşova;
88. Olimpia Iacob, traducător literar, Satu Mare;
89. Dirlosan Gheorghe, Mediaş;
90. Lamba Claudia Evelin, Sibiu;
91. Adrian Rednic, Constanţa;
92. Claudiu Mărginean, Cluj Napoca;
93. Andrei Bârza, student, Sibiu;
94. Adina Stoicescu, scriitor, Bucureşti;
95. Laurenţia Andronache, Bucureşti;
96. Emilia Mihai, Timişoara;
97. Ion Gabriel Puşca, scriitor, Bucureşti;
98. Vasile Zetu, scriitor, membru al USR, Suceava;
99. Constantin Stan, scriitor, membru al USR, jurnalist, Bucureşti;
100. Marian Victor Buciu, prof. univ. dr., critic literar, membru al USR;
101. Florin Dochia, poet, eseist, director la „Revista Nouă”, Câmpina;
102. Anica Facina, scriitor, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, Vatra Dornei;
103. Isabela Vasiliu-Scraba, eseist, filosof, istoric al filosofiei, membru USR, Liga Româno-Italiană, L’Association européenne F. Mauriac, (France), Bucureşti;
104. Alexandru Sfiraiala;
105. A.I. Brumaru, scriitor, Codlea;
106. Viorel Dianu, scriitor, Bucureşti;
107. George Ioniţă, scriitor, membru al Ligii Scriitorilor din România, Titu;
108. Nicolae Iordan-Constantinescu, profesor, Bucureşti;
109. Florin Palas, jurnalist;
110. Grigore Bobina, Braşov;
111. Mircea Brenciu, scriitor, membru al USR, Braşov;
112. Flavia Cosma, scriitor, membru al USR, Toronto, Canada;
113. Adrian Alui Gheorghe, scriitor, membru al USR, Piatra Neamţ;
114. Mihaela Ursa, critic literar, membru USR, lector universitar, Cluj;
115. Horea-Dorin Matiş, profesor, publicist, Huedin;
116. Rodica Matiş, profesor, Huedin;
117. Mitroi Maria, Titu;
118. Dumitru G. Sin, scriitor Constanţa;
119. Mircea Şerban jurnalist, ex BBC, DW, RFE, Vişeu de Sus;
120. Ion Mânzatu, Iaşi;
121. Romeo-Nicolae Ştefănescu, cpt ing.rez., scriitor, Braşov;
122. Constantin Grecu, Hunedoara;
123. Gheorghe Istrate, scriitor, membru în Consiliul de conducere al USR, Bucureşti;
124. Nicu Dan Petrescu, Craiova;
125. Marius Marian Şolea, scriitor, Bucureşti;
126. Monica L. Corleanca, scriitor, publicist, SUA;
127. Paun Octavian, Oak Harbor Stat Washington, USA;
128. Baki Ymeri, scriitor, traducător, membru al USR, red. şef al revistei Albanezul/Shqiptari, Bucureşti;
129. Liliana Bertea, Fashion Designer (Artist), Cresskill, NJ. USA;
130. Adrian Tibu;
131. Ioan Viştea, scriitor, Târgovişte;
132. Lazar Cârjan, prof. univ. dr., Bucureşti;
133. Eduard Nicolescu, Bucureşti;
134. Sabina Spătariu, scenograf, Bucureşti;
135. Eugen Axinte, scriitor, membru al USR, Braşov;
136. Ana Hâncu, scriitor, Ploieşti;
137. Ion Cristofor, scriitor, membru USR, filiala Cluj;
138. Marieta Besu, artist plastic , membră a UAP, filiala Constanţa;
139. Rusu Anca-Georgeta, Timişoara;
140. Nicoleta Cimpoae, Bacău;
141. Ion Ionescu-Bucovu;
142. Carmen Duvalma, scriitor, Târgovişte;
143. Mihai Rogobete, scriitor, publicist, Drobeta-Turnu Severin;
144. Maria Tomescu, Piteşti;
145. Maria Bălaşa, Braşov;
146. Carmen Ardelean, Bucureşti;
147. Ovidiu Slăvulete, Craiova;
148. Lucian Gruia, scriitor, membru al USR;
149. Călin Popa, Madrid, Spania;
150. Marina Loredana Oană, profesor, Târgovişte;
151. Alina Safta, profesor, Târgovişte;
152. Gavril Ioan Georgiu, investitor particular, Timişoara;
153. Eugen Evu, scriitor, membru al USR, Hunedoara;
154. Petruţ Pârvescu, scriitor, membru al USR, al ASPRO, al Fundaţiei Naţionale pentru Cultură, Artă şi Literatură Mihai Eminescu, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Botoşăneni;
155. Domniţa Petri, scriitor, inginer, San Jose, California, USA;
156. Carmen Istrate Murariu, artist plastic, muzeograf, Complexul Muzeal Judeţean „Iulian Antonescu“, membră a Asociaţiei Culturale „Octavian Voicu“, Bacău;
157. Vasilica Ungureanu, medic, Bucureşti;
158. Vasile Şelaru, scriitor, membru al USR, Braşov;
160. Bogdan Ulmu, scriitor, regizor, membru al USR şi al UNITER, Iaşi;
161. Alexandru Dumitrescu, profesor, Curtea de Argeş;
162. Constantin Crăiţoiu, asist.univ.drd., Universitatea din Craiova;
163. Valeria Blejeru;
164. Nicolae Băciuţ, scriitor, membru al USR;
165. Cleopatra Lorinţiu, scriitor, membru USR, jurnalist, realizator de televiziune, ex-diplomat;
166. Stanca Mada, lector la Universitatea Transilvania din Braşov, membru al International Association for Dialogue Analysis (IADA) ;
167. George Filip, poet, membru al Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR), Montreal, Canada;
168. Valentin Luca, redactor Destine Literare, Montreal, Canada;
169. Marin Radu Mocanu, prof. dr., scriitor, membru al USR, Bucureşti;
170. Ioan Enescu, medic, avocat, director general al Trustului Editorial Orizonturi, preşedinte al Societăţii Editorilor din România;
171. Doru Moţoc, dramaturg, prof. dr., membru onorific al Asociaţiei canadiene a scriitorilor romani, (ACSR);
172. Vasile Proca, scriitor, membru al USR, Filiala Bacău;
173. Robert Bibiri, Bucureşti;
174. Ioana Martin, Franţa;
175. Daniela Durduc, Galaţi, România;
176. Rotaru C. Constantin, Iaşi, România;
177. Florin I. Bojor, preşedinte Casa Romania de Catalunia, preşedinte Partidul Românilor din Spania, PIRUM, purtător de cuvânt Mişcarea Românilor din Europa, MRE;
178. Silviu Sticea, Civitavecchia, Roma, 00053, Italia;
179. Radu Muşetescu, Iaşi, România;
180. Ervino Curtis, cav. uff. dott., Presidente Associazione di amicizia italo-romena DECEBAL, Trieste, Italia;
181. George Roca, scriitor, redactor şef al revistei Romanian VIP, Dallas, Texas, SUA;
182. Lorenzo Iulian Prundeanu, Preşedinte Asociaţia română-italiană Hora Unirii din Grosseto;
183. Ecaterina Evanghelescu, preşedinte, "L'Alliance Belgo-Roumaine" Bruxelles, Belgia;
184. Florentin Adrian Crăciun, Fribourg, Elveţia;
185. Gabriel Stănescu, lector univ. dr., redactor-şef al revistei Origini, membru al USR, Georgia, SUA.
186. Irina Valoschi, Montreal,Quebec,Canada
187. Laurian Tota, Bucureşti
188. Nicolae Rotaru, Bucureşti
189. Eugenia Bulat, scriitor, R .Mol., Veneţia, Italia
190. Viorel-Gheorghe Tăutan, Jibou , România
191. Mircea Radu Iacoban, scriitor, Iaşi, România
192. Sterian Vicol, scriitor, membru USR, filiala Iaşi
193. Tudose Adi Gottfried, Timişoara, România
194. Ioanid Marilena
195. Costea Cornel, Cluj-Napoca
196. Radu Bărbulescu, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor români şi germani din Bavaria, München
197. Corneliu Monoranu , Fălticeni
198. Mirel Aniculesei, România
199. Gabi Schuster, Germania
200. Ion Corbu, conf. univ., dr., Bucureşti
201. Dumitru Cioaca, inginer, Cupertino USA
202. Radu Simion, România
203. Robert Trif, scriitor, Petroşani
204. Andor Komives, artist plastic, membru UAPR, membru al « Art in Situ », Roche sur Crane, Franta, lector univ. dr., Institutul de Arte Plastice "Ioan Andreescu" Cluj-Napoca,
205. Mirona-Ioana Tatu, regizor de film, Sibiu
206. Eugen Harasim, artist fotograf, Iaşi
207. Dan Predescu, ziarist, Bucureşti
208. Ionaşcu Petrus, Brăila
209. Radu Toderaş, jurnalist, Bucureşti
210. Valoschi Oana-Carmen,Dortmund,Germania

Listă deschisă de semnături. Fiţi alături de noi!

Semnaţi online, la:

http://www.petitieonline.ro/petitie/semnaturi/scrisoare_deschisa_pentru_cezar_ivanescu-p40546046.html

sau expediaţi acordul dvs. la adresa de e-mail: clara_arustei@yahoo.com

NOTĂ

Numerele de înregistrare obţinute la depunerea Scrisorii deschise la:

– Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;

– Administraţia Prezidenţială;

– Uniunea Scriitorilor din România.

M. R. IACOBAN, DUBLU MALPRAXIS

2010-09-04T21:24:00.003+02:00

În opinia sus-semnatului, cazul tristei dispariţii a poetului Cezar Ivănescu, ucis mai întâi moral, printr-o presupusă Decizie a CNSAS (ce s-a dovedit a fi... inexistentă) şi fizic, ca urmare a unui evident malpraxis medical, se încearcă a fi trecut sub tăcere şi îngropat mai definitiv decât ultimul director al „Junimii” ieşene. Am relatat amănunţit în acest colţ de pagină despre culpa evidentă a clinicii particulare din Bacău, pe care Colegiul Medicilor (tot din... Bacău!) încearcă s-o muşamalizeze. Facem acum publice demersurile pe care Clara Aruştei, legatarul testamentar universal al lui Cezar încearcă să le facă pentru sancţionarea celui vinovat de punerea în circulaţie (oricum neautorizată) a unor informaţii (până la vreo probă contrarie, inventate) privind deciziile CNSAS.

Cum se ştie, poetul Mircea Dinescu a anunţat, prin intermediul Agenţiei Newsin, Decizia CNSAS de a-l considera pe Cezar Ivănescu colaborator al Securităţii. Cum s-a dovedit ulterior, această Decizie nu a existat şi nu există. Furnizarea anticipată de date din dosare de către personalul CNSAS se sancţionează penal. Legea 24/2002 prevede: „Furnizarea de informaţii din dosare de către personalul CNSAS cu nerespectarea atribuţiilor de serviciu constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.” Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008 stabileşte că din CNSAS nu pot face parte persoane care au antecedente penale.

Clara Aruştei trimite organismelor ce conduc România facsimilul Hotărârii nr. 1439, din 4 sept. 1981 a Judecătoriei Sectorului 3, prin care M. Dinescu este condamnat penal (cu suspendarea executării) pentru „lovirea părţii vătămate”, colegul de redacţie L. N. Certificatul medico-legal al victimei atestă urmările violenţei şi stabileşte numărul de zile necesare pentru vindecare. Unul dintre martorii celui molestat a fost... Cezar Ivănescu – ceea ce explică multe. (Ar putea fi vorba şi despre o a treia incompatibilitate a lui M.D., conflictul de interese, dar şi aici, până la urmă, s-a tăcut... cu discreţie.) Cele de mai sus au constituit obiectul Memoriului adresat Senatului României, Camerei Deputaţilor şi Preşedinţiei. În text se arată că „acţiunile şi declaraţiile dlui Mircea Dinescu făcute în mod repetat şi uzând de calitatea domniei sale de membru al Colegiului CNSAS au adus, prin «scurgerea» cu bună ştiinţă către Agenţia de ştiri Newsin a unor informaţii neadevărate, atribuite ulterior şi Colegiului CNSAS, atingeri grave şi ireparabile a drepturilor, libertăţilor fundamentale, vieţii şi chiar posterităţii scriitorului Cezar Ivănescu”, subliniindu-se că, în cazul Dinescu, legile ţării sunt de două ori flagrant încălcate. Tipul de reacţie cetăţenească a lui M.D. l-am văzut la tv: „Mă doare-n c...” de lege. Curat stat de drept!

În încheiere, Clara Aruştei concluzionează: „este cu atât mai grav atunci când instituţii ale Statului Român, constituite tocmai cu scopul de a face cunoscute nedreptăţile, dramele şi acţiunile de tip extremist-opresive ale regimului comunist, condamnat oficial, devin parte a unui sistem antidemocratic, aşadar antieuropean şi antisocial, determinând prin acţiunile şi poziţiile luate în public de către unii din înalţii săi funcţionari, apariţia unui nou tip de represiune, cu urmări greu de evaluat.”

Memoriul n-a primit vreun răspuns.

Nici de la Preşedinţie, nici de la Senat, nici de la Camera Deputaţilor. Nu degeaba spunea Moisil că, la noi, „nu se aplică decât legile cu care sunt de acord cei care le aplică.” Şi iată, deci, cum mult trâmbiţatul principiu „Nimeni nu-i mai presus de lege!” începe să ajungă simplă... vuvuzea.

Mircea Radu IACOBAN
www.monitorulsv.ro
august 2010

Cezar IVANESCU, greva foamei din 1983, pentru poemul „Doina“, închinat împlinirii a 100 de ani de tipărirea „Doinei“ eminesciene

2010-08-31T05:50:00.000+02:00

Tovarăşului redactor-şef al revistei „Luceafărul“, Nicolae Dan Fruntelată
Tovarăşului director al revistei „România literară“, George Ivaşcu

Vă aducem la cunoştinţă că am depus la Uniunea Scriitorilor următoarea reclamaţie:

Iubite tovarăşe Preşedinte D.R. Popescu

Subsemnatul, Cezar Ivănescu, scriitor, redactor cu 1/2 normă la revista „Luceafărul“ a Uniunii Scriitorilor, domiciliat în Bucureşti, [...], vin să vă aduc la cunoştinţă următoarele... Pe un fond de continuitate a persecuţiilor „cenzoriale“ de care am avut parte toată viaţa, numai în săptămâna asta (11–17 iulie 1983) mi-au fost „cenzurate“ 51 (cincizeci şi una) de pagini dactilografiate:

– 8 pagini dactilografiate în „Suplimentul literar-artistic“ al „Scânteii tineretului“ mi-au fost „amânate“ pentru săptămâna viitoare din raţiuni pe care nu le înţeleg [...], dar dată fiind deplina bunăcredinţa cu care m-a întâmpinat totdeauna tov. redactor-şef-adjunct al „Scânteii tineretului“, Ion Cristoiu, consider chestiunea rezolvabilă...

– 37 de pagini dactilografiate, un poem, „Doina“, închinat împlinirii a 100 de ani de tipărirea „Doinei“ eminesciene, la 15 iulie 1983 în „Convorbiri literare“... Am trimis poemul tovarăşului director George Ivaşcu personal tocmai pentru a-l tipări în nr. din 14 iulie a.c. al „României literare“... Numai întâmplător întâlnindu-ma cu poetul Ion Horea în bufetul Consiliului Culturii din cadrul Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii“ am aflat (vineri, 15 iulie a.c.) că tovarăşul director George Ivaşcu a trimis poemul în redacţie cu recomandarea să mi se comunice că revista „România literară“ a luat „hotărârea“ să nu mai publice decât „câte o coloană de poezie“, fie poetul Ion Gulie, fie Cezar Ivănescu, acelaşi spaţiu, păi nu, că doar asta e „politica literară“ pe care o face de ani de zile tovarăşul George Ivaşcu...

Vă comunic ferm că dacă până joi, 21 iulie a.c. când se tipăreşte numărul următor al „României literare“ nu apare în această publicaţie poemul meu, joi, la orele 12:00 în biroul în care lucrez la revista „Luceafărul“ (şi unde-şi desfăşoară activitatea şi cenaclul de poezie „Numele Poetului“ condus de mine) voi declara greva foamei în semn de protest împotriva batjocoririi demnităţii mele de scriitor...

– 6 pagini dactilografiate, memorialul-necrolog intitulat „Trandafirul japonez“ scris la dispariţia tragică a unei tinere fete, Anta Raluca Buzinschi, fiica prozatorului Corneliu Buzinschi, care a lăsat în manuscris un impresionant număr de poeme bulversante... mi-au fost scoase din revista „Luceafărul“, nr. din 16 iulie a.c. Cum numărul din 23 iulie a.c. este un număr aniversar, vă comunic că dacă până sâmbătă, 30 iulie a.c. când se tipăreşte următorul număr al revistei „Luceafărul“ nu apare în această publicaţie şi textul meu, în aceeaşi zi, la ora 12:00 în biroul în care lucrez la revista „Luceafărul“ voi declara greva foamei în semn de protest împotriva obtuzităţii cenzoriale care se instaurează din ce în ce mai arbitrar...

Cu nedezminţită stimă şi dragoste pentru persoană şi operă...

16 iulie 1983
Cezar Ivănescu

Tovarăşului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.R.

0 0 0

Tovarăşului redactor-şef al revistei „Luceafărul“, Nicolae Dan Fruntelată

Vă aducem la cunoştinţă că am depus la Uniunea Scriitorilor următoarea reclamaţie:

Iubite tovarăşe Preşedinte D.R. Popescu,
Iubiţi tovarăşi vicepreşedinţi

Subsemnatul, Cezar Ivănescu, scriitor, redactor cu 1/2 normă la revista „Luceafărul“ a Uniunii Scriitorilor, domiciliat în Bucureşti, [...], vă anunţ pe această cale că începând de azi, 4 august 1983, ora 12:00 am declarat greva foamei în biroul în care lucrez în sediul revistei „Luceafărul“ deoarece toate chestiunile pe care le-am adus la cunoştinţa Uniunii Scriitorilor prin textul din 16 iulie a.c. au rămas nesoluţionate.

Declar că nu voi înceta greva foamei până când poemul meu „Doina“ („Variantă“) – „Melodie fără sfârşit“ nu va apărea integral, fără tăieturi şi modificări în revista „România literară“ a Uniunii Scriitorilor şi de asemenea până când nu va fi destituită jigodia bătrână, cu o fiica transfugă în Occident, numită George Ivaşcu...

Cer de asemenea să fie făcut responsabil de decizia mea şi funcţionarul din Consiliul Culturii, tovarăşul Poiană Virgil. Declar greva foamei împotriva unor iresponsabili şi vă rog să precizaţi celor în drept scopul exact al acţiunii mele.

Cu nedezminţită stimă şi dragoste pentru persoanele şi opera Domniilor-Voastre
4 august 1983
Cezar Ivănescu

Tovarăşului Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din R.S.R.
Tovarăşilor Vicepreşedinţi ai Uniunii Scriitorilor din R.S.R.

VIDEO-DOCUMENT. Cezar Ivănescu în dialog cu Radu Moraru

2010-08-01T20:37:00.003+02:00

Radu Moraru: Suntem în direct, poetul Cezar Ivănescu este la Naşul, discutăm despre bătălia asta în dosare de Securitate. Cezar Ivănescu e cel care a concurat pentru şefia Uniunii Scriitorilor cu Nicolae Manolescu. Un poet foarte apreciat, iubit, ajunge să fie aruncat în iureşul evenimentelor pe prima pagină a ziarelor că ar fi făcut chiar poliţie politică, sau că ar fi fost informator, turnător sau alte asemenea articole. Un om care la rândul său a aruncat în urmă cu ceva vreme nişte afirmaţii pe piaţă legate de moartea lui Marin Preda. Un om care l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, au fost chiar prieteni. A făcut şi greva foamei, chiar în această perioadă, a încetat-o ieri la rugămintea lui Manolescu. De ce spuneţi într-un interviu că dumneavoastră trebuia să aveţi dosar la Securitate?

Cezar Ivănescu: Trebuia în primul rând pentru că bunul meu prieten, eminent cercetător în arhivele Securităţii, Mihai Pelin, mi-a livrat foarte multe ştiri.
Radu Moraru: Autorul celebrei Cărţi Albe a Securităţii, apărută în 1996.
Cezar Ivănescu: Mi-a povestit foarte multe lucruri. Eu pot acum sub jurământ să spun că nu deformez nimic din ceea ce am să spun.
Radu Moraru: Nu aţi citit dumneavoastră, v-a spus Mihai Pelin.
Cezar Ivănescu: Da. Eu locuiesc pe Mihai Silvestru, în spatele Căii Moşilor. Mihai Pelin stă pe Calea Moşilor. Şi după revoluţie, silit de anumite lucruri, am scris 2 cărţi: prima despre Marin Preda, pentru că apăruse pe piaţă o infamie semnată de un domn C. Turturică (Nota ACM: tatal lui Dan Cristian Turturica), care era o colăcăreală. Şi nu comunica nimic. Era un ambalaj care ascundea un fals. El nu ştia nimic. Lumea a cumpărat însă cartea atunci, mai ales că circulau foarte multe legende. Am citit-o şi am avut o senzaţia de dezgust, şi atunci am publicat această carte. Nu e toată publicată, pentru că anumite persoane încă trăiesc. Şi din această cauză anumite lucruri le-am autocenzurat.
Radu Moraru: Ştiţi cum a murit Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Eu cel puţin aşa cred că ştiu. Sau în orice caz, ştiu cel mai bine. Pe deasupra, ceea ce nu ştiu foarte mulţi oameni este că în epocă, când a murit Marin Preda, au desfăşurat anchetele oficiale, cum se fac de obicei, dar lumea nu ştie faptul că odiosul, vorbesc de Ceauşescu, a ordonat şi el o anchetă de sus în jos, deci de la el pornind. Şi am fost anchetat în Bucureşti, adică am fost invitat să dau o declaraţie amplă, ce cred despre moartea lui Marin Preda. Ce cred şi ce ştiu, ce informaţii am, cine cred că e implicat şi aşa mai departe.
Radu Moraru: Era o anchetă condusă de poliţie sau de Securitate?
Cezar Ivănescu: Nici, nici. Era o anchetă condusă de cadrele de partid.
Radu Moraru: Am înţeles, deci era o anchetă a partidului.
Cezar Ivănescu: Da. Pentru că lumea vrea să uite lucruri elementare, de când a venit Ceauşescu la putere, partidul dicta Securităţii, se inversaseră rolurile.
Radu Moraru: Şi dumneavoastră pe baza acelei anchetă de partid consideraţi că sigur există dosar de Securitate.
Cezar Ivănescu: Nu. Pe baza discuţiilor pe care le-am purtat cu Mihai Pelin, care a citit mii şi mii de pagini în dosarele Securităţii. Pe mine mă interesa la acea vreme moartea lui Labiş.
Radu Moraru: Dumneavoastră aţi spus într-un interviu acum mulţi ani că aţi venit la Bucureşti de la Iaşi să răzbunaţi moartea lui Labiş.
Cezar Ivănescu: M-am considerat urmaşul lui Labiş ca poet. Eu l-am considerat pe Labiş nu ca operă, ca înzestrare, cel mai mare poet de după Eminescu. Şi m-am considerat urmaşul lui în poezia românească, şi într-un fel moral să îl continui, şi să îl răzbun. Faptul că trăiesc astăzi, deşi am fost supus la nenumărate încercări de asasinat în acest oraş criminal, care pe Labiş l-a omorât, mă face să cred că e undeva un Dumnezeu pe lumea asta care nu e de acord cu ce vor băieţii. Şi dacă tot e să trec la treabă, înseamnă că merg până la capăt.
Radu Moraru: Ce înseamnă că mergeţi până la capăt? Vreţi să spuneţi pasajele alea pe care le-aţi cenzurat din cartea despre Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Nu acele pasaje.
Radu Moraru: Labiş cum a murit?
Cezar Ivănescu: Nici Preda n-a murit asasinat. Dar a murit „asasinat” prin nesimţirea, sau dacă vreţi, lipsa de fineţe umană, sau lipsa de adevărată iubire a celor din jurul lui. Cei care au petrecut cu el ultima noapte la Mogoşoaia nu au avut grija aia elementară, să fie atenţi când semenului lor i se face rău.
Radu Moraru: Eu ştiam că în timpul somnului.
Cezar Ivănescu: Nu, înainte de asta i s-a făcut rău acolo, în salon. Şi l-au lăsat ca pe un câine. Nu s-a dus unul să cheme o ambulanţă sau un doctor.
Radu Moraru: Dar cine erau aceia? Prieteni? Scriitori?
Cezar Ivănescu: Lumea literal-artistică.
Radu Moraru: Poate erau şi ei sub influenţa alcoolului.
Cezar Ivănescu: Erau sau nu erau, eu spun acest lucru.
Radu Moraru: Dumneavoastră pe cine acuzaţi în cartea dumneavoastră? Că sugeraţi că de pe urma acelei cărţi vi s-au tras foarte multe după aia.
Cezar Ivănescu: Păi mi s-au tras, şi de pe urma ei, şi de pe urma cărţii despre Labiş. Despre Labiş eu nu am ştiut adevărul. Şi a trebuit să vină întâmplător Mioara Cremene, colegă cu Labiş, şi mi-a povestit atât de multe lucruri, inclusiv faptul că securistul care îl avea în urmărire pe Labiş, şi care l-a lovit involuntar pe Labiş, l-a trimis involuntar sub roţile tramvaiului, a venit la Labiş pe patul de spital, când Labiş era muribund, să îi ia o declaraţie că el nu l-a lovit voluntar. Şi Labiş pe patul de moarte a făcut gestul nobil şi a dat dezminţire...
Radu Moraru: Deci există un dosar în care Labiş a semnat această hârtie care îl dezvinovăţeşte pe securistul care îl urmărea.
Cezar Ivănescu: Trebuie să existe. Şi el chiar nu era vinovat.
Radu Moraru: Dar dacă eşti, de exemplu, mare general, poate nu îţi convine că... şi din greşeală l-aţi omorât pe Labiş.
Cezar Ivănescu: Eu o să vă dau să citiţi un text al unui mare general care încă e în viaţă. Nu cred lucrul acesta.
Radu Moraru: Aveţi numele acelui om care din greşeală l-a lovit?
Cezar Ivănescu: Numele nu-l am. Nici nu ştiu dacă se poate afla, dacă nu şi-a dat un nume din acesta, conspirativ. Ce se întâmplă? Prin toată viaţa mea...
Radu Moraru: Eu nu ştiu cine era lângă Marin Preda şi ar fi putut să îl ajute?
Cezar Ivănescu: Eu în cartea mea am numit cu numele lor propriu toate persoanele care de dimineaţa din ultima zi a vieţii a lui Marin Preda au venit în contact cu el.
Radu Moraru: Dar aveţi informaţii clare că la masă cu Marin Preda în acel moment erau 7-8 persoane?
Cezar Ivănescu: Sigur că da. Pentru că în salonul de la Mogoşoaia era grupul acestor petrecăreţi, şi alături, neparticipând la cheful respectiv, Gheorghe Bucătaru, pictor, şi Aurel Gulea, sculptor. Au mai fost şi alte persoane, de exemplu, prozatorul Sorin Titel, mort şi el, şi care nu era băutor. El participa la o petrecere fără să bea.
Radu Moraru: Dar nici ei nu au pus mâna pe telefon.
Cezar Ivănescu: Da. Acestui prieten al meu, Sorin Titel, eu chiar i-am reproşat după moartea lui Marin Preda. Mă, tu care nu bei, de ce când i s-a făcut rău lui Preda, nu ai pus mâna pe telefon să suni să chemi o salvare? Şi atunci, trebuie să spun ce mi-a răspuns: a făcut un gest de lehamite din mână şi de scârbă, că aşa i se făcea rău lui Preda mereu. E, gestul ăla spunea totul.
Radu Moraru: Am înţeles. Dar dumneavoastră numind nişte oameni, vi i-aţi făcut duşmani?
Cezar Ivănescu: Unii îmi erau duşmani dinainte. Duşmani literali, duşmani prin comportamentul lor... eu am trăit o viaţă marginalizată. Şi toate recompensele care mi s-au dat, mi s-au dat totdeauna mai târziu decât trebuia să le primesc, şi pe undeva siliţi de anumite evidenţe. Dar marginalizat am trăit toată viaţa. Adică în sărăcie...
Radu Moraru: Dar nici nu păreaţi genul de om bon viveur aşa...
Cezar Ivănescu: E destul să citiţi notele informative ale Securităţii, şi orice om cu scaun la cap care are o minte normală...
Radu Moraru: Deci dumneavoastră aţi aflat că evident aţi fost urmărit şi trebuie să fi avut un dosar de Securitate.
Cezar Ivănescu: Da. Îmi amintesc, eu plecam de la mine de acasă, el de la el, şi ne-am întâlnit într-o staţie de autobuz la Calea Moşilor. Eu apropiindu-mă de staţie, l-am văzut pe Mihai Pelin că se îndoaie de râs. Ş-am întrebat, ce ai păţit, domne? Am descoperit o notă a Securităţii despre tine, de ai să cazi pe jos de râs. Şi mi-a arătat nota. Nota era ceva, domne, de te îngrozeai. Eu am spus aşa, dincolo de orice fel de alte conjuncturi, şi de miile de pagini care ar trebui să existe la dosarul meu, orice om cu scaun la cap dacă a citit această notă, îşi putea da seama că puteam fi orice, numai informator al Securităţii nu. Şi uitaţi-vă cum sună această notă. Ştiţi ce era USLA pe vremuri, trupele antitero. Uitaţi Nota. Ianuarie 1987.

Radu Moraru: Sunt documente oficiale. Departamentul Securitatii Statului. Strict Secret: „Cezar Ivănescu, în vârstă de 45 de ani, e absolvent al Facultăţii de filologie din Iaşi, membru al Uniunii Scriitorilor, neîncadrat politic. Căsătorit, nu are copii, şi funcţionează ca redactor la revista Luceafărul. La 1 septembrie 1975 a fost avertizat de organele de Securitate pentru iniţierea unor acţiuni ostile la adresa regimului nostru. A fost conducătorul cenaclului Numele poetului, care a funcţionat pe lângă redacţia revistei Luceafărul, la şedinţele căruia uneori avea manifestări negative. Este o persoană dificilă care îşi manifestă deschis nemulţumirea faţă de situaţia pe care o are în redacţie, unde a creat stări conflictuale. În mai ’86, a depus la conducerea redacţiei un memoriu prin care anunţa că declară greva foamei, ca acţiune de protest în urma refuzului conducerii Uniunii Scriitorilor de a-i acorda un împrumut în bani, solicitând efectuarea unei anchete în acest sens. În urma măsurilor de influenţare pozitivă luate asupra sa şi a acordării împrumutului solicitat, a renunţat la acţiune. Faţă de situaţia operativă existentă în caz se vor realiza prioritar următoarele: cunoaşterea preocupărilor literale, a intenţiilor şi naturii nemulţumirilor obiectivului. În acest sens se va acţiona în direcţia stabilirii conţinutului manuscriselor sale şi a identificării persoanelor din anturaj care l-ar putea folosi în comiterea unor acţiuni ostile. Se va urmări permanent şi conţinutul articolelor care le predă spre publicare în paginile revistei, precum şi evoluţia stării de sănătate a celui în cauză. Prevenirea publicării unor lucrări literale cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionate în mediul literal. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă în vederea publicării la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau CCS despre intenţiile de a publica unele opere literale ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea organelor de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa cu sprijinul organelor de investigaţii şi la nevoie cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la USLA. Şi Direcţia a 5-a. Iniţierea unor acţiuni de temperare şi influenţare pozitivă, în scopul aplanării stărilor conflictuale pe care le creează şi a determinării să renunţe la intenţiile sale şi să recurgă la tratament radical. Informarea conducerii CCS şi a organelor de partid despre eventualele intenţii protestatare ale acestuia...”

Radu Moraru: Dar sănătate ce?
Cezar Ivănescu: Eu tocmai făcusem o grevă a foamei de 7 zile. Şi acum să completez. Nu le redactau nici complet, nici totdeauna exact. Eu am o listă pe care am prezentat-o şi lui D.R. Popescu, care era preşedintele Uniunii Scriitorilor pe acea vreme, şi la municipiul de partid, în Bucureşti. Am discutat cu Nicolae Croitoru...
Radu Moraru: Sunteţi o persoană dificilă. Care îşi manifestă nemulţumirea.
Cezar Ivănescu: Eu protestam şi împotriva faptului că ei îmi desfiinţau cenaclul. După 7 zile de greva foamei, m-au chemat la municipiul de partid, m-au îmbobinat, că totul va fi în regulă, şi m-au convins să mă duc la Spitalul de Urgenţă, ca să nu mor.
Radu Moraru: Dumneavoastră băgaţi mâna în foc că aceste pagini din Cartea Albă a Securităţii sunt luate din dosare veridice?
Cezar Ivănescu: Cum altfel? Mihai Pelin a fost o autoritate în materie, e primul care a intrat în aceste dosare ale Securităţii.
Radu Moraru: Am înţeles. Eraţi periculos ca nu cumva de faţă cu Ceauşescu...
Cezar Ivănescu: Nu aveam voie să mă apropii la 100 de metri de Ceauşescu.
Radu Moraru: Le era teamă că eraţi imprevizibil. Dumneavoastră aveaţi o fire războinică?
Cezar Ivănescu: Nu că aveam o fire războinică, am fost învăţat să mă apăr. Am făcut sport la viaţa mea şi în general am fost atacat în haită. Niciodată unul către mine. Totdeauna vreo 3-4-5. Şi fiind învăţat să mă apăr de haite...
Radu Moraru: Bun, deci de aici era. Dar cum aţi ajuns din această situaţie ca CNSAS-ul să lanseze pe piaţă informaţii...
Cezar Ivănescu: Staţi. Pentru că mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Staţi că n-a lansat pe piaţă CNSAS-ul. Vă lăsaţi dus în eroare.
Radu Moraru: Nu, eu m-am oprit pentru că ştiu că nu e aşa.
Cezar Ivănescu: Nu dau nume pentru că ar trebui să îi compromit. Deci după o săptămână de când prin presă dau dezminţiri, a dat şi Uniunea Scriitorilor un comunicat oficial că CNSAS nu a emis nici un verdict, nimic. E vorba de o colportare calomnioasă şi ilegală. Comisă de o persoană din cadrul CNSAS. Marţea trecută, seara la orele 16, o voce de domnişoară delicată mi-a citit ştirea şi mi-a zis cum comentezi. Fireşte nu am căzut jos să fac infarct, că altul putea să facă infarct pe loc.
Radu Moraru: Deci prima ştire pe piaţă, CNSAS-ul a dat...
Cezar Ivănescu: NewsIn, ei sunt primii care au infestat toată presa cu această informaţie şi apoi ziarele aferente. Zic domne, ce să comentez? Eu vă avertizez că nu am primit oficial nici un verdict, şi că e o scurgere, sau o scursură, de informaţii false şi calomnioase. Şi am spus, eu vă comentez că e un fals şi aşa mai departe. Şi vă avertizez că veţi fi în culpă. Bun. Ştirea s-a difuzat năvalnic peste tot, a fost preluată de toată presa şi aşa mai departe. Am fost supus timp de o săptămână unei încercări de linşaj mediatic. Dar vreau să vă spun că după ce în sfârşit am obţinut după o săptămână de luptă şi greva foamei, un comunicat simplu...
Radu Moraru: Cine să dea comunicatul?
Cezar Ivănescu: Conducerea Uniunii Scriitorilor.
Radu Moraru: Şi ce aţi cerut?
Cezar Ivănescu: Ca CNSAS-ul să ne dea dosarele tuturor membrilor din conducerea Uniunii Scriitorilor şi să ni se dea nişte verdicte.
Radu Moraru: CNSAS a dat vreun comunicat oficial în care să spună dacă e adevărat sau nu?
Cezar Ivănescu: Nu. Şi după o săptămână... eu ca să obţin acest comunicat din partea Uniunii Scriitorilor a trebuit să declar greva foamei.
Radu Moraru: Am două ipoteze şocante. Agenţia v-a spus dacă există cu adevărat un membru CNSAS care a făcut această...
Cezar Ivănescu: Agenţia a citat „Surse din cadrul...” Numai că şi la sursele din cadrul, eu am răspuns printr-un text foarte civilizat către domnul preşedinte al Uniunii, Nicolae Manolescu. Care se afla la Paris.
Radu Moraru: Toţi erau la Paris în perioada aia.
Cezar Ivănescu: La Paris se trăieşte mai bine.
Radu Moraru: Când acest comitet a cerut CNSAS ca să vă permită accesul la dosare?
Cezar Ivănescu: Hotărârea am luat-o în 2006, iar adresele oficiale au fost în martie 2007.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră sunteţi pe o listă comună, în care cereţi să fiţi lăsat să vă vedeţi dosarele.
Cezar Ivănescu: 67 de persoane. Să urmăm calea legală.
Radu Moraru: Bun. De ce aţi făcut acest demers?
Cezar Ivănescu: Pentru scandalul anterior, 2004, Eugen Uricariu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Eu nici acum nu cred în decizia CNSAS.
Radu Moraru: Când Eugen Uricariu a trebuit să renunţe la conducerea Uniunii Scriitorilor. Bun, haideţi să ajungem la ce se întâmplă. CNSAS-ul nu a făcut nimic.
Cezar Ivănescu: Nu, a dat până acum separat pe alte căi, adică domnul Manolescu, de exemplu, a fost implicat în alte funcţii oficiale şi îşi obţinuse o decizie de noncolaborare, dar a făcut încă o dată... deci noi am făcut toţii.
Radu Moraru: Deci unii au primit, unii nimic.
Cezar Ivănescu: Cei care au primit sunt 9.
Radu Moraru: Să trecem la ipotezele care mie mi se par spectaculoase. Dumneavoastră în ’87 sunteţi dat în consemn la Antitero şi Direcţia a 5-a pentru că sunteţi considerat periculos pentru regim. Ei bine, un asemenea om ajunge astăzi să fie dat pe surse, pe 29 ianuarie 2008, ora 16. Pe 31, la două zile, joi, CNSAS-ul e spulberat. E fix joi, ca să prindă şi presa de vineri, care are tiraje dublu faţă de restul săptămânii. O primă ipoteză şocantă, mie mi se pare că dumneavoastră, că nu cred că se ştia că eraţi pomenit în Cartea Albă a Securităţii... în acest context şi de decredibilizare a CNSAS, se ştia că dumneavoastră sunteţi clar nevinovat, şi aţi fost aruncat pe piaţă ca ulterior să vă dovediţi nevinovăţia şi astfel să fie aruncată o umbră asupra CNSAS. Sau a doua ipoteză este ca după ce dumneavoastră aţi fost dat la USLA, în Direcţia a 5-a, domnul greva foamei, Securitatea să fi trimis pe urmele dumneavoastră o armată care să vă sperie şi să vă determine să cedaţi. Vreau să vă întreb cinstit, pentru a doua ipoteză, care e mai puţin plauzibilă... aţi colaborat vreodată cu Securitatea?
Cezar Ivănescu: Îmi pare bine că îmi faceţi această propunere, şi declar la dumneavoastră aici: Niciodată!, şi nu există nici un capăt de aţă de indiciu de colaborare la dosarul meu. Eu promit, şi asta pentru cei mai slabi de înger... pentru cei care au clacat, pentru că dintre amicii mei buni, unii au clacat.
Radu Moraru: Adică au ajuns să creadă că dumneavoastră aţi fi putut colabora?
Cezar Ivănescu: Da. Eu promit aşa: dacă vreodată mi se găseşte cel mai mic indiciu de ezitare în relaţia mea cu Securitatea, îmi fac harakiri în direct, la această oră de maximă audienţă.
Radu Moraru: Păi şi atunci de ce nici prima ipoteză, de ce nu stă în picioare?
Cezar Ivănescu: Iată ipoteza mea. De ce am revenit cu a doua scrisoare către domnul Manolescu şi mi-am radicalizat poziţia? Să vă spun pe scurt ce s-a întâmplat. Scurgerea s-a autodivulgat singură. Vineri, 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV, Tănase, fostul activist PCR...
Radu Moraru: Ce înseamnă activist?
Cezar Ivănescu: Angajat la Bucureşti, activist PCR.
Radu Moraru: Eu ştiam că a fost şi urmărit de Securitate. Cezar Ivănescu: Şi activist şi urmărit, sigur că da.
Radu Moraru: Păcatele tinereţii. Nu ştiu dacă aveţi probe.
Cezar Ivănescu: Păi dar e notoriu. Ştie tot Bucureştiul. În această calitate l-am şi cunoscut pe Stelian Tănase.
Radu Moraru: Dar ce făcea? Serbări?
Cezar Ivănescu: Ei ştiu ce făceau. PCR avea nişte angajaţi care erau activişti de partid.
Radu Moraru: Bun, ce s-a întâmplat?
Cezar Ivănescu: La emisiunea Tănase şi Dinescu, Mircea Dinescu în direct la această emisiune, pentru care tot în direct mă adresez şi eu acum CNA-ului, m-a atacat direct. Adică, ce cutare şi cutare.... replică la comentariile mele. Că sursa din CNSAS, eu am spus că ar fi Mircea Dinescu care mă urăşte cumplit, că l-am incriminat în cartea despre Preda, dar şi în numeroase alte texte... fapt este că el mi-a răspuns... ce cutare şi cutare... : a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea. Deci acuzaţie în direct. El era scurgerea, scursura, sau cum vreţi să îi ziceţi.
Radu Moraru: Dumneavoastră aţi semnat în ’61 vreun angajament?
Cezar Ivănescu: Nu. Asta e afirmaţia lui Dinescu. Eu vă spun că nu.
Radu Moraru: Şi cum poate el să spună anul? E posibil să se fi înşelat?
Cezar Ivănescu: Nu. Eu vă spun ce a afirmat. Asta înseamnă că a avut acces la dosarul meu... vreau să vă citez numai din declaraţia lui de la Paris, la primul anunţ de presă, care sună aşa: „nu am văzut dosarul, nu am votat, dar să răspundă, că a fost informator al Securităţii”. De unde ştia că am fost informator, dacă nu a văzut dosarul?
Radu Moraru: Mircea Dinescu e foarte vulcanic...
Cezar Ivănescu: Înainte de a fi vulcanic, e ilegal. Şi atrag atenţia că legea de funcţionare a CNSAS nu îi permitea unui fost PCR-ist, fost secretar de UTC al Uniunii Scriitorilor, absolvent al Academiei marxist staliniste Ştefan Gheorghiu si soldat fruntaş la Securitate, cum singur s-a numit, să facă parte din Colegiul CNSAS.
Radu Moraru: Deci dumneavoastră puneţi sub semnul întrebării prezenţa. Eu emit o altă ipoteză. Având în vedere câte orgolii sunt în zona asta, pentru mine a părut şi o răfuială de asta...
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar o să-l coste în instanţă.
Radu Moraru: De ce nu credeţi că de fapt e şi o poveste de asta... că acum implozia CNSAS-ului e dorită de mulţi? Dumneavoastră acum puteţi fi o victimă că aţi arătat cu probe că nu aţi fost.
Cezar Ivănescu: Mie nu-mi place poziţia de victimă, şi nu vreau să mă consider o victimă, deşi în realitate am fost. Aici este o miză foarte mare.
Radu Moraru: Care e diversiunea?
Cezar Ivănescu: Eu v-am pus în faţă nişte lucruri. Un om cu o biografie nepătată ca a mea, pentru care depun mărturie mii de oameni din ţara asta şi nu numai, şi care ştiu ce am făcut eu pentru ei sau cum i-am ajutat... şi marginalizat o viaţă, şi care a plătit, cu lipsă de carieră, cu sărăcie... şi un domn care a făcut toate compromisurile posibile pe lumea asta. Politice... a făcut Academia Ştefan Gheorghiu, domne, că de acolo ieşeau şefii PCR. Eu am să vă spun un lucru foarte clar: acest domn Mircea Dinescu e chiar omul nou creat de societatea comunistă. El e întruchiparea omului nou. Îl avem în carne şi oase.
Radu Moraru: E şi o rivalitate. De ce spuneţi că el e supărat pe dumneavoastră că l-aţi pomenit în legătură cu Marin Preda?
Cezar Ivănescu: Nu doar atât. După 1989, după revoluţie, domnul Dinescu a fost ales preşedintele Uniunii Scriitorilor. De unde a plecat cu coada între picioare. Scandaluri, cu o tipografie şi cu multe altele. Deci el nu şi-a încheiat mandatul în mod normal, ci a plecat de la Uniune şi i-a continuat mandatul Laurenţiu Ulici. Eu în această perioadă cât timp Dinescu a fost preşedintele Uniunii Scriitorilor, eu am atacat Uniunea Scriitorilor în presă. A revenit Ulici după Dinescu, m-a rechemat în cadrul Uniunii.
Radu Moraru: Ce aţi simţit, văzut, atunci când primul om pe care l-aţi văzut la TV după fuga lui Ceauşescu, era Mircea Dinescu?
Cezar Ivănescu: Am înţeles foarte multe lucruri. Că ne aşteaptă lucruri îngrozitoare şi cumplite. Cum ne-au şi aşteptat.
Radu Moraru: Unde eraţi când aveaţi 20 de ani?
Cezar Ivănescu: Eram student la Iaşi.
Radu Moraru: S-a încercat vreodată racolarea dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Da. Aici voiam să vă spun. De ce a dat el în această emisiune de vineri, anul 1961. Pentru că în dosarul meu, la 1961 este prima încercare a Securităţii din Iaşi de a fi racolat.
Radu Moraru: Cum au încercat?
Cezar Ivănescu: Am fost chemat de la facultate de un tânăr şi dus undeva pe Sărărie, în Iaşi, eu credeam că mă duc la partid ceva, că absentam de la cursuri. Şi m-au dus într-o clădire, într-un birou, cu maiorul Ionescu. Maiorul Ionescu dorea... noi aveam un profesor la facultate care preda estetică. Şi doream să obţin cursul scris de mână de profesor. Am refuzat, fireşte, şi am plecat de la sediul Securităţii, m-am sfătuit cu doi prieteni, colegi de facultate, şi cu fratele meu care era student mai mare, şi nu am acceptat să semnez. Dar există acolo notiţe.
Radu Moraru: Trebuia să semnaţi ce?
Cezar Ivănescu: Un angajament.
Radu Moraru: Dar de ce v-au luat pe dumneavoastră?
Cezar Ivănescu: Pentru că eram prieten cu acel profesor.
Radu Moraru: Nu pentru că eraţi deja cunoscut?
Cezar Ivănescu: Nu. Bineînţeles că acest refuz l-am plătit apoi, pentru că am fost dat afară din cenaclul facultăţii şi s-a încercat exmatricularea mea. Atunci pentru prima oară am făcut greva foamei, în 1961 în Iaşi.
Radu Moraru: Dar dumneavoastră de unde aveaţi modelul acesta cu greva foamei?
Cezar Ivănescu: Avusesem şi eu puşcăriaşii mei politici, care mă instruiseră.
Radu Moraru: Dumneavoastră, dacă e totul cum spuneţi dumneavoastră, şi vă cred..., acest caz practic pune sub îndoială toate cazurile în care s-a dat verdict sau s-a lăsat de înţeles.
Cezar Ivănescu: Da. Să nu creadă cineva, de exemplu, că mă bucur de această decizie care s-a luat de la Curtea Constituţională. Nu. Aş dori să funcţioneze CNSAS-ul, dar nu sub această formă inchizitorială. Eu în a doua scrisoare către domnul Manolescu, în care îi comunicam ce s-a întâmplat. Aveam şi o enumerare de pretenţii, spuneam că ar fi bine să le ia în seamă şi legiuitorul actual. Ceream în baza legii de funcţionare a CNSAS excluderea din colegiu a lui Mircea Dinescu pentru faptul că încalcă legea prin prezenţa lui acolo.
Radu Moraru: Ştiu, dar dincolo de toate eu nu cred în coincidenţe.
Cezar Ivănescu: Totul trebuie să fie controlat. Dar daţi-mi dumneavoastră răspunsul, la revoluţie câţi ani aveaţi?
Radu Moraru: 20.
Cezar Ivănescu: Ştiţi câţi români erau membri de partid în ’89?
Radu Moraru: 4 milioane.
Cezar Ivănescu: Dar mai erau 19 milioane nemembri? Sunteţi de acord? Păi e corect ca tot foştii membri de partid, şi care şi-au făcut stagiu militar la Securitate, să dea verdicte despre ceilalţi nemembri de partid? E culmea imoralităţii.
Radu Moraru: În cazul dumneavoastră, părerea mea şi flerul pe care îl am... coincidenţa asta... e o diversiune aici.
Cezar Ivănescu: Să mai continui. Chiar în seara asta pe Antena 2, era Cazimir Ionescu, care a cam fâstâcit-o atunci când s-a pus o întrebare din public: Unde sunt dosarele membrilor din colegiu? Păi cum te duci tu să îl judeci pe bietul român, dar tu dosarul tău îl ţii secret? Domnul Ionescu a afirmat că sunt libere şi pot fi văzute dosarele. Mă îndoiesc cumplit. Unde sunt dosarele?
Radu Moraru: În 2003, Manolescu spunea următorul lucru, aşa am găsit: „După aproape un deceniu şi jumătate, nu mai am nici o îndoială că Securitatea ne-a salvat de comunism, şi a preluat apoi puterea politică şi pe cea economică. Rezistenţa la divulgarea de către CNSAS a numelor ofiţerilor e un argument teribil şi perfect explicabilă. De informatori nu i-a păsat nimănui, dar cum să divulgi numele unor oameni care sunt în partide, guvern, Parlament, administraţie locală, armată, poliţie, SRI, SIE, mai toate firmele, în consilii de administraţie, sau în justiţie, învăţământ şi alte domenii? Mai degrabă va fi desfiinţat CNSAS-ul decât să se afle aceste nume.” Această declaraţie confirmă în continuare că e o diversiune. Şi CNSAS-ul s-a purtat într-un mod incalificabil aici. Pentru că dacă ştiau că nu e o decizie în cazul dumneavoastră, şi circula deja ştirea, CNSAS-ul în secunda 3 trebuia să spună fals.
Cezar Ivănescu: Dumneavoastră ştiţi că acest CNSAS ar fi o organizaţie conspirativă? Păi ei nu au un birou de presă? Cum e posibil aşa ceva?
Radu Moraru: Ştiţi care e manipularea? Dincolo de asta, domne, în cazul unor nume cum e Cezar Ivănescu, nu înţeleg ideea, „dată pe sursă”. Miza în această perioadă e pe alegerile locale şi generale. Acolo se dau pe surse, că nu au ăia curaj. La dumneavoastră s-ar fi dat pe faţă.
Cezar Ivănescu: Sunt de acord. Dar faptul că nu am fost membru PCR, dacă nici în aceşti ultimi ani nu m-am înregimentat în nici un partid politic, mi-a dat libertatea... şi am putut să afirm şi în vremea comuniştilor, când eu nemembru de partid, afirm următorul lucru despre colegii mei: nu am nimic cu colegii mei care fac politică, dar opinia mea e că scriitorul nu trebuie să facă politică. Europa Liberă a citat bineînţeles.
Radu Moraru: Dar nu vi se pare că trăim într-o mare păcăleală? Şi la Europa Liberă, post aproape biblic pentru anii dinainte de ’89, să afli că acolo au lucrat foarte mulţi oameni care de fapt erau agenţi, sau informatori... deci totul e posibil. Îl avem la telefon pe domnul Sorin Dumitrescu. De ce ne-aţi sunat, domnul Sorin Dumitrescu?
Sorin Dumitrescu: Faceţi o emisiune dramatică în faţa telespectatorilor, probabil unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut vreodată ţara asta. Băgat în corzi de delaţiunea gravă care s-a instalat în toate centrele nervoase ale neamului acesta. În momentul de faţă România e o ţară intoxicată. Ca să văd pe domnul Cezar Ivănescu a cărui falie poetică e extrem de rară, nu vreau ca să compar cu nume bine ştiute, să văd în situaţia în care e discutată onestitatea şi conştiinţa, e motiv să te duci naibii undeva departe şi să nu mai exişti. Să îţi pierzi urma undeva. Dumneavoastră aveţi un interlocutor de o talie excepţională. În loc să îl auzim scoţând lucrurile excelentisme care l-au consacrat, iată îl vedem apărându-se de nişte mârlani mizerabili care îndrăznesc să atace o persoană de o rectitudine absolută. Dânsul nu poate minte, e incompatibil cu instituţia amăgirii, nu o are. Care vasăzică, trebuie urmărit cu atenţie nu la verdictele pe care le dă, ci la analizele fine. Cine l-a auzit vreodată pe domnul Cezar Ivănescu cântând în şoaptă versuri... e ceva cutremurător, e cu mult distanţat de majoritatea confraţilor lui. Cu toată compasiunea pentru faptul de a fi pus în situaţia să se apere, cred că livrează un model de demnitate. Îl urmăresc cu mare atenţie, şi învăţ de la dânsul... chiar atunci când dânsul pare pierdut, poate birui spectaculos cum a biruit şi în seara asta. Poete, nu pot decât să vă îmbrăţişez cu toată dragostea şi să vă doresc să încheiaţi cât mai repede mizeria asta în care v-au târât oameni care nu sunt vrednici.
Radu Moraru: Foarte frumos portret pe care Sorin Dumitrescu l-a făcut în direct. Încă o dată, ce spunea Nicolae Manolescu în 2003, anume că nu la informatori e miza în bătălia aceasta cu dosariada, ci cum să divulgi numele unor oameni care sunt în Parlament, guvern, partide, SRI, SIE, justiţie, învăţământ, şi alte domenii. Eu susţin că Cezar Ivănescu a fost luat aşa... sigur şi probabil cu oaresce intenţii răutăcioase, aruncat în această diversiune care a încercat să se creeze. Până la urmă va dovedi că e nevinovat, dar se pare că şi CNSAS-ul nu le ştie chiar pe toate, şi chiar şi torţionarii vor ieşi îngeri şi aşa mai departe.
Cezar Ivănescu: Eu sunt de acord cu ipoteza dumneavoastră, numai că e pe pielea mea. Şi am să vă povestesc o anecdotă. În 1978 am mers la Timişoara, domnul Marin Preda cu soţia, şi eu cu soţia mea. Foarte mulţi studenţi, şi am sosit acolo, am purtat o discuţie cu studenţii. El îşi lansa Delirul. Am fost primiţi la primul secretar de partid de la Timişoara, fireşte din cauza lui Preda am întârziat câteva ore. S-au dat de ceasul morţii, că să îl trezim pe Preda. Când s-a trezit am mers în sfârşit la primul secretar, am schimbat câteva cuvinte. Şi până la urmă ne-a întrebat pe faţă că ce dorim? Şi Preda bineînţeles a spus, pantofi de la Guban. Magazinul avea oglinzi pe toţi pereţii. Preda îşi punea pantofii ăia în picioare şi se uita în toate oglinzile. Şi doamna Preda o instruia pe soţia mea să îi zică lui domnul Preda să mai grăbească operaţiunea. Şi soţia mea îi spune... domnul Preda... Preda zice, mă cam strâng. Lăsaţi domnul Preda, că îşi mai dau drumul. Da, dar pe piciorul cui? Aşa şi eu. Pe pielea mea. Însă ştiţi ce se întâmplă? Mi-ar cam veni cheful să cam plec din ţara asta, m-am cam săturat. Să ajungi la vârsta mea după o viaţă de martiraj, să îşi arunce o găleată de zoaie în cap, oricine, e cam greu de îndurat.
Radu Moraru: Vreau să vă întreb de final ceva, pentru că deja am sărit din schemă, scrieţi ceva?
Cezar Ivănescu: Am să scriu tot ce am gândit şi am trăit în aceste zile. Mai cumplit decât îşi pot imagina unii dintre contemporanii mei.
Radu Moraru: Vă rog in final să cereţi de mâine dosarele; ar trebui ca aceste dosare să vi se încredinţeze. George Stanca ne-a mai sunat. Foarte scurt.
George Stanca: Sunt stupefiat, îl cunosc pe Mircea Ivanescu de 30 de ani, şi l-am sunat acum câteva zile când am aflat de această murdărie incalificabilă. E după părerea mea cel mai mare poet care trăieşte în zile noastre, e un om extraordinar, şi îmi aduc aminte când eram mai mic, când ne era frică de Securitate, cum ne vorbea Cezar Ivănescu despre ei. Cezar Ivănescu rămâne... dacă e şi el atacat în contextul acesta în care Eminescu e atacat, limba română e atacată, Cezar Ivănescu face parte din axiologia românească, şi nu ai cum să fii atacat. Mă doare când am auzit că vrei să pleci din ţară.
Radu Moraru: Vă mulţumim mult.
Cezar Ivănescu: Vreau să vă spun ceva. Sunt foarte mulţi oameni, dar vreau să vă spun un lucru. Care de data asta poate e un semn de lumină, sau de salvare pentru ţara asta, mulţi oameni politici au fost tranşanţi în a lua atitudine în acest moment faţă de persoana mea, nu au ezitat nici o clipă. Culmea e că din breasla noastră, dintre literaţii noştri, dintre care unii îmi sunt datori în eternitate, ei s-au clătinat. Am o scârbă şi o stare de greaţă apropo de aceşti oameni cum nu vă închipuiţi.
Radu Moraru: Vă mulţumesc pentru prezenţa în această seară.

transcript preluat de pe Civic Media

"Dacă uciderile lui Eminescu, Goga, Labiş, Preda sunt mai mult sau mai puţin susţinute de probe credibile, cea a lui Cezar este neîndoielnică."

2010-07-24T11:19:00.007+02:00

Moartea poetului
Mircea Radu IACOBAN

În sfârşit, după trecerea a mai bine de doi ani (!!), Colegiul Medicilor din Bacău catadicseşte să dea un răspuns memoriului înaintat de fiica adoptivă a poetului Cezar Ivănescu, Clara Aruştei. Cum cred că se mai ştie, remarcabilul poet Cezar Ivănescu, directorul Editurii „Junimea” din Iaşi, cavaler al celui mai înalt ordin naţional, „Steaua României”, şi-a sfârşit zilele în modul cel mai absurd cu putinţă, în urma unei banale intervenţii chirurgicale, la o clinică particulară din Bacău. Se întâmpla în aprilie 2008.

Colegiul Naţional al Medicilor a dispus ca acuza de malpraxis să fie cercetată chiar de comunitatea medicală din Bacău, în interiorul căreia se petrecuse nenorocirea. A fost nevoie de doi ani pentru ticluirea încercării de muşamalizare, cu rezultate de-a dreptul ridicole şi, înainte de orice, revoltătoare.

Am intrat în posesia Hotărârii Comisiei de Disciplină a Colegiului Medicilor Bacău (din 3.06.2010), prin care acţiunea întreprinsă de rudele decedatului este respinsă întrucât „nu se întrunesc elementele de culpă medicală”. Să rememorăm: Cezar se internează la clinica privată Palade din Bacău pentru o operaţie minoră: suferea de hemoroizi. Plăteşte zdravăn, în valută (paranteză: clinica nu i-a dat nici o chitanţă, bon, factură) şi... moare cu zile. Fatală i-a fost, pare-se, anestezia generală, procedură la care se apelează în urma unor investigaţii preliminare apte să ateste capacitatea bolnavului de a o suporta. S-au făcut aceste investigaţii sau nu? De aici încolo, se intră pe teritoriul absurdului, întrucât ar rezulta că poetul a fost anesteziat fiind sănătos şi a decedat fiind... prea bolnav. Colegiul Medicilor constată: „investigaţiile de laborator efectuate pe 21.04. 2008: hematologie, biochimie, examen urină, EKG, au fost în limite normale.” Iată aceste „limite normale” conform raportului de necropsie al IML Bucureşti: „cardiopatie şi cardiomegalie marcată globală (hipertrofică şi dilatativă), miocardioscleroză difuză disecantă, cicatrice întinsă de infarct miocardic la peretele anterior al ventriculului stâng, tuberculoză pulmonară fibronodulară, stază pulmonară cronică, ateromatoză şi ateroscleroză sistemică, focare de pielo-nefrită cronică, pancreatită cronică incipientă şi colită cronică” (text extras din Rezoluţia nr. 5922/2008 a Parchetului Bucureşti.). De adăugat şi cardiopatia ischemică nedureroasă diagnosticată ante-operator (?) la clinica din Bacău.

Nu trebuie să fii mare specialist pentru a observa (sare în ochi de la o poştă!) faptul absolut imposibil ca la un examen EKG să nu fie detectată, alături de cardiopatia ischemică, urma unui infarct major („cicatrice extinsă”), precum şi celelalte afecţiuni ale cordului. Ca să nu mai vorbim despre posibila detectare a tuturor celorlalte suferinţe grave. Investigaţia EKG ori n-a existat, ori a fost citită de un analfabet într-ale cardiopatologiei.

De altfel, şi-n Hotărârea Colegiului Medicilor prin care se respinge acuzaţia de malpraxis a fost lăsată imprudent aprecierea unuia dintre referenţi (Tincu Eugen, medic primar ATI), potrivit căreia „faţă de morbidităţile evidente evidenţiate de examenul necroptic, anestezia regională ar fi prezentat un pronostic de risc mai mic.” Ar fi, dar n-a fost.

Cezar Ivănescu a murit cu zile şi a fost trimis desculţ la Domnul, fiindcă, la înmormântare, când i-au fost dezlegate picioarele, s-a constat că... dispăruseră pantofii mortului; a fost îngropat cu picioarele învelite în pungi de plastic. Dacă uciderile lui Eminescu, Goga, Labiş, Preda sunt mai mult sau mai puţin susţinute de probe credibile, cea a lui Cezar este neîndoielnică.

Medicii se apără între ei, scriitorii, dimpotrivă. S-ar cuveni ca, barem în cazul morţii lui Cezar, să manifestăm necesara solidaritate. Poetul Ivănescu a fost ultimul director al „Junimii”, sus-semnatul a fost primul. Fie şi numai pentru atât mă simt obligat să intervin, denunţând public un malpraxis evident, în curs de vinovată muşamalizare.

Sursa: http://www.monitorulsv.ro/Coltul-condeierului/2010-07-24/Moartea-poetului

AMFITRION. NUMĂR DEDICAT POETULUI CEZAR IVĂNESCU

2010-07-17T21:44:00.003+02:00

Cezar Ivănescu, interviu inedit, 8 februarie 2008, Jurnalul Naţional: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu

2010-06-29T10:15:00.001+02:00

„Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...“

Jurnalul Naţional: Dle Cezar Ivănescu, aţi incercat să luaţi legătura cu un alt membru al Colegiului CNSAS?
CEZAR IVĂNESCU: Nu. Cu ei nu se poate lua legătura, ei sunt stat în stat, organizaţie conspirativă. Eu sunt, de fapt, în greva foamei de pe 29 ianuarie, orele 16 după-amiază, când am primit ştirea. De atunci nu mai mănânc nimic, beau apa, cafea şi fumez, însă vreau să-mi revin treptat treptat, să mănânc, fiindcă am de dus o bătălie...

JN: Nu aţi mâncat nimic nimic de atunci?
CI: Nu, mă salvează cafeaua, ea mă ţine pe picioare. Greva foamei la Uniunea Scriitorilor a fost doar pentru a obţine un lucru legal, anume acel comunicat oficial pe care l-a dat Uniunea Scriitorilor către CNSAS, să se pronunţe auspra dosarului.

JN: Şi nu v-a fost deloc rău zilele astea?
CI: Rău în ce sens, mă simt ameţit, m-a ajuns oboseala şi am clacat.

JN: Dar dvs aţi spus că aţi vorbit cu Nicolae Manolescu care v-a convins să o întrerupeţi... dvs nu aţi întrerupt-o?
CI: În sensul că n-am rămas să dorm acolo, la Uniune... dar n-am putut să mănânc, n-aş vrea să fac paradă şi caz din asta... mâine (n. red. 9 februarie 2008) sunt sigur că voi fi pe picioare.

JN: Când spuneţi că presa a dat o ştire falsă, la ce vă referiţi? La faptul că CNSAS nu ar fi dat nici un verdict de poliţie politică sau că verdictul ar fi fost dat şi îl contestaţi?
C I: Pentru a se comunica acestă ştire, trebuia dat mai întâi un verdict oficial din partea CNSAS, or aşa ceva nu există. Nu numai că nu există, dar această instituţie, indiferent că o blamăm sau o admirăm, funcţionează după o lege... or legea spune că respectivul cetăţean care a făcut o cerere (particulară sau oficială) să-şi consulte dosarul personal, trebuie să urmeze o cale: chemarea să spre audiere la CNSAS, discuţie cu persoana respectivă în care i se arată dosarul şi i se administrează probele. Apoi i se comunică oficial în plic închis verdictul dat de CNSAS, apoi persoana are dreptul să conteste în timp legal la CNSAS acest verdict, dacă CNSAS nu-l satisface, are dreptul să atace la Curtea de Apel această sentinţă şi abia apoi, prin biroul oficial, CNSAS comunică presei... or ei nu au îndeplinit nimic din ce am zis mai sus.

JN: Atâta timp cât CNSAS nu s-a pronunţat oficial pe cazul dvs., la ora la care funcţiona, putem să presupunem că acest verdict este o invenţie...
CI: Eu asta susţin şi am atras atenţia ziariştilor care mi-au dat telefon că sunt în culpă şi că vor trece pe lista mea de publicaţii pe care le voi chema în instanţă.

J.N.: În momentul în care aţi aflat că presa scrie asta, nu aţi avut impulsul să mergeţi la sediul CNSAS, să vorbiţi cu membrii Colegiului? Ar fi fost o reacţie firească...
C. I.: Nici nu ştiu unde e sediul nou, ştiind ce indivizi sunt acolo, eu acolo nu merg decât însoţit de avocaţii mei, de presă şi eventual de poliţie.

JN: Dvs. credeţi că presa a inventat ştirea sau că sursele din CNSAS au minţit?
CI: Eu cred că persoana care a făcut această intoxicare se numeşte Mircea Dinescu. El, în emisiunea “Tănase şi Dinescu” (vineri, 1.02.2008 şi vineri, 8.02.2008), m-a atacat direct... el ca membru în colegiul CNSAS, spunând că în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu securitatea, deci el s-a devoalat singur ca fiind acea sursă din CNSAS care a intoxicat presa.

JN: Presa nu prea are o vină, el ar putea să aibă o vină...
CI: Presa trebuie să se apere în instanţă, divulgând sursa... aceasta agenţie Newsin, care a publicat prima ştirea. La acea oră, în care funcţiona CNSAS-ul, prezenţa dlui Mircea Dinescu era ilegală. El este fost membru de partid, secretar de UTC la Uniunea Scriitorilor, absolvent de academie marxist leninistă Ştefan Gheorghiu şi soldat fruntaş la securitate... în instantă o să fie obligat să vină şi cu livretul.

JN: Aveti probe că a fost securist?
CI: Eu susţin asta şi sper să pot demonstra în instanţă.

JN: Dinescu spune despre dvs. in direct că aţi colaborat cu securitatea, dvs acelaşi lucru despre el... asta miroase şi a răfuială personală... Când au început disensiunile dintre dvs. şi Dinescu?
CI: Cam de 30 şi ceva de ani ţin.

[…]

JN: „Cotidianul” a scris, pe surse, că de fapt CNSAS v-ar fi chemat la audiere, însă dvs. aţi refuzat.
C.I.: Eu vă dau răspunsul oficial: „Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica eventualele colaborări ale membrilor consiliului USR cu securitatea. Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară cu cât din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referioare la dl. Cezar Ivănescu, membru al consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS, comitetul director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri CNSAS a unor date din dosarele personale ale membrilor” .
În dimineata zilei de marţi, dl Manolescu mi-a zis că a luat legătura cu Cazimir Ionescu şi cu alt domn Buchet, iar eu am dedus din spusele dumnealui că se mergea cu ignoranţa atât de departe, încât nu se ştia dacă eu am dosar. Totul este emanaţia acestui individ, a lui Mircea Dinescu, şi o perdea de fum aruncată cu un anumit scop: de a tulbura apele presei şi a ascunde ce scrie presa ieseană despre adevăraţii informatori ai securităţii.

JN: Fără nici o aluzie la cazul dvs., vă spun că de multe ori presa a dat pe surse cine urma să primească verdict din partea CNSAS ca apoi să se adeverească.
C.I.: Pentru mine nu există dubii, în ceea ce priveşte dosarul meu.

J.N.: Veţi sta în greva foamei până o să vă vedeţi dosarul?
C.I.: O să încerc în seara asta să gust câte ceva, să nu clachez fizic. Eu am o probă irefutabilă prin „Cartea albă a Securitatii”, de Mihai Pelin, prietenul meu, în care există un capitol destul de mare despre mine. El mi-a spus că există un dosar de urmărire cu mine.

J.N.: Aţi încercat să vă vedeţi dosarul de urmărit?
C. I.: Trebuie să spun că n-am dorit să fac acest demers, fiindcă eu stiam pe mulţi care mă turnaseră, din nefericire, dintre persoanele apropiate de mine. Sub diferite motive sau forme, veneau şi-mi spuneau: „iartă-mă, te-am turnat la securitate“. Ei, m-a ajuns greaţa, cum se poate să-ţi vină prietenul şi să-ţi plângă în braţe! Aveam un răspuns pentru toţi, nu contează, ce vorbeam eu pe faţă, nu putea să fie mai puţin grav decât ce turnaţi voi. Eu nu-i condamn, au fost mai slabi şi au cedat. De aceea nu am vrut să scotocesc în aceste miasme ale trecutului, am zis cine m-a turnat să-i fie de bine, bine că am reuşit să supravieţuiesc.

J.N.: Spuneţi că în ’61 au încercat să vă racoleze...
C.I.: Eu am mărturisit în cartea mea, „Timpul asasinilor”, carte despre moartea lui Labiş, că student în Iaşi fiind, un domn maior Ionescu a încercat să mă persuadeze...

J.N.: Cum a încercat securitatea să vă convingă?
C.I.: Eu eram prieten cu profesorul universitar Alexandru Husar, care a fost expluzat pe motive politice de la Cluj la Iaşi, trăieşte si azi. El era profesor de estetică, iar ei voiau de la mine să-i cer cu împrumut cursurile de estetică şi să le duc lor – poate descoperă ceva grav, să poată să-l bage în puşcărie... ei voiau enunţurile reactionare din curs. Şi ca să mă persuadeze respectivul maior a scos un caiet şi mi-a zis „Uitaţi că nu suntem aşa cum zice lumea, aici este caietul de poezii al lui Labiş, care conţine versuri anticomuniste, scrise de mână. Noi ştiam că Labiş scrie aşa dar nu l-am arestat“. Asta în mintea lui probabil că a fost o cale ca să-mi arate că pot avea încredere în ei.

J.N.: Deci numai astfel au încercat să vă convingă, spunându-vă că ei sunt toleranţi... nu v-au promis anumite avantaje, că vă vor publica cărţile.
C.I.: Numai aşa.

J.N.: Au mai fost situaţii în care au încercat să vă racoleze?
C.I.: Niciodată. S-au lămurit cu cine au de-a face, fiindcă evoluţia mea socială era tot mai radicală.

J.N.: Susţineti că în ’87 aţi fost dat în consemn USLA. Când aţi aflat asta?
C.I.: Am aflat după revoluţie de la Mihai Pelin.

J.N.: Nu ştiaţi pe vremea aceea...
C.I.: Nu. Ştiti ce însemna asta? Dacă eu m-aş fi cherchelit şi mă apropiam de Ceauşescu, mă împuşcau.

J.N.: Au existat situaţii în care să vă fi putut apropia de Ceauşescu?
C. I.: Nu, însă aia era o instituţie bolnavă.

J.N.: Ati avut vreodată probleme din cauza asta?
C.I.: Marginalizare, sărăcie. Îmi publicau greu cărţile. Eu am debutat în ’68 şi am stat 7 ani de zile până să public a doua carte. La revoluţia culturală, eram şomer. Până să fiu cel mai apropiat om de Marin Preda, am stat pe tusă. Şi desi se ştia că sunt poetul preferat al lui Preda şi singurul poet contemporan cu el despre care Preda a spus că sunt un mare poet... cu toate astea, eram marginalizat, sărac. Eu n-am avut niciodată funcţie, fiindcă nefiind membru de partid, nu aveam cum. Din 2000 încoace sunt membru în Consiliul Scritorilor şi am fost unul dintre iniţiatorii acestui demers de a comunica dacă unul dintre noi a colaborat cu securitatea, ca să nu ne mai trezim cu un alt scandal ca cel cu Eugen Uricariu. Până acum, n-am primit decât nouă răspunsuri oficiale de non-colaborare.

J.N.: Aţi intentat proces împotriva presei şi a lui Mircea Dinescu?
C.I.: În scurt timp, voi da telefoanele avocaţilor meu şi numai ei vor vorbi despre asta.

J.N.: Presa scrie ce prinde, nu cred să fi fost o conspiraţie la nivelul întregii redacţii.
C.I.: Dar ziaristul nu trebuie să fie şi responsabil? Dacă eu aveam o inimă slabă, în momentul în care m-a sunat ziarista de la Newsin puteam să fac infarct? Puteam. Ei, pentru asta...

Interviu acordat prin telefon ziaristei Sidonia Silian de la Jurnalul Naţional, 8 februarie 2008.
Textul nu a fost publicat. Cezar Ivănescu a decis că este un „interviu ratat“ în sensul
că textul scris nu includea decât o mică partea din afirmaţiile făcute prin telefon.

CNSAS. RASPUNS LA SOLICITAREA DE A VEDEA DOSARUL INTOCMIT DE SECURITATE SCRIITORULUI CEZAR IVĂNESCU

2010-06-05T13:36:00.004+02:00

CEZAR IVANESCU, un Inger in Vinerea Patimilor

2010-04-26T06:36:00.000+02:00

24 aprilie va ramane pururi Vinerea Patimilor. Indiferent de zi, de an, de secol, de pamantesc, lumesc, ingeresc sau stelar. In urma cu doi ani, in Vinerea Saptamanii Patimilor, se stingea din viata Cezar Ivanescu. Ultima victima a comunistilor sau prima a stapanilor de tip nou?

Fara a-si justifica in vreun fel atacul mortal asupra scriitorului, statul roman va ramane cu o pata neagra, vesnica, pe obrazul si asa patat al unei literaturi comunistoide si schizoide, al unei autoritati literare nespalate si nebotezate in spiritul divin.

Pe 24 aprilie 2008 se implinea, de fapt, o viziune luminoasa a Poetului: PARINTE, EU PANA LA PASTI VOI FI UN INGER, marturisea Cezar Ivanescu intr-o scrisoare, inainte de prabusire si renuntare trupeasca. Si a devenit Inger al propriului poem.

Nimic nu e intamplator, haosul nu este decat expresia propriei noastre neputinte in a intelege rostul divin al misterelor. Poate ca destinul lui Cezar Ivanescu s-a infaptuit intocmai. Exista vinovati, exista vinovatii cumplite. Exista oameni care s-au ivit pe lume sub asta menire. Cu negura, greutate, pustiu. Oameni alesi de Dumnezeu sa implineasca, de fapt, destinul mistic, christic al Poetului. Acesti oameni, doctori, scriitori, mineri, functionari, comunisti, ziaristi si-au pecetluit pe veci si pentru multe vieti propriul destin. Mare si grea povara pe umerii lor! Mare si cumplita durere pe neamul lor.

Azi, 24 aprilie, ramane pentru mine Vinerea Patimilor din anul 2008, ziua in care CEZAR IVANESCU S-A (RE)NASCUT INGER!

preluare: http://florentinatonita.blogspot.com/2010/04/cezar-ivanescu-un-inger-in-vinerea.html

„viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine“

2010-04-02T18:19:00.005+02:00

„Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut condiţia de fiinţă-către-moarte...“

convorbire cu poetul CEZAR IVĂNESCU

— Despre bogata şi dramatica mitologie românească a morţii ar trebui să se scrie o întreagă operă, după cum bine observa Mircea Eliade în lucrarea pe care dumneavoastră, domnule Cezar Ivănescu, împreună cu doamna Măria Ivănescu aţi tradus-o, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei orientale, (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980). Vă invit să desprindeţi din această mitologie românească a morţii câteva motive arhaice asupra cărora poetul Cezar Ivănescu s-a aplecat în teoria d-sale despre bocet şi doina.

Cezar Ivănescu: — Cartea lui Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, apărută cu mari dificultăţi în 1980 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, a fost retipărită în 1995 la Editura Humanitas. Ambele ediţii reproduc prefaţa la traducerea românească, în care Eliade îşi exprimă intentia de a alcătui un al doilea volum al cărţii: „Dar câteva cursuri şi seminarii recente, ţinute la Universitatea din Chicago – despre mitologiile morţii şi riturile funerare, despre urmele scenariilor iniţiatice în ceremonialele grupărilor tinereşti, specifice societăţilor rurale din România şi Europa orientală, şi, mai ales, despre necesitatea integrării materialelor etnologice şi folclorice europene în orizontul istoriei universale a religiilor – m-au convins că De Zalmoxis à Gengis-Khan trebuie completat cu un al doilea volum, în care, alături de studiile despre Colinde şi Căluşari, toate aceste probleme vor fi analizate cu atenţia pe care o merită“ (op. cit, p. 5)...

În ce fel s-a desăvârşit sau nu intentia lui Mircea Eliade, nu ştiu, probabil ştiu cei care au acces la manuscrisele marelui savant. Oricum, opinia lui Mircea Eliade despre mitologiile morţii ne-ar fi interesat foarte mult gândindu-ne că în Capitolul V, Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului şi în Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din amintita carte, mitologiile morţii sunt atinse şi implicate într-o sublimată viziune religioasă. În afară de cartea lui Mircea Eliade, mai avem o excelentă lucrare de sinteză, Mitologia română (Bucureşti, Editura Academiei, 1985) semnată de Romulus Vulcănescu. Un capitol din Partea a III-a a cărţii este intitulat chiar Mitologia morţii. Aş mai putea cita o carte a lui Constantin Prut, Calea rătăcită (Editura Meridiane, Bucureşti, 1991) şi, fireşte, bibliografia problemei citată de Eliade în cartea lui; toate acestea pentru a spune că lucrarea de referinţă rămâne Înmormântarea la români, a lui S. Fl. Marian, studiu neegalat încă în cei o sută de ani care au trecut de la tipărirea lui şi până azi... Cercetarea mea, strict literară şi muzicală, urmând sugestii din Mircea Eliade şi Marian s-a îndreptat mai ales asupra textelor folclorice, bocetele, fragmente incipiente de mitologie, cele mai vechi, mai vechi chiar decât învelişul lor lingvistic actual, şi doinele ca relicte ale unei arte tradiţionale.

Din mitologia românească a morţii, toposul care m-a marcat cel mai profund ţine de viziunea arhaică, răsturnată, a daco-geţilor considerând naşterea o pedeapsă şi moartea o eliberare, o reîntoarcere în sălaşurile zeilor: această viziune autohtonă coroborată cu un gnosticism înnăscut dar şi cultivat şi cu o metodică aducere în câmpul conştiinţei a Calvarului Domnului nostru Iisus Hristos ar forma viziunea mea sintetică asupra morţii: simbologia folclorică românească în mare parte ecumenică, e tot timpul actualizată în durata prezentă şi eternă a dramei christologice: grila creştinismului cosmic funcţionează ca o fatalitate pentru sufletul românesc...

Şi bocetul şi doina ca relicte ne introduc într-o mare artă, religioasă, şi ne instruiesc despre acest rit de trecere care este moartea, mai adânc decât o face întreaga poezie cultă românească; în plus, aceste texte folclorice au încorporat în ele cel mai dens semantism cultural, se străvede în ele, pe lângă semnificaţiile culturale indo-europene, şi un strat originar ţinând de vechea civilizaţie europeană...

Arborele cosmic sau Sufletul-Pasăre, motive arhaice circumscrise în mitologia românească a morţii, sunt motive recurente şi în poezia mea, transfigurate de viziunea tragică, creştină a crucificării nesfârşite.
Cred că pentru un indian, un tibetan sau un român e mai uşor, decât pentru un european oarecare, să întrevadă o reînviere a poeziei tradiţionale, a spiritului religios în care era concepută poezia tradiţională.

— Întorcându-vă la Capitolul VIII, Mioara năzdrăvană, din cartea lui Mircea Eliade, nu pot să nu vă întreb de care dintre exegezele Mioriţei vă simţiţi mai atras? Pe care o consideraţi mai apropiată semanticii morţii? De ce credeţi că exegeza lui Constantin Brăiloiu (Sur une ballade roumaine, La Mioritza, Geneva, 1946) nu s-a bucurat de audienţa pe care o merită şi nu are, după ştiinţa noastră, o traducere, până în acest moment, în limba română?

Cezar Ivănescu: — Normal, cel mai atras mă simt de exegeza lui Mircea Eliade, din care am ales un epigraf pentru cartea mea de poeme Doina: „O situaţie similară se întâlneşte şi în alte regiuni ale lumii şi în alte epoci istorice: să ne amintim numai de evrei şi de vecinii lor aflaţi la confluenţa imperiilor militare. Desperării şi nihilismului nu li se putea răspunde decât printr-o interpretare religioasă a «terorii istoriei». Am discutat în altă parte răspunsurile unor popoare din antichitate şi ale evreilor. Cât despre populaţiile rurale ale Europei Orientale, ele au reuşit să suporte dezastrele şi persecuţiile datorită mai ales creştinismului cosmic la care ne-am referit mai sus. Concepţia unui cosmos răscumpărat prin moartea şi reînvierea Mântuitorului şi sanctificat de paşii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei şi ai Sfinţilor, permite să regăseşti, fie chiar numai sporadic şi simbolic, o lume încărcată de virtuţile şi frumuseţile de care terorile şi invaziile despuiau lumea istorică. Nu este locul aici să arăt că o asemenea concepţie religioasă nu implică nici pesimism, nici pasivitate. Este vorba de o reinterpretare a creştinismului, în care momentele istorice sunt asumate ca momente aparţinând dramei cristologice şi, în final, transfigurate“. Exegeza lui Mircea Eliade, foarte apropiată de semantica morţii, pune accent pe forţa de creaţie, de transfigurare a unei etnii, iar creştinismul cosmic, creaţie deopotrivă a românilor şi a lui Mircea Eliade însuşi, e destul de aproape de buddhism: am meditat treizeci de ani la o posibilă sinteză între Platon (ca moment de sinteză între gândirea arhaică europeană şi gândirea filosofică modernă), creştinism şi buddhism şi pot spune că umanismul buddhist (cel mai nobil gândit vreodată de fiinţa umană) poate fi uşor înţeles şi acceptat de un creştin care înţelege viziunea lui Mircea Eliade: Buddha nu poate restaura condiţia umană, cosmosul şi pe zeii înşişi, decât acceptând să se încarneze, „coborându-se“ adică, din compasiune pentru tot ceea ce e viu, la „condiţia umană“, la fel cum Fiul lui Dumnezeu nu poate să răscumpere fiinţa umană, căzută şi păcătoasă, decât acceptând crucificarea. Când am descoperit cartea lui Mircea Eliade, imediat după 1970, am început să o traducem folosindu-ne, dacă-mi aduc bine aminte, de un exemplar al cărţii care era proprietatea fostului soţ al Doinei Uricariu, care soţ, fireşte, ne cerea desperat înapoi exemplarul ... Într-un târziu, vara mea de la Paris, pictoriţa Dana Roman, ne-a trimis un exemplar nou-nouţ al cărţii... Sigur că ar fi trebuit să se întâmple acelaşi lucru şi cu exegeza lui Constantin Brăiloiu. Să se pasioneze cineva de ea. Într-o vreme, Editura Muzicală, cred, îşi anunţase intenţia de a tipări o serie de Opere de Constantin Brăiloiu. Mărturisesc că nu am ştiinţă dacă intenţia s-a concretizat în vreun fel. Constantin Brăiloiu face parte din acea falangă de autori români foarte importanţi care, totuşi, nu sunt retipăriţi cu cărţile lor, unele fundamentale pentru cultura românească. Alături de Constantin Brăiloiu îi mai pot enumera pe Matila C. Ghika, pe lângă care Paul Valéry e un dulce copil, Pius Servien, George Ivănescu, Octav Onicescu... Nu numai cartea lui Constantin Brăiloiu nu s-a bucurat de audienţa pe care o merita, nici celestul Dan Botta, reeditat de curând cu Limite şi alte eseuri la Editura Crater, nu a avut şi nu are audienţa şi gloria pe care le-ar merita... Dar aici ar trebui să începem un pamflet despre ţoapele intelectuale, aşa că mai bine mă opresc.

— Am să plec de la o formulare premonitorie a lui Marin Preda adresată dumneavoastră: „Nea Cezare, ai să plângi mult, dacă eu am să mor, nea Cezare?“ şi am să vă provoc un răspuns în această direcţie: oare moartea poate fi despărţită de relaţia cu semenul?

Cezar Ivănescu: — Sunt oameni care se lasă prinşi în mecanica existenţei şi nu-şi conştientizează acut niciodată condiţia de fiinţă-către-moarte, aşa cum sunt oameni absorbiţi total de condiţia lor insolubilă de fiinţe muritoare şi trăiesc într-un autism absolut... Parabola buddhistă cu mama care vrea ca fiul ei mort să fie înviat, e foarte actuală pentru omul zilelor noastre... Moartea nu poate în nici un fel fi despărţită de relaţia cu semenul... Eu pot spune că am murit acum douăzeci şi cinci de ani când am primit o iniţiere în secta traumatomanţilor, m-am despărţit de ceea ce se cheamă în mod obişnuit un destin, pentru o misiune. Această distanţă faţă de mine însumi m-a învăţat să fiu mai atent cu ceilalţi, cu ceea ce înseamnă viaţa lor şi moartea lor... Citatul pe care l-aţi reprodus din cartea mea Pentru Marin Preda mă obligă la următoarea destăinuire...

Nu ştiu câtă atenţie îi acordam fiinţei muritoare, însingurate, neconsolate care era Marin Preda în carne şi oase, copilul mefient şi, uneori, sadic din Siliştea-Gumeşti, ştiu însă că măsurăm exact importanţa scriitorului Marin Preda pentru echilibrul atât de precar al vieţii literare româneşti. Ca şi în cazul morţii lui Nicolae Labiş (în cartea pe care i-am consacrat-o, Timpul asasinilor), moartea lui Marin Preda a fost o catastrofă pentru literatura română, a fost exact moartea care a declanşat o evoluţie entropică a literaturii române... Trăind în interiorul unui sistem închis – literatura română din ţară – am simţit întotdeauna că acest sistem are coerenţă, cât a trăit Marin Preda... Toate aberaţiile care s-au petrecut în acest sistem, au fost posibile pentru că Preda nu mai trăia, după Revoluţie... Cred că şi cel mai mare neruşinat pe care l-am cunoscut în viaţa mea, Mircea Dinescu s-ar fi ruşinat, totuşi, să-i fie Preşedinte lui Marin Preda, fiind Preşedintele Uniunii Scriitorilor... Aşa, însă, am asistat la o răsturnare a valorilor la fel de nefastă ca în 1945, după ocuparea României de către trupele sovietice... În timp vom cântări consecinţele morţii lui Marin Preda în 16 mai 1980...

După ce ne-am depăşit propriul univers obsesional, trebuie să ştim ce să facem cu moartea noastră, la fel cum trebuie să ştim ce să facem cu viaţa noastră... Căci viaţa noastră dacă nu e dăruită unei misiuni sau unei fiinţe nu are nici o valoare în sine.

În antichitatea târzie, a existat un filosof grec cinic, vagant, Peregrinos, care a anunţat pe cei doritori să asiste la spectacol ziua şi ora la care va urca pe rug şi-şi va da foc pentru a oferi oamenilor o lecţie de morală; moartea poate fi înfruntată cu inima uşoară, şi cu mintea limpede, nimeni nu trebuie să se teamă de moarte... Sigur că, de la Peregrinos la Iisus Hristos e o distanţă imensă, dar dacă nu putem realiza o Imitatio Christi perfectă, măcar pe Peregrinos să îl avem în minte: o moarte cucerită ca un pământ al oamenilor...

— Aţi scris despre moartea lui Marin Preda, a lui Nicolae Labiş. Cum arată moartea în negativitatea sa, atunci când e vorba de dispariţia a doi creatori de referinţă în literatura română?

Cezar Ivănescu: — În primul rând, ea întârzie ceea ce, fatal, trebuie totuşi să se împlinească... Moartea lui Labiş a întârziat poezia românească în demersul ei de a redeveni discurs violent şi direct social împotriva sistemelor modeme, împotriva tipurilor de societate modernă (fascistă, comunistă, democratică) desacralizată, despiritualizată, proclamând nu doar moartea lui Dumnezeu, ci şi moartea omului; moartea lui Marin Preda a întârziat scrierea acelei capodopere în proză care ar fi trebuit să spună că greul ocupaţiei comuniste de 45 de ani l-a suportat o masă imensă de ţărani care formau majoritatea poporului român, şi nu securistul CIA-ist, membru al P.C.R., Aurel Dragoş Munteanu, revoltat cu puţin înainte de Revoluţie de „dărâmarea satelor româneşti“, devenind apoi pe rând, disident politic, Preşedinte al Televiziunii Române Libere, ambasador al României în USA şi, în final, cetăţean american, ceea ce dintotdeauna voia să ajungă... O mare artă îşi găseşte slujitori pe potrivă; de unicitatea unor autori ca Nicolae Labiş sau Marin Preda ne e dor însă ca de propria copilărie; ea rămâne, acolo, în timp suspendată, sau alunecă în unda timpului, înapoi, împotriva curentului...

— În ce ecuaţie puneţi moartea în piesa de teatru pe care o scrieţi şi pe care aţi intitulat-o „Batalionul sacru“?

Cezar Ivănescu: — Aşa cum aminteam tot în cartea mea Pentru Marin Preda, această piesă de teatru e şi ea rodul câtorva decenii de meditaţie asupra lumii civilizate – care se încheie după opinia mea cu ceea ce numim perioada elenistică, – şi asupra barbariei care ţine de două mii de ani şi a culminat cu acest abominabil secol XX, al totalitarismului deşănţat, al tiraniei majorităţilor neghioabe, al holocaustului, al pragmatismului diabolic...

Lumea civilizată, lumea antică, lumea Macedoniei lui Filip era o lume cu măsură umană, o lume demonică, o lume în care fiul lui Filip al Macedoniei, marele Alexandru, cel mai mare cuceritor al tuturor timpurilor, visa sublim ca Novalis să acţioneze într-o lume plină de sens, el voia să nuntească Europa cu Asia şi ca un mare sacerdot a ordonat nunţile de la Susa în care hopliţii săi şi-au luat mirese asiate... Faptele, cât de uluitoare, erau sigilate de geniul unui om, geniul militar al lui Alexandru, în faptele de arme, geniul unui artist sau al unui meşteşugar în făurirea unei statui din marmura albă sau a unei urne funerare... Lumea barbară, lumea noastră e lumea asasinatului în masă săvârşit de trupele sovietice în pădurea Catyn unde au masacrat floarea ofiţerimii poloneze, e lumea Rusiei actuale pe teritoriul căreia există satele pustii în care au murit şi câinii, sate care, la un loc, fac cât teritoriul Franţei actuale..., e lumea în care milioane de copii mor de foame în vreme ce în statele superdezvoltate se petrec crize de supraproducţie...
Moartea nu mai cutremură pe nimeni în lumea noastră barbarizată, holocaustul ucrainian nici măcar nu e reţinut iar un război cum a fost cel din fosta Iugoslavie este o încoronare a absurdului şi descreierării, o bătaie de joc pentru orice minte care vrea să înţeleagă ceva...

— Ce credeţi, s-ar putea scrie o Carte a morţilor la români?

Cezar Ivănescu: — Într-un fel e deja scrisă dacă strângem într-un corpus de texte folclorice tot ceea ce e mai strălucitor ca realizare literară, de la materialul adunat de S. Fl. Marian şi până azi... În mod cert, în această carte a morţior, ar trebui să intre multe texte descoperite de cercetătorii ieşeni de la Institutul de lingvistică şi folclor al Academiei din Iaşi, texte de o mare vechime, culese din zona Rădăuţilor... Am citit cu ani în urmă un impresionant volum publicat de cercetătorii ieşeni şi mi-am dat seama că folclorul autentic românesc poate încă oferi mari surprize...

4 Convorbire realizată de CLARA T. VÂLSAN, revista Transilvania, nr. 4/1996.
Scurtă privire asupra morţii şi învierii

Magda URSACHE, Seismogramă la doi ani de la moartea lui Cezar Ivănescu

2010-03-18T20:01:00.003+01:00

Încă mă obsedează un anunţ aflat la avizierul Facultăţii de Litere a Universităţii „Cuza”: Literatura – o cacealma! Literatura – s-a zis cu ea!, titlu şocant al unui concurs literar; neîndoielnic, productele aşa şi erau, cacealmale. Traditore pare a fi nu numai traduttore, ci şcoala însăşi, dacă într-o facultă de specialitate se gândeşte astfel despre obiectul cercetării, literatura română. Şi trebuie întrebat cu sinceritatea năucitoare a lui Cezar Ivănescu: am ales, cumva, să trăim într-o lume de-spiritualizată, de-poetizată, într-o „societate orizontală” (sintagma lui Lawrence M. Friedman), cacolalică?

Imediat după schimbarea de val din '89, s-a afirmat în presa de cultură că poezia trebuie ignorată, că în ţările civilizate s-ar fi renunţat demult să se scrie poezie. Cine se mai ocupă cu aşa ceva, pfff, poezie? Doar scriitorii de lumea a treia şi mai ales într-o limbă fără circulaţie, ca a noastră, periferică, nedemnă, „de slugi”. Cenuşăreasa, altădată regină a beletristicii, a fost trimisă la colţul vetrei, în genunchi. S-a făcut portretul în apă tare al poetului socialist, ca să se confirme teoria vidului cultural: un beţivan leneş de terasă, mâncând banii populaţiei prin Fondul literar al U. Scriitorilor, bancă de unde se împrumuta fără a se da nimic înapoi, cu directă la Nichita Stănescu.

Cum la noi solidarizare există, dar între veleitari, impostura a inundat literatura. Avem peste 2000 de scriitori cu carnet, 20.000 fără, 2.000.000 şi mai bine de cârcălici, spre a le spune ca Arghezi.

Un tsunami de revizuiri s-a prăvălit peste istoria literaturii, de o atenţie specială bucurându-se marea poezie politică, începând cu Doina lui Eminescu. Poeme ca Hora Unirii, Noi vrem pământ, Oltul au fost declarate cu bulină roşie, ca şi clădirile cu grad seismic ridicat, numai bune să fie demolate. Citiţi: scoase din manual. Mesajul a fost înţeles ad litteram: batjocorirea capodoperelor li s-a părut unora obligatorie. Întâi, oaia (Mioriţa), pe urmă, căprioara (Labiş), ca să nu fim acuzaţi, ca popor, de zoorastie. „S-o jupuim şi s-o facem drapel”, cântă Ada Milea despre Rodica lui Alecsandri. De ce? Pentru că e „nume emblematic”, vine răspunsul. Ca şi Mama lui Coşbuc; a fi „mama mamelor” e un rău bun de incriminat. Iar discreditarea sistematică a istoriei literaturii merge mână-n mână cu distrugerea educaţiei. „Eminescu este trist pentru că nu a reuşit să facă nimic din viaţa lui”, culege prof. Valeria Manta-Tăicuţu o perlă de elev. Cum altfel, dacă şi poeţi de prestigiu cer reexaminarea poetului naţional? Spui „idiotul Eminescu” şi ştie lumea cine eşti, ba chiar prinzi un loc în faţă, pe principiul „luptaţi cu totul voi să fiţi”.

Mass media au sărit şi ele la bătălia pentru noul canon, confecţionând nume/valori false, ca să instaureze, în loc de dictatura pseudo-cultului realist-socialist , dictatura fun. N-am aflat de pe varii canale că Miha scrie, că Ferenz scrie, că Andreea scrie, că Loredana are de gând să scrie? Doar nu-i mare scofală să scrii şi să şi editezi. Suntem liberi să tipărim orice şi o facem. Multele, prea multele reviste au renunţat la sita selectivă şi publică te miri ce declasaţi; la fel, editurile. Dar de ce astfel de cărţi imorale estetic sunt şi premiate de Uniunea Scriitorilor, asta-i întrebarea!

Până la un punct, e de înţeles refuzul poeziei politice, câtă vreme ne-au agresat atâţia mercenari cu versuri pro patriepartid. Ce-i de neacceptat e, însă, dispreţul versificat pentru ţara „plină de sifilis şi bună de scuipat”, cu eroi şi morminte cu tot: „Pişa-m-aş pe toate cuvintele mari pe care lumea le rosteşte pentru tine, Patrie”, ca să decupez dintr-un declarat lider de grup. Replica lui Cezar Ivănescu la astfel de insanităţi n-a întârziat. Mie, discutând despre Mihai Gălăţanu, mi-a spus că detestă „golănismele” în poezie. „Scârbenie mare, am oftat eu, dacă Memorialul durerii e parafrazat Memorialul plăcerii. Halal curaj erotic”.

Într-un interviu luat de Florin Dochia în toamna lui 2004, la Câmpina, la galele APLER, Cezar Ivănescu a fost şi mai radical: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc până la capăt drama poporului lor”. Intră în noţiunea de domcezarism atitudinea asta.

Aici ar trebui amintit eseul semnat de Alexandru Muşina, Educaţiunea poetului sau armăsarul şi jocheul, dintr-o „Vatră” a anului 1982. Muşina compara talentul cu un armăsar. Bine strunit de un jocheu pe numele lui Cultura, iese câştigător al tuturor curselor; dimpotrivă, nestrunit de acest jocheu (mulţi sunt enervaţi chiar de livresc, de aluziile culturale în poezie), o ia razna spre prăpăstii.

Una dintre cele mai tentante s-a dovedit prăpastia biologicului. Critici de direcţie nouă au afirmat ritos că literatura română trebuie, în fine, să (re)descopere corporalitatea, orgasmecanismelele. De înţeles şi asta, câtă vreme cenzura tăia înverşunat tot ce ţinea de sex. Autori de 3 legături la 2 lei s-au şi repezit la fructele oprite, să le înhaţe şi să le mestece în exces. Conjuncturalii au constatat că a te ne-ruşina în public a devenit calitate. Iar sexul explicit în poezie şi-n proză, inflamând organele genitale, a intrat în atenţia juriilor. Numai că poezia la comanda criticii s-a perimat totdeauna. Iar distihul lui Iulian Fruntaşu: „Curul tău se mişcă/ de la o margine la alta a patului” aduce cu altul, din proletcultură: „Ce-i asta, frate?/ E scândură de bună calitate”, ştiut fiind că elementele extraliterare duc la rezultate extraliterare.

„Îmi amintesc (povestea Cezar Ivănescu, în Pentru Maria Preda, Timpul '96) cum încercam să-l conving pe Mihai Gafiţa că spre exemplu cuvîntul «anus (c...) sângerând» într-un poem al meu de vreo zece pagini nu e pus acolo gratuit ca într-o poezie a lui Marin Sorescu, numai spre a stârni vulgar hazul, cu atât mai mult cu cât «vulgaritatea», se ştie, nu stă în cuvânt, ci în atitudinea vorbitorului faţă de acel cuvânt: îi apare cuiva limbajul Vechiului Testament ca vulgar numai pentru că e natural?” (p. 96).
Gratuit e cuvântul exact. Vocabula anus în titlul unei plachete e împotriva naturii poeziei, ca să zic aşa: anus contra naturii. După cum setea de cuvinte verzi ca fofoloancă, pizdulice, floci etc., nu-ţi sporeşte expresivitatea.

Deşi Ilie Constantin l-a poreclit Cezar Ivăsexu (vezi Timpul asasinilor), poetul nu s-a vrut precursor al „sexuanţilor” exhibiţionişti. „Întreabă-te dacă trăiesc cum scriu, mi-a spus. Violând curcani sau iubindu-se cu trimamelare”, a făcut el aluzie la sexualismul exasperat şi exasperant al lui Emil Brumaru . Mai dur, într-un interviu luat de Petru Ursache: „De deranjat mă deranjează gunoaiele gen Marius Ianuş sau Elena Vlădăreanu, care-şi expun chiloţii murdari prin librării...”.

Sigur că au fost destui critici echilibrat-severi care au arătat că senzualitatea e senzualitate şi vulgaritatea e vulgaritate; că libertatea nu înseamnă libertinaj, nici de-sensibilizarea modernă nu ţine de sexualizare. Au fost numiţi răsuflaţi de comentatorii cu afinităţi erectile, cum spune Titi, personajul lui Mihai Rogobete.

„Nu e nevoie de şarpe ca oamenii să decadă”, scria DRP într-un număr recent din „Luceafărul de dimineaţă”. Cu vânt şi avânt în pînzele lenjeriei intime, tinerii poeţi s-au declarat altfel construiţi, cu altfel de comportament sexual, contând pe multiple simţuri, nu doar cinci. Lectorul modern – s-a spus – trebuie să guste obscenităţile. N-a făcut-o! Cititorul avizat nu se vrea voyeur, nu-şi doreşte literatura ca sex asistat; preferă cartea de buzunar, nu de mână, eventual stângă. Geaba „ingineria editorială” Polirom a tipărit sumedenie de cărţi cu pu... şi pi... de rigoare, negru pe alb. Kakodopurile au cam rămas nevândute. Şi dacă hârtia abia rezistă la versuri de Iulian Fruntaşu („mădularul meu venea gâfâind, hohotind”) ori de Dudu Crudu (pe care nici nu-l pot cita), de ce-ar fi fost mai rezistent cititorul? Poezia a intrat într-un con de umbră, s-a exclus singură trăgîndu-se în ţiplă, să nu ajungă la puberi. În paranteză fie spus, numai minorii sunt afectaţi de limbajul degradat? Numai cei sub 18 ani, atât? Cultura E-O, sintagma lui Martin Wesler, căderea în trivial ne afectează pe toţi.

Încercând să demonstreze că poezia e musai gen impur, scato-scriitorii noştri şi-au rupt legătura cu publicul larg. Şi trebuie precizat că cititorul vieţaş în socialism era mult mai greu de mulţumit ori de păcălit. S-a intrat nu în criză de poezie, pentru că sunt destui poeţi de mare clasă (poeţii de inimă ai lui Cezar Ivănescu: Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cristian Simionescu, Virgil Mazilescu, Aura Cristi, Gabriela Creţan...), ci într-o criză de public de poezie. Scriitorii de poezie nu sunt în criză de creaţie, ci de reacţie. A criticii şi a cititorilor.

Şi pentru că ea, iubitapoezia, este, după menestrelul său, mai importantă decât poeţii, Cezar Ivănescu s-a gândit s-o apere de psihopaţii puşi pe defulări şi refulări. Răsbunat, a zis poetul Rodului, înseamnă a-l face din nou bun: pe Labiş (înţelegând că Tomozei a fost complice în asasinarea poetului din Mălini, Cezar Ivănescu a demisionat de la „Argeş”, preferând şomajul), supus unei noi „înfierări” cu vechi mijloace proletculte pe Daniel Turcea, marginalizat prin abuzuri de valorizare, pe Petru Aruştei... Nu are dreptate? Vocile cu adevărat importante nu se aud din cauza unui bruiaj continuu; iar critificţionarii ne asurzesc derutând, dezorientând...
„Asta e (a răbufnit Cezar în interviul citat mai sus) cu criticii ăştia debili mintali sau doar debili, care nu mai ştiu să le tragă derbedeilor şuturi în cur şi-n gură...”

Marii poeţi sunt generoşi cu confraţii. Şi marele poet Cezar Ivănescu a fost: „Din Daniel Turcea sau Petru Aruştei rezistă tot ceea ce au scris”, nota în Timpul asasinilor. Pe Cărtărescu, însă, „piatra tombală” a literaturii, l-a văzut ca plagiator care n-are un stil pentru că le are pe toate, de la Bolintineanu la Dimov. Exprimare frustă, iritantă. Şi câte alte adevăruri ale lui, spuse oblu, mai ales de pe „Baricada” lui Victor Eduard Gugui, nu i-au creat duşmănii, pe viaţă şi pe moartea lui.
De dezlănţuit, debatteurul se dezlănţuia contra detractorilor lui Eminescu. Pe T.O. Bobe, dezgustat de mirosul de tei al poeziei eminesciene, dar premiat la Ipoteşti, nu-l agrea. „Ce-i uşor să-ţi placă Eminescu? E foarte greu”.
Optzecişti nu i-au plăcut. Găsea că „prostmodernismul” negase tradiţia religioasă a poeziei, funcţia ei de act liturgic, sacru şi nu profan; că ludicul verbal îl împiedică pe poet să întrezărească a lumii taină. Or, ştacheta ridicată de Dom Cezar era foarte înaltă: „scriind hârtia poate lua foc de lumina lui Dumnezeu”.

Spus cu superba-i putere de a fascina: „Arta poeziei era o artă fundamentală, religioasă şi totală, pentru că poezia era însoţită de muzică”. Şi încă, de la Maître cetire: „Nu fac o condiţie sine qua non din asta, dar poezia, în general, textul ei scris, trebuie să se îndrepte către religie, către mit, către valorile mari, tradiţionale”.
Iată şi rodul poetic, Doina (la margine):
„!rogu-mă, rămâi aici/ Doamne, nu pleca// că stă peste noi Moartea,/ Doamne, nu pleca,// Moartea toată-i la hota –,/ Doamne, nu pleca...// dacă pleci ne-om dare foc,/ rogu-mă, mă rog”.
Şi-i de subliniat: citeţul/ anagnostul e slujitor în biserică alături de psalt.

Odată cu venirea lui Cezar Ivănescu în Iaşi (convins pe urmele lui Sergiu Al. George că Iaşul comunică subteran cu India”) şi cu întoarcerea lui Mihai Ursachi acasă Târgul, dulcele, intrase în „linia regală a poeziei”. Proiectul Cezarului – de a repune în drepturi marea poezie românească – începuse a se contura. Etapa benefică a Editurii Junimea se leagă de numele poetului Cezar Ivănescu, după ce N. Creţu şi interimarii o aduseseră în pragul falimentului.

Da, prin Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Nichita Danilov, Iaşul devenise „epicentrul poeziei româneşti”. „Poate şi al lumii”, se hazarda Domcezarul. Dar de ce n-am vrea ca iluzia lui să funcţioneze?

Prin moartea lui Romanescu, apoi a lui Ursachi, apoi a lui Ivănescu, „nobila falangă moldavă” s-a descompletat, pierderile au fost mari şi grele.
Numai că Poetul Cezar Ivănescu – o cred cu tărie – s-a întâlnit in concreto cu Shakespeare în Albion, cu Dante în Italia, cu Claudel în Franţa... S-a vrut şi a fost contemporan cu Conachi şi cu Alecsandri, cu Eminescu, Blaga, Goga, cu Ştefan Petică şi cu Bacovia, cu Magda Isanos, Labiş, Ioan Alexandru; cu mai tânărul Turcea şi cu mai bătrânul Dimov, cu Angela Marinescu şi cu Gabriela Creţan. S-a vrut şi a fost puer senex, copil bătrân, din stirpea bătrânului copil Homer. Poezia şi-a dorit-o cântată în public şi ascultată de public. A urmat numai calea sa (rar lucru!), convins că modele trec, poeţii mari rămân. „Faptul de a fi sau nu modern mi-a devenit, dintr-o dată, indiferent” (Roland Barthes).

Şi-i dau dreptate lui Petru U., care-şi încheia monografia Înamoraţi întru moarte. Eros Poesis la Cezar Ivănescu (editura Timpul, Iaşi, 2004):
„Cezar este alt nume pentru poezie”.
Ca orice mare poet, Cezar Ivănescu a avut previziunea sfârşitului tragic: moarte forţată. Nu se mai îndoieşte, cred, nimeni în momentul de faţă că Dosariada a avut strategia ei malefică: „docomentul” care apare la ţanc, să distrugă pe careva. În cazul poetului, dovada nici n-a mai apărut. Pe alese se fac şi spălările de mâini (una pe alta) şi de obraze.
I-a fost dată o Golgothă, pe care a urcat-o singur, desculţ, aşa cum a şi fost îngropat, după Ion Murgeanu. În Sutra a XI-a a avut previziunea propriei morţi:

„! neam bun şi blând,
de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui Dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!”

A fost împins în greve ale foamei, ca-n '86, când i-a fost interzis cenaclul. Nepeceristul Cezar Ivănescu, „anticomunist pe faţă”, a fost dat afară, după acel Decembrie, de la „Luceafărul”. Minerii, chemaţi în Bucureşti să planteze nu-mă-uita în Piaţa Universităţii, l-au bătut, să-i facă praf creierii.

Hăituirea CNSAS l-a epuizat. Mircea Dinescu a câştigat concursul Vrei să fii miliardar?, dar şi cămaşa lui Ivănescu, la zaruri. S-a zbătut să-şi facă dreptate. N-a suportat să-i fie terfelită demnitatea. Cu ce cost psihic nu mă întrebaţi. Iaşioftica pe geniul său şi-a spus şi ea cuvântul; nimicarniţele s-au bucurat. Cei care-l flancau strâns nu i-au fost alături la greu. Cezar li s-a părut prea mânios, prea încrâncenat, prea disperat, prea tragic, prea bizar. A rămas neauzit, ca Bacovia: „Nimic tu nu vei auzi din câte voi avea de spus”.
Războiul scriitorului român contra scriitorului român a înscris cea mai ruşinoasă filă din istoria lui.

„Când o fi să mor, vreau să mor cântând Eminescu”.
O fi apucat să murmure, pe patul de spital, marele vers al Odei (în metru antic)? „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Nu ştiu. Ce cred e că poimâinele îi aparţine.

Magdalena ALBU: DICTATURA NONVALORII…

2010-03-18T07:01:00.005+01:00

„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit.“

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA

Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.

Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.

Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.

Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.

Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.

Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.

Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.

Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!... Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.

Magdalena ALBU

martie 2010

_________

Text preluat de pe http://www.romanianvip.com/

Mulţumiri domnului George Roca pentru efortul domniei-sale de a promova cultura română şi marile ei personalităţi, morale şi intelectuale, pe tot cuprinsul lumii.

Angela Furtună, In Memoriam Cezar Ivănescu

2010-03-14T11:37:00.004+01:00

Cu câteva săptămâni înainte de a se stinge în mod atât de neaşteptat şi de tragic, dar şi de suspect, Cezar Ivănescu a fost oaspetele nostru la Suceava, în cadrul manifestărilor Primăvara Poeţilor din cadrul festivalului francofon internaţional Le Printemps des Poetes 2008. Alături de academicianul Mihai Cimpoi de la Chişinău şi de universitara Sabina Fânaru, Cezar Ivănescu a oficiat împreună cu mine lansarea unor volume de poezie scrise de Maria Elena Cuşnir.
Dar Cezar Ivănescu prezent atunci alături de noi nu mai era Cezar Ivănescu pe care îl văzusem cu câteva luni în urmă şi înainte de a fi martirizat.
Era trist, îmbătrânit prematur, stins sufleteşte, deşi niciodată capitulând, marcat totuşi de greva foamei şi de vizibila nedreptate ce i se făcuse în mod public cu doar două luni în urmă şi niciodată îndreptată. Am simţit că lângă noi se petrecea o tragedie de o violenţă sufletească şi morală indescriptibilă, emblematică pentru spaţiul românesc, inclusiv cel cultural şi scriitoricesc, unde omerta, asasinatul moral, lichidările prin linşaj mediatic, denigrare, marginalizare şi excluziune nu sunt rare şi nici accidentale. Şcoala neostalinistă de lichidare a demnităţii morale e mai viguroasă ca niciodată, în România de astăzi. Acesta este un simptom de remanenţă şi persistenţă a mecanismelor atitudinale totalitare, ce se perpetuează şi în stadiile incipiente ale democraţiei. Cezar Ivănescu a devenit victima culturii tiranofile a intelectualilor de stânga excesivi, indiferent de machiajul lor politic de circumstanţă, şi despre care vorbeşte şi Monica Lovinescu în capitolul A fi sau a nu fi…intelectual, publicat şi în volumul Diagonale, p.29, Ed. Humanitas, Seria Procesul Comunismului, 2002.

Seara, la despărţire, pe când se îndrepta către maşina ce avea să-l ducă la Iaşi, Cezar Ivănescu ne-a îmbrăţişat şi ne-a spus: Fiţi fără grijă, nu mă vor învinge!
Era 8 martie 2008.

Şi nu l-au învins.

Sursa: http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/02/06/in-memoriam-cezar-ivanescu/

Daniela Firănescu: Mumiile sonore. Lucian BLAGA şi Cezar IVĂNESCU în limba arabă.

2010-03-03T21:35:00.001+01:00

„E încă un poet şi mai mare decît Blaga!...“
Gamal el-Ghitani

Există mari creatori a căror operă, dacă ar putea grăi în grai uman, nu s-ar plînge de faptul că ea va rămîne posterităţii pe cînd autorul ei o petrece şi se duce.
Pe Cezar Ivănescu, însă, fiecare vers pe care l-a scris îl cuprinde ca o matrice, ar vrea să-l aibă de-a pururi înăuntrul său, într-atît îl iubeşte. Asta înţelege oricine îl cunoaşte pe Poet, dar... atenţie: îndeajuns de bine.
Aflîndu-mă în preajma dînsului (mai apropiată, mai îndepărtată, mai apropiată) încă de pe vremea studenţiei, cînd m-a primit în cenaclul „Numele Poetului“, ostenindu-se şi cu poemele mele, ca şi cu ale atîtor altora, mi s-a întîmplat şi mie, cum multora li se întîmplă, să nu-l pot desprinde din matricea versului, să mi se pară că trăieşte deja într-un fel de posteritate căreia ce-i mai poate aduce umilul prezent?
Abia în urmă cu cîţiva ani, ruşinîndu-mă, cu un prilej oarecare, de inerţia mea, am încercat să îi traduc cîteva poeme în franceză. A fost prima oară cînd am meditat la traductibilitatea poeziei dînsului, împreună cu doamna Maria Ivănescu, care ea însăşi tradusese mai multe poeme. Mă tentase ce era mai greu: unele poeme în vers clasic pe care le iubeam. A trebuit să recunosc că nu întotdeauna iubirea poate face minuni, dar am dat vina şi pe limbă – nu pe limba franceză, ci pe franceza mea.
Şi m-a ispitit un gînd: dar araba?!...
L-am amînat sine diae, nesimţindu-mă în stare, pentru moment. Gîndul a revenit, dar nu a dat rod decît mai de curînd şi poate că nu întîmplător, abia sub soarele Egiptului.

Domnul Gamal el-Ghitani, redactorul-şef al revistei Akhbar el-Adab, „Ştirile literare“ (care apare la Cairo, cea mai importantă revistă literată egipteana şi cu cea mai largă audienţă în lumea arabă) şi un extraordinar prozator egiptean, m-a privit cu speranţă şi mi-a zis: „Am fi foarte dornici să traduci din literatura română. E aproape necunoscută la noi. Eu nu am citit decît ceva de Panait Istrati şi ceva de Sadoveanu. În afară de unii scriitori din diaspora voastră care sînt cunoscuţi, evident... Dar, de pildă, nu ştiu nici măcar numele unui poet“.
Mi s-a strîns inima: dureros adevăr. În timp, m-am convins că, din păcate, nici măcar oamenii de cultură egipteni nu cunosc mai nimic despre literatura română scrisă în ţară. Dacă nume ca Eliade, Cioran, Ionescu şi altele au pentru ei o anumită rezonanţă, în schimb numele lui Eminescu nu are nici una.
Cînd domnul Gamal a rostit apăsat că nu cunoaşte „nici măcar numele unui poet“, două nume mi-au venit imediat în minte: Eminescu – primul care i-ar fi venit oricărui român – şi Cezar Ivănescu - cel de-al doilea ţîşnind, parcă, din locul lui special în subconştientul meu, stîrnit, poate, şi de formularea interlocutorului.
Nu plecasem la Cairo (unde am stat un an universitar la o bursă de specializare în lingvistică arabă, primită în baza Acordului cultural bilateral) cu nici un plan clar de activitate literară, poate şi pentru că lingvistica trecuse temporar pe un plan prioritar faţă de preocupările mele literare.
Noroc că din ţară cărţile mi-au sosit la timp...
Am încercat să traduc Eminescu, mai ales „ Egipetul“, dar, nemulţumită de rezultat (nu reuşeam să redau imaginile fără a trăda efectele prozodice şi invers), l-am abandonat cu un sentiment de eşec şi de vină care continuă să mă stăpînească.
Tradusesem încă din ţară cîteva poeme de Lucian Blaga în vers alb, de ale căror variante în arabă eram destul de mulţumită, mai ales că avusesem ocazia să cer şi părerea unor colegi arabişti care le consideraseră reuşite şi, mai ales, îl „recunoscuseră“ în ele pe Blaga.
Într-o zi, i-am dus domnului Gamal douăzeci de poeme şi i le-am pus pe birou cu o mînă tremurîndă. Se mai aflau de faţă prozatorul Ezzat el-Qamhawi şi poetul Abd er-Rahman el-Abnudi. Curios peste măsură, domnul Gamal lasă orice altă treabă şi îl roagă pe poetul el-Abnudi să citească cu vocea lui gravă, de actor.
După primul poem („Izvorul nopţii“), s-a lăsat tăcerea. El-Abnudi l-a mai citit încă o dată, şi mai atent la frazare, apoi a exclamat admirativ: „Allaah!". A mai citit cîteva poeme, mult mai nuanţat – se vedea că „prinsese“ nu numai melodia interioară, ci şi că „ se prinsese“ în mrejele
metaforei blagiene.
Ezzat a luat foile din mîna colegului său, continuînd lectura cu glas mai puţin grav, dar mai cald. Apoi mi-a cerut să recităm în paralel cîte o strofă (un fragment) în arabă şi română. Domnul Gamal asculta extrem de atent, în tăcere. La sfîrşit, a exclamat: „Asta da poezie! Ce metafore! Ce forţă! De ce îl ţineţi ascuns pe acest... Blaga? E colosal.“ După ce grupajul a apărut pe două pagini, în „inima“ revistei, însoţit de prezentarea lui Blaga ca poet şi filozof, am auzit multe cuvinte de minunare şi admiraţie faţă de poezia lui din partea unor oameni de litere (Akhbar el-Adab este o revistă foarte citită şi foarte bine distribuită în lumea arabă). Dar cel mai mult mă bucuram cînd, de atîtea ori, în următoarele luni, domnul Gamal mă prezenta adăugînd sistematic: „Prin ea am cunoscut un poet extraordinar, Lucian Blaga“ şi rostea numele poetului, devenit familiar, cu un fel de încîntare. Mă mai bucuram cînd, în toiul unei discuţii literare, cineva mă întreba: „Nu ai tradus tu nişte versuri extraordinare ale unui român... cum se numeşte?...“ – Lucian Blaga, răspundeam eu, abia aşteptînd să-l aud pe interlocutorul meu repetîndu-i numele, pentru el exotic, dar un nume care constatam că avea o rezonanţă specială în conştiinţe. În vidul acela de cunoaştere, aproape hidos, care existase în mintea intelectualilor egipteni cu care stăteam de vorbă, se instalase o stea luminătoare cu numele lui Blaga. Bucuria de a auzi numele lui Blaga rostit de egipteni m-a împins (deşi nu doar ea) să traduc şi un fragment din „Fiinţa istorică“ în care poetul filozof vorbeşte despre istoriografia egipteană şi metafora pe care o reprezintă pentru această ştiinţă listele cu numele regilor la vechii egipteni. Blaga corectează opinia potrivit căreia istoriografia egipteană ar fi primitivă, rudimentară, embrionară, explicînd că ea este de fapt, potrivit vechii mentalităţi egiptene, istoriografia totală, căci numele regilor sînt de fapt „mumii sonore“ care, conservîndu-se, conservă statul, esenţa lui. Metafora a plăcut mult unor literaţi egipteni. Fericită că „mumiile sonore“ au avut un ecou puternic, meditam la faptul că orice cuvînt scris îl poate costa ori răsplăti, în timp, pe un scriitor. Aşa cum Blaga înţelesese cîndva spiritul egiptean, tot astfel egiptenii de azi, care au – cred – o „obsesie a numelui“, păreau că vor să ajungă la esenţă prin nume, întrebîndu-mă cu obstinaţie: „Cum se numeşte?... Aaah: Blaga“. „Ce mai ţineţi voi, acolo, ascuns în poezia voastră?“ m-a întrebat domnul Gamal într-o buna zi. Pregătisem în jur de cincisprezece poeme ale poetului Cezar Ivănescu. După Blaga şi efectul pe care îl produsese, am simţit că nu există urmare mai potrivită. Cel cu care am revăzut traducerile şipe care am „probat“ efectul a fost Ezzat care a intrat imediat în rezonanţă cu textul, cuprins de o gravă încîntare: „Îmi place mult fiindcă e greu, e adînc nu e pentru oricine.“ Erau poeme în vers alb din „Cele mai frumoase poezii“.
Domnul Gamal era ocupat peste măsură în biroul său şi mi-am zis că nu este momentul... În sala mare a redacţiei, am avut imboldul de a postfaţa o discuţie dospro poezie pe care o purtam cu Goda Khalifa (nu numai un grafician de elită, dar şi pretenţios degustător de literatură) citind din poemele lui Cezar Ivănescu. Goda asculta electrizat. Mi-a cerut să citesc rar, cu voce coborîtă. Mi-a spus după primul poem: „Sette Zeinab – aşa îmi spunea el, „doamnă Zeinab“, nevrînd să accepte că n-aş fi egipteancă! –, coboară glasul! Aşa ceva se citeşte între noi, care avem oarecare treabă cu moartea... Şi citeşte rar: asta e poezie care intră în sînge, e periculoasă!“
Absorbită de leoctură şi de încordarea cu care urmăream efectul, abia am băgat de seamă cînd domnul Gamal, care ieşise din birou şi traversa sala, se oprise de cîteva secunde dinaintea noastră, ascultînd. Cînd am terminat poemul pe care tocmai îl recitam, mi-a luat foaia din mînă şi a citit-o din nou, pentru sine. Mi-a mai luat din mînă un poem, l-a sorbit cu sete, apoi mi-a zis:
– Cine e?
– Cezar Ivănescu.
- Trăieşte?
– Da, mulţumim lui Dumnezeu!
– E un poet încă şi mai mare decît Blaga!...
Două poeme citise Gamal el-Ghitani („Prima fecioară a omului“ şi „Turn“: „! Cînd m-am născut, mama,/ pe-o masă, întinsă,/...) apoi dădea această sentinţă. De emoţie, am bîiguit:
– De ce spuneţi asta?
– E mai adînc. N-am citit poeme despre moarte mai cutremurătoare ca acestea.
Apoi şi-a continuat traversarea sălii, iar la întoarcere mi-a cerut să-i dau toate poemele pe care le aveam, ca să le citească peste noapte. I le-am dat, însoţite de o prezentare bio-bibliografică a poetului.
Cînd l-am revăzut, mi-a spus: „ Nu m-am înşelat. E mai mare decît Blaga. E cea mai bună poezie tradusă pe care am citit-o.“ Şi mi-a mulţumit (!) pentru că i-am „dăruit" asemenea lecturi.
Şi din nou mi-a fost dat să mă bucur auzind numele poetului pe buzele unor literaţi egipteni. Cineva m-a mustrat:
– Mai lăsaţi-ne, domnule, şi nouă un pic de loc!...Voi, românii, nu aveţi decît poeţi din aceştia... ucigători?! Ăştia nu scriu, ci...
– Fac mumii sonore, l-a întrerupt Ezzat.

Recitesc aceste relatări cît se poate de exacte despre impactul pe care l-au avut poemele lui Blaga şi Cezar Ivănescu asupra unei elite a scriitorilor egipteni. Îmi dau seama că ele au şanse mari să pară ciudate cititorului cu mentalitate europeană.
Ar trebui ca cineva să cunoască atmosfera de la redacţia revistei Akhbar el Adab, deschiderea, setea de nou de acolo, de literatură modernă bună, lipsa de prejudecăţi culturale, ca să înţeleagă că în acel loc reacţiile puternice şi directe faţă de sensul de calitate sînt cît se poate de fireşti. Şi poate ar trebui să ştie că egiptenii sînt un popor de oameni plini de spontaneitate, calzi, comunicativi şi foarte curioşi.

Ar trebui ca cineva să îl cunoască pe Gamal el-Ghitani, nu numai scriitorul de excepţie, ci şi omul atît de ptofund care despre esenţe discută întt un limbaj esenţial, emiţînd un fel de discurs continuu pentru care sincopele timpului nu contează. Căci la o bună bucată de vreme, în toiul unei discuţii despre sufism, mi-a zis: „Şi la Blaga am întîlnit idei sufite. Dar, mai mult decît el, Cezar e un poet sufit. Nu ştiu dacă ştie asta despre sine.“ Iar deunăzi, la telefon, m-a rugat: „Mai trimite-ne! Este atît de frumos ce ai tradus!" Şi i-a transmis salutări... domnului Cezar Ivănescu.
Şi ar mai trebui ca cineva să încerce, prin experienţă proprie, efectul pe care îl poate produce literatura română de esenţă asupra unui ales eşantion de public străin pentru a-mi împărtăşi bucuria, uimirea, regretul şi speranţa.

Regretul că în conştiinţele multor lectori literatura noastră nu are încă un loc al ei, nu are un nume şi speranţa că este, totuşi, posibil să şi-l capete.

Daniela Firănescu, Contrapunct, număr dedicat poetului Cezar Ivănescu, decembrie 1996

CURENTUL. Fiica lui Cezar Ivănescu: Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt

2010-02-05T01:46:00.003+01:00

În urma cu exact doi ani, pe 4 februarie 2008, scriitorul Cezar Ivănescu intra în greva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor. Era o reluare în premieră a acestei forme extreme de protest, după 1989. Dar şi acuzele erau extreme. Fără absolut nicio dovadă, membrul Colegiului CNSAS Mircea Dinescu răspândise ca „informaţie sigură“, prin intermediul maşinăriei de minciuni şi manipulare a infractorului milionar Sorin Ovidiu Vîntu, „ştirea“ că Cezar Ivănescu ar fi fost informator al Securităţii. Realitatea era exact contrară.

Conform unei Note Strict Secrete a Securităţii, aflată la CNSAS şi în Arhiva SRI, Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, măsurile stabilite de DSS în privinţa lui Cezar Ivănescu erau chiar singulare printre scriitori, altfel răsplătiţi cu favoruri de Securitate. Dacă Nicolae Manolescu, actualul preşedinte al USR, era abonat la navetă pe ruta Bucureşti - Paris, iar Ana Blandiana făcea chiar turul lumii, în privinţa lui Cezar Ivănescu, Securitatea stabilise, printre altele, următoarele: „Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de Miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă - n. red.) şi Direcţia a V-a (Securitate şi Gardă - n. red.)“.

Intelectualii PCR

Ei bine, în ciuda acestor dovezi implacabile şi a lipsei vreunui act care să ateste contrariul, nici până azi agenţia şi postul TV care au produs dezinformarea, ca şi ziarele care au preluat-o fără cea mai mică verificare, nu au reparat public această greşeală, în ciuda cererilor repetate ale fiicei poetului, Clara Aruştei, care consideră că prin această operaţiune „Mircea Dinescu mi-a băgat tatăl în mormânt“.

Într-o emisiune „Naşul“ din acele zile, Cezar Ivănescu amintea că „pe 1 februarie, la emisiunea de pe Realitatea TV a lui Stelian Tănase, fostul activist PCR, sursa scurgerii s-a autodivulgat singură: Mircea Dinescu, fost soldat fruntaş la arma Securitate. Şi pentru această măgărie îl voi da în judecată“. După exact doi ani, iată că şi Agenţia Naţională de Integritate a descoperit o altă incompatibilitate a „poetului-portofel“, legată de afacerile sale de latifundiar pe terenurile statului, obţinute prin trafic de influenţă de la Academia Română. Cezar Ivănescu observase cum toate aceste personaje controversate, gen Manolescu, Blandiana sau Dinescu, făceau parte din „Grupul de la Comana“ al potentatului CC al PCR şi membru al CPEx Gheorghe „Gogu“ Rădulescu, arestat după 1989, dar eliberat rapid şi dispărut apoi în condiţii neelucidate. La scurt timp după ce a făcut greva foamei, Cezar Ivănescu, slăbit şi afectat puternic de răspândirea cu repeziciune a minciunii ordinare a lui Mircea Dinescu, fără posibilitatea de a o contracara la acelaşi nivel, s-a scurs, neîmpăcat, printr-o moarte la fel de controversată ca şi a Patriarhului Teoctist. Redăm mai jos o scrisoare tulburătoare a fiicei poetului, transmisă ziarului nostru, iar pe www.curentul.ro veţi putea găsi transcrierea emisiunii „Naşul“ de la postul B1 TV în care Cezar Ivănescu îl acuză pe agentul filorus Mircea Dinescu de moartea lui Marin Preda, la vremea respectivă aflat în colimatorul sovieticilor pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“ şi „Delirul“, apărut de altfel în variantă cenzurată la presiunile KGB şi ale Ambasadei URSS.

Victor Roncea

Apel pentru memoria lui Cezar Ivănescu

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc că Cezar Ivănescu a murit în condiţii tulburătoare şi suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute încă, la două zile după o intervenţie medicală banală, programată şi garantat modernă şi neinvazivă. Poetul a fost conştient până la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15, şi a vorbit şi s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstanţele şi documentele legate de intervenţia chirurgicală care a provocat decesul sunt în continuare ascunse cu obstinaţie de toate instituţiile abilitate să răspundă cu transparenţă solicitărilor legitime ale familiei de a afla adevărul (IML „Mina Minovici“ Bucureşti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judeţean Bacău).

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declanşat de o „sursă“ - rapid-şi-gălăgios-autodivulgată, printr-o instituţie media (agenţia lui Sorin Ovidiu Vîntu NewsIn, parte a Grupului Realitatea-Caţavencu), Cezar Ivănescu a fost livrat linşajului public. „Sursa“, conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul Realitatea TV, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din Codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezintă interese străine ostile României.

Începând cu acea dată (29 ianuarie 2008), Cezar Ivănescu a fost supus unui atac mediatic care a avut la bază o acţiune premeditată şi concertată şi care a vizat, în mod evident, eliminarea scriitorului Cezar Ivănescu din viaţa publică. La acesta a participat - oferind implicit o susţinere oficială prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor şi prin lipsă de reacţie - şi conducerea U.S.R., formată la acea dată, ca şi astăzi, din Nicolae Manolescu, preşedinte, şi Varujan Vosganian, vicepreşedinte.

Ca răspuns la atacul ilegal şi profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R., şi la atitudinea incorectă şi nestatutară a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivănescu a recurs la toate formele legale de reacţie şi protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluată şi de agenţia Amos News). O altă scrisoare redactată de Cezar Ivănescu, în calitate de cetăţean al României, dar şi de Comandor al Ordinului „Steaua României“, i-a fost adresată, în aceleaşi condiţii de legalitate, preşedintelui României, Traian Băsescu, totodată şef al acestui Ordin (scrisoarea Nr. 2994 din 4.02.2008). În scrisorile sale, Cezar Ivănescu a denunţat nedreptatea flagrantă şi ilegalităţile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea funcţiei sale publice într-o instituţie a Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultimă şi decisivă formă de protest social nonviolent. La nivel instituţional, urmările tuturor acestor forme legale de protest faţă de o ilegalitate comisă de un înalt funcţionar al statului român au fost practic nule. Pe 29 aprilie, Cezar Ivănescu a fost înmormântat.

Astăzi, la doi ani de la declanşarea acelui atac mediatic, de o virulenţă fără precedent în presa română postdecembristă, mai cu seamă că persoana vizată, poetul Cezar Ivănescu, nu ocupa funcţii în vreo structură a puterii de stat, vă cer sprijinul pentru a susţine oficial demersul de stabilire a adevărului în cazul Cezar Ivănescu.

Adresez pe această cale un apel tuturor redacţiilor şi tuturor ziariştilor din presa tipărită şi din cea on-line, care au publicat până la moartea lui Cezar Ivănescu şi chiar după aceea, în ferpar, informaţia că Cezar Ivănescu ar fi primit o aşa-numită decizie de colaborare sau de poliţie politică din partea CNSAS, considerând că au obligaţia, din punct de vedere deontologic şi uman, să clarifice o situaţie pe care au generat-o conştient şi benevol în momentul în care au preluat o informaţie care nu avea la origine absolut nicio probă.

Am dorit să transmit acest apel în mod public - vedeţi şi www.cezar-ivanescu.blogspot.com - pentru că, în pofida evidentei nevinovăţii a scriitorului Cezar Ivănescu şi a întregii sale vieţi trăite în onestitate şi sărăcie, dar şi a zguduitoarei declaraţii făcute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „Nu există nicio decizie. Cine a vrut să-i facă rău lui Cezar Ivănescu l-a făcut!“. Nici până azi, nimeni dintre cei implicaţi, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinţă de a dori îndreptarea acestei situaţii.

În continuare, şi post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergură şi pentru un mare scriitor român elogiat de Mircea Eliade, Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu şi încă de multe alte personalităţi ale vieţii culturale din România şi din afara ţării.

Mulţumesc ziarului „Curentul“ pentru că sparge acest boicot media aruncat asupra personalităţilor reale ale României şi prezintă această frântură de adevăr scrisă cu lacrimi de sânge.

Clara Aruştei

De ce nu este România un stat de drept? 29.01.2008-29.01.2010. Doi ani de la comiterea unui asasinat mediatic. Nici un răspuns oficial.

2010-01-26T22:26:00.002+01:00

Cazul Ivănescu: O nebuloasă pentru CNSAS
La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

La 1 februarie, în emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV, Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, a declarat despre poetul Cezar Ivănescu că “a fost securist şi a semnat angajament în 1961 cu Securitatea”. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu.

Singurul dintre membrii Colegiului CNSAS care îşi aminteşte exact şi când a avut loc şedinţa şi dacă s-a dat vreun verdict este Mircea Dinescu. Corneliu Turianu nu-şi aduce aminte însă când s-a discutat cazul Cezar Ivănescu în cadrul CNSAS, dar crede că discuţiile au avut loc “marţea sau joia trecută”. “Am fost prezent la şedinţa respectivă, dar nu-mi mai aduc aminte când s-a discutat... la una dintre şedinţe am lipsit, dar la cea în care s-a discutat despre Ivănescu am fost, dar nu mai ştiu dacă asta a fost marţi sau joi”, a spus Turianu. Întrebat cine a mai participat la acea şedinţă, Turianu a rămas pe gânduri. “Ei, eu nu mai ştiu de mine darămite de alţii... Nu ştiu, nu i-am numărat... a fost cvorum de şedinţă sigur, dar cine a intrat nu ştiu”, a răspuns Turianu. Am insistat să-şi aducă aminte. “Păi, au fost, cred, Cazimir, Dinescu [se afla la Paris! – n.m., C.A.], Dumitrescu... cam toată formaţia a fost”, a spus, în cele din urmă, Turianu. Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. “Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate”, a spus Turianu, adăugând însă că despre Ivănescu s-a discutat de mai multe ori în Colegiu. “S-a dat un verdict?! Nu ştiu. La revedere!..”, a spus Turianu, închizând telefonul.

La rândul său, Constantin Buchet spune că în cazul Cezar Ivănescu nu a fost luată o decizie, nefiind îndeplinite toate chestiunile procedurale, acesta fiind şi motivul pentru care acestuia nu i-a fost trimisă decizia scrisă luată de Colegiu. Buchet a spus însă că despre Ivănescu s-a discutat într-una dintre şedinţele trecute, dar nu şi-a mai adus aminte care dintre colegii săi a fost prezent şi care nu. Nici preşedintele CNSAS, Ladislau Csendes, nu-şi aminteşte exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul lui Cezar Ivănescu. “Exact, nu mai ştiu. Acum 2-3 săptămâni”. Cât priveşte verdictul dat, Csendes ne-a declarat că potrivit legii nu ne poate da această informaţie. Ca şi Ladislau Csendes, şi Claudiu Secaşiu a invocat prevederile legii atunci când a venit vorba de pronunţarea unui verdict în cazul Ivănescu. “După cum bine ştiţi, nu vă pot vorbi decât despre decizii rămase definitive, şi pe legea veche, şi pe legea nouă. Îmi pare rău, nu avem ce comenta. Nu am ce să vă comunic, regret. Îmi pare rău, nu cunosc”, a spus Secaşiu. Un punct de vedere similar în ceea priveşte existenţa unui verdict a avut şi Laurenţiu Tănase care ne-a mai spus că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum două săptămâni, că la şedinţă au fost prezenţi 10 din cei 11 membri ai Colegiului, singurul absent fiind Mircea Dinescu.

“CAZ ÎNCHIS”. “Nu vreau să discut de cazul Ivănescu. Să le fie de bine la ăia care discută şi apar în presă, eu nu discut despre cazul Ivănescu. Este un caz pe care această intervenţie a Curţii Constituţionale l-a prins pe rol fără decizie, deci e un caz închis. Dacă cineva vrea să-l reia, n-are decât să-l redeschidă. E un caz care s-a întrerupt pe parcursul lui, n-a fost finalizat, deci e închis”, ne-a declarat la rândul său Cazimir Ionescu. Nici Ticu Dumitrescu nu a fost dispus să discute despre acest caz. Întrebat dacă îşi aduce aminte când anume s-a discutat, Ticu Dumitrescu ne-a răspuns că “nu-i posibil. Am avut sute de cazuri”. Rugat să facă totuşi un efort de memorie, Ticu Dumitrescu a replicat: “Nu-mi aduc aminte şi nici nu vreau pentru că mi se pare aberant ce spune dânsul (n.r. – Cezar Ivănescu)”. Un alt membru al Colegiului, Florin Chiriţescu, ne-a declarat că acest caz “s-a discutat acum 2-3 săptămâni şi din câte ştiu nu s-a votat, nu s-a dat vreun verdict”. Şi Dragoş Petrescu îşi aminteşte că discutarea cazului Ivănescu a avut loc acum “vreo două săptămâni, în ultima săptămână din ianuarie”. “Nu pot să vă spun exact dacă s-a dat un verdict. Trebuie verificat. Dl Dinescu a lipsit dacă asta vă interesează”, ne-a mai declarat Petrescu.

Ca şi majoritatea colegilor săi, vicepreşedintele Colegiului CNSAS, Virgiliu Leon Ţârău, nu-şi aminteşte când s-a discutat cazul Ivănescu. “Nu mai reţin exact. Nu vă pot confirma aşa ceva (n.r. – dacă s-a dat un verdict) pentru simplu motiv că nu există o decizie definitivă”, a mai spus Ţârău.

Mircea Dinescu, despre cazul Ivănescu
Precizie
“Şedinţa s-a ţinut la 22 ianuarie, dar eu am lipsit pentru că eram la Paris. S-a votat cu o abţinere, iar restul au fost «pentru»“.

Sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html

CEZAR IVĂNESCU: Imitarea Mirumului (text integral)

2010-01-16T19:35:00.006+01:00

Imitarea Mirumului

Acum, cînd păşim în cel de-al doilea veac al eternităţii eminesciene, vom spune că Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii româneşti“ cum, cu înţelepciunea senectuţii, s-a străduit să ne-o reamintească filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, că pentru noi, românii, Eminescu încarnează cea mai desăvîrşit-conceptibilă Imitatio Christi, iar opera sa ne va rămîne în veci, cartea sfîntă a neamului...

Nu am fi îndrăznit să facem publică această învestitură sacrală, dacă nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fără de nici un Dumnezeu“ filosof român, Emil Cioran, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pînă acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul este aproximativ în cultura românească. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar putea fi gelos ? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet“. (Schimbarea la faţă a României, p. 73)

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lîngă Dumnezeu îmi aflu locul!“, şi lîngă el, nimeni...

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut să pară doar un genial personaj istoric, „mais aux âmes bien nées“ el le-a apărut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) în stare să provoace o conversiune fatală... De aceea, toţi românii erudiţi, de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius şi Petru Creţia, au simţit că pietatea faţă de Eminescu măsoară gravitatea cu care ne întîmpinăm propriul nostru destin. Pentru toţi acel care am avut şi avem o patrie în limba română (ca să-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa căruia de drept îi aparţine formularea) drumul de acces către textele fundamentale ale umanităţii trece prin acest corpus al operei eminesciene şi în acest ceas trebuie să ne plecăm cu recunoştinţă fruntea şi în faţa celui mai obscur eminescolog care va fi trudit să ne redea întreagă „conştiinţa noastră mai bună“... Ca epigoni (în sensul meliorativ şi etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisă chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate mulţumi prin anticlimaxul inerent oricărei descripţii lineare realiste...

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara sau o Evanghelie după Matei, şi nu mă îndoiesc deloc că trans-figurarea abia ne va arăta adevărata icoană a Poetului...

Scriam cîndva că orice ins, spre a-şi proba sieşi că e român, ar trebui să scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-şi astfel în conştiinţă nu doar un model exemplar al spiritualităţii româneşti, ci modelul exemplar prin excelentă pentru oricine vrea să realizeze „o vieţuire lină şi cumplită“ ca bun român...

Vom scăpa şi de acea rea conştiinţă a păcatului faţă de Eminescu dacă pe deasupra vom răspîndi, să se afle la căpătîiul oricărui bun român, şi o ediţie populară a operei complete care acum ni se oferă nouă, celor mai privilegiaţi români...

Vom experia astfel acel uimitor comerţ spiritual, potlach, în care fiecare se străduieşte să dea cît mai mult şi vom constata vrăjiţi cît de puţin am dat, chiar toată viaţa noastră („căci acel care îşi va pierde viaţa lui, o va cîştiga“) primind în schimb totul, căci scris e-n firea Mirumului ca o pleromă ce se află să ne copleşească şi bietul nostru trai să ni-l îndrepte înspre adevăr şi biata noastră conştiinţă să ne-o preschimbe într-o hiperconstiinţă beatifică...

Norocul nostru al celor de azi ni se măsoară prin bucuria de a trăi în deplinătatea revelată a spiritului eminescian, iar nefericirea noastră, cîtă este, prin neascultarea „turburării ce ne-a vărsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers în drumul lui Eminescu (Hasdeu şi Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga şi Pârvan, Bacovia, Goga şi Blaga, Arghezi şi Ion Barbu, Enescu, Pallady şi Ţuculescu, Mircea Eliade şi Emil Cioran, pînă la copilul de geniu care a fost Labiş), ni se măsoară prin distanţa viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergătorii noştri: ştim azi măcar să nu mai facem grosolane erori de situare, căci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne măsoară insignifianţa sau grandoarea noastră...

Un singur român ni se pare a mai fi trăit deplin în duhul lui Eminescu: Brâncuşi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adăuga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinităţi, adevărate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesară meditaţiei asupra lui Eminescu...
Numai limba română ştie dacă mai poate da un Eminescu în literatură („Nu noi sîntem stăpîni ai limbii, ci limba e stăpînul nostru“), şi numai Dumnezeu ştie dacă ne va mai da un Bodhisattva pe măsura lui...
Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai înţelept să nu mai aşteptăm o alta, căci ne aflăm în kali-yuga, şi să-ncercăm să privim cu ochii noştri de beznă, în ochii lui de lumină...

Cezar Ivănescu, Imitarea Mirumului, Luceafărul, anul XXXII, nr. 24, 17 iunie 1989
(Textul redat mai sus a fost cules după manuscris. Variantă tipărită în revista Luceafărul fiind forma cenzurată de cenzorii comunişti.)
Imagini: filă de manuscris; filă text dactilografiat cu intervenţiile operate de cenzură

SCRISOARE DESCHISA. CEZAR IVĂNESCU: ŞTIU mai bine decât orice securist că VIAŢA MEA E NEPĂTATĂ iar opera mea literară se situează la primul nivel

2010-01-07T21:44:00.011+01:00

Scrisoare deschisă

Domnule Preşedinte

Am depus la Administraţia Prezidenţială, Registratura Generală, (Nr. 2994 din 4.02.2008) textul care urmează, prin intermediul unei persoane de încredere, în timp ce, eu însumi mă aflam în greva foamei, la sediul U.S.R. din Bucureşti, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu Olinzi (Sala Oglinzilor).

____________________

Domnului Preşedinte

Domnule Preşedinte Nicolae Manolescu

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 12:00, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 115, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca Şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente,
4.02.2008, Bucureşti

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

Cezar Ivănescu
Comandor al Ordinului „Steaua României“

Domniei-Sale D-lui Preşedinte al României, Traian Băsescu

_______________________________

Revin azi, 20.02.2008, rugându-vă să vă consultaţi consilierii personali cerându-le să vă informeze exact în privinţa Protocolului Ordinului Steaua României al cărui şef sunteţi, cît şi în privinţa persoanei care vi se adresează, subscrisul Cezar Ivănescu, scriitor român, Comandor al Ordinului Steaua României .

Supun judecăţii şi arbitrajului Domniei-Voastre situaţia înacceptabilă în care mă aflu începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 şi agravată continuu, până la paroxism, de o bandă de ziarişti sceleraţi, de neoprit în tentativa lor de linşaj mediatic.

În 29.01.2008, agenţia de ştiri NewsIn a difuzat o ştire, „scurgere“ sau „scursură“ din Colegiul C.N.S.A.S., conform căreia subscrisul ar fi primit decizie de colaborare cu Securitatea. Ştirea a fost preluată de toate agenţiile de ştiri şi de întreaga presă românească, mi-a creat un prejudiciu care nu va mai putea fi diminuat sau anulat sub nici o formă şi cu nici o măsură reparatorie şi are o finalitate clară: linşajul mediatic.

Am semnalat din prima clipă, în intervenţiile mele în presă, că „scursura“ din cadrul Colegiului C.N.S.A.S. este Dinescu Mircea, soldat fruntaş la Securitate, absolvent al Academiei „Ştefan Gheorghiu“ (şcoala de cadre a PCR), fost membru PCR şi secretar UTC la USR: numitul Dinescu Mircea s-a autodivulgat în numeroase declaraţii în presă şi în două emisiuni „Tănase şi Dinescu“ ale postului de televiziune Realitatea (din 1.02.2008, ora 22:00 şi 8.02.2008, ora 22:00) inconştient (stare permanentă şi dominantă la acest personaj sinistru) că se află în ilegalitate flagrantă, calitatea sa de membru al Colegiului CNSAS nepermiţându-i să divulge presei şi publicului nici un secret din interiorul unei instituţii care trebuie să respecte legile unui stat de drept.

În 5.02.2008, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România a dat un comunicat oficial pe care vi-l reproduc.
______________________

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său.

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România
_______________________

Orice persoană alfabetizată şi sănătoasă mintal, putea să înţeleagă, citind comunicatul, că se plasează înafara legii chiar şi numai prin colportarea ştirii calomnioase.

Dinescu Mircea, în 8.02.2008, ora 22:00, în emisiunea „Tănase şi Dinescu“ nu doar a reiterat atacul calomnios la adresa persoanei mele, ci a împroşcat cu noroi persoane în viaţă şi iluştri dispăruţi ai literaturii române, lista deschizându-se cu magistraţi de la Curtea Constituţională şi încheindu-se cu regretatul Nichita Stănescu, marele poet plecat dintre noi acum un sfert de veac.

Vă rog să cereţi postului de televiziune Realitatea un CD cu incriminata emisiune, pentru a vă cruci de manifestarea isterică a unui ins care păre a fi posedat de diavol.

Abia în 12.02.2008, presa românească, degradată până la cel mai de jos nivel al abjecţiei, reacţionează normal informând corect şi obiectiv publicul: Jurnalul Naţional (Marţi, 12 februarie 2008) publică în pagina 8 o anchetă cu titlul O nebuloasă pentru CNSAS, anchetă pe care v-o recomand s-o citiţi numai dacă aveţi o inimă perfect sănătoasă.

Trei jurnaliste îi întreabă pe membrii Colegiului CNSAS ce ştiu în legătură cu situaţia dosarului personal al subscrisului, şi, cu excepţia demonizatului soldat fruntaş al Securităţii, Dinescu Mircea, care-şi debitează calomnia în continuare, neconfirmat de nici un membru al Colegiului, toţi ceilalţi membri nu sunt în stare să articuleze logic şi gramatical o propoziţie, încât par cu toţii o adunătură de legume care, înainte de toate, ar trebuie să fie examinate psihiatric.

Textul anchetei e cutremurător. Dacă cetăţeanul român e livrat arbitrariului acestei bande mafiote, care se propune pe sine şi ca instanţă morală, atunci trebuie să constat, domnule Preşedinte, că România nu e un stat democratic de drept.

Indivizii iresponsabili plătiţi din banul public (vă rog să ne comunicaţi d-voastră totul despre dubioasa instituţie CNSAS), membrii Colegiului CNSAS, nu s-au învrednicit nici până acum (miercuri, 20.02.2008), când vă scriu această scrisoare, să redacteze şi să transmită presei un comunicat oficial prin care să dezmintă o ştire calomnioasă emisă de numitul Dinescu Mircea. Probabil nu sunt în stare.

Cu calm, sfătuit de avocaţii mei (dl Sergiu Andon, eminent jurist, deputat şi Preşedinte al Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor din Parlamentul României, şi dna Liliana Zaica) pregătesc dosarele pentru a acţiona în justiţie persoanele, agenţiile şi mediile care mi-au adus un imens prejudiciu. Cred în justiţia română şi ştiu mai bine decât orice securist că viaţa mea e nepătată iar opera mea literară se situează, valoric, la primul nivel de sub opera Maestrului Absolut al literaturii române, Mihai Eminescu. Este cel mai de sus nivel la care poate aspira un scriitor român.

Nu o spun eu, au spus-o alţii, cei care m-au preţuit, Marin Preda şi Nichita Stănescu, Constantin Noica şi Petru Creţia, şi o legiune de alte nume prestigioase ale literaturii române.

Nu am probleme neclare, nici cu viaţa, nici cu opera mea, am însă o mare problemă cu ţara mea, aflată, se pare, încă sub ocupaţie. Poate ştiţi dumeavoastră mai bine sub ocupaţia cui.

Aştept urgent răspunsul dumneavoastră, pentru ca să mă decid dacă mai rămân în ţara mea sau trebuie, la 66 de ani, să cer azil politic într-o ţară europeană civilizată.

Cu speranţa că nu au pierit toţi oamenii de onoare din această ţară, speranţă întărită de semenii mei care s-au ridicat să mă apere, aştept domnule Preşedinte, atât cât sufletul meu îmi va dicta că e demn să aştept.

Cu cele mai bune sentimente,
Cezar Ivănescu
Comandor al Ordinului Steaua României

D-Sale D-lui Traian Băsescu, Preşedintele României, Şef al Ordinului Steaua României

ETERNA REÎNTOARCERE. „...în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus“

2009-12-31T03:42:00.005+01:00

ETERNA REÎNTOARCERE

După 45 de ani de exil, Regele Mihai I al României a revenit în Ţara sa la invitaţia Înalt Prea Sfinţiei Sale Pimen, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor şi timp de trei zile (25, 26 şi 27 aprilie a.c.) a participat la cea mai marc sărbătoare a Creştinităţii ortodoxe, Paştele, într-un pelegrinaj începui la Putna, continuat la Bucureşti la Biserica Sf. Gheorghe, ctitorie brâncovenească, şi încheiat la Mănăstirea Curtea de Argeş la mormintele strămoşilor Săi regali...

În toate aceste trei zile, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României s-a bucurat de o primire triumfală, de neînţeles, dacă nu acceptăm ideea că „vederea la faţă“ a Majestăţii Sale a atins nu doar un strat superficial al sensibilităţii noastre, ci a făcut să rezoneze trăirile noastre cele mai adînci, înmormîntate în ceea ce Jung numea inconştientul colectiv...

Dincolo de consideraţiile lesnicioase ce se pot face, la îndemîna oricui, privitoare la criza profundă a societăţii româneşti de azi, vizita Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a stîrnit un interes prea general în poporul român, ceea ce ne obligă să căutăm a-i da o interpretare mai adecvată.

Descoperim astfel dintru început că motivaţia cea mai profundă care a scos în stradă o mare de oameni a fost o irepresibilă sete de sacru... Poporul român, care e un popor în mod natural creştin, cum ar spune Mircea Eliade, a fost sistematic îndepărtat de tot ceea ce pentru el a constituit valorile sacre ale existenţei timp de 45 de ani şi această tehnică a îndepărtării de sacru, tipic comunistă, se exercită diabolic şi astăzi: acei care au dorit ca „revoluţia“ din decembrie 1989 să fie sîngeroasă şi sălbatică, acei care au dezbinat poporul român împingîndu-l spre fratricid ca şi acei care acuză poporul român de şovinism şi antisemitism, nu urmăresc decît să culpabilizeze treptat toate clasele şi straturile sociale româneşti spre a i se inculpa poporului român o conştiinţă de popor vinovat, „căzut“, o „căzătură“ a lumii...

Persoana Majestăţii Sale, Regele Mihai I al României a rezit în sufletele noastre speranţa în existenţa unor valori absolute care nu pot fi maculate de Istorie şi este imperios necesar să o spunem, Biserica Ortodoxă Română abia astfel a găsit calea adevărată a îndreptării greşelilor sale, prin reumplerea de sacru; de aceea credem că I.P.S. Pimen este cel dintîi ierarh care, de la „revoluţia“ din decembrie încoace, a săvîrşit o autentică resfinţire a sfintelor lăcaşuri, o autentică alungare a diavolului din biserică... şi din conştiinţele românesti...

„Dezbinarea“, ca manifestare diabolică, e o grea moştenire primită de poporul român de la tracii pomeniţi de Herodot şi marele istoric C. Giurescu nu fără temei spunea că ne ameninţă necontenit „blestemul tracic“ al dezbinării; la fel, Mircea Eliade scria în DE LA ZALMOXIS LA GENGIS-HAN: „În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor.“

Moştenitor al „blestemului tracic", rupt în două de retragerea aureliană din 271, predestinat numeroaselor invazii, războaielor şi emigrărilor, poporul român şi-a regăsit fiinţa în „creştinismul cosmic“ (Mircea Eliade) pe de o parte şi în instituţia monarhică pe de altă parte, instituţie care s-a impus românilor prin prestigiul ei mitologic şi istoric de la daci prin domnitorii români „descălecători de Ţară“, „dătători de legi şi datini“ pînă în epoca modernă prin Al. I. Cuza, Carol I şi Ferdinand I, regii reunirii românilor... „Dezbinarea din afară“ care a mutilat trupul Maicii Noastre România în 1940 se infiltrase deja lăuntric în sufletul românesc, numai astfel putem înţelege cum s-a ajuns ca toate cele trei personalităţi charismatice ale României care, întrunite, ar fi putut salva România, să se năruie şi să se piardă, dezbinate: Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Ion Antonescu, Regele Mihai I al României.

„Dezbinarea internaţionalistă“ a devenit principiu politic de guvernare după 23 august 1944 în România, supusă tancurilor sovietice şi dictaturii comuniste. Orice român ar trebui să se întrebe azi, spre a mai scăpa de complexele de inferioritate, de ce România, cîştigătoare a celui de-al doilea război mondial, nu a mai reeditat triumful de la sfîrşitul primului război mondial? De ce o ţară care ar trebui să se prenumere printre „stăpînele lumii“, ca şi celelalte ţări aliate, a fost vîndută şi lăsată cinic la cheremul Imperiului rusesc cum mai fusese lăsată şi în 1878 la Congresul de la Berlin după încheierea gloriosului război de independenţă? Vina Occidentului şi bătaia de joc la adresa României egalează sclavajul concret pe care ni l-a impus Imperiul sovietic... „Dezbinarea internaţionalistă“ iudeo-comunistă ca principiu intern de guvernare a desăvîrşit opera diabolică a dezunirii poporului român şi ar fi urmat să-l piardă de tot fără miracolul dumnezeiesc din decembrie 1989: nu mă refer la ceea ce prin abuz s-a numit „revoluţia“ din decembrie, (lovitura de stat regizată de nomenclatură şi Securitate nu poate fi socotită revoluţie) revolta spontană a milioane de români însă este un adevărat miracol dumnezeiesc, întrucît a trezit în sufletele noastre, speranţa în posibilitatea unei restaurări in integrum a României. Morala mai adîncă şi finală, care se desprinde din năruirea imperiului comunist este pe deplin creştină: prin „dezbinare“ continuă diavolul se „dezbină“, se năruie pe sine, şi adagiul latin divide et impera (dezbină şi slăpîneşte), divide ut regnes (dezbină ca să stăpîneşti), imperial şi păgîn a fost infirmat neîncetat de două mii de ani încoace chiar dacă au mai fost imperii care au crezut că pot sluji la doi stăpîni, şi lui Dumnezeu şi Diavolului.

Dacă în decembrie 1989 în întreg poporul român s-a născut Iisus, a trebuit să urmeze calvarul şi crucificarea românilor (în Transnistria ea s-a petrecut la propriu) repetată zi de zi mai bine de doi ani pentru ca să ne cutremurăm cu adevărat auzind cuvintele din canonul Sîmbetei
celei Mari: „Împărăţit-a iadul peste neamul omenesc, dar n-a rămas în veci; că Tu, Puternice, fiind pus în groapă, cu palma cea începătoare de viaţă ai rupt încuietorile morţii; şi ai propovăduit celor ce dormeau acolo din veac, izbăvirea cea nemincinoasă, făcîndu-Te, Mîntuitorule, cel dintîi sculat din morţi.“

„Pus în groapă“ un întreg popor se recunoaşte în mărturisirea Regelui său: „Elveţienii au vrut să înregistreze în mod obligatoriu şi un nume de familie. Dar eu am refuz net ca în dreptul numelui meu sa fie trecut de Hohenzollern. Eu sînt român, nu sînt german. Tratativele cu autorităţile au durat aproape zece luni pînă cînd am obţinut de la Berna să fiu înscris cu numele de Mihai de România. În timpul tratativelor acestora a trebuit să înregistrez şi maşina cu care venisem din Anglia, dar nu puteam s-o înregistrez pînă cînd nu se rezolva problema numelui. Iar serviciul automobilelor tot insista să adopt numele elveţian, fireşte, pentru a intra mai repede în rîndul plătitorilor de taxe, în fine. Am fost chemat de mai multe ori acolo, şi şeful acelui serviciu, pentru că nu mai avea ce să-mi spună, s-a enervat şi a început a striga: «Trebuie să aveţi un al doilea nume, de-acum înainte nu mai sînteţi nimic!»...“ (Convorbiri cu Mihai I al României, de Mircea Ciobanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991).

Anulat de entropia comunistă, obligat să-şi piardă identitatea, poporul român a fost şi este încă socotit „un nimic“ şi de aceea înălţarea hieratică a mîinilor regeşti i s-a arătat precum „palma cea începătoare de viaţă“ şi „cuvîntul“ s-a făcut „carne“.

Trei zile la rînd, românii care l-au văzut pe Regele Mihai I al României s-au lăsat în voia unui autentic fior religios care le dezvăluia o mirifică lume de imagini arhitipale, iar printre aceste imagini arhetipale desprindem doar una legată de „reîntoarcerea“ Regelui Mihai I al României. Inconştient, reîntoarcerea Regelui e legată în sufletul oricărui român de o „reîntoarcere a vremurilor“ şi o restaurare a lumii, ca la începuturi.

Credem însă că, dincolo de această interpretare religioasă a unui eveniment istoric, chiar istoria românilor cuprinde un moment exemplar şi uitat, în stare să o potenţeze pînă la magnific „reîntoarcerea unui Suveran“ mai mult chiar decît încoronarea sa...

Episodul istoric ne este relatat de Gibbon în Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului roman. După ce „Aurelian retrase forţele sale armate din Dacia şi astfel abandonă această mare provincie în mîna goţilor şi vandalilor“ se reîntoarse pe neaşteptate în Nordul Dunării pentru a pedepsi pe alţi barbari, alemanii care înţeleseseră să violeze condiţiile păcii: „În această situaţie disperată, alemanii nu mai dispreţuiră ideca de a cere pace. Aurelian îi primi pe ambasadorii lor în faţa taberei sale, cu tot fastul care putea demonstra măreţia şi disciplina Romei. Legiunile înarmate erau alineate perfect, într-o tăcere cumplită, principalii lor comandanţi, care se distingeau prin însemnele rangului, stăteau călări de o parte şi de alta a tronului, în spatele tronului se vedeau imaginile consacrate ale împăratului şi ale predecesorilor săi; acvilele de aur şi diferitele titluri ale legiunilor, înscrise cu litere de aur, erau înălţate în aer pe lungi suliţe argintate. Cînd Aurelian se aşeză, farmecul bărbătesc şi figura sa maiestuoasă treziră barbarilor un adînc respect, atît pentru persoana, cît şi pentru purpura învingătorului lor. Ambasadorii căzură cu faţa la pămînt în tăcere. Împăratul le porunci să se ridice şi le îngădui să vorbească. Cu ajutorul interpreţilor ei cuvîntară, încercînd să-şi atenueze perfidia şi-şi preamăriră isprăvile; insistară asupra vicisitudinilor soartei şi avantagiilor păcii şi, cu o încredere nelalocul ei în situaţia lor de popor învins, cerură o mare subvenţie drept preţ al alianţei ce o ofereau romanilor. Răspunsul împăratului fu aspru şi autoritar. El primi cu dispreţ ceea ce ofereau alemanii şi respinse indignat cererile lor; le reproşa barbarilor că erau tot atît de ignoranţi în arta războiului ca şi în ceea ce priveşte regulile păcii, iar în cele din urmă îi lăsă să plece, avînd în faţă o singură alternativă: capitularea fără condiţii, la bunul său plac, sau suprema pedeapsă pe care, în mînia sa, era în măsură să le-o dea.
Aurelian cedase o provincie îndepărtată goţilor, dar era periculos să ierţi sau să te încrezi în aceşti barbari perfizi, a căror putere formidabilă ţinea pînă şi Italia într-o permanentă stare de alarmă.“

„N-a fost să fie“ ca tronul Romei să rămîie vecinic de pază plaiurilor dunărene şi noi să nu mai stăm în calea tuturor răutăţilor, dar poate că Dumnezeu va face ca această „reîntoarcere“ a Regelui Mihai I al României să nu rămîie doar un vis de o clipă în vîrtejul timpului, ci semnul de început al unei eterne reîntoarceri, – a ţării în temeiurile fiinţei ei naţionale, şi a oamenilor cu faţa care Dumnezeu, căci e Singurul care iubeşte şi stăpîneşte.

Cezar IVĂNESCU
text publicat în Glasul naţiunii, vineri, 8 mai 1992

Mihai Ursachi (1979), dedicaţii pentru Cezar Ivănescu

2009-12-26T13:01:00.002+01:00

CEZAR IVĂNESCU: „USR ar fi trebuit să numească şi să buşească PREŞEDINŢI în ţara asta“

2009-11-21T14:04:00.010+01:00

– Să ne amintim că în ţara asta, chiar şi sub Ceauşescu, a fi scriitor român însemna ceva.
– Da. Ce se întâmplă? Eu am avut, cum v-am spus, o situaţie foarte dificilă după Revoluţie. Într-o frază sintetizând: nemembru de partid înainte de Revoluţie, am reuşit să lucrez în presă, am reuşit să mă pun în beţe cu membri şi chiar cu secretari de partid, respectiv tov. Sânziana Pop, care a vrut să mă scoată din presă, din „Luceafărul“, în '86 – n-a reuşit, am scos-o eu de la „Luceafărul“ pe ea, eu, nemembru de partid. După Revoluţie, drept răsplată, probabil că n-am fost pecerist, am fost dat afară de la revista „Luceafărul“şi mi s-au făcut toate manevrele posibile ca să ies din Uniunea Scriitorilor. Şi atunci am încercat să înfiinţez vechea Societate a Scriitorilor Romani. Deci, am fost în miezul acestor lupte dramatice, ca să spunem aşa. Am ştiut de atunci, am scris-o şi am prevestit că Uniunea Scriitorilor este falimentară , cu o conducere ca aceea pe care a avut-o, cu Mircea Dinescu în cap. Faptul că, după Revoluţie, la Uniunea Scriitorilor, s-a acceptat o conducere neserioasă, bişniţară, de un egoism feroce – ei niciodată în viaţa lor nu şi-au depăşit propria lor persoană, n-au reuşit să întindă o bucăţică de pâine unui câine sau o strachină de apă unui cerşetor, oameni de un egoism feroce – ăştia au dus de râpă Uniunea. Am făcut această afirmaţie, pe care o reiau şi la ora actuală şi în care cred: o autoritate autentică. Uniunea Scriitorilor, trebuia să devină după Revoluţie acea centrală de energie, acel nucleu de energie care să numească şi să buşească preşedinţi în ţara asta. Pentru că aveam această autoritate. Din această instituţie de autoritate şi de ţinută morală, a ajuns o instituţie oarecare, falimentară. Din ce cauză? Din cauza faptului că s-a ocupat numai cu bişniţă măruntă, cu afacerile lor de bişniţari nenorociţi de la Dinescu şi până la actualii conducători ai Uniunii – şi nu cu lucrurile mari. Nu s-au gândit la condiţia scriitorului român, nu s-au gândit cum să transforme această instituţie, care a fost foarte puternică sub comunişti şi a fost o adevărată redută a democraţiei, cum s-o transforme din nou într-o instituţie puternică şi în democraţie, care să poată să facă ceva în ţara asta.

– Cum ar arăta, din punctul dv. de vedere, o instituţie, o organizaţie a scriitorilor, care să fie viabilă acum?
– Acum este destul de dificil de spus. Ca să discuţi despre o instituţie, trebuie să ştii istoricul ei. Pentru că instituţiile în lume au un început şi un sfârşit. O instituţie poate să se dovedească, la un moment dat, caducă, şi nu mai e nevoie de ea şi dispare dintr-o societate. Societatea Scriitorilor Români – şi asta mă doare, că actualii şefi n-au ştiut niciodată istoria propriei instituţii pe care au condus-o – s-a înfiinţat la începutul acestui veac, având un program foarte mare şi generos. Iată de ce s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români: a fost o prefigurare a românismului, a avut deci un plan de creare a unei unităţi spirituale a tuturor românilor din teritoriile locuite de români. A venit Marea Unire, România Mare ş.a.m.d. Şi această Societate a câştigat câte puţin teren – teren juridic, proprietăţi etc. - între cele două războaie mondiale, încet-încet, devenind o societate de sine stătătoare, cu un statut al ei special ş.a.m.d. După război, a fost momentul dramatic pe care îl ştim, când s-a transformat Societatea Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor din România, cu multe purificări, cu mulţi scriitori care au fost marginalizaţi, cu introducerea multor ciurucuri în Uniune. Dar şi-a revenit repede. Deşi iniţial era creată pe model sovietic şi se dorea să fie o instituţie obedientă faţă de statul comunist, încet-încet Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie autonomă, a reuşit cu adevărat să recâştige vechiul program naţionalist sau patriotic, cum vreţi să-i spuneţi, şi, în plus, să devină cu adevărat un stat în stat. Să reuşească să sprijine cu adevărat iniţiativele scriitorilor români autentici de a crea literatură autentică, desprinsă de comanda socială şi de dorinţele dictaturii. Acest lucru a reuşit să-l facă Uniunea Scriitorilor, cam începând de prin anii '60 şi ceva până în '89. Adică, sunt scriitori romani – eu cunosc foarte, foarte multe cazuri – care au supravieţuit numai datorită Uniunii Scriitorilor. Eu însumi am avut perioade de şomaj, în care eram vânat de Securitate, de unii, de alţii ş.a.m.d., şi aveam un statut: eram scriitor român şi asta m-a apărat de foarte multe rele în România acelor timpuri. Dacă Uniunea noastră şi oamenii din Uniune ar fi ştiut acest istoric foarte exact, de ce a fost creată această instituţie, cu ce scopuri ş.a.m.d., după Revoluţie ar fi făcut pasul necesar... Deci, nişte minţi deştepte ar fi trebuit să facă, după Revoluţie, mişcările care trebuiau făcute. Nu mai spun de faptul că nu trebuia să implice Uniunea în politică, ea trebuia să rămână o instituţie apolitică echidistantă, ca la un moment dat să poată primi şi o subvenţie guvernamentală, dar nu asta-i cel mai important. Important este că ea trebuia să-şi păstreze autonomia...

– Să revenim puţin la poetul Cezar Ivănescu. Sunteţi considerat unul dintre cei mai mari poeţi creştini pe care i-a avut România. Credeţi că putem defini poezia ca poezie laică şi poezie religioasă?
– Cum să spun? Da. Dar doar pentru raţiuni didactice. Pentru că, dacă e să ne gândim bine – de exemplu la noi, la români – poezia laică n-are decât un trecut foarte apropiat. Adică ce înseamnă poezie laică? Poezia laică e poezia care s-a scris în ultimii 50 de ani sau sub dictatură, care n-a mai avut curajul, să spunem, să se declare deschis poezie religioasă sau mistică sau cum vreţi. Pentru că, în rest, toată poezia autentică românească nu poate ieşi din acest cadru mare religios care e Europa, creştinătatea şi tradiţiile mai vechi decât creştinismul, care sunt vechile tradiţii daco-gete, dar tot de origine religioasă. Deci, pentru noi, românii, e aproape un nonsens să vorbim de poezie laică şi aproape n-avem valori care să probeze poezia laică. Pentru că toată poezia folclorică are, cum bine se ştie, un sâmbure religios sau, în orice caz, o provenienţă sau o destinaţie religioasă. Apoi, marea poezie care a început să fie scrisă în limba română, de la Dosoftei încoace, e o poezie care totdeauna a ţinut cont de religios, adică religiosul a fost totdeauna de la sine înţeles până la marea poezie modernă interbelică; şi nu văd cum am putea să-l judecăm pe Arghezi, pe Blaga, pe Bacovia chiar (deşi el iese un pic în afara cadrelor) sau pe Barbu decât totuşi printr-o schemă religioasă. Adică noi suntem o naţiune creştinată de timpuriu, am avut o tradiţie religioasă de dinainte de creştinism, cum bine se ştie, şi nu putem concepe crearea unor mari valori autentice şi perene în afara religiosului.

– Cum aţi defini natura profundă a poeziei?
– Destul de greu, în câteva cuvinte. Dar asta încerc să fac prin cursurile de poezie pe care am început să le ţin din toamna trecută la Casa Pogor din Iaşi. Adic, încerc – printr-o filieră guenoniană – să reîncep să demonstrez un lucru: că falimentul modernismului în general – sau al postmodernismului, n-are importanţă (pentru mine, postmodemismul este un fel de flatus vocis, e ceva care nu există) vine de acolo că a negat sau a uitat marea tradiţie religioasă a poeziei. Poezia, spun eu, a fost, în momentele ei de mare glorie, totdeauna o artă completă şi complexă şi o artă religioasă. Şi încerc să readuc poezia la marile ei origini. La originile ei autentice, la acele momente originare şi inaugurale, când poezia era, în acelaşi timp, spectacol sacru (deci religie), mitologie, artă – şi, bineînţeles, totdeauna însoţită de muzică. Asta încerc să fac în aceste cursuri de poezie. Şi încerc un lucru, riscant pentru mintea omului de azi, a omului modem: încerc să spun că s-ar putea ca poezia europeană să se fi încheiat cu trubadurii, Dante şi – hai să spunem – poate încă doi-trei poeţi moderni (doi-trei însumând destui – câţiva romantici germani, câţiva simbolişti francezi) care, pe o cale sau alta, au revenit totdeauna la o concepţie veche despre poezie, adică poezia văzută ca act liturgic, act complet, cu totul deosebit de înţelesul profan pe care îl dădeam noi unei arte liberale.

– Aţi afirmat cândva, acum câţiva ani, că nimeni nu a ajuns cu revelaţia mai departe decât dumneavoastră. Ce este revelaţia pentru un poet? Diferă ea de revelaţia misticului?
– Aici e dificil de spus. S-au şi scris la noi câteva lucruri interesante în privinţa asta. Eu nu cred că diferă. Cred că se întâmplă următorul lucru: în mod foarte clar pentru mine, cel puţin – poetul trebuie să fie o natură mistică. Altfel, rămâne la suprafaţa ludică a expresiei verbale şi nu penetrează cu adevărat misterul lumii. Deci, el trebuie să fie în mod fatal un mistic, un religios. Vai de acela pe care Dumnezeu l-a născut fără suflet mistic! Colegului meu, din nefericire azi bolnav, Ioan Alexandru, eu îi aplicam expresia franţuzească n'est pas mystique qui veut. Dacă nu ţi-a dat Dumnezeu un suflet mistic şi religios, degeaba înşiri la fraze, degeaba faci cuvinte şi discursuri, că nu se simte ţâşnirea aia din străfunduri. Deci, artistul trebuie să fie fatalmente un suflet religios şi mistic. Se întâmplă însă următorul lucru: momentul sau locul din care poetul, artistul se desparte de misticul pur, de sfânt, de monah, este acela în care, cum am spus, sfântul, trăitorul întru sfinţenie, se închide în tăcerea totală care comunică cu Dumnezeu, tăcere care mai înseamnă un adaos de rugăciune, iar artistul se întoarce spre lume... Asta neînsemnând nici o scădere de mesaj, nici o degradare, ci asta e destinaţia poetului. Pe el Dumnezeu l-a trimis în lume. El, de aici, din lume. trebuie să aducă o mărturie.

– Din acest punct de vedere cum aţi defini profeţia poetică?
Profeţia poetică la fel ca şi orice alta profeţie. Eu cred în faptul că poetul poate fi un profet, în sensul tradiţional al cuvântului, în sensul profeţilor biblici sau al celorlalţi profeţi pe care i-a cunoscut Europa. Un caz relevant este Nostradamus – profet şi poet, în acelaşi timp – poet extraordinar, „Centuriile“ sunt o poezie nemaipomenită. Sigur, poetul profetizează. în ce sens? Presimte timpul care va să vină. Numai poeţii foarte proşti sau foarte opaci nu presimt nimic din timpul care o să vină. Un filosof poate să fie total opac – sau un gânditor – un poet nu. Când vom avea timp o să vă iau citate din cărţile mele şi osă trăiţi tot ce am trăit noi în ultima vreme. În „Doina“ mea din '83 există un poem mare, „melodie fără sfârşit“ – acolo sunt pasaje şi strofe care par să descrie Bucureştiul din '89, din timpul Revoluţiei... Un poet, aproape fără voia lui, trebuie să profeţească.

– Ce profeţeşte poetul Cezar Ivinescu în legătură cu soarta poeziei româneşti?
– Profetizez următorul lucru, pe care l-am spus şi respus şi trebuie să fiu consecvent cu mine însumi. Am spus-o la Iaşi, mai ales. Acolo unde mi-am regăsit ţinuta intelectuală şi profetică de altădată, am spus că România, şi Iaşiul mai ales, este epicentrul poeziei care se va scrie de acum încolo şi al poeziei în general în lume, la ora actuală. Foarte mulţi m-au întrebat de ce epicentrul şi de ce la Iaşi. Am răspuns pentru că la Iaşi am început să ţin eu cursurile mele despre poezie, care sunt unice în lume şi care, ca tentativă – acum chiar că nu glumesc! – ca tentatită este foarte riscant, dar ca tentativă, de asemenea, este unică în lume. Un autor cu o notorietate bine stabilită nu-şi mai riscă în finalul carierei numele astăzi, în lume, încercând să facă ceea ce fac eu: să spună că poezia mare s-a scris. Noi, europenii, poate nu mai avem şansa să scriem poezia mare a lumii. Dar măcar s-o aflăm care a fost... Dacă noi, europenii, nu va fi să lăsăm nimic în istoria umanităţii – am zis eu – nu e nici o nenorocire. Or să înţeleagă lucrul ăsta cei care vor veni după noi şi poate că or să scrie ei o mare poezie. Asta este...

Interviu realizat de Anca MIZUMSCHI
Adevărul literar şi artistic, 28 august 1994
Prima parte a interviului:
http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/

Foto 1: EUGEN HARASIM, IAŞI, 2003

CEZAR IVĂNESCU MESAJ CĂTRE NICOLAE MANOLESCU. TEXT ŞI VIDEO

2009-11-09T19:34:00.001+01:00

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 12.00, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

Nota: Textul scrisorii a fost reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Câteva precizări necesare despre două cazuri total diferite: CEZAR IVĂNESCU şi LUCIAN VASILIU

2009-10-29T00:42:00.017+01:00

Câteva precizări

Am primit de la un anume domn, Lucian Vasiliu, scriitor de profesie, mesajul următor:

Tuturor prietenilor, celor care mai cred in mine!

Va rog sa nu acceptati discreditarile, intoxicarile, diversiunile recente privind relatia mea cu Securitatea! (Vezi "Evenimentul Zilei", de vineri, 23 oct. si "Ziarul de Iasi" de marti, 27 oct.) Totul este cusut cu ata alba, pe fond de alegeri (inclusiv la nivelul Uniunii Scriitorilor).
Am fost si am ramas eu insumi, vertical cat pot, ca si poetul Cezar Ivanescu, unul dintre magistrii mei! Se doreste sa am "soarta" lui!

Cu multumiri pentru intelegere,
Lucian Vasiliu

În privinţa colaborării sau necolaborării domniei-sale cu Securitatea nu mă pot pronunţa altfel decât emiţând o părere subiectivă. Nu am nici datele, nici căderea de a judeca, în absenţa informaţiilor, viaţa şi deciziile unui om. Pot afirma însă răspicat că mesajul (colectiv) primit mă nedumereşte teribil. Nu înţeleg deloc apelul pe care domnia-sa îl face la numele şi memoria lui Cezar Ivănescu şi mai ales încercarea de a apropia şi crea false legături între cele două cazuri, al domniei-sale şi al scriitorului Cezar Ivănescu. Orice încercare de apropiere a celor două cazuri, total diferite, nu este altceva decât o diversiune realizată abil şi lacrimogen printr-o denaturare gravă a realităţii.

Poetul Cezar Ivănescu a fost asasinat, cel puţin la nivel mediatic, în absenţa oricăror probe. Întregul scandal mediatic declanşat pe 29 ianuarie 2008 a fost instrumentat şi bazat doar pe calomniile emise de sursa vehement-autodenunţată Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, fost membru al P.C.R., absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, deţinător ca şi domnul Lucian Vasiliu al premiului C.C. al U.T.C. Toate informaţiile adunate până acum cât şi lentoarea cu care Procuratura întreprinde orice demers pentru soluţionarea acestui caz îmi reconfirmă faptul că moartea scriitorului este una suspectă şi că nu poate fi consecinţa unei serii negre.

Cezar Ivănescu a murit cu zile, în condiţii neelucidate încă, fără să aibă acces la propriul dosar aflat în arhiva CNSAS şi fără să fi văzut vreodată măcar o filă din acesta, dar şi fără ca preşedintele României sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu (indicat expresis verbis drept autor moral al acestui atac) să îi fi răspuns la scrisorile deschise adresate.

Cezar Ivănescu a fost şi este un spirit deplin moral, de o verticalitate totală, nicidecum una circumstanţială sau în funcţie de posibilităţi cum eronat s-ar putea deduce din textul domnului Lucian Vasiliu. Cred că Soarta noastră este cea pe care ne-o alege Dumnezeu, nu cu părtinire ci dintr-o deplină cunoaştere. El ştiind totul. Ce suntem dar şi ce putem deveni.

Domnul Lucian Vasiliu a avut şansa, pe 29 ianuarie 2008, şi mult după această dată, de a se manifesta şi public ca un adevarat discipol al Poetului, ca un Om şi ca un autentic creştin. Misiunea nu era nici simplă nici uşor de îndeplinit. Câştigul ar fi fost imens şi eminamente moral. Din nefericire pentru domnia-sa a eşuat lamentabil. Pe 29 ianuarie 2008, când s-a alăturat corului format din denigratorii poetului Cezar Ivănescu, declarând, nu greva foamei sau respectarea minimelor drepturi conform statutului USR, ci faptul că „nu este deloc uimit de decizia CNSAS, (ceea ce nu înseamnă însă că Cezar Ivănescu nu este un mare poet).“ [v. nota] Nu judec, doar constat. Cu tristeţe şi compasiune. Nu acuz, doar enunţ o evidenţă. Cu disperare şi dezgust.

În rest, detaliile cusăturii, fie că este făcută cu aţă albă sau gri, „invizibilă“ sau chiar neagră, fină sau grosolană, pur şi simplu nu mai contează de vreme ce maistru-croitor este chiar domnul Lucian Vasiliu, din care ne permitem să şi cităm, pentru justă exemplificare: „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios).“ (Convorbiri literare, ianuarie 2004).

Cunoaştem cu toţii că mediul public este împânzit cu foşti colaboratori ai Securităţii şi cu actuali colaboratori ai "Serviciilor" Române (şi nu numai). În acest context este injust, imoral, revoltător ca dintre miile, zecile şi sutele de mii de asemenea indivizi să fie nominalizaţi, vag sau direct, legal sau ilegal, pe criterii cvasiobscure, de eliminare din viaţa publică a persoanelor nedorite sau din alte diferite considerente, doar câţiva dintre aceşti susţinători, de voie-de nevoie, ai vechiului regim.

Indiscutabil CNSAS-ul pare a fi un instrument de tortură, inchizitorial, care funcţionează discreţionar şi în cele mai multe dintre cazuri la comandă. Dar, dacă CNSAS-ul are această putere astăzi (în prezent) o are şi pentru că ieri (în trecutul relativ recent) (de la infiinţarea sa, dar şi pe 29 ianuarie, pe 4 februarie sau pe 24 aprilie 2008 de exemplu, dacă este să exemplific cu câteva date fatidice în derularea asasinării lui Cezar Ivănescu) societatea civilă şi instituţiile abilitate ale Statului Român au tăcut, făcându-se astfel părtaşe la încercările repetate de disoluţie a structurilor valorice autentic româneşti şi mai ales la o nocivă amalgamare a Binelui şi a Răului.

Parlamentul, ONG-urile, persoanele publice care reprezintă, de obicei, extrem de vocal societatea civilă ş.a. au acceptat cu o stranie nonşalanţă încălcarea pe faţă a legii de funcţionare a CNSAS. În componenţa Colegiului CNSAS nu aveau dreptul, conform legii, să fie numiţi foşti membri ai Partidului Comunist Român. Nu am cunoştinţă, cu excepţia asociaţiei CivicMedia – prin excelentul ziarist Victor Roncea, de existenţa vreunei persoane juridice sau fizice care să fi protestat constant faţă de încălcarea flagrantă a acestei legi.

Tăcerea plină de laşitate de ieri are drept consecinţă starea confuză de astăzi.

Diversiunea, crima, pervertirea adevărului, ca şi toate celelalte întrupări ale răului, pot lua forme extrem de variate şi pot fi exemplar disimulate. Toate aceste manifestări teribile pot fi susţinute de puteri oculte sau de servicii secrete mai mult sau mai puţin aflate la vedere. Adevărul însă este unul singur şi nu este negociabil.

A lupta pentru Adevăr este similar cu a lupta alături de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Cezar Ivănescu, spre deosebire de domnul Lucian Vasiliu şi de alţi discipoli care l-au trădat, nu şi-a pierdut Viaţa ci a câştigat-o. Prin demnitate şi moralitate. Prin modestie şi credinţă. Prin Moartea şi prin Opera sa.

Ca fiinţă umană şi ca persoană aflată în preajma unor oameni care au avut de suferit imens de pe urma regimului comunist, dar care şi-au purtat cu smerenie crucea, sunt alături de domnul Lucian Vasiliu, dar sunt alături nu pentru a-i trece cu vederea păcatele sau lipsa de verticalitate, ci pentru a-l îndemna să şi le asume. Toţi pot invoca numele Domnului. De aceea Răul trebuie cunoscut şi recunoscut, asumat şi răscumpărat prin credinţă, înţelegere şi iertare.

[1]
2008: „Lucian Vasiliu spune ca nu este deloc uimit de decizia CNSAS. «Nu sunt uimit, este o ştire ca oricare alta. Ceea ce sugerez insa publicului, este sa se apropie mai mult de opera lui Cezar Ivănescu, care este una excepţională, acesta fiind un poet deosebit, care a obţinut foarte multe premii»“. (R.E., Jurnalul de est, miercuri, 30 ianuarie 2008)

2009: „«Sunt total dezamăgit de modul în care a lucrat CNSAS-ul. Mă enerveză felul în care şi-a făcut datoria această instiuţie», a explicat el făcând chiar o paralelă cu cazul Cezar Ivănescu, despre care s-a spus că ar fi fost declarat colaborator al Securităţii, fapt neconfirmat ulterior de CNSAS. Unora dintre colegii scriitorului nu le vine să creadă că Lucian Vasiliu ar fi semnat angajamente cu Securitatea. «Îmi doresc şi sper să nu fie adevărat. Nu este exclus să fie şi în cazul lui o asemanăre cu informaţia care a circulat la adresa la Cezar Ivănescu, care s-a demonstrat că era falsă», a spus Cassian Maria Spiridon, liderul Uniunii Scriitorilor Români, filiala Iaşi. (Claudia Craiu, Vasile Arhire, Lucian Vasiliu si Vasile Etcu au semnat angajamente la Securitate, Ziarul de Iaşi, 27 octombrie 2009)

Lucian Vasiliu, sursa pagina web a CNSAS, adeverinţă din 22.09.2009
http://www.cnsas.ro/documente/adeverinte/2009/8531%20Vasiliu%20Lucian.pdf

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“ (II)

2009-10-24T12:03:00.004+02:00

INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio, partea a doua]

Concluziile la aceste constatări

Îmi devine evident un fapt, pe care mă şi mir că nu l-am remarcat până acum.

Există o continuitate perfectă între încercarea de asasinat din 1990 când, printr-un act abuziv şi ilegal, Mircea Dinescu mi-a desfăcut contractul de muncă de la revista Luceafărul, eu nu am reacţionat în justiţie cum a reacţionat colegul meu Iulian Neacşu şi a câştigat de altfel procesul, făcându-mi-se lehamite şi de Uniune şi de oamenii de acolo, am declarat o grevă a foamei, apoi după ce soţia mea Maria Ivănescu i-a dus memoriul respectiv domnului Andrei Pleşu, ministru al Culturii, care a râs de memoriu şi de greva foamei, spunând ce bine i-ar prinde şi lui o grevă a foamei pe cât era de gras, am renunţat la greva foamei [după 5 zile – n.n.] şi mi-am spus că trăiesc într-o ţară liberă şi o să-mi câştig altfel drepturile şi libertatea şi celelalte.

Deci să fie foarte clar pentru toţi colegii mei din lumea literară, pentru că chiar prieteni buni şi apropiaţi ai mei nu au înţeles atitudinea mea de atunci, eu am început să atac Uniunea Scriitorilor, pe Mircea Dinescu şi toată gaşca din lumea literară în revista Baricada ca reacţie la un act ilegal şi abuziv al domnului Mircea Dinescu.

Toată haita, Manolescu–Dinescu, după ce Manolescu şi-a încheiat cu o victorie răfuiala cu Octavian Paler pentru obţinerea României literare, toată haita s-a dezlănţuit împotriva mea, în cap cu Manolescu, Mircea Mihăieş şi ceilalţi regăsibili şi astăzi.

În suita lui măreaţă de acte abjecte Manolescu a produs şi acel interviu faimos din România literară, cu Ion Iliescu, imediat după mineriadele din iunie, acel interviu de glorificare a lui Ion Iliescu, scris cu majuscule, Om, text pe care l-am invocat în timpul conferinţei [scriitorilor – n.n.] din 2005.

Acum îmi este foarte clar, acum nu s-a făcut altceva decât s-a reluat vechea alianţă între Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu, ei erau demult pe aceleaşi poziţii, acum au refăcut alianţa. Prejudiciul şi procesul pe care trebuie să îl intentez Uniunii durează pe toată această perioadă de la 1990 până la 2008, perioadă în care eu am fost un timp în afara Uniunii apoi am revenit în 1993, la cererea expresă a domnului Laurenţiu Ulici.

În 1993 de altfel, ca o dovadă a recunoaşterii vinovăţiei Uniunii Scriitorilor faţă de mine, Juriul Uniunii Scriitorilor mi-a acordat pentru prima oară, să se reţină, Premiul de Poezie al Uniunii Scriitorilor, am luat un singur premiu în toată cariera mea de scriitor, de la Uniune vorbesc, sunt nulităţi şi care au luat şi câte zece premii ale Uniunii Scriitorilor şi nu ştie nimeni de ei, eu am luat un singur premiu, ca şi maestrul meu Marin Preda, de la Uniunea Scriitorilor, şi asta în 1993, după acordarea acestui premiu Laurenţiu Ulici, eu nu am participat la decernarea premiului, a mers soţia mea şi i s-a înmânat premiul, şi Laurenţiu Ulici i-a cerut soţiei mele în mod expres să revin în Uniune cu textul a fost, este şi va fi membru al Uniunii Scriitorilor.

În toată perioada cât a fost Laurenţiu Ulici preşedinte al Uniunii Scriitorilor am trăit în relaţii pot spune armonioase cu Uniunea, tot Laurenţiu Ulici, fie-i ţărâna uşoară, a fost cel care la Botoşani, în 2000, mi-a făcut elogiul de pe scena teatrului Mihai Eminescu când am primit premiul Mihai Eminescu, el şi prietenul meu, marele actor Ion Caramitru.

După moartea lui Laurenţiu Ulici am avut de asemenea o perioadă de colaborare armonioasă cu Uniunea, sub preşedinţia domnului Eugen Uricaru, care a încheiat mandatul domnului Ulici şi apoi a avut mandatul lui propriu în 2001, până în 2005. Am făcut parte din Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor, şi în măsura în care am putut am influenţat în bine mersul Uniunii prin prietenul şi colegul nostru Eugen Uricaru.

Am candidat la preşedinţia din 2005, încă o dată revin ca să se precizeze, nu la intenţiile mele proprii, nu din vanitate, nu din dorinţe de mărire, ci împins de un număr de colegi ieşeni care doreau să fiu vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor pentru că numai la atât eram dispus să mă angajez.

De aceea, în timpul alegerilor de la Asociaţia Scriitorilor din Iaşi din primăvara lui 2005, când domnul Eugen Uricaru însoţit de domnul Mihai Chicuş a venit la Iaşi şi am luat o masă colegială chiar la sediul Asociaţiei, i-am anunţat oficial decizia mea de a candida la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, nu numaidecât ca să ajung preşedinte, ci ca să am, pentru că ştiam că Eugen Uricaru este foarte dorit şi agreat de scriitori cu un nou mandat, ci ca să am un număr de voturi deci suficient de mare ca să îl pot obliga să mă propună şi consiliul să mă aleagă vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor şi în felul acesta să pot influenţa în bine mersul Uniunii.

Trebuie să spun că eram dezamăgit de prestaţia fostului meu prieten, şi mare prieten, şi om de ţinută şi mare prozator Nicolae Breban, care pe perioada celor patru ani cât a fost vicepreşedinte al Uniunii mai mult a absentat sau nu a făcut nimic, în orice caz nu şi-a onorat în niciun fel calitatea de vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Eram complet dezamăgit.

L-am anunţat pe Eugen Uricaru de această intenţie a mea şi, de asemenea, am dorit să port o discuţie amiabilă cu Nicolae Breban, să-l fac să înţeleagă că putem funcţiona la conducerea Uniunii într-o troică în care el să fie preşedinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, eu şi Eugen Uricaru împărţindu-ne funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte al Uniunii.

Din nefericire, această situaţie s-a deteriorat prin producerea acelui scandal, pe care îl consider şi acum un scandal provocat cu bună intenţie, de echipa sumbră şi din umbră Dinescu, Doina Cornea etc., deoarece, aşa cum am mai amintit-o, la o discuţie, se pregăteau alegerile, sosind în biroul domnului Eugen Uricaru de la Uniunea Scriitorilor, dumnealui mai era înconjurat de câteva persoane şi amabil, afabil şi râzând mi-a spus netam-nesam un lucru pe care cred că l-am mai amintit, şi anume că „ei, Cezare, atunci în 1990 când scriai în Baricada şi eu ca şi alţii te credeam nebun, dar acum, după o analiză profundă şi minuţioasă a perioadei în care a fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor Mircea Dinescu îmi dau seama că dacă Dinescu nu risipea“ – eu cred că a zis o expresie mai tare, dar mă rezum la asta, nu risipea sau fura sau împrăştia banii scriitorilor –, „ci i-ar fi investit cu cap, şi i-ar fi folosit cu cap, că erau mulţi bani, astăzi noi am fi putut da lefe scriitorilor, şi încă mari“.

Imediat după această concluzie dacă vreţi, la care a ajuns Uricaru, la foarte scurt timp a căzut ghilotina CNSAS-ului asupra capului său.

(II) (va urma)

Partea întâi a transcrierii:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/09/cezar-ivanescu-il-consider-direct.html

INEDIT – CEZAR IVĂNESCU. INTERVIU AUDIO, 2005 şi Programul propus pentru reformarea UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMANIA.

2009-10-18T23:47:00.007+02:00

Cele două documente la care Cezar Ivănescu face referire în înterviu.

A. CEZAR IVĂNESCU,
programul propus pentru reformarea USR,
17 iunie 2005

Stimaţi colegi

Aş vrea să rezum în câteva cuvinte experienţa mea dublă, de apărător şi deopotrivă de contestatar al Uniunii Scriitorilor din România... din 1968, anul în care am debutat editorial şi până în 1989, pot spune că am reuşit să supravieţuiesc şi să-mi tipăresc măcar o parte din cărţi numai datorită sprijinului moral şi financiar pe care mi l-a acordat U.S.R.

După Revoluţie, banda provizorie care a condus Uniunea, până la Adunarea generală din aprilie 1990, mi-a desfăcut abuziv, în luna martie, contractul de muncă la revista „Luceafărul“ reuşind să facă ceea ce nu au reuşit comuniştii şi astfel am fost obligat să contest U.S.R. şi să reîntemeiez Societatea Scriitorilor Români. Precizez că la Adunarea Generală a U.S.R. din aprilie 1990, nici un coleg n-a avut onestitatea să informeze adunarea că reîntemeierea SSR era urmarea unui abuz şi nu un capriciu.

În zilele de 13, 14, şi 15 iunie 1990 în timp ce pregăteam cu colegii din SSR o adunare generală, asupra Bucureştiului s-a abătut valul de barbarie al mineriadei ucigaşe dirijate de un Preşedinte în funcţie, Ion Iliescu, şi un Guvern, condus de Petre Roman. În sediul SSR, în blocul de peste drum de restaurantul „Grădiniţa“ din bd. Magheru, eu şi cinci mai tineri colegi, plus soţia însărcinată a unuia dintre ei, am fost bătuţi cu sălbăticie timp de două ore şi jumătate de treizeci de mineri conduşi de un securist cu cămaşă albă şi cravată. Îmbolnăvirea mea – eram Preşedinte al S.S.R. – şi apoi moartea misterioasă a vicepreşedintelui SSR, Victor Eduard Gugui au îngheţat practic activitatea S.S.R. care avea la acea oră 900 de membri.

În timp ce eu zăceam în patul morţii, colegul nostru Nicolae Manolescu descindea la Cotroceni comiţând dezonorantul, pentru el şi pentru obşte, interviu cu Ion Iliescu căruia, în final, îi spunea: „Vă mulţumesc foarte mult şi vă urez succes!“... la mai mulţi morţi, probabil...
Sperând că mai are bun simţ, ruşine şi onoare, l-am acuzat de complicitate la omor şi de încercare de inocentare a criminalului Ion Iliescu şi i-am cerut să se retragă din cursa prezidenţială. Nu s-a retras dovedind că nu are nici bun simţ, nici ruşine, nici onoare.

Fiind înafara U.S.R. am observat că prăbuşirea breslei noastre venea din iniţiativa unor persoane diabolice instalate în funcţii de conducere.

Practic U.S.R. s-a prăbuşit îmbogoţind nemăsurat trei persoane la vedere şi alte câteva ascunse.
Am revenit în U.S.R. rechemat de Laurenţiu Ulici şi dacă acum candidez la funcţia de Preşedinte al U.S.R. o fac numai pentru că, după ce am plecat din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, în Asociaţia Scriitorilor din Iaşi, colegii mei ieşeni m-au încredinţat că aş putea face mult bine pentru breaslă sub autoritatea acestei funcţii.

În Iaşi, performanţa mea managerială constă în a fi preluat în primăvara anului 2000 Editura Junimea, plină de datorii, fără un leu în cont şi a o repune pe picioare numai prin capitalul simbolic al numelui meu. Din 2000 şi până azi, Editura Junimea a tipărit peste o sută de titluri anual.

Candidez la preşedinţia U.S.R. din recunoştinţă şi pietate pentru cei care au făcut ca această instituţie să supravieţuiască şi în vremuri vitrege şi, nu în ultimul rând, pentru a cinsti memoria Maestrului meu Marin Preda.

1. Conform cap. 1 art. 2 Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1949, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică iar, de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990. Pornind de la acest articol propun ca Uniunea Scriitorilor din România să-şi reia vechea denumire Societatea Scriitorilor Români urmând ca apoi să încerce să recupereze patrimoniul S.S.R.-ului.

2. Cel mai slab capitol în actualul Statut al Uniunii Scriitorilor din România este, în opinia noastră, capitolul 3. Membrii Uniunii. Propun de aceea, urmând vechiul statul al S.S.R. următoarele categorii de membri:
– membri onorifici (Preşedintele României, Majestatea Sa Regele Mihai I al României);
– membri donatori;
– membri definitivi (activi);
– membri stagiari.

3. Toate capitolele actualului statut al U.S.R. trebuie amendate şi adaptate, după opinia mea la situaţia actuală de criză şi de aceea cred că putem cere Conferinţei să aprobe iniţiativele Consiliului de a modifica neîntrerupt statului pentru a-l adapta exigenţelor imediate.

4. Sudiind istoria S.S.R.-ului descoperi că scriitorii români au avut un rol decisiv în formarea conştiinţei naţionale ei bătând teritoriile româneşti şi făcând şezători literare prefigurând viitoarea Românie Mare. Nu trebuie să evităm sau să ezităm în a atribui din nou S.S.R.-ului misiunea de a ţine trează conştiinţa naţională, atât pentru faptul că avem încă de recuperat teritorii istorice româneşti, cât şi pentru faptul că suntem păstrătorii limbii româneşti: unitatea lingvistică, nivel de conştiinţă, ne poate da speranţa perenităţii demersului nostru creator.

5. Chestiunea fundamentală cu care se confruntă acum breasla noastră nu este atât o chestiune financiară derivând dintr-o proastă administrare a banilor Uniunii, cât una morală şi de mentalitate. Propun de aceea adop-tarea unei structuri suple şi eficiente de conducere a S.S.R., eventual renunţându-se la remunerarea membrilor conducerii până când S.S.R. va putea, fără eforturi, să acopere şi aceste cheltuieli. Astfel, ca Preşedinte, timp de patru ani propun ca salariul Preşedintelui să fie depus într-un cont pentru ajutorarea imediată a celor mai săraci colegi ai noştri sau pentru rezolvarea unor cazuri de urgenţă.
Propun doi Preşedinţi de onoare ai S.R.R. şi patru vicepreşedinţi.
– un vicepreşedinte tehnic, înzestrat cu cunoştinţe economico-financiare care să evalueze proiectele oferite S.S.R. sau să iniţieze concursuri de proiecte;
– un vicepreşedinte care să se ocupe cu efectuarea unor stricte controale interne economico-financiare;
– un vicepreşedinte pentru a controla fialialele şi a pregăti înfiinţarea unor filiale; cât mai multe noi filiale teritoriale pot rezolva şi tensiunile inerente unei filiale cu mulţi membri;
– un vicepreşedinte care să se ocupe de noua imagine a S.S.R. în ţară şi în lume şi să pună în valoare potenţialul uriaş al unor domenii cel puţin din scrisul românesc; exemplific prin poezia românească: există acum în România câteva generaţii active de poeţi care plasează România printre primele ţări din lume în practicarea profesionistă a unei arte: o spun în cunoştinţă de cauză.

6. Patronat şi sindicat în acelaşi timp, S.S.R., în colaborare cu Copyro poate sprijini acel segment de elită (autori vandabili, traducători) care în Europa este plătit pe măsură şi îşi poate lărgi baza sindicală prin mult hulita masă de veleitari care face în fapt legătura cu adevăratul public; categoria de membru stagiar ar trebui să fie cea mai numeroasă şi la ea să se acceadă printr-o simplă cerere de înscriere în S.S.R., în acelaşi timp însă, cred că ar trebui ca, pentru toate categoriile de membri, să se treacă de la actuala cotizaţie simbolică, la o cotizaţie substanţială: începutul îl putem face cu colegii noştri activi, încasatori ai mai multor salarii şi cu beneficiarii indemnizaţiilor de merit.

7. Formarea unor comisii şi echipe temporare de lucru pentru negocieri şi rezolvarea unor chestiuni punctuale: o instituţie ca S.S.R., deşi ierar-hizată piramidal, poate conţine şi structuri reţelare: astfel Aspro sau altă asociaţie de scriitori din afara S.S.R. se poate integra în S.S.R. prezer-vându-şi un program estetic sau beneficiind, în anumite condiţii, de statutul S.S.R. fără să se aglutineze în masa S.S.R. Structura reţelară teritorială (filiale) poate funcţiona şi constituindu-se pe alte criterii: numai mintea d-lui Cărtărescu vede o incompatibilitate între un club de 20 de scriitori afini şi structura instituţională a S.S.R., el poate dacă vrea să-şi facă un club al plagiatorilor care să nu depăşească cifra 20, ceilalţi plagiatori peste 20 îşi pot face şi ei clubul lor.

8. Apolitismul: categoric trebuie să respingem orice tentativă de politizare a S.S.R.; e o luptă pe care o purtăm de pe vremea dictaturii comuniste şi ar fi lamentabil să cedăm azi la presiunile acestui tandem liberal Manolescu–Vosganian, doi inşi care se cauţionează reciproc, unuia lipsindu-i cu totul talentul literar, celuilalt lipsindu-i şi minimul interes şi minima pricepere managerială; S.S.R.-ul nu trebuie să accepte acest rapt, politica pe care este destinat să o facă se plasează deasupra intere-selor partinice, el trebuie să redevină o magistratură supremă pentru poporul român.

9. Prin dialog cu ceilalţi membri-reprezentanţi ai A.N.U.C., dar şi cu categorii mult mai variate de artişti, se poate impune crearea unui Minister al artelor.

10. Pentru a se petrece o schimbare radicală în cadrul breslei noastre este nevoie de o voinţă de schimbare şi de o fluidizare a relaţiilor dintre noi. Cred astfel că dintre toate, schimbarea de mentalitate este cea mai importantă.

Trebuie să venim cu gândul de a sluji breasla noastră, nu de a fi slujiţi, trebuie s-o facem din nou să funcţioneze perfect şi apoi, cu discreţie, să ne vedem de treburile noastre. Toţi colegii noştri care candidează azi au idei de care ne putem folosi şi iniţiative care trebuie sprijinite. În spirit colegial trebuie să colaborăm, fără stupide orgolii, cu conştiinţa că o facem pentru binele literaturii române care a ajuns o cenuşăreasă în propria limbă şi în propria ţară...

Cezar Ivănescu

B. EUGEN SIMION. Jurnal public
Nouă propuneri pentru preşedintele Uniunii Scriitorilor

La data când va apărea acest articol (18 iunie) alegerile de la Uniunea Scriitorilor se vor fi încheiat. Vom şti cine este noul ei preşedinte şi care va fi echipa de conducere. Oricine ar fi, câteva lucruri trebuie să se întâmple şi câteva n-ar trebui să se întâmple în viata acestei asociaţii profesionale care, timp de un secol, a jucat un rol important în viaţa culturală şi chiar în istoria românească. Câteva sugestii:

1. Uniunea Scriitorilor ar trebui să revină la numele ei tradiţional, Societatea Scriitorilor Români.

2. Nu trebuie să devină, în nici un caz, o organizaţie politică sub masca unei asociaţii civice. Orice scriitor are dreptul să facă politica pe care o doreşte, dar în Uniunea Scriitorilor el trebuie să facă politica literaturii române pentru că, reamintesc propoziţia bătrânului Heliade Rădulescu, literatura este politica noastră cea mai bună. Preşedintele Uniunii nu trebuie să facă parte dintr-un partid şi nu trebuie să slujească, în nici un fel, interesele unui partid politic. Nici el, nici Uniunea Scriitorilor ca atare. Riscul de a deveni un O.N.G. manevrabil de un grup sau altul de interese este, judecând după ce se întâmplă în societatea românească, foarte mare. Avem deja o experienţă tristă în această direcţie.

3. Uniunea Scriitorilor este şi trebuie să fie în continuare o asociaţie profesională selectivă. Ea trebuie să accepte principiul diferenţei şi ideea că oricine are dreptul la opinie. Criteriile de selecţie nu pot fi, într-o societate în care accentul cade pe valoare, decât de ordin estetic şi moral. Moral nu înseamnă politic, iar politica nu trebuie să se amestece în judecata de valoare. După 1990, Uniunea Scriitorilor s-a politizat (ceea ce, până la un punct, era inevitabil), iar cei care au condus-o au reuşit (tristă performanţă!) să divizeze comunitatea scriitoricească, şi aşa învrăjbită. Fapt este că, după o vreme, Uniunea şi-a pierdut prestigiul şi rolul în societate şi chiar în viaţa literară. Este cazul să le recapete. Dar cum? Poate părea curios ceea ce propun, dar cred că nu mă înşel: prin democratizarea mecanismelor Uniunii. Asta vrea să spună, acceptarea spiritului democratic, eliminarea intolerantei şi, pe cât posibil, a intereselor de grup.

4. Uniunea Scriitorilor trebuie să promoveze şi să apere valorile spirituale româneşti. Dacă n-o face, imaginea ei în societatea românească se va estompa şi mai mult.

5. În 1990 n-am fost câştigat de ideea de a organiza un „Nürnberg românesc“, gândindu-mă că nu avem judecători credibili şi, separat de acest fapt, lumea intelectuală românească nu mai trebuie traumatizată,, după ce trăise 50 de ani lovită, umilită, înfricoşată, într-un regim totalitar. Azi mă îndoiesc de argumentele mele. N-a fost, într-adevăr, un Niirnberg românesc, dar s-a petrecut ceva imprevizibil şi dezamăgitor: apariţia unei clase detestabile de procurori morali care, sub acoperirea ideii de revizuire a valorilor, au injuriat şi au demhizat tot ce există ca valoare culturală şi estetică în lumea românească, de la Eminescu la Menita Stănescu. N-am observat, în ultimii 15 ani, ca Uniunea Scriitorilor să fi intervenit, o singură dată măcar, în această dezbatere... Aş zice că, dimpotrivă, prin revistele ei a încurajat spiritul demolator, spiritul de ranchiună, măruntul snobism dâmboviţean care consideră că nu putem intra în Europa cu ţăranii noştri şi cu scriitorii care au scris despre ţărani... O aberaţie mai mare nu se poate închipui şi o probă mai elocventă de gândire primitiv provincială nu se poate aduce.

6. Este momentul ca Uniunea Scriitorilor să înceapă să analizeze şi să judece în chip responsabil propria istorie şi să încerce să lămurească lucrurile petrecute înainte de 1989 şi după. Nu este normal ca procurorii morali de azi să fie, cu mici excepţii, colaboratorii fanatici şi imorali ai regmîului totalitar de ieri. Este cu totul imorală şi improductivă ideea că nu interesează ce ai făcut sub regimul totalitar, important este doar ce faci azi. Cu această idee unii au făcut şi fac încă o frumoasă carieră socială şi literară. Este vorba de o mizerabilă şiretenie şi de un detestabil oportunism care, pe termen lung, relativizează totul şi distruge completamente ideea de valoare şi de etică a creatorului.

7. Nu cred că pentru a judeca bine şi a impune adevărul în literatură este nevoie de tribunale, de judecători, de procurori inflexibili şi de avocaţi buni de gură. Este suficient ca o dezbatere liberă să fie provocată şi ca revistele culturale (câte mai sunt) să publice nu numai pamflete de doi bani pe această temă gravă, ci studii, articole doveditoare, credibile. N-ar fi fără rost ca noul preşedinte să înceapă prin a lansa proiectul unei istorii postbelice a Uniunii Scriitorilor. O istorie pe care să n-o scrie, bineînţeles, pamfletarii, resentimentarii, procurorii de serviciu ai literelor române, ci istoricii literari care cred în principiul obiectivitătii şi în ideea că adevărul există.

8. Uniunii Scriitorilor are, azi, o singură revistă culturală: România Literară. O revistă, vreau să spun, săptămânală, de oarecare pregnanţă şi audienţă. Am colaborat timp de aproape 30 de ani la această prestigioasă revistă înainte de 1991... Când am voit să revin, acum câtva timp, n-am reuşit Directorul a întrebat redacţia dacă acceptă colaborarea mea şi redacţia a votat împotrivă (nu toată redacţia, dar, probabil, cei mai mulţi dintre redactori). Mi s-a spus că două doamne au ameninţat că-şi dau demisia dacă numele meu apare în paginile revistei. Fapt confirmat, public, chiar de directorul revistei. N-am fost, evident, încântat să aflu acest lucru, nici nu m-am sinucis. Mi-am pus şi mii pun, totuşi, întrebarea dacă această reacţie nu este, cumva, emblematică pentru viaţa literară de azi şi pentru mizeria din capul unor scriitori (redactori) care, altminteri, nu dorm bine noaptea de grija integrării noastre europene şi a soartei democraţiei româneşti. Să fim în Europa, dar să interzicem altora să se exprime... iată democraţia pe care o cultivă aceste doamne culturale care, până mai ieri, lucrau la cenzură şi acum ne insultă prin gazete. îmi vine din nou în minte replica lui I.L. Caragjale: „ţară-i asta, măi Costache?“ Cum poate exista democraţie fără dialog? Cum poţi face să progreseze literele romane dacă împiedici pe celălalt să se exprime? Democraţia, s-a spus de atâtea ori, începe cu dreptul celuilalt de a nu fi de acord cu tine. Nu vi se pare inacceptabil faptul că toate emisiunile culturale TV sunt acaparate de aceeaşi (trei-patru) indivizi care spun săptămânal cam acelaşi lucru? Exemplul cel mai grăitor mi se pare a fi TVR - Cultural, post public, ipotecat unui grup „elitist“, retoric, previzibil şi inutil.

9. Voiam, în fapt, să spun că Uniunea Scriitorilor (Societatea Scriitorilor din România) va supravieţui şi va deveni o forţă intelectuală şi morală în societatea românească dacă va putea saşi depăşească idiosincraziile, complexele şi intoleranţele şi va reinstaura în drepturile lor spiritul democratic şi, când e vorba de literatură, principiul autonomiei esteticului. Dacă nu, nu...

Pentru mai multe informaţii accesaţi şi:
http://cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/moartea-poetului-cezar-ivnescu_21.html

A. KOMIVES: C. IVANESCU, un Don Quijote contemporan într-o societate românească care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare

2009-10-06T19:30:00.008+02:00

Cuvinte, gânduri, emoţii,
proiecte

In memoriam: Cezar Ivănescu,
Aiud, 2009

Andor Kömives: „M-am implicat în acest proiect pe măsură ce am înţeles că poetul şi omul Cezar Ivănescu a fost un Don Quijote, contemporan, tragic, într-o societate românească, care pune prea puţin preţ pe verticalitate, principii şi onoare. El face parte din acea categorie a oamenilor de cultură însinguraţi, cei ce se pedepsesc singuri, pentru a trăi în lumină şi adevăr, fără iluzii. Şi-a asumat această condiţie înainte şi după 1989, pentru că nu a putut altfel.

Am optat pentru a-i face un portret, deşi nu l-am cunoscut personal, un chip tragic văzut direct, frontal. El mărturisea într-un interviu că sportul l-a învaţat să fie luptător, şi să-şi privească adversarul cu curaj direct în faţă. Avea o faţă foarte expresivă, asemenea poeziei sale cântate cu o voce aspră, sau a scrisului său incizat.

Expoziţia de la Aiud este emoţionantă, prin efortul şi truda voastră de recuperare a memoriei unui mare poet contemporan în conştiinţa noastră, un adevărat reper printre atâtea gunoaie morale. Marea problemă a noastră nu este inteligenţa sau talentul, ci caracterul – după cum ne-a “scanat” regele Carol I. “ (fragment)

CEZAR IVANESCU despre NICOLAE MANOLESCU: „Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea“

2009-10-05T08:08:00.000+02:00

INEDIT: Cezar Ivănescu, 15 februarie 2008
[transcriere după înregistrare audio,
partea întâi]

Constatări

Această casetă va face un rezumat al constatărilor mele. Ea se poate oricând transforma într-un interviu.

După apariţia în Jurnalul Naţional (marţi 12 februarie) [link: http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , articol semnat de Carmen Vintilă, Gabriela Antoniu, Ana Scarlat, Jurnalul Naţional, marţi 12 februarie 2008, p. 8 – n.m., C.A.] a anchetei semnate de cele trei doamne jurnaliste cu nebuloasa de la CNSAS putem face următoarele constatări de bun simţ:

Singura persoana pe care eu am desemnat-o de la primul meu comentariu făcut în presă ca fiind vinovată de această intoxicare, de această ilegală scurgere sau scursură din cadrul CNSAS-ului, neprobată de nimic, este domnul Mircea Dinescu, cei care se mai îndoiesc şi mai au neclarităţi acuma s-au lămurit, niciun alt membru al Colegiului CNSAS nu îl confirmă pe domnul Mircea Dinescu, nu vreau să fac alte evaluări asupra stării mentale a celorlalţi membri de la CNSAS deşi orice om le poate face. Senzaţia dominantă este că se aflau cu toţii într-o cârciumă într-o stare avansată de ebrietate, de pierdere a memoriei, a limbajului, a controlului şi a tot ce vreţi.

O altă constatare este următoarea, deci prima ilegalitate pe care a comis-o domnul Mircea Dinescu este că din cadrul Colegiului CNSAS ca membru încă, accentuez, al acestui Colegiu a răspândit o calomnie cu bunăştiinţă, mizând pe faptul şi pe anticipatul linşaj mediatic şi pe lipsa mea şi a altora de reacţie la această încercare de linşaj mediatic. Ceea ce pot eu să spun şi să jur cu mâna pe Biblie este că nu există nimic, dar absolut nimic în tot dosarul, toate dosarele mele nu în tot dosarul de Securitate care să mă incrimineze, şi că în disperare de cauză acest sinistru personaj a dorit să inverseze rolurile, linşaj mediatic mai întâi, apoi sub presiunea linşajului mediatic presiuni asupra celorlalţi membri ai Colegiului şi cum-necum să reuşească să smulgă o decizie de poliţie politică în ceea ce mă priveşte.

Pentru această crimă, accentuez crimă, intenţie de crimă, de linşaj mediatic, jur pe ceea ce am mai sfânt că nu voi înceta lupta cu acest personaj sinistru până când nu îi voi dovedi toată vinovăţia, nu doar în ceea ce mă priveşte, ci vinovăţia lui în raport cu nenumăraţi oameni nevinovaţi, nenumăraţi oameni vinovaţi pe care i-a inocentat cu bunăştiinţă, şantajul, traficul şi manipularea de documente la care s-a dedat de când este în CNSAS şi celelalte implicări ale lui în ceea ce eu aş numi trădare de ţară, trădarea României, o voi dovedi în instanţă cu documente, o voi dovedi tot în instanţă cu documente că a fost şi a rămas omul Securităţii, o voi dovedi în instanţă tot cu documente că a făcut de la Revoluţie încoace exact ceea ce au făcut comuniştii după ’44 când au luat puterea în România, adică a spoliat, a furat, a abuzat, s-a îmbogăţit pe căi necinstite, a făptuit nenumărate nemernicii pentru care trebuie să plătească punctual, le voi dovedi şi pe acestea în instanţă.

Ce mai putem constata?

Putem constata, în calitatea lui de membru încă al Uniunii Scriitorilor din România a sfidat şi comunicatul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, domnul Nicolae Manolescu, comunicat dat pe 5 februarie, în care subliniez, accentuează prin două atribute atitudinea ilegală, deci spune că prin comunicarea acestei veşti, acestei scurgeri ilegale se ajunge la o situaţie intolerabilă şi nelegală, situaţie creată de acest personaj. Vom vedea dacă domnul Manolescu va merge până la capăt, şi cu Comitetul Director, pentru excluderea lui din Uniune, nu mai este o treabă simplă, o simplă jignire, o înjurătură sau nu ştiu ce care să fie mediată de o Comisie de Onoare a Uniunii, este vorba de o acuzaţie gravă care distruge reputaţia şi destinul unui mare scriitor român cum sunt eu şi care în ultimă instanţă tindea la asasinatul lui prin presă.

Alte constatări despre care putem face vorbire, lucruri care să ţină numai de evidenţă. Este vorba în primul rând de un lucru pe care eu îl constat cu stupoare şi cu durere, implicarea vinovată a domnului preşedinte al Uniunii Scriitorilor Nicolae Manolescu în acelaşi timp ambasadorul României la UNESCO. Îl consider direct complice şi chiar iniţiatorul acestei acţiuni criminale îndreptate împotriva mea, şi o să aduc pe rând argumentele logice deocamdată şi apoi probele prin care să dovedesc aceste acuzaţii.

Domnul Nicolae Manolescu a avut şi are o problemă cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, este în ilegalitate, el stă pe o poziţie ilegală, un ambasador al României la UNESCO sau oriunde ar fi el nu poate în acelaşi timp fi şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, din această poziţie ilegală, profitabilă pentru domnia-sa, dacă veţi dori veţi afla de la domnul Varujan Vosganian sau alţii salariul pe care îl încasează domnul Manolescu de la Uniune, din această situaţie ilegală, pe care şi-o simte primejduită tocmai pentru că este ilegală, domnul Nicolae Manolescu s-a simţit obligat să înlăture ceea ce în mintea lui era singurul lui adversar primejdios în stare să-i denunţe vinovăţia şi complicităţile, adică subsemnatul.

Jur încă o dată cu mâna pe inimă că nu am întreprins nimic organizat decât doar mi-am exprimat această stupoare că se permite în România anilor 2008 ca un ambasador al României la UNESCO să fie în acelaşi timp preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi mai are încă multe alte funcţii, vă rog să le urmăriţi şi cercetaţi dvs., funcţii retribuite mă refer. Din această spaimă de a nu-şi pierde privilegiile domnul Manolescu a iniţiat toată această cabală, el se află în spatele întregii cabale, o afirm răspicat, de astă toamnă a sunat pe telefon pe domnul Lucian Vasiliu la Iaşi să-l întrebe dacă eu organizez o strângere de semnături pentru debarcarea sa de la Uniune. Nu am făcut aşa ceva, dar domnia-sa s-a înspăimântat, spaimă care i-a crescut odată cu cele două întâmplări agravante din Consiliul Uniunii Scriitorilor, la un Consiliu înspre penultimul cred din 2007 când pe ordinea de zi a fost şi problema cu deconspirarea informatorilor securităţii şi securiştilor ş.a.m.d. domnia-sa a ţinut din nou un discurs lung sforăitor şi ciudat cel puţin după opinia mea în care îi deplângea doar pe informatorii Securităţii dovediţi din cadrul Uniunii, cap de listă fiind Ştefan Augustin Doinaş fostul maestru şi model al domnului Dinescu pe care domnul Dinescu l-a divulgat ca informator al Securităţii. Am rămas stupefiat şi a trebuit să intervin când domnul Manolescu a mers cu deplângerea acestor informatori până la a spune că domnul Şt. Aug. Doinaş a fost poate cel mai hărţuit scriitor de către Securitatea română şi indignarea m-a făcut să-i spun că nu cred acest lucru că cel mai hărţuit scriitor de Securitatea română am fost eu şi cel mai pedepsit sau cel mai oropsit, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a călătorit în toată lumea, era directorul Fondului Literar şi aproba bani cui ştia el, probabil pe criteriile cunoscute, la Fondul Literar cu prietenul lui bun Mircea Dinescu de altfel, şi că dacă e să facem topuri de astea păi eu sunt pe primul loc în acel top pentru că sunt singurul scriitor român care am fost dat în urmărirea USLA şi Direcţia a V-a [a Securităţii – n.m., C.A.], sigur că l-a iritat pe domnul Manolescu această dacă vreţi poziţie a mea şi această preeminenţă a mea şi s-a gândit lasă că te aranjăm noi pe tine marele oropsit te transformăm noi în colaborator al Securităţii.

Doi, ultima şedinţă pe anul 2007 când domnul vicepreşedinte, în acelaşi timp dublu ministru al guvernului actual, Varujan Vosganian a venit şi a prezentat o dare de seamă financiară, situaţia financiară a Uniunii, şi în care a tras un semnal de alarmă, că, dacă domnul Manolescu continuă destrăbălarea financiară la Uniune, Uniunea va intra în scurt tip în faliment, comunicare la care întregul Consiliu a amuţit, nimeni n-a spus două vorbe, a trebuit să mă ridic tot eu, singurul din tot Consiliul, şi să vorbesc în apărarea domnului Vosganian pe care Nicolae Manolescu îl lua la mişto tot timpul şi domnul Vosganian a trebuit să se apere în mai multe rânduri să nu fie batjocorit, şi am spus că nu este firesc ca un ministru de Finanţe al României să poată ţine în frâu finanţele României, dar să dea faliment la Uniunea Scriitorilor, lucru pe care de altfel l-a spus şi domnul Vosganian, ar fi culmea ruşinii, am mai spus că nu e firesc ca să fie folosit ca aducător de bani şi de proiecte care să aducă bani Uniunii, dar în acelaşi timp să nu aibă voie să dispună cum să fie cheltuiţi aceşti bani cum se întâmplă lucrurile la ora actuală.

Sigur că această poziţie a mea l-a pus pe gânduri pe domnul Manolescu, gândindu-se probabil şi la o eventuală alianţă a mea cu domnul Varujan Vosganian care i-ar primejdui poziţia.

Aceste două lucruri plus cunoscuta dacă vreţi forţă a mea de a influenţa opinia celor din jurul meu, nu altfel decât prin simplă discuţie pentru că nu fac presă, nu scriu în presă, dar discut cu oamenii şi discut cu o logică de fier şi o convingere care îi pune pe mulţi pe gânduri, pe deasupra dezamăgirea generală care există în rândul scriitorilor faţă de persoana şi de modul în care domnul Manolescu conduce Uniunea Scriitorilor din România, toate acestea l-au pus în mişcare, el la rândul lui l-a pus în mişcare pe acest personaj sinistru Mircea Dinescu, şi amândoi [sunt – n.m., C.A.] mână în mână, pentru mine e evidentă complicitatea lor, trebuie să spunem că avut grijă să îl inocenteze pe domnul Manolescu dându-i verdict de noncolaborare, dar noi ne întrebăm în continuare, dacă, sub rezerva că ne informăm şi aflăm exact, dacă a fost şi domnia-sa profesor la studenţii străini ca doamna Mona Musca de bună seamă că a fost obligat şi domnia-sa să semneze acel angajament de colaborare cu Securitatea.

Pe deasupra este evidentă dacă vreţi atitudinea lui apropo de cei care erau deja deconspiraţi ca ofiţeri de Securitate sau de securişti notorii şi atitudinea lui tolerantă cu care i-a primit în partidul pe care l-a condus, PAC [Partidul Alianţei Civice – n.n.], este celebru domnul ăsta care apare mereu pe televizoare, Ioan Ghişe, dar nu numai. De asemenea, există un celebru citat al domnului Nicolae Manolescu de prin 2003 în care vede în Securitate salvatoarea României din punct de vedere economic şi din toate celelalte puncte de vedere după Revoluţie, este un elogiu pe faţă al Securităţii şi de fapt o recunoaştere a neputinţei de a mai schimba ceva.

Constatarea sa este că Securitatea a salvat din toate punctele de vedere de la Revoluţie încoace România şi că este atât de puternică pe poziţii, în primul rând economice, sociale, politice, media şamd încât nimic nu se mai poate schimba, este o recunoaştere, dacă vreţi o îngenunchere în faţa acestei evidenţe.

Toate acestea coroborate cu aşa cum am spus duplicităţi, cu ascunderea de documente, cine a văzut până acuma dosarul sau dosarele lui Mircea Dinescu?

Este evident că Mircea Dinescu ca securist a fost pe de o parte informator al Securităţii, cum proceda Securitatea din momentul în care a început să fie şi agent al unei organizaţii străine a început să aibă şi dosar de urmărire informativă, evident, toate aceste documente care îl privesc unde sunt, cine le deţine? Ca să vedem câte agenţii deservea, cum era plătit ş.a.m.d. Un capăt de adevăr a fost scos în presă imediat atunci după Revoluţie, când mai mulţi membri CADA după un articol al meu publicat în revista Baricada, o scrisoare deschisă către Ion Iliescu, în care îi motivam de ce nu vin să mă aşez lângă ceilalţi membri ai Frontului Salvării Naţionale, şi justificam prin faptul că cel puţin câţiva de acolo erau agenţi dubli sau tripli, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, cei de la CADA, bănuind că ştiu mai multe sau crezând că ştiu mai multe, mi-au trimis şi mie nişte copii după nişte comunicări care apoi am aflat că au apărut şi în presă, eu nu le-am dat în presă dintr-un instinct de a nu dezvălui lucruri neplăcute despre unele persoane printre care şi Andrei Pleşu care îmi era o persoană simpatică şi, mă rog, dintr-un anume punct de vedere îl consideram un prieten al meu, deşi era un lucru adevărat, dar mi s-a părut că totuşi sună a turnătorie, am zis s-o facă alţii.

Acele documente care arătau cum se plimbau ei pe ambasade şi semnau tot felul de hârtii, Dinescu cu socrii, cu Pleşu, cu alţii [...], arată că erau manipulaţi şi folosiţi de puteri străine de România ca să nu spun altfel şi că au rămas în continuare cu aceste contacte.

Este evident aici, şi ca să rămân la nivelul constatărilor, un lucru, bănuiesc că aşa cum mi s-a întâmplat şi până acum mi se va întâmpla şi de acum înainte şi se vor oferi şi vor sări şi alţi oameni în ajutorul meu, oameni pe care probabil nu-i cunosc, dar care ştiind mai multe decât mine, din umbră, şi ştiind mai bine decât oricine în ţara asta totul despre mine cum şi spuneau în glumă securiştii pe vremuri, că noi mai uităm unele lucruri dar ei ştiu totul şi păstrează totul, deci sper în continuare pe ajutorul, pe documentele, pe informaţiile care îmi pot veni de la oameni care au lucrat în structurile Securităţii, care nu au avut vini, nu au avut culpe politice faţă de români, faţă de cetăţenii acestei ţări, care au lucrat doar în structurile dacă vreţi de contrainformaţii, de apărare, economice etc. ale acestei ţări.

Eu nu vreau să simplific lucrurile, pentru că mulţi prin simplificare de fapt crează confuzii. Securitatea este o instituţie care are o istorie a ei şi ar trebui făcută o istorie a acestei instituţii şi când vorbim de Securitate, securişti ş.a.m.d. să ne referim exact la segmentele acestei istorii, la compartimentele acestei instituţii şi să delimităm exact acea parte din Securitatea Română care a făcut poliţie politică, fireşte la ordin politic, care a constrâns sub diferite forme cetăţenii acestei ţări să devină la rândul lor informatori şi să facă poliţie politică, dar care oricum, oricum sunt pe un grad mai jos de vinovăţie faţă de cei care i-au constrâns, că nu se consideră vinovăţie decât vinovăţia liberă, nu vinovăţia obţinută prin constrângere, teroare şi alte metode, acolo putem pune totul pe seama slăbiciunii omului, pe seama neputinţei sale de a se apăra în faţa sistemului şi a unei cedări dacă vreţi vinovate, dar nu o vinovăţie integrală, este o vinovăţie dacă vreţi obţinută aşa cum la Piteşti cei din banda lui Ţurcanu ca să îi implice şi să îi maculeze şi pe ceilalţi deţinuţi puneau unii deţinuţi să îi bată pe ceilalţi ca în felul ăsta să fie şi ei vinovaţi că au schingiuit şi terorizat colegi de ai lor de temniţă, o formă clară, la fel putem considera şi aceste vinovăţii. Când ştie toată lumea că erai zvârlit afară din sistem dacă nu semnai acea hârtie de angajament ca universitar, mă refer la cazul Monei Muscă, toţi ştim acest lucru, şi toţi o practică şi la ora actuală din Franţa până în America, fiţi siguri, toate serviciile secrete din lume îşi folosesc cetăţenii pentru a-şi apăra ţara, pentru siguranţa ţării lor, este clar, se practică în toată lume, noi venim acuma să o facem mai catolici decât papa. Şi sistemul comunist ca toate sistemele din lume îşi găsise aceste metode de a implica, dacă vreţi, lumea la modul acesta sistemic în delaţiune şi în autoapărare. Ce vreau să spun cu acest lucru? Vreau să spun că nu sunt atât de inconştient încât să arunc blamul asupra unei întregi instituţii şi mai ales asupra instituţiei Securităţii Statului Român pe toată durata ei. Delimitez, iar cei care mă înţeleg ştiu ce vreau să spun cu acest lucru. Nu sunt dintre inconştienţii care să urlu bezmetic că nu mi-a luat Dumnezeu minţile ca acestui Constantin Ticu Dumitrescu care şi-a primit dosarul de Securitate din mâinile lui Virgil Măgureanu. Vă daţi seama ce o fi făcut cu el şi ce o mai fi rămas în el. Este un personaj sinistru, de asemeni, impus tot de Securitate în fruntea deţinuţilor politic, un puşcăriaş ireproşabil, probabil era şi omul lor în puşcărie, vreun cappo, care îşi informa asupritorii, a ieşit strălucit din puşcărie, maistru fiind a devenit şef de şantier şi erou al muncii socialiste până în 1989 când a avut loc revoluţie.

Ce mai putem constata?

O constatare gravă, gravă de tot, că presa română este sub orice fel de critică, este o presă lamentabilă care ar trebui interzisă pur şi simplu dacă i-au trebuit acestei prese române două săptămâni de la infestarea ei cu o ştire falsă, prin agenţia NewsIn, ea va fi capul şi ţinta mea principală de atac în acest proces pentru că a răspândit prima ştirea, deci i-au trebuit două săptămâni presei române, pentru ca prin Jurnalul Naţional şi cele trei doamne cu ancheta respectivă să facă ceea ce trebuia făcut imediat de a doua zi.

Deci dacă miercuri a apărut această ştire calomnioasă, joi toată presa română trebuia să facă această anchetă, să pună mâna pe telefoane, să sune toţi membrii Colegiului CNSAS să infirme sau să confirme ştirea calomnioasă, nu să aştepte două săptămâni, două săptămâni, aceasta este acuzaţia pe care o voi aduce în proces tuturor agenţiilor şi tuturor publicaţiilor româneşti în care eu puteam să mor.

Foarte clar! Puteam fi asasinat mediatic şi să nu mai iasă niciodată adevărul la lumină, prin moartea mea fizică.

„este a treia tentativă de crimă!“

Deci acuz clar toate aceste agenţii, pe domnul Mircea Dinescu, toţi cei – îi voi nominaliza în dosar – care au dat curs acestei calomnii prin presă şi au depăşit orice fel de măsură la adresa mea, de tentativă de crimă. Au dorit să mă omoare, este a treia tentativă de crimă, deschisă, prima tentativă în anul 1990, când aceeaşi bandă condusă de Nicolae Manolescu şi Mircea Dinescu ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor a încercat primul linşaj mediatic când eram în polemică cu Uniunea Scriitorilor, a doua tentativă de crimă şi de omor mineriada din 14 iunie, când am fost bătut cu bestialitate de 30 de mineri în mijlocul Bucureştiului, a treia tentativă de crimă, pe faţă, s-a petrecut acum sub ochii României, ţară membră a Uniunii Europene.

Denunţ această situaţie şi indiferent de rezultatul pe care îl voi obţine în instanţele româneşti voi duce acest proces al meu cu Statul Român şi la CEDO, în Europa, spre a se vedea unde se află ţara noastră şi ce se întâmplă în această ţară europeană, aşa-zis europeană, pentru că nu este europeană, este încă o ţară barbară care continuă să-şi terorizeze cetăţenii şi aceiaşi 19 milioane de nemembri de partid care erau în 1989 la Revoluţie au plecat din această ţară la muncă sau sunt în această ţară într-o situaţie nefericită de muritori de foame, aceiaşi 4 milioane de membri P.C.R., nu toţi, fireşte, că nu toţi au acces la situaţii privilegiate, dar aceiaşi 4 milioane, din rândul lor s-au recrutat, noua aristocraţie financiară-economică-socială a României, noua burghezie privilegiată, păturile superpuse care sug, asupresc şi batjocoresc acest popor.

(va urma)

Notele mele, C.A.

1. Vă prezint, spre exemplificare, replica domnului Turianu, membru încă în Colegiul CNSAS, funcţie asimilată celei de Secretar de Stat: „Întrebat dacă s-a dat şi un verdict în acea şedinţă, a urmat o altă lacună. «Nu ştiu.... Mă bâlbâi ca un şcolar... Ştiţi ce vă propun; sunaţi la Secretariat. Ştiţi doar că nu s-a dat libertatea de a da informaţii despre deciziile CNSAS... Am uitat... Îmi puneţi atâtea întrebări. Mă simt ca la Securitate»“, [http://www.jurnalul.ro/stire-politic/cazul-ivanescu-o-nebuloasa-pentru-cnsas-116735.html , art. cit.]

2. Domnul Nicolae Manolescu a predat studenţilor străini. Pentru conformitate citez din Ion Bogdan Lefter, Un anumit concept complex de autor în care cred, Contrafort, 12(84), decembrie 2001, Chişinău, format electronic: http://www.contrafort.md/2001/84/262.html, „Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir – şi sentimentul amar văzîndu-i obligaţi de împrejurări, de o politică stupidă, să-şi piardă vremea cu prostii.“ şi Gheorghe Crăciun, Eram nişte copii răi, interviu inedit realizat la 13 octombrie 2006, publicat în Observator cultural, nr. 358, februarie, 2007: „Mircea Martin, care era asistentul meu şi al lui Mircea Nedelciu; mai preda literatura, cu deschideri spre sociologie şi poetică, Paul Cornea, eu nu l-am avut profesor, Mircea l-a avut. Nu l-am avut pe Manolescu, cred că atunci preda la studenţii străini.“

3. Cezar Ivănescu nu a primit niciun răspuns, oficial sau neoficial, din partea vreunei instituţii sau persoane publice (CNSAS, preşedintele României Traian Băsescu sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România Nicolae Manolescu, cărora Cezar Ivănescu li s-a adresat făcând apel la calitatea lor oficială şi depunând scrisori deschise, cu număr de înregistrare ş.a.m.d.). Singura reacţie obţinută cu preţul propriei sale vieţi – şi nu ca o formă firească de respectare a Statului Uniunii Scriitorilor, a Cartei Drepturilor Omului sau măcar a Legilor juridice şi morale – a fost Comunicatul emis de conducerea Uniunii Scriitorilor, în numele U.S.R., pe 5 februarie 2008. Comunicat nedatat şi formulat ambiguu.

4. Cezar Ivănescu, Scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, Baricada, 27.III.1990 [ http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2009/05/c-ivanescu-nu-mi-am-cistigat-piinea-in.html]:

Iubite Domn,

Am dorit mult în ultima vreme să vă întîlnesc spre a vă dărui două dintre ultimele cărţi de poeme însoţite de cîte o dedicaţie.
Dorinţa aceasta mă ţine cam din toamna anului trecut, cînd o distinsă doamnă poetă, redactor la Editura Tehnică al cărei director eraţi, a încercat de cîteva ori să-mi favorizeze această întîlnire, dar fatalitatea sau poate numai starea precară a sănătăţii mele au făcut să nu vă pot vedea.
Darul meu se voia, la acea vreme, un omagiu intim adus prezenţei Domniei-Voastre printre noi, scriitorii şi ziariştii care lucram în sinistrul Combinat „Casa Scînteii“...
Primiţi-l deci cu întîrziere, cum veţi primi, sper, şi cele două cărţi...

Apoi a venit Revoluţia şi, în mod firesc, m-aş fi adăugat alături de Domnia Voastră pe „lista rămasă deschisă“ a C.F.S.N. dacă prezenţa tot pe acea listă a unor oportunişti notorii (Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana) lipsiţi de valoare literară nu m-ar fi obstaculat...

Nu mi-am cîştigat pîinea în ţara mea ca agent dublu (Dan Deşliu, Mircea Dinescu) şi dacă nu m-am dezonorat sub regimul comunist, atacat uneori şi de „Scînteia" şi de „Europa Liberă“ simultan, nu am acceptat, normal, să mă dezonorez sub un regim provizoriu democratic alăturîndu-mă unor inşi care nu au decît interese şi cărora nu le pasă de cauza poporului român.

Unul dintre aceşti inşi, Mircea Dinescu, posedind o mamă-soacră cetăţeancă sovietică şi un tată-socru maghiar, a ajuns (noi ştim cum !) în fruntea stalinistei instituţii care este Uniunea Scriitorilor din România, burduşită de securişti şi de textieri de muzică uşoară...

Imunda lui prezenţă în Parlament a determinat recent ca decretul-lege privind timbrul literar să se formuleze împotriva dispoziţiilor legale (vedeţi, vă rog, Domnule Preşedinte, explicaţiile juridice alăturate)... şi aceasta e doar ultima ilegalitate mijlocită da acest ins...

De la înscăunarea sa ca Preşedinte provizoriu al Uniunii Scriitorilor din România şi pînă acum s-au comis atîtea ilegalităţi (dacă ar fi numai: 1. desfacerea ilegală a contractului nostru de muncă de la revista „Luceafărul“ şi 2. evacuarea abuzivă şi ocuparea de către M. D. a vilei din Brîncuţelor) încît vă cer imperios deschiderea unei anchete a guvernului la Uniunea Scriitorilor, pe de o parte, şi de asemenea modificarea formulării decretului-lege asupra timbrului literar.

Pînă la terminarea anchetei, v-aş ruga să se interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului. Cînd asemenea huligani (tovarăşul P.C.R.-ist Mircea Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism în bandă) nu vă vor mai sta în preajmă, poată vom reuşi să vă contactăm...

Cu dragoste şi cu scuzele de rigoare pentru a vă fi răpit timpul cu această epistolă.

CEZAR IVĂNESCU
Preşedintele interimaral Societăţii Scriitorilor Români

5. Statutul Uniunii Scriitorilor din România, extras

Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.
Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, sfidând atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“.

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ LUI NICOLAE MANOLESCU, preşedinte al USR

2009-09-05T22:57:00.003+02:00

A treia scrisoare a Poetului Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, către domnul Nicolae Manolescu, preşedinte al USR

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, domiciliat în Bucureşti [...], membru al Consiliului USR, director al Editurii Junimea, Iaşi, Bd Carol I, nr. 3-5, tel./fax 0232/410 427, Comandor al Ordinului „Steaua României“, vă reproduc în întregime primele două scrisori pe care vi le-am adresat în 1.02.2008 şi 4.02.2008, precum şi Comunicatul Comitetului Director al USR.

______________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.
Conform hotărârii Consiliului USR, toţi membrii din conducerea USR am făcut un demers oficial la CNSAS pentru a fi invitaţi să ne vedem dosarele din Arhivele Securităţii şi pentru a primi o decizie oficială de colaborare sau noncolaborare cu fosta Securitate ca poliţie politică.

CNSAS, în calitatea sa de organ abilitat al statului, nici nu m-a invitat să-mi văd dosarul şi să fiu audiat, nici nu mi-a comunicat în mod oficial printr-o decizie, aşa cum prevede legea, punctul său de vedere în ceea ce priveşte dosarul meu personal, lucru pe care îl cunoaşteţi pentru că toate comunicările se fac pe adresa USR, şi până în clipa de faţă nu am primit nimic din partea CNSAS.

Cu toate acestea, începând de marţi, 29.01.2008, ora 16:00 agenţia de ştiri NewsIn citând „surse din cadrul Colegiului CNSAS“ a difuzat ştirea, pe care eu o consider „zvon calomnios“, conform căreia „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“.

Trăind într-un strat democratic, de drept, consider că toate organele statului trebuie să funcţioneze conform dispoziţiilor legale în baza cărora au fost instituite, inclusiv CNSAS care era obligat sa transmită oficial decizia sa pentru a o putea contesta în termenul prevăzut de lege. Întrucât, repet, nu am primit oficial o decizie, anunţ că dacă nu voi primi pe adresa USR până joi, 7.02.2008, decizia respectivă voi acţiona în justiţie Colegiul CNSAS, agenţia de ştiri NewsIn, precum şi toate publicaţiile şi persoanele care au colportat ştirea pe care eu o calific drept „zvon calomnios“.

Cu cele mai nobile sentimente.

1.02.2008 Cezar Ivănescu Bucureşti

D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.
De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.
Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

____________________

Solicitarea adresată CNSAS

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România revine cu solicitarea adresată CNSAS de a comunica oficial eventualele colaborări cu Securitatea ale membrilor Consiliului USR.

Urgentarea comunicării este cu atât mai necesară din cauza apariţiei în mass-media şi în presa scrisă a unor informaţii referitoare la dl. Cezar Ivănescu, membru al Consiliului, în absenţa unui răspuns oficial din partea CNSAS. Comitetul Director al USR consideră inacceptabilă şi nelegală difuzarea de către unii membri ai CNSAS a unor date despre ori din dosarele personale ale scriitorilor. Dl. Cezar Ivănescu a comunicat Comitetului Director că nu doreşte să implice Uniunea Scriitorilor şi nici pe Preşedintele ei în scandalul provocat de difuzarea în presă a unor informaţii referitoare la dosarul său. [în fapt,în presă nu au apărut nici un fel de informaţii referitoare la dosarul de la Securitate al lui Cezar Ivănescu, ci doar comentarii murdare lansate de M. Dinescu şi neprobate prin nimic – n.n.]

Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor din România

________________

Prima observaţie care se impune, Comunicatul nu este datat, dovadă de amatorism din partea domnului Horia Gârbea, Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi Director de imagine şi comunicare al USR.

Să trecem însă la chestiunile de fond.

Din 29.01.2008 şi până în 5.02.2008, am fost livrat linşajului mediatic de către Uniunea Scriitorilor din România din lipsă de profesionalism, rea-credinţă sau pur şi simplu complicitate cu agenţiile de ştiri (NewsIn în primul rând), presa scrisă şi mediile care au difuzat în draci ştirea că „Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică“; am identificat din prima „sursele din cadrul Colegiului CNSAS“ în persoana soldatului fruntaş al Securităţii, tovarişci Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, sursa mi-a confirmat supoziţia, autodivulgându-se sub toate formele posibile (presă, televiziune etc.) şi plasându-se inconştient sub incidenţa Legii de funcţionare a CNSAS, pe care o puteţi consulta. Asupra soldatului fruntaş al Securităţii nu insist, va insista instanţa judecătorească.

Ceea ce mă interesează aici este să va fac evidentă situaţia grotescă în care am fost puşi de lipsa de profesionalism al Directorului de imagine şi comunicare al USR: după primele anunţuri murdare ale presei, din 30.01.2008, Directorul de imagine şi comunicare al USR (ca şi toţi semnatarii ştirii calomnioase, toate mediile etc.) trebuia să acceseze site-ul CNSAS şi să vadă că în 2008 nu este nici un comunicat de presă oficial (nu s-au ţinut audieri, nu s-au dat verdicte etc.), singurul text truvabil fiind Ordonanţa de urgenţă din 6 februarie 2008; concluzia logică: de la agenţia de ştiri NewsIn, locul 1 în topul asasinilor, şi până la ultima publicaţie amarâtă sau post de televiziune (Otv de exemplu) şi până la şi mai amărâta noastră USR, toate se fac complice la acţiunea de linşaj mediatic exercitat asupră-mi timp de o săptămână: a trebuit să declar greva foamei la vârsta de 66 de ani, luni, 4.02.2008, ora 1200, în Sala cu oglinzi din sediul USR, pentru ca marţi, 5.02.2008, Comitetul Director al USR să dea Comunicatul mai sus citat, eu putând între timp sa dau ortul popii: Comunicatul trebuia dat pe 31.01.2008 (conform Statutului USR, cap. 1, art. 1 şi 2) şi fără vreo intervenţie din parte-mi; a trebuit să declar greva foamei la 66 de ani pentru că trăiesc într-o ţară de criminali: o vor plăti, sper...

Pentru săptămâna de teroare suportată cu viaţa mea, vă anunţ pe această cale că voi acţiona în justiţie, atât pe domnia-ta ca Preşedinte, cât şi USR ca instituţie.

Am revenit cu această a treia scrisoare pentru a vă reaminti că nu mi-aţi răspuns la punctele 1 şi 5 din cea de a doua scrisoare: oare vi s-a obnubilat întru atât spiritul critic, încât să-i acordaţi votul decisiv pentru obţinerea Premiului naţional „Mihai Eminescu“, în 15 ian. 2008, acestei nulităţi literare, tovarăşci Dinescu Mircea, soldat fruntaş al Securităţii? veţi demara ancheta cerută de mine la punctul 5?

Aştept în continuare să-mi văd propriul dosar (dosare) din Arhivele Securităţii şi-i anunţ pe această cale pe membrii Colegiului CNSAS că de pe 29.01.2008 şi până azi, 6.03.2008 nu au fost în stare să articuleze un răspuns public, cât de cât onorabil.

Sesizez Parlamentul României să ia măsurile ce se impun: excluderea din cadrul Colegiului a numitului Dinescu Mircea şi sancţionarea întregului Colegiu pentru sfidarea legilor acestei ţări.

În încheiere vă reamintesc cererea mea exprimată în Şedinţa de Consiliu din dec. 2007 (cf. cap. 1, art. 7 din Statutul USR) de a fi trecute pe site-ul USR statele de plată din USR şi toate celelalte informaţii necesare, conform principiului transparenţei, pentru ca toţi scriitorii români să se poată informa corect (nu din zvonuri) asupra modului în care este administrat banul obştei? Dacă e nevoie să declar greva foamei şi pentru art. 7, cap. 1 din Statut, spuneţi-mi, şi o fac cu plăcere.

Nedorind să mă las intoxicat de colportorii de ştiri „cu surse din cadrul“, v-am scris această scrisoare pentru a apăra imaginea tânărului asistent universitar şi critic literar Nicolae Manolescu al anilor ’60, cel care m-a debutat, fără să mă cunoască, în literatura română...

Cum calificaţi, ca Preşedinte al USR, comportamentul lui Valeriu Stancu, Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, care a refuzat să publice un comunicat oficial chiar şi la o lună după apariţia Comunicatului Comitetului Director al USR, eu fiind totuşi membru al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi? Mă gândesc să-l acţionez în justiţie, măcar de dragul simetriei, ţinând cont de faptul că eu l-am debutat în literatura română...

Aştept răspuns.
Cu cele mai nobile sentimente

6.03.2008 Cezar Ivănescu

Domniei-Sale Domnului Nicolae Manolescu, Preşedinte al USR

PS
Text reprodus parţial în Mişcarea literară, nr. 1 (29), 2009, pp. 47-48, revistă care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Mircea Eliade. Scrisori către Cezar Ivănescu

2009-08-29T05:26:00.001+02:00

Profesorul G. Ivănescu, dedicaţii pentru Aurel Ivănescu, Maria şi Cezar Ivănescu. Asasinarea avocatului Iorgu Ivănescu (în articole din epocă)

2009-08-02T21:39:00.012+02:00

Notă:
Aurel [Ivănescu], germanist, poet, gazetar. A publicat articole, recenzii şi o carte de poezii, Cetatea cu flamuri albe (dedicată fratelui său, Dumitru Ivănescu, tatăl lui Cezar Ivănescu). A fost dat dispărut pe front.

G. Ivănescu, marele lingvist, şi Aurel Ivănescu, germanistul, au fost veri primari.

În familia Ivănescu au existat mai multe cazuri de morţi tragice. În anul 1926, 19 oct., moare la Huşi avocatul Iorgu Ivănescu. Decesul survine ca urmare a unei agresiuni. Într-un articol din presa vremii găsim notat: „Dl. prim procuror M. Catrichi a delegat pe d. profesor dr. G. Bogdan cu facerea autopsiei. Autopsia a avut loc ieri, la orele 4 după-amiază, în camera mortuară a spitalului. Ca delegat din partea Parchetului a asistat d. procuror Misihănescu. Autopsia a stabilit fractura craniului. S-a stabilit o fractură comunitivă a orbitei stângi. Această fractură a adus după sine o «meningită encefalică». Se pare că avocatul a fost trântit cu faţa de bordura trotuarului cu atâta putere, încât în această cădere şi-a fracturat orbita stângă.“ (art. Ce a stabilit autopsia cadavrului avocatului Ivănescu).

Alte articole aduc lămuriri suplimentare (Cum a fost ucis avocatul Ivănescu, Autorul indicat de victimă este un cunoscut bătăuş, În jurul asasinării avocatului Ivănescu, Sentinţa în procesul asasinării avocatului Ivănescu etc.)

„În primele zile, cu toată starea gravă a avocatului, a putut indica pe autorul agresiunii care se află la Vaslui, vestitul Ciocoiu. Atât poliţia cât şi aprchetul de Fălciu au făcut intervenţiuni pentru trimiterea agresorului la Huşi. Acum când s-a produs şi desnodământul fatal, parchetul a delegat pe un agent special pentru aducerea lui Ciocoiu la Huşi contra căruia mai există şi un mandat de arestare pentru executarea unei pedepse de 3 luni de închisoare. Toată lumea huşană, indiferent de culoarea politică, regretă moartea tragică a lui Ivănescu care era un suflet bun, îndatoritor şi prietenos.“ (cit. din art. Cum a fost ucis avocatul Ivănescu)

Moartea unui artist, un articol de Mircea Radu IACOBAN

2009-07-27T01:32:00.000+02:00

Medicii care l-au „tratat” pe Michel Jackson sunt anchetaţi sub acuzaţia de omucidere. Şi ipoteza unei supradoze accidentale acuză tot corpul medical, care i-a prescris şi facilitat megastarului accesul la narcotice, anestezice, sedative etc. de-a dreptul letale. Autopsia a pus în evidenţă un organism complet distrus: oricum, Michel nu mai avea multe zile. Cu toate acestea, justiţia a început cercetările pentru stabilirea culpei medicale, fiindcă în America nu se ascunde gunoiul sub preş, mai ales în cazul omuciderilor.

Cum se petrec lucrurile la noi? Păstrând, desigur, proporţiile, reamintesc: anul trecut a murit cu zile, datorită mai întâi unei culpe morale şi apoi uneia medicale, poetul Cezar Ivănescu. N-a avut statutul de vedetă mondială, dar, în ograda literaturii române, era una dintre vocile cele mai autorizate şi mai reprezentative pentru poezia acestui veac.

A trecut un an, vinovaţii sunt bine mersi, iar fiicei adoptive a lui Cezar, Clara Aruştei, gazetele nici nu-i mai publică scrisorile, deşi, între timp, sunt semnalate elemente noi, unele de-a dreptul terifiante: poetul care ar fi decedat din pricina unei banale operaţii de hemoroizi… nici nu fusese operat!!

Spicuiesc din scrisoarea trimisă de Clara prietenilor: “Cezar Ivanescu (n.n.: acuzat de M. Dinescu de colaborare cu Securitatea) nu a fost victima desecretizării în sens direct, pentru că în procesul de lichidare a sa nu a existat la dosar nicio minimă probă. Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu aneantizat în absenţa oricăror culpe reale şi minime probe, murind suspect ca urmare a unei intervenţii chirurgicale minore, garantat neinvazive, intervenţie care aveam să descopăr ulterior a fost efectuată de un ins, medic chirurg, din grupul domnului Andrei Pleşu, de la Tescani. Nu insinuez absolut nimic. Redau doar un amănunt din biografia celui care i-a determinat moartea, în conditii neelucidate încă. Raportul integral al necropsiei, pe care l-am văzut cu ochii mei, conţine pe lângă o indicaţie stranie a unei doamne din Bacău (de muşamalizare) şi enunţul terifiant că "locul era intact" (aşadar, cu alte cuvinte, un medic legist a girat cu semnătura sa faptul că Cezar Ivănescu nu a fost suspus niciunei intervenţii!) Pe fişa de transfer de la Clinica Particulară Palade - unde a fost supus aşa-zisei intervenţii - la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bacău este specificat clar că Cezar Ivănescu a fost transferat în stare critică, operat, sângerand. Cine şi mai ales de ce minte?”

Cât despre “dezvăluirea” lui Dinescu: “Doresc să revin la partea care i-a cauzat, din punct de vedere moral, moartea. Aşa-zisa informaţie livrată pe sursa-autodeclarată Mircea Dinescu, afirmă clar şi răspicat că Cezar Ivănescu a făcut poliţie politică (...) Nimeni până acum nu a văzut nicio filă din dosarul/ele Cezar Ivănescu aflate la CNSAS. Cazimir Ionescu a declarat pe un post public de televiziune că «Cezar Ivănescu nu a primit niciun verdict din partea CNSAS» şi că «Cine a vrut să-i facă rău, i-a făcut!». Este singura poziţie cvasioficială smulsă practic aproape cu forţa de un reporter pe data de 4 februarie 2008. La 12 februarie 2008, un articol din Jurnalul Naţional (Cazul Ivănescu - O nebuloasă pentru CNSAS) va mai aduce un plus de clarificări în aceasta dramă. După cum rezultă şi din art. cit., niciunul din membrii Colegiului CNSAS nu ştia despre un verdict şi nu deţinea informaţii, cu excepţia lui Mircea Dinescu care… ştia totul, data, aşa-zisa sentinţă etc. (paradoxal, cunoştea totul chiar "nevotând" şi neaflându-se în ţară şi, mai mult, declarând că este la Paris şi că nu a văzut dosarul, dar că ăsta este Cezar Ivănescu, este securist şi să plece de la Editura Junimea! (...)

Nici după moartea lui Cezar Ivănescu, CNSAS-ul, întrucât cazul Ivănescu nici nu a fost luat vreodată în discuţie, nu a binevoit a răspunde nimic oficial. Faptele au rămas aşa, neclarificate, până astăzi şi Cezar Ivănescu, martirizat, ucis cu zile şi cu sânge rece.”

Ce ar mai fi de spus?

Articol apărut în Monitorul de Suceava,
Mircea Radu Iacoban, Coltul condeierului.
Preluare: http://www.monitorulsv.ro/Coltul%20condeierului/2009-07-14/Moartea-unui-artist
Foto: reproducere după un tablou de Aurelia Călinescu

3 ianuarie 2006. Scriitorul Cezar Ivănescu agresat şi umplut de sânge de trei indivizi, în centrul capitalei

2009-07-22T10:58:00.000+02:00

Domnule Comandant

Subsemnatul Cezar Ivănescu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Consiliului USR, director al Editurii „Junimea“ din Iaşi, Bd. Carol I, nr. 3-5, decorat cu Ordinul „Steaua României“ în gradul de Comandor, domiciliat în Bucureşti, str. Silvestru, nr. 50, sector 2, vă aduc la cunoştinţă următoarele...

Marţi, 3.01.2006, în jurul orei 16:00, întorcându-mă spre casă după ce îmi făcusem cumpărăturile zilnice în piaţa „Gemeni“, am fost atacat, lovit în faţă şi jefuit de borseta pe care o purtam atârnată de gât, chiar în faţa porţii curţii mele din Silvestru, 50. Borseta conţinea acte (buletin de identitate şi mai multe legitimaţii), trei rânduri de chei (de la Editura „Junimea“ din Iaşi, de la apartamentul din Iaşi în care locuiesc şi de la casa din Silvestru, 50) şi bani (600.000-700.000 lei vechi).

Am anunţat Secţia 6 de Poliţie în seara de marţi, 3.01.2006, care a răspuns cu promptitudine la apelul nostru, am luat legătura cu Poliţia, Secţia 6, miercuri 4.01.2006, şi depun această plângere solicitând derularea unei anchete.

Cu toată stima
Cezar Ivănescu
6.01.2006

D-Sale d-lui Comandant al Secţiei 6 de Poliţie, Bucureşti

Câteva amănunte

În după-amiaza zilei de 3 ianuarie 2006, Cezar Ivănescu a fost agresat cu violenţă chiar în faţa porţii casei sale, de trei persoane. Atacatorii păreau a fi foarte bine organizaţi. În timp ce unul dintre indivizi supraveghea bulevardul Dacia şi strada Silvestru, intrând în vorbă chiar şi cu scriitorul solicitându-i amănunte despre orarul farmaciei situate alături, la adresa Dacia 136, ceilalţi doi l-au atacat direct în faţă, lovindu-l cu violenţă, tăindu-i şi sustrăgându-i borseta pe care o purta atârnată la gât. Loviturile au continuat chiar şi după producerea jafului.

Agresiunea se producea în centrul Bucureştiului în jurul orei 16, pe strada Silvestru, la aproximativ 5 metri de bulevardul Dacia. Cezar Ivănescu a reuşit să fugă în bulevard şi să se urce într-un taxi. Dacă motivaţia atacului ar fi fost doar jaful atunci, probabil, agresorii ar fi încercat să îi sustragă şi telefonul mobil aflat la vedere şi nu ar riscat inutil prelungind incidentul şi irosind timpul într-o acţiune care s-ar fi putut încheia dramatic cu moartea unui om (Cezar Ivănescu încerca să descuie uşa porţii în momentul în care a fost atacat şi în urma loviturilor dure s-ar fi putut dezechilibra şi lovi grav la cap. Scriitorul, îmbrăcat modest, cu o geacă albastră din fâş şi având o geantă cu diverse cumpărături, nu a opus rezistenţă şi nu a ripostat în niciun mod).

Ulterior, la sediul Secţiei 6, scriitorul Cezar Ivănescu a vizualizat multiple fotografii cu diverşi indivizi, printre aceste imagini însă neregăsindu-se niciuna cu agresorii săi, cei trei, se pare, nefigurând în baza de date a Poliţiei.

Maria Ivănescu, Premiul de Traduceri din Literatura Universală, ASB, anul 1978 pentru Călătorie la capătul nopţii, L.F. Céline

2009-07-15T12:25:00.004+02:00

Notă: Maria Ivănescu nu a fost membră a USR

In memoriam Cezar Ivanescu. Art-eveniment intermedial: document-audio-imagine-text-visual arts. Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

2009-07-07T13:53:00.005+02:00

Fundaţia INTER_ART Aiud
IN MEMORIAM: CEZAR IVĂNESCU

Art-eveniment intermedial:
document-audio-imagine-text-visual arts
Muzeul de Istorie Aiud, 25 sept. 2009

Participanţi:
Aurelia Călinescu (Sibiu)
Bogdan Spătaru (Bucureşti)
Cristina Chetrari Brâncoveanu (R. Moldova)
Iulian Mîţă (R. Moldova)
Elena Mînăscurtă (Italia)
Sergiu Teleuţă (R. Moldova)
Octavian Untilă (R. Moldova)
Anişoara Cârlan (Turcia)
Florentina Toniţă (Botoşani)
Dorel Găina (Cluj)
Mira Marincaş (Cluj)
Feleki Karoli (Cluj)
Eugen Moritz (Cluj)
Eugen Savinescu (Cluj)
Andor Komives (Cluj)
Andrei Budescu (Cluj)
Alina Bondrea (Cluj)
Sabin Bors (Cluj)
Andra Modreanu (Cluj)
Andrei Ciurdărescu (Cluj)
Carmen Pop (Cluj)
Mădălina Surducan (Cluj)
Larisa Crăciunaş (Cluj)
Dan Tamaş (Cluj)
Andreea Vanea (Cluj)

Invitaţi: lista va fi completată ulterior

Documentele foto, audio, video, scrisori, manuscrise
aparţin arhivei poetului Cezar Ivănescu

Concept: Aurelia Călinescu
Coordonator proiect: Istvan Balog

Proiect-Expoziţie IN MEMORIAM-Cezar Ivănescu

Acest proiect este dedicat memoriei poetului Cezar Ivănescu de la a cărui moarte se împlineşte un an pe 24 aprilie 2009.

Proiectul conţine două componente:

Componenta documentară: extrase de presă, interviuri, opinii critice, scrisori, manuscrise; cărţi editate, poeme, cărţi cu dedicaţii, ziare şi reviste dedicate poetului, fotografii, premii şi diplome, obiecte personale etc.; documente video şi audio ale unor emisiuni tv. sau inregistrări din recitalurile de poezie şi muzica susţinute de poet.

Componenta artă plastică şi vizuală: pictură, grafică, fotografie, media aparţinând unor artişti contemporani a căror creaţie a fost influenţată de personalitatea şi/sau creaţia poetului Cezar Ivănescu.

Scopul acestui proiect este de a descoperi şi promova creaţia poetică dar şi personalitatea de excepţie a poetului Cezar Ivănescu.

De asemenea, de a arata în ce fel a fost percepută şi reflectată opera poetului de celelalte medii artistice.

Biografie CEZAR IVĂNESCU

Figură emblematică a poeziei româneşti a sfârşitului de secol dar şi a sfârşitului comunismului, Cezar Ivănescu este un poet mistic dar şi o personalitate rebelă. Anticomunist, antiimperialist, antisistem, asumându-şi pe cont propriu consecinţele refuzului oricărui compromis politic, social ori literar dar şi ale vreunei cutume culturale. Înconjurat totdeauna de tineri poeţi dornici de afirmare pe care i-a sprijinit şi promovat în cenaclul Numele Poetului, a fost totodată un solitar cavaler al cuvintelor ţintuind Sublimul, dar şi un adversar invidiat pentru curajul şi precizia atacurilor sale verbale asupra imposturii, mediocrităţii, obedienţei.

Cezar Ivănescu s-a născut la 6 aug. 1941 la Bârlad. Adus pe lume noaptea, în condiţiile vitrege ale unui bombardament aerian din timpul celui de-al doilea război mondial, această traumă îi va marca definitiv chipul, personalitatea şi opera, fapt mărturisit de poet în scrierile sale.

În 1968 a absolvit Facultatea de filologie din Iaşi, fiind apoi pe rând, profesor de limba şi literatura română şi franceză în Ardeal şi Moldova, redactor la diverse reviste literare, şomer cel mai adesea, iniţiatorul cenaclului literar Numele Poetului.

A susţinut spectacole de muzică şi poezie însoţit de orchestra proprie Baaad, având în repertoriu atât poeme proprii cântate de el însuşi, cât şi din marii poeţi ai lumii: Pindar, F. Villon, Lorenzo de Medici , Ch. Baudelaire, Mihai Eminescu, George Bacovia.

A publicat numeroase volume de versuri, dar şi proză, teatru, traduceri din limba franceză. Amintim volumele de poezie Rod, La Baaad, Sutrele muteniei, Doina, Jeu d'Amour, volumele de proza Pentru Marin Preda şi Timpul asasinilor, traduceri (împreună cu soţia sa, Maria Ivănescu) din Pascal, Mircea Eliade ş.a.

De-a lungul întregii vieţi s-a bucurat şi a suferit deopotrivă atât aprecierea şi preţuirea unor înalte personalităţi ale culturii române (Marin Preda, Petru Creţia, Constantin Noica, Mircea Eliade, Basarab Nicolescu ş.a.) cât şi adesea, persecuţia autorităţilor comuniste şi post-comuniste.

A fost elogiat şi onorat cu cele mai înalte distincţii şi premii literare cum ar fi Premiul "Mihail Eminescu" acordat de Academia Română, pentru volumul Doina (1985) sau Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" (cel mai înalt premiu de poezie din România) şi foarte aproape de a i se propune candidatura pentru premiul Nobel. Cenzurat şi pus sub supraveghere antitero în timpul regimului Ceauşescu, refuzând orice compromis cu Partidul Comunist şi cu autorităţile comuniste, grevist al foamei atât înainte cât şi după 1989, este bătut bestial de "mineri", apoi onorat cu Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de Comandor (2000), pentru merite artistice deosebite şi pentru promovarea culturii. Hărţuit de calomniile noilor "puternici ai zilei", marginalizat de interesele obscure ale cutumelor literare ante si post-revoluţionare din România.

La începutul anului 2008 este dezlănţuită o vehementă campanie de presă denigratoare şi calomnioasă la adresa Poetului.

Moare la 24 apr. 2008 în urma unei minore intervenţii chirurgicale. Adevăratele cauze nu sunt elucidate nici până astăzi.

Partea de "document" a Expoziţiei îşi propune:
- să descopere şi să facă astfel cunoscută această mare personalitate a literaturii române prea puţin mediatizată în timpul vieţii datorită caracterului său "incomod" atât înainte de 1989 cât şi după, atât comunistilor cât şi postcomuniştilor, atât politicienilor cât şi confraţilor din literatură;
- să pună în lumină creaţia literară, crezul poetic, concepţia despre poezie văzută ca "artă tradiţională" şi legătura acesteia cu muzica;

să prezinte latura de prozator a scriitorului prin cele două cărţi publicate: PENTRU MARIN PREDA şi TIMPUL ASASINILOR (despre NICOLAE LABIŞ) - evocari şi mărturii despre moartea acestora, cărţi care îi vor crea puternice antipatii în lumea literară; activitatea de traducător din limba franceză: Mircea Eliade, Pascal; biografia poetului şi cum a influenţat aceasta creaţia sa; opiniile lui Cezar Ivănescu despre literatura contemporană dar şi opiniile şi atitudinile politice;

- să ofere documente despre Cezar Ivănescu şi marile sale prietenii literare;

Partea de "document" a expoziţiei doreşte să evidenţieze valoarea umană exemplară şi valoarea culturală excepţională a lui Cezar Ivănescu, reflectate în întreaga sa viaţă prin asumarea totală a riscului unei existenţe modeste, la limita sărăciei şi lipsite de atenţia şi recunoaşterea valorii pe care le-ar fi meritat din plin în timpul vieţii, şi prin curajul de a-şi identifica total opera cu propria viaţă.

Alăturarea cu lucrările de artă este tocmai de a arăta "ecoul" personalităţii şi operei ivănesciene în creaţia altor medii; de a lansa o noua provocare artistică artiştilor contemporani.

Lista rămâne deschisă pentru orice artist care doreşte să se alăture acestui proiect.

Pentru informaţii suplimentare despre CEZAR IVĂNESCU accesaţi:

http://www.cezar-ivanescu-poeme.blogspot.com/
www.youtube.com/user/CEZARIVANESCUTV

Concept: Aurelia Călinescu
Responsabil proiect: Istvan Balog

Marin Preda, dedicaţii pentru Cezar Ivănescu

2009-07-06T02:33:00.003+02:00

Moartea lui Cezar Ivănescu. Radiografia unei crime. Atac în haită! Mircea Dinescu, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş ş.a.

2009-06-28T16:05:00.005+02:00

„există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc... sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare vointă (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [1, 2, 3, 4, 5, 6] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului.

Toate afirmaţiile mele sunt bazate pe informaţii directe cumulate cu cele obţinute ulterior din casetele întregistrate de Cezar Ivănescu în luna februarie a anului trecut, cu unele mărturii şi cu datele din documentele medicale primite sau accesate pe surse.

Actul nesăbuit comis de Mircea Dinescu [6], membru al U.S.R. şi în acelaşi timp înalt funcţionar al statului român – membru în Colegiul CNSAS, a determinat „lichidarea“ scriitorului Cezar Ivănescu. Un rol agravant în desfăşurarea acestui linşaj mediatic l-a avut Nicolae Manolescu, preşedinte în funcţie al U.S.R. şi ambasador UNESCO al României la Paris. Acesta, prin ignorarea cu desăvârşire a statului Uniunii [4, 5] şi prin nerespectarea drepturilor elementare ale unui membru al U.S.R. a devenit în mod conştient şi benevol parte activă în această operaţiune.

Prin răspunderea morală pe care o are faţă de batjocorirea scriitorului Cezar Ivănescu – viu şi mort, Nicolae Manolescu a arătat că nu este capabil să fie preşedinte al U.S.R., şi astfel, întregind destinul christic al poetului, a ratat şi posibilitatea de a se manifesta ca un adevărat creştin şi şi-a coborât sufletul în întuneric de acum şi până la sfârşitul lumilor ce va să vină!

Scenariul impostorilor a culminat cu refuzul conducerii Muzeului Literaturii Române de a primi trupul mort al poetului Cezar Ivănescu şi cu bătăia de joc practicată şi de această instituţie prin numitul Radu Călin Cristea.

Note

1. Cristian Teodorescu, Cezarul Securităţii, Cotidianul, 30 ianuarie 2008 [sublinierile îmi aparţin – n.m., C.A.]

„Platit regeste de Marin Preda pentru volumele lui de versuri [Nota bene, Cezar Ivănescu a primit drepturi de autor conform legilor în vigoare exact cum erau plătiţi şi ceilalţi scriitori, de altfel din 1968 şi până în 1975 nu a publicat, fiind practic un poet interzis, decât un singur volum, de debut, Rod, EPLA, 60 p, Bucureşti, 1968 – n.m. C.A.], marele poet contemporan Cezar Ivanescu a fost rasplatit si de Securitate. [cum? prin interzicerea spectacolelor şi publicării cărţilor, prin jumătatea de normă de la revista Luceafărul, prin neacordarea vizelor de ieşire în Occident, prin veşnică marginalizare, prin sărăcia lucie în care a trăit întreaga sa viaţă, prin lipsa unei locuinţe ş.a.m.d.? şi în genere îmi poate oferi lămuriri atotştiutorul semnatar al articolului despre modul în care „răsplătea“ Securitatea? Pare că ştie! – n.m., C.A.] I-am invatat poeziile pe de rost in adolescenta. Il admiram ca nu se prostitueaza sa scrie poezii cu partidul si cu Ceausescu. I-am citit traducerile excelente ale romanelor lui Celine [alt enunţ complet fals! Cezar Ivanescu nu a semnat nicio traducere din L.-F. Céline. A semnat în schimb Prefaţa la ediţia în limba română a romanului Voyage au bout de la nuit, Călătorie la capătul nopţii apărut în tălmăcirea Mariei Ivănescu – Cezar Ivănescu, prefaţă la Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978/, reprodusă integral la http://in-memoriam-cezar-ivanescu.blogspot.com/2008/09/lf-cline-cltorie-la-captul-nopii.html. În aceeaşi postare puteţi citi şi vizualiza prezentarea romanului Călătorie la capătul nopţii, nesemnată în clar, datată ilizibil.VII.1978, XX/MM şi 08.VII.1978 XX/AG, Ibidem, dosar II/25/1978/file 3, 243–245, aflată în Arhivele Statului. În document Cezar Ivănescu era criticat vehement, afirmându-se că textul său conţine „interpretări neştiinţifice şi necorespunzătoare sub aspect politic“, şi era trasată indicaţia „presei de specialitate să critice superficialitatea condamnabilă, lipsa de responsabilitate cu care a fost întocmită această prefaţă“. – n.m., C.A.] pe care le-a facut impreuna cu sotia sa. Cind l-am vazut prima oara, am ramas socat. Angelicul poet avea un aer de bataus pus pe harta, si chiar era, inconjurat de citiva baieti musculosi pe care ii recrutase din liota de veleitari care ii cadeau in genunchi sa-i ajute sa debuteze. Poetul umbla cu o ranga de fier in mina, cu care iti batea in masa la restaurantul scriitorilor daca i se parea ca nu i-ai observat aparitia. Cu nas fracturat de fost boxer si cu miscari piezise ca de cutitar experimentat, poetul mai avea si dupa moartea marelui sau protector de la Editura Cartea Romaneasca o urma din aerul inspirat cu care isi scrisese versurile. Totusi ce groaznica deosebire intre mina inspirata cu care ma fascinase si insul dubios si complexat pe care il vedeam si nu-mi venea sa cred ca el era Cezar Ivanescu. Stiam din gura lumii literare ca, dupa moartea lui Preda, dom Cezar, cum i se zicea, se bagase intr-o amicitie totala cu neste baieti de la revista "Luceafarul" despre care se cam stia ca aveau simbrie la Securitate [întreg textul conţine, paradoxal, mai multe minciuni decât cuvinte! În Pentru Marin Preda, Cezar Ivănescu arată clar care era poziţia sa în redacţia revistei Luceafărul, redacţie în care era singurul nemembru de partid şi în care a „funcţionat“ ca redactor cu jumătate de normă, muncind pe brânci zi şi noapte, timp de mai bine de 10 ani. Cât despre prietenie ce să mai spunem... putem admite in extremis că a fost... dacă prietenie se numeşte gestul unor colegi şi şefi de a încerca în repetate rânduri să te elimine din redacţie. Voi reveni cu documente edificatoare într-o postare dedicată acestei teme! Până atunci citiţi o indicaţie binevoitoare a Securităţii, de urmărire a scriitorului Cezar Ivănescu, indicaţie adresată tovarăşilor de la Luceafărul: „Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste“ – n.m., C.A.] ... Dar una e amicitia, ma gindeam, si alta e predispozitia pentru turnatorii. Mai ales ca stiam din surse sigure ca Marin Preda ii detesta pe cei care isi foloseau auzul ca sa mai cistige un ban si de la serviciile secrete. Totusi, Preda nu l-a adulmecat nici pe turnatorul Ion Caraion, redactor la editura pe care o conducea si cu care era prieten. Neincrezator in foarte multe privinte, Preda a crezut in prietenie pina in ultima sa zi de viata. Iar dom Cezar facea parte dintre prietenii sai.
Poetul care pina in 1989 nu cricnise impotriva regimului [v. Cartea alba a Securităţii, ed. cit. Voi da doar două exemple care grăiesc pe deplin despre cât de anticomunist era Cezar Ivănescu, A. nota strict secretă a Securităţii (A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10966, vol. 10, f. 262-263, v. Cartea Albă a Securităţii, p. 52) în care apare notat, printre altele, că Cezar Ivănescu „într-o şedinţă a secţiei de poezie a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, din 2 noiembrie 1972, afirma faţă de ceilaţi poeţi că orientarea tematică a poeziei publicate azi este ca pe vremea celui mai jos proletcultism. În aceeaşi seară, la restaurantul Casei Scriitorilor, Cezar Ivănescu, faţă de scriitorul Ioanichie Olteanu, a învinuit generaţiile anterioare, participante la cel de-al doilea război mondial, de laşitate şi necinste, după ce luptaseră alături de nemţi, au luptat şi împotriva lor şi au adus comunismul în România. De asemenea, că nici tânăra generaţie nu se dovedeşte mai ridicată, nu ştie să-şi apere interesele, măcar sub o formă sindicală. Aceste discuţii sunt izvorâte şi din permanenta lui nemulţumire faţă de redactorii unor reviste şi edituri care nu-l publică. Susţine că astăzi critica literară se face în mod necinstit, conjuncturist, sunt lăudaţi şi publicaţi doar cei care scriu poezii agramate, fără nivel artistic, dar poartă în titlu o referire la partid. [...] Este căsătorit cu Maria Ivănescu, profesoară de limba română, care, în perioada 1969-1973, cât a funcţionat la Liceul Alexandru Odobescu din Piteşti, în 1972, a admis în clasă, pentru a fi ascultată de elevi, muzică uşoară înregistrată pe benzi de magnetofon, transmisă de Europa liberă. În prezent nu are serviciu.“ Şi

B. extras dintr-o altă notă strict secretă a Securităţii, A.S.R.I., Fond „D“, dosar nr. 10 966, vol. 27, f. 200-201, ed. cit.: „2. Prevenirea publicării unor lucrări literare cu conţinut politic necorespunzător ori a unor articole care ar putea crea stări tensionale în mediul literar. Corectarea pasajelor deficitare din punct de vedere ideologic, sau scoaterea lor din manuscrisele pe care acesta le predă, în vederea publicării, la editura Cartea Românească. Îndepărtarea articolelor necorespunzătoare pe care le predă pentru publicare la revista Luceafărul. Informarea organelor de partid sau C.C.E.S. despre intenţiile de a publica unele opere literare ce nu corespund ideologiei noastre socialiste.
3. Împiedicarea participării acestuia la acţiuni unde este prezentă conducerea superioară de partid şi de stat, ori la alte activităţi organizate, unde, prin comportarea sa, le-ar putea compromite. Prin conducerea redacţiei se vor lua măsuri de îndepărtare a acestuia din locurile unde au loc acţiuni publice organizate sau unde este prezentă conducerea de partid şi de stat. Asigurarea sa, cu sprijinul organelor de investigaţii şi, la nevoie, cu cele de miliţie, pe perioada desfăşurării acţiunii. Darea sa în consemn la U.S.L.A. (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă – n.m.) şi Direcţia a V-a [a securităţii , Securitate şi Gardă – n.m.) – n.m., C.A.“ ] va scrie articole distrugator anticomuniste in "Baricada" a raposatului Eduard Gugui la care platile se faceau in centimetri de sute de lei. Neovirulentul anticomunist i-a dat in judecata pe cei care, mai stiind una, alta, l-au acuzat ca ar fi fost turnator [altă aberaţie! – n.m., C.A.]. Sprijinit de admiratori sinceri, a candidat la sefia Uniunii Scriitorilor, la ultimele alegeri, ceea ce m-a facut sa-mi inchipui ca poate totusi a fost acuzat degeaba ca ar fi scris si pentru Securitate. Dupa stampila de informator cu angajament pe care a primit-o de la CNSAS Cezar Ivanescu, poetul adolescentei mele, cum nu-mi vine sa ma sinucid din cauza asta, astept urmatoarea mutare a poetului cu ranga.“

Cristian Teodorescu a continuat în mod furibund şi pe blogul său de la Cotidianul campania de denigrare a poetului Cezar Ivănescu. Într-o postare a susţinut că a văzut nici mai mult nici mai puţin decât procesul verbal prin care lui Cezar Ivănescu i s-ar fi dat decizia de poliţia politică: „PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privinţa poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliţie politică. Adică a avut angajament cu Securitatea şi a turnat în contul acestui angajament.“ (sursa citat: http://teodorescu.blog.cotidianul.ro/2008/02/10/gabriel-andreescu-explica-de-ce-n-a-plecat-de-la-ziua-si-un-ps-despre-cezar-ivanescu/).

Uitaţi şi cum îi admonesta Cristian Teodorescu din noua sa poziţie de starletă a CNSAS pe cei care îi contestau afirmaţiile: „Va mai spun ceva, acel proces verbal exista. Cu 8 voturi pentru si o abtinere. Iar Cazimir Ionescu l-a mintit pe presedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, mizind absolut ticalos pe ideea ca CNSAS ar putea disparea.“, „Inteleg sa faceti pledoarii pentru poetul Cezar Ivanescu, inteleg sa va rastiti - in stilul poetului din ultimii ani - impotriva celor care, din punctul dvs de vedere isi permit sa-l conteste pe omul Cezar Ivanescu. Totusi mai si ginditi-va la ceea ce scrieti, chiar daca sub pseudonim. Tzutzareala naiva poate deveni complicitate prosteasca de care s-ar putea sa va fie rusine, ca oameni, mai tirziu.“ Ei bine, cum vă este acum, domnule Cristian Teodorescu?

Aşa cum am mai arătat o anchetă realizată de Jurnalul Naţional /ediţia din 12.02.2008/ este de natură să sugereze amploarea acţiunii de intoxicare şi dezinformare a opiniei publice pusă în operă pentru denigrarea lui Cezar Ivănescu. Răspunsurile membrilor Colegiului CNSAS - care, în calitatea lor de decidenţi, ar fi trebuit să fie cei mai în măsură să cunoască adevărul - sunt stupefiante: din cei 11 membri, 4 nu ştiu dacă s-a dat vreun verdict, alţi 4 afirmă că nu s-a dat niciun verdict, unul refuză orice comentariu, încă unul declară că nici nu ştie, nici nu vrea să comenteze. 10 din cei 11 membri ai Colegiului CNSAS nu-şi amintesc exact când a avut loc şedinţa în care s-a discutat cazul poetului Cezar Ivănescu. Din cei 11 membri CNSAS unul singur (Mircea Dinescu, aflat la Paris!) afirmă existenţa verdictului de colaborare cu fosta Securitate şi cunoaşte exact data şedinţei. A fost o campanie de presă totală dusă fără niciun fel de probe! Puteau afirma orice, că Cezar Ivănescu a ucis oameni, că este criminal în serie, că îşi mănâncă victimele la prânz şi la cină şi toate acestea în baza evidenţei supreme că „Ştiu Ei”.

2. „Ma scot din minti "cei care ne vor binele"!“, Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Cotidianul, 21 Feb 2008

Cristian Teodorescu: Ce parere ai despre cazul Cezar Ivanescu – a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem? [aşadar, pe 30 ianuarie C.T. afirma zgomotos că a văzut procesul verbal, deci susţinea şi demonstra implicit că CNSAS este o organizaţie de tip mafiot care sfidează legea făcând trafic de documente, act care intră sub incidenţa legii penale! iar pe 21 februarie se întreba candid „a fost sau n-a fost? Iar daca a fost, ce facem?“... – n.m., C.A.]

„Mircea Mihaieş: Despre respectivul caz n-am multe de spus. Iar ce-am avut, am scris. Da-mi, te rog, voie sa ma autocitez: "Zilele trecute, poetul Cezar Ivanescu a amenintat ca intra in greva foamei (n-a mai intrat!) [există inclusiv actul medical emis de medicul de pe echipajul Salvării care i-a acordat asistenţă medicală pentru că poetul se simţea foarte rău. În acest document este specificat clar greva foamei. Greva a fost anunţată oficial şi înregistrată la numărul de urgenţă 112 concomitent de Salvare şi Poliţie! – n.m, C.A.] pentru ca jurnalistii i-au terfelit reputatia, acuzindu-l c-ar fi fost turnator la Securitate. Ma lasa rece daca individul cu pricina a turnat sau nu. Mi-a atras, insa, atentia un fapt care arata cu cine avem de-a face. In 2005, Cezar Ivanescu s-a aflat (alaturi de Carolina Ilica si raposatii, intre timp, Victor Frunza si Grisa Gherghei) la originea cererii adresate CNSAS-ului, inregistrata cu numarul P 1419/05/20.07.2005, prin care solicita verificarea membrilor Consiliului Uniunii Scriitorilor. Cu alte cuvinte, Ivanescu vedea acum doi ani si jumatate in CNSAS o institutie demna de incredere in procesul de curatire morala a vietii publice din Romania. Pe 30 ianuarie 2008, cind i s-a aplicat lui insusi un epitet infamant, declara crincen ca CNSAS "nu e o institutie demna de incredere". Ca sa vezi! Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei. Pai, mai are importanta dac-a fost sau nu turnator?!". (Sursa: http://www.cotidianul.ro/ma_scot_din_minti_cei_care_ne_vor_binele-39964.html)

Păi are, domnilor, are! Cum are importanţă şi faptul că din punct de vedere moral Cezar Ivănescu a fost asasinat mediatic, uman, social printr-o făcătură pusă la cale de Mircea Dinescu şi Nicolae Manolescu şi aplicată, după cum rezultă şi din numele celor mai înverşunaţi atacatori ai lui Cezar Ivănescu, tocmai de apropiaţii lui Nicolae Manolescu! Cum are importanţă că din punct de vedere medical moartea lui Cezar Ivănescu a fost o crimă, pentru că aşa şi nu altfel se numeşte decizia de a lăsa un om să moară cu zile şi de a nu-i acorda asistenţa medicală necesară! Are, cum au importanţă şi „amăntuntele“ că Cezar Ivănescu a fost un anticomunist convins, că a fost asasinat de o conspiraţie a urii, că împotriva sa nu există nici măcar un fir de praf, că Nicolae Manolescu a predat ca şi Mona Muscă şi ca şi atâţia alţii studenţilor străini, că Mircea Dinescu ca fost membru P.C.R. ocupă în mod ilegal un loc în Colegiul CNSAS ş.a.m.d.

Pentru a înţelege în ce constă reaua-credinţă de care dă dovadă Mircea Mihăieş când face afirmaţia că atunci „Cind e vorba de altii, Cezar Ivanescu ia in mina torta purificarii etice, iar cind e vorba de sine ameninta cu greva foamei“ citiţi motivaţia declarării grevei foamei (expusă de Cezar Ivănescu clar şi concis în scrisoarea deschisă adresată lui Nicolae Manolescu, 4 februarie 2008).

Domnule Preşedinte

Subsemnatul Cezar Ivănescu, membru al Consiliului USR, vă rog să dispuneţi ca Biroul de presă al USR să transmită tuturor agenţiilor de presă şi publicaţiilor româneşti notificarea care urmează.

Fără nici un temei legal, Mircea Dinescu (soldat fruntaş după propria-i declaraţie în presă), membru în Colegiul CNSAS, membru al USR, m-a denigrat în continuare, vineri 1.02.2008, la postul de televiziune Realitatea în emisiunea Tănase şi Dinescu afirmând textual că, în 1961 aş fi semnat un angajament de colaborare cu Securitatea.

După mineriada din 14 iunie 1990, când am fost bătut cu bestialitate de aşa-zişi mineri în centrul capitalei şi după campania de presă murdară şi denigratoare din 2005 când am candidat la funcţia de preşedinte al USR, este a treia oară când se încearcă asasinarea mea.

De aceea am hotarât ca începând de luni, 4.02.2008, ora 1200, să declar greva foamei la sediul USR, Calea Victoriei, nr. 15, în Sala cu oglinzi, grevă pe care nu o voi înceta până când nu voi obţine următoarele:

1. o declaraţie fără echivoc din partea domniei-voastre din care să reiasă că nu sunteţi implicat în această murdară „făcătură“ (deoarece se colportează indicii privind conivenţa d-voastră cu Mircea Dinescu: faptul ca i-aţi dat votul decisiv, anul acesta, la Botoşani, pentru a obţine Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ defavorizându-l astfel pe marele poet Cristian Simionescu; faptul că Mircea Dinescu se afla la Paris, ca şi d-voastră, la începutul campaniei de denigrare, afirmând că nici nu mi-a văzut dosarul, nici nu a votat, pentru ca, brusc, în emisiunea Tănase şi Dinescu să afirme că am semnat etc.; indiciile sunt numeroase dar nu doresc la rându-mi să mă las intoxicat de ştiri fără temei şi de aceea v-am cerut această declaraţie pentru a nu vă implica nici pe d-voastră, nici USR în această afacere).

2. excluderea din Colegiul CNSAS a lui Mircea Dinescu pentru ilegalitatea flagrantă comisă faţă de persoana mea.

3. dosarul meu personal de la CNSAS să-mi fie adus la USR, audierea mea să fie publică şi la ea să aibă acces presa şi orice alte persoane ar fi interesate şi bineînţeles verdictul să fie comunicat în aceleaşi circumstanţe.

4. membrii Colegiului CNSAS să vină însoţiţi de propriile dosare personale de la CNSAS, de CV-uri şi de livretul militar, căci existând precedentul periculos cu Mircea Dinescu [soldat fruntaş la Securitate], este firesc să am suspiciuni şi în privinţa celorlalţi membri ai Colegiului CNSAS.

5. O sancţiune, care veţi crede de cuviinţă, din partea USR pentru Mircea Dinescu şi demararea unei anchete reale privind activitatea lui Mircea Dinescu în perioada în care a fost preşedinte al USR.

Vă anunţ pe această cale că voi comunica această notificare şi Preşedintelui României, ca şef al Ordinului „Steaua României“, în calitatea mea de Comandor al mai sus-numitului Ordin.

Cu cele mai nobile sentimente.

4.02.2008
Cezar Ivănescu Bucureşti
D-Sale D-lui Preşedinte al USR, Nicolae Manolescu

3. „Decizia CNSAS i-a surprins pe scriitori, dat fiind profilul lui Cezar Ivănescu, însă părerile sunt împărţite. «El are un stil justiţiar, spune inechivoc lucrurile şi nici nu cred că este o fire şantajabilă. Nu pot să cred că a colaborat», spune criticul ieşean Valentin Ciucă, directorul Societăţii Junimea. «Mă surprinde decizia CNSAS şi cred că ea poate afecta imaginea Uniunii, însă nu cred că CNSAS ar putea fabrica probe» [! – n.m., C.A.] , spune scriitorul Nichita Danilov, unul dintre scriitorii cu care Ivănescu a fost în conflict. (Mirela Corlăţan, Cotidianul, 31 Ianuarie 2008)

4. Extras din Statutul Uniunii Scriitorilor din România

„Cap. 1. Dispoziţii generale

Art. 1. Uniunea Scriitorilor din România, denumită în continuare Uniunea, este asociaţie profesională de creatori, apolitică, fără scop lucrativ sau patrimonial (nonprofit), de utilitate publică, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor.

Art. 2. Uniunea este succesoarea Societăţii Scriitorilor Români (înfiinţată în anul 1909) şi reprezintă interesele scriitorilor din România în raporturile lor cu autorităţile, cu celelalte organizaţii de creatori, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi din străinătate.

Prin Decretul nr. 267/1947, Uniunea a fost declarată persoană juridică română de utilitate publică, iar de la data de 15 ianuarie 1990, îşi desfăşoară activitatea conform prevederilor Decretului-lege nr. 27/1990.

Art. 5. Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a Drepturilor Omului şi îşi interzice promovarea sau adeziunea la activităţi contrare demnităţii umane, libertăţii, democraţiei şi statului de drept.

Art. 7. Libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, iniţiativa, eficienţa şi transparenţa sunt, de asemenea, principii de bază ale existenţei şi activităţii Uniunii.

Art. 36. pct. 13. Preşedintele Uniunii are următoarele atribuţii: asigură şi răspunde de luarea măsurilor necesare pentru buna gospodărire a patrimoniului, pentru îndeplinirea corespunzătoare a prevederilor Statutului (...).”

Întreaga conducere a Uniunii Scriitorilor din România s-a eschivat, ignorându-şi atât propriul Statut (cap. 1, art. 1, art. 2, art. 5, art. 7, art. 36), cât şi raţiunea de a exista ca instituţie liberă, de tip „breaslă“, acţionând profund imoral şi nestatutar.

5. Cezar Ivănescu, înregistrare audio document, 8 iunie 2005, Paradigma românească (http://www.trilulilu.ro/petronius52/a3086705a6c3e2)

Materialul prezentat face parte dintr-o serie de mărturii realizate de Cezar Ivănescu în luna iunie 2005, înainte şi după alegerile pentru funcţia de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, desfăşurate pe 17 iunie 2005.

În această serie de înregistrări absolut zguduitoare intră şi cea care include afirmaţia lui Eugen Uricaru – care sugerează că în spatele scandalului declanşat împotriva sa se afla Nicolae Manolescu (reamintesc celor care au uitat că este vorba de „agitaţia media“ din anul 2005 care a avut ca finalitate „debarcarea“, prin demisie, a lui Eugen Uricaru-Udrea, din funcţia de preşedinte al U.S.R. Ca urmare a demisiei sale funcţia de preşedinte interimar a fost preluată automat de Nicolae Breban – care ocupase până în acel moment funcţia de vicepreşedinte, fiind ales de Consiliul Uniunii, în baza unei cutume. Pentru cei care nu cunosc acest amănunt, la U.S.R. există regula ca persoana care ocupă locul al doilea, ca număr de voturi – 30, în acest caz!, la alegeri, să devină vicepreşedinte al Uniunii.) Nicolae Breban a fost cel care a organizat, cvasilegal, alegerile de pe 17 iunie 2005.

Afirmaţia făcută de Eugen Uricaru, după alegerile desfăşurate pe 17 iunie, este foarte gravă pentru că:

1. întăreşte ideea care se întrezărea încă de la declanşarea scandalului „Udrea“, că tot circul mediatic derulat atunci nu a fost altceva decât consecinţa unei acţiuni premeditate, de tip obscur şi nu una de asanare morală – de vreme ce a inclus un scenariu ascuns, cu intrigi, răzbunări ş.a.m.d. dar şi o ulterioară „cădere la pace“ (realizată între Nicolae Manolescu şi Eugen Uricaru!);

2. explică de ce Cezar Ivănescu nu a avut nicio şansă (în pofida celor 84 de voturi primite, şi probabil a încă multora care i-au fost sustrase la numărare; aviz lui Dan Mircea Cipariu care cunoaşte prea-bine cum s-au desfăşurat toate acestea şi care s-a eschivat atunci când Cezar Ivănescu a cerut renumărarea voturilor. De altfel, Dan Mircea Cipariu este unul din cei care au procedat imoral faţă de Cezar Ivănescu. Afirm acest lucru nu pentru că eu consider că D.M.C. ar fi avut vreo obligaţie morală în virtutea faptului că s-a declarat oficial, în 2005, în echipa lui Cezar Ivănescu sau pentru că Cezar Ivănescu l-a susţinut de-a lungul anilor şi l-a învăţat ce înseamnă literatura pe vremea când D.M.C. era doar un copilandru fragil şi oropsit, ci pentru că D.M.C. l-a trădat la modul cel mai josnic cu putinţă atunci în anul 2005, înainte şi după alegeri, devenind părtaş la toate manevrele necurate de la USR. Nu am alt sentiment faţă de acest tânăr decât acela de milă şi nici alt mesaj în afara celui că o luptă câştigată reprezintă cu adevărat un moment de glorie doar dacă victoria este obţinută onest.).

3. indică atât faptul că Nicolae Manolescu nu a fost inocent şi nu a acţionat fair-play în cazul Uricaru, că era „programat“ şi „susţinut“ încă din perioada declanşării scandalului Udrea de anumite forţe ca să acceadă la funcţia de preşedinte, dar şi faptul că Eugen Uricaru nu este, probabil, chiar „curat“ în relaţia sa cu fosta Securitate, preferând în locul unei lupte totale pentru apărarea imaginii sale o pace murdară, în urma căreia s-a ales cu păstrarea funcţiei pe care o deţinea la Copyro! Declaraţiile ulterioare acordate presei de Nicolae Manolescu (cum că Udrea nu e chiar Uricaru, ci că e un fel de personaj colectiv, un securist „la comun“, şi că vezi bine ceea ce ieri i se părea a fi un miros pestilenţial astăzi îi pare a fi un parfum suav de trandafiri portocalii!) vin în susţinerea acestei argumentări logice făcute de mine.Afirmaţia lui Eugen Uricaru, chiar aşa cum este ea, spusă cu jumătate de gură, se constituie într-un document unic, de istorie literară.

Importanţa ei este dată în primul rând de faptul că reprezintă o parte infinitezimală dintr-un adevăr mare, care alături de alte mii şi mii de părţi micronice pot genera refacerea unui întreg al cărui rol ar fi acela de a arăta generaţiilor viitoare cum s-au derulat dramele şi cum au fost lichidate valorile cu adevărat naţionale şi creştine ale românilor în această perioadă sumbră a culturii noastre, perioadă lipsită de acţiuni oneste, pe faţă, şi abundând în atacuri murdare, desfăşurate cu susţinere ocultă şi cu intenţii deseori criminale.Uniunea Scriitorilor din România – un centru de putere şi în perioada comunistă şi astăzi, este moştenitoarea unui patrimoniu important şi beneficiara unor legi care îi aduc un ce venit (consistent! legea timbrului de carte, de exemplu). În acelaşi timp, conform propriului statut, este o instituţie de utilitate publică. În pofida a ceea ce pare a fi formal şi declarat, U.S.R. este însă o instituţie neverificabilă din punct de vedere financiar-contabil, la care nu s-a mai făcut un audit din vremuri imemoriale (analizaţi cu atenţie persoanele care au ocupat după Revoluţie funcţia de preşedinte al U.S.R. şi nu în ultimul rând conjugaţi acest mini-studiu cu orientarea politică a fiecăruia dintre cei studiaţi, dar şi cu amănuntul, nu lipsit de importanţă în context, că după decembrie 1989, preşedintele U.S.R. a ocupat, prin cumul de funcţii, poziţii importante. Eugen Uricaru a fost, printre altele, şi director al postului Radio România Cultural; de asemenea, Mircea Dinescu, pentru o scurtă perioada de timp a fost în Parlamentul României, iar Nicolae Manolescu ocupă şi astazi, pe lângă funcţia de preşedinte al U.S.R. şi pe cea de ambasador UNESCO al României la Paris. De ce? Chiar credeţi că dintre toţi diplomaţii români de carieră nu era niciunul competent pentru a primi postul vacant de la Paris? Ei bine, este o întrebare la care trebuie să descoperiţi chiar dvs. răspunsul!).

În concluzie, afirm din nou, cu fermitate, că ceea ce s-a petrecut pe 29 ianuarie 2008, atunci când Cezar Ivănescu a fost pur şi simplu spulberat mediatic fără ca să existe măcar o minimă probă şi apoi fără ca nimeni să răspundă pentru asasinarea (cel puţin morală a) unui mare scriitor român este o continuare a acestor metode de acţiune.

6. Sursa informaţiilor false livrate presei este Mircea Dinescu (conform propriilor afirmaţii făcute în direct şi pe postul TV Realitatea), membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea condiţionată a efectuării pedepsei (pentru infracţiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentinţei penale nr. 1439, dată în şedinţa publică de la 4 septembrie 1981, Judecătoria Sectorului 3, Municipiul Bucureşti, dosar nr. 10121/1980), şi în lumina dezvăluirilor făcute relativ recent de ziaristul Victor Roncea, un personaj care reprezintă interese străine României, aflat în instrumentarea UM 0110 privind legăturile sale cu KGB-ul.

[va urma]